Istorie în benzi desenate

La Oradea, în ziua de cinci iunie 2024 s-a întâmplat un lucru frumos, a avut loc o activitate de o importanță majoră a căror protagoniști au fost elevi din două licee locale, Liceul Aurel Lazăr și Colegiul Național Onisifor Ghibu. Ei au participat la un proiect excepțional care se desfășoară în zece județe din România, marcând întru neuitare fila neagră de istorie de acum 80 de ani. Proiectul inedit în care sunt implicați liceenii se intitulează Imagini din trecut. Holocaustul din Bihor și constă dintr-o expoziție de benzi desenate prin intermediul cărora se spune povestea adevărată și tragică a evreilor și a romilor din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, atât din Transilvania de Nord aflată sub ocupație și administrație maghiară, cât și din România. Ele prezintă istoria celor persecutați îngrozitor doar pentru că erau născuți altfel – o istorie a comunității de acum aproape un secol. Proiectul aduce împreună cercetători de la Institutul Elie Wiesel, elevi de liceu și cadre didactice din zece județe și în fiecare dintre ele, comunitatea locală contribuie cu poveștile adevărate din partea locului. În fiecare judeţ cercetătorii împreună cu copiii au creat scenariul care ilustrează povestea de viaţă cercetată. Octav Ungureanu, desenator profesionist, a transformat firul narativ în imagini, luând naștere în acest fel benzile desenate.Read more…

Grădinile Finzi-Contini – o carte, un film și o operă

Întâmplarea face că citesc acum cartea lui Giorgio Bassani, Grădinile Finzi-Contini, tradusă din limba italiană și apărută în 2023 la editura Pandora. Originalul a apărut în 1962. Recent și televiziunea română a proiectat la Telecinemateca filmul Grădinile Finzi-Contini, din 1970, regizat de Vittorio De Sica. În anul 2022 la New York a fost prezentat și un spectacol de operă cu același titlu. Deci nu se poate spune că subiectul nu mai e actual. Probabil că mulți dintre cititori cunosc cartea sau au văzut filmul. Dar mai ales evenimentele din Israel din 7 octombrie care au dezlănțuit un val de antisemitism într-o mare parte a lumii m-a făcut să aleg acest subiect. Atmosfera internațională actuală amintește de cea care a precedat Holocaustul, și atunci a fost o recrudescență a antisemitismului. Scriitorii adevărați sunt un fel de profeți. Și Giorgio Bassani, cel care a scris cartea în urmă cu mulți ani, e unul dintre aceștia. Giorgio Bassani (1916-2000), evreu, s-a născut la Bologna. Copilăria și tinerețea și le-a petrecut la Ferrara. În 1939 a absolvit facultatea de litere din Bologna, în ciuda legilor antisemite promulgate în Italia cu un an mai devreme. A activat în rezistența antifascistă. În 1943 a fost arestat și a fost eliberat după îndepărtarea de la putere a lui Mussolini. Opera sa principală este ciclul Romanul Ferrarei, din care face parte și Grădinile Finzi-Contini.Read more…

Notabilitate… wikipedică

M-am gândit mult la cadoul pe care să i-l ofer unei prietene dragi care împlinea 96 de ani. De-a lungul timpului mi-am dat seama că nu e uşor deloc să nimereşti cadoul potrivit, cel care poate produce o surpriză plăcută sărbătoritului, bucurând deopotrivă şi inima celui care dăruieşte. Având, din ce în ce mai mult, sentimentul că suntem năpădiţi de obiecte şi doream să-i ofer un altfel de dar. Şi pentru că prietena mea nonagenară este un medic bine-cunoscut în Cluj, prima femeie chirurg generalist din Transilvania, m-am decis să-i creez o pagină Wikipedia, pe care – după opinia mea – o merită cu prisosinţă. Nu eram la prima încercare, dat fiind că în urmă cu doi ani, trecusem botezul focului (wikipedic) atunci când am creat pagina pentru tatăl meu – un cadou post-mortem, cu prilejul centenarului naşterii sale. Demersul s-a dovedit o experienţă pozitivă şi am scris şi un articol întitulat «Un cadou de centenar sau eu şi Wikipedia». Deci am pornit cu elan şi optimism la redactarea paginii Wikipedia, străduindu-mă să fiu cât mai concisă şi documentată. La scurt timp după postare au apărut şi observaţiile mentorilor, numai că, spre marea mea surpriză, pagina proapăt creată a fost de îndată stigmatizată cu un supra-text care menţiona public că: Din textul acestui articol nu rezultă caracterul notabil al subiectului. Dacă articolul nu va fi completat cu bibliografia necesară, el va fi redirecționat, combinat cu altul sau propus pentru ștergere. Atunci am făcut – cred eu – eroarea majoră, contestând îndoielile mentorilor Read more…

Alfréd Hajós – primul campion olimpic la înot

Acum, când toată lumea vorbește despre natație şi victoria olimpică a lui David Popovici, mi se semnalează faptul că primul campion olimpic, din istorie, la înot a fost un băiat din Ungaria care a învățat să înoate din cauza unei tragedii în familie. Tatăl său s-a înecat în Dunăre când el, băiatul, avea doar 13 ani. S-a născut în anul 1877 cu numele de Arnold Guttman, într-o familie evreiască. Dar pentru că numele de Guttman nu dădea bine în Budapesta acelor vremuri, mai târziu și-a schimbat numele în Alfréd Hajós (corăbier în maghiară). Lumea era mai mică atunci, în 1896, când baronul Pierre de Coubertin a inițiat reluarea Jocurilor Olimpice. Pe atunci Alfréd Hajós era student la Facultatea de Arte a Universității din Budapesta. Dorea să concureze la Atena, la prima Olimpiadă modernă, dar pentru asta avea nevoie de aprobarea decanatului. A primit-o cu greu și doar pentru două zile, atât cât durau probele.Read more…

Iarăși cafeaua!

În aceste zile în care tot mapamondul, mai ales ”mapamondul meu”, e (pre)ocupat cu/de subiecte extrem de serioase, aș zice vitale, pentru viitorul țării m-am gândit că merită să schimbăm puțin direcția și poate că, îndepărtându-ne de prezent, vom uita măcar o clipă cât de urât și de amenințător este. Și încă o mențiune:  nu sunt zaharisit, nu am (încă) semne de Alzheimer și nu uit despre ce am scris în trecut (decât în parte!). Îmi amintesc bine că în urmă cu câțiva ani am dezvoltat în Baabel povestea cafelei ”mele”.  Am recitit textul și voi încerca să nu mă repet. Subiectul, așa cum l-am mai prezentat, e foarte aproape de sufletul meu, aș zice că face parte componentă din cine sunt eu și de aceea poezia alăturată a venit ca o mană cerească, pentru că, alături de propriile mele opinii despre tot ce vrei, politică, artă, literatură, climă, psihologie umană, ș.a.m.d, eu am o părere foarte clară despre cafea și puțin îmi pasă dacă din tot mai puțini sunt de acord cu mine, sau dacă vor găsi în cele ce urmează ”urme” din eseul publicat deja, sau simptome clare de senescență înaintată. Și dacă nu mă înșel, subiectul cafelei negre merită a fi rediscutat și asta din cel puțin două motive. Primul este că băutul cafelei e un fenomen ubicuitar: în întreaga lume aproximativ un miliard de indivizi beau zilnic cafea, consumul ridicându-se la aproximativ 2 miliarde de cești în fiecare zi.Read more…

Eu și insomnia (altora!)

N-am nicio explicație pentru faptul că în toți anii aceștia, de când mă știu, nu am suferit de insomnie, deși sunt sigur că, privind obiectiv viața mea, au existat de-ajuns de multe momente critice care să-mi afecteze calitatea somnului și / sau numărul de ore petrecute în neștire. Îmi închipui că această declarație va produce în sufletul unora o serioasă doză de invidie, dar n-am ce face, mi-e greu să mă solidarizez de facto cu cei care uneori, sau chiar deseori, ajung să termine număratul oilor înainte ca Moș Ene să li se așeze pe la gene… Într-o seară, acum foarte mulți ani, spre miezul nopții, am decis să fac totul pentru a rămâne treaz în următoarele ore, ca să studiez pentru un examen, dar m-am trezit dintr-un somn profund, pe la 2 noaptea, cu capul pe manuale… La un moment dat mă gândeam că aceasta se datorează meseriei mele și nenumăratelor gărzi de noapte, în timpul cărora, dacă nu puteai adormi imediat când aveai puțin timp liber, erai pierdut, nu știai când va suna din nou telefonul… Îți făceai treaba pentru care erai trezit, te întorceai în camera de gardă, stingeai țigara (obicei rău, periculos, de care m-am despărțit, slavă Domnului, de peste patruzeci de ani), te culcai, stingeai lumina și sperai să adormi cât mai repede.Read more…

A trecut un AN – 7 octombrie 2023 – 7 octombrie 2024

Când scriu aceste rânduri, îmi tremură mâna și am un mare nod în gât. Probabil că anul acesta mi-am dat cel mai bine seama ce înseamnă să trăieşti în acesta ţară, în Israel. Când a început totul, în dimineaţa zilei care va rămâne întipărită în memoria colectivă a multor milioane de evrei născuţi în timpuri şi locuri diferite, dar în special a celor care au trăit aici, starea de şoc i-a cuprins pe mulţi dintre ei. La începutul acelor zile de pomină nu am înţeles prea bine cum s-a putut declanşa acel atac surpriză al forţelor terorii clădite probabil timp de decenii de către Hamas, nestingheriţi de nimeni. Am urmărit cu sufletul la gură evenimentele incredibile transmise treptat în mass media, terorişti aparţinând atât Hamas-ului cât şi mişcării Jihad Islamic, mânate de dorinţa de a intra cât mai adânc în aşezările israeliene, de a le cotropi, de a ucide şi de a lua prizonieri cât mai mulţi cetăţeni israelieni. Sute de terorişti pe motociclete, în jeep-uri sau cu parapante, au pătruns în localităţile din vecinătatea aşa-zisului zid despărţitor… În aceste locuri au fost ucişi cu sălbăticie 260 de oameni. Poveştile unora dintre cei care au reuşit să se salveze te cutremură şi te fac să te gândești la deşertăciune… Vanitas vanitatum, omnia vanitas.  După câteva zile, armata israeliană, care se dovedise neputincioasă în ziua de 7 octombrie, a început contraatacul care a devenit treptat un crâncen război de gherilă împotriva unor grupuri de terorişti înarmaţi până în dinţi, aflaţi în locuri neaşteptate, atacând din zone locuite, din şcoli sau instituţii medicale. De la începutul intervenţiei armate şi pe tot parcursul războiului, aviaţia a distrus cam tot ce ar fi putut servi drept ascunziş teroriştilor Hamas.Read more…

Căzătura

Iarăşi am tras o trântă. Totul s-a petrecut fulgerător. Tocmai ieşisem dintr-un magazin de cosmeticale şi, fiind o zi blândă şi însorită de toamnă, am pornit în pas vioi pe o scurtătură ca să prind semaforul pe culoarea verde, numai că m-am poticnit de o bordură, m-am dezechilibrat şi am căzut grămadă pe trotuar. După ce m-am ridicat (relativ repede), am observat câţiva oameni care se opriseră să mă ajute (ce bine că mai există trecători omenoşi, gata să-ţi întindă o mână şi să sune la 112, dacă e nevoie)  şi mă întrebau: „Puteţi merge? Nu v-aţi fracturat nimic? Cât p’aci daţi cu capul de picioarele de fier ale afişierului!” Eu dădeam din cap fără să pot spune nimic, pentru că mă podidea plânsul. Când cazi pe trotuar, te dor genunchii şi ţi-ai julit palmele, îţi vine să plângi ca în anii copilăriei, orice vârstă ai avea! De data aceasta am căzut exact la colţul străzii Şincai, unde am locuit în primii ani ai copilăriei[1] şi unde mi-am început cariera de… „căzătoare”.  În faţa casei (care nu mai există, în locul ei aflându-se Blocul ONT la parterul căruia este magazinul de cosmeticale) era un teren viran acoperit cu zgură. Acolo ieşeam la joacă şi cădeam cel puţin o dată pe săptămână, julindu-mi de fiecare dată genunchii (uneori rana nouă se suprapunea triumfătoare peste crusta celei anterioare). Urma ritualul dezinfectării cu spirt sau cu iod, pe care tata îl desfăşura meticulos, suflând peste rană ca să nu mă usture prea tare. Între timp îmi explica toate pericolele care m-ar paşte dacă nu ar aplica acest tratament neplăcut. Apoi îmi pansa rana şi îmi spunea că toate acestea se întâmplă pentru că sunt mereu cu capul în nori şi nu mă uit pe unde calc.Read more…

Mozaicul

Despre Israel știam doar din ce-am auzit la comunitatea evreiască din Timișoara, din presa ceaușistă și de la părinții mei, care corespondau destul de rar cu rudele din Israel. Imaginea pe care o aveam despre țara strămoșilor mei era una de “la vie en rose”: țara unde se crede că a fost paradisul pe pământ, unde s-au născut Adam și Eva și unde s-a scris Vechiul Testament după care s-a inspirat și Noul Testament – Biblia. Entuziasmul meu privitor la Israel și la eventuala noastră emigrare a crescut simțitor după Războiul de Șase Zile în care Israelul a zdrobit armatele statelor arabe inamice. Nu știam despre deosebirea dintre evreii orientali, sefarzi și așkenazi, nu cunoșteam problemele cu minoritatea arabă din Israel, nu eram conștient de râca dintre Partidul Muncii, de centru-stânga, și Partidul Likud, de centru-dreapta. Nu știam că în 1977, după decenii de guvernare a Partidului Muncii (pe alocuri cu corupței și nedreptăți față de emigranții orientali, dar și cei români), Likudul a câștigat la alegeri. Nu eram conștient de faptul că o parte destul de mare a populației, mulți dintre religioșii haredim (habotnici), nu lucrau și nu făceau serviciul militar. Nu știam nimic despre nivelul medicinii în Israel și cu atât mai puțin despre medicina publică și despre anestezie. Nici de minoritatea druză nu știam nimic. Deci în 1978 am ajuns în Israel ca noi imigranți fără idei preconcepute. Read more…

Părinții mei

În decursul timpului am scris multe articole, printre care și unul intitulat Bunicii mei, dar despre părinții mei, care au jucat un rol deosebit în viața mea, nu am scris nimic. La vârsta mea cred că trebuie să scriu și despre ei, ca cel puțin nepotul meu să afle câte ceva despre părinții mei, străbunicii lui. Tatăl meu, Leon (Leibu) Korber, născut în anul 1892 la Câmpulung Moldovenesc, a urmat șapte clase și apoi a învățat meseria de geamgiu și de tinichigiu de la tatăl lui, bunicul meu. A plecat la Viena ca să obțină titlul de meșter. Când a început Primul Război Mondial a revenit la Câmpulung și a fost recrutat ca soldat. Îmi povestea cu mare plăcere că nu a fost pe front, dar ca soldat a fost în multe locuri ale vastului imperiu al Austro-Ungariei. După ce s-a întors, a reluat activitatea alături de bunicul. În anul 1922 s-a căsătorit cu mama. Mama mea, Clara Hutman, născută în 1899 la Botoșani, a rămas orfană la 11 ani. Bunicul, David, s-a recăsătorit cu Ghizela, o văduvă din Iași, care avea un fiu. A urmat numai patru clase primare și apoi a fost dată ucenică la o croitoreasă. Dar fiind foarte isteață, ea a învățat pe ascuns alături de fratele ei vitreg. Eu l-am cunoscut pe bunicul David și pe tanti Ghizela și când m-am întors din Transnistria după deportare; amândoi erau încă în putere.Read more…

O catedrală gotică „adevărată”

Stilul gotic a fost în uz cam între 1200 și 1600. Dintre construcțiile obișnuite, case de locuit etc., s-au păstrat foarte puține, cele mai multe au fost demolate sau „modernizate”; s-au păstrat mai ales locașuri de cult. Dar în timpul Revoluției Franceze, furia poporului s-a întors, printre altele, împotriva corupției clerului: preoți au fost măcelăriți, biserici au fost vandalizate și chiar distruse. Iar după revoluție, biserica catolică a rămas cu mai puțini adepți și cu mai puține fonduri. Astfel unele locașuri de cult, chiar dacă scăpaseră de furia revoluționară, nu mai erau folosite. La începutul secolului al XIX-lea, Sainte-Chapelle, de exemplu, servea ca arhivă a Palatului de Justiție de alături. Fără a mai fi întreținute, clădirile cădeau încet-încet în ruină. A dispărut chiar interesul pentru arta gotică. La modă erau imitațiile unor temple grecești, ca de exemplu La Madeleine. Arta gotică era văzută ca învechită, „demodată”. Dar iată că după Revoluția din 1830, noul monarh, Louis Philippe, a înțeles că această situație ar duce la o pierdere ireparabilă pentru patrimoniul țării și a instituit pentru prima dată o comisie a monumentelor istorice. Postul de inspector general îl ocupa scriitorul Prosper Mérimée, creatorul personajului Carmen (care a stat la baza operei cu același nume). Comisia putea genera interes public, putea obține fonduri, dar nu prea exista nimeni care să aibă cunoștințele necesare pentru a face restaurarea. Și aici a apărut ca prin miracol Eugène Viollet-le-Duc. Era omul potrivit la locul și la timpul potrivit.Read more…

Cei vii și cei morți

O sută de ostatici sunt în tunelurile Hamasului de peste patru sute de zile. Nimeni nu știe exact câți dintre ei mai sunt în viață. Ce e mai bine oare pentru aparținătorii acestor oameni, să știe adevărul sau să nu știe și să spere că cei dragi mai trăiesc? E o întrebare grea, foarte grea. Tratativele pentru eliberarea lor se duc, cu întreruperi, de peste un an. În luna mai 2024 se părea că succesul e aproape și vor fi eliberați cel puțin o parte dintre ei. Adică cum doar o parte? Dar ceilalți? Când vor fi şi ei liberi? Eșecul acestor negocieri este prea bine cunoscut. În prezent, în ianuarie 2025, se vorbește din nou de posibilitatea eliberării unei părți dintre ostatici. Câți vor fi eliberați în prima fază? Câți în a doua? Și câți dintre ei mai sunt în viaţă? Organizația teroristă islamistă refuză să publice lista celor vii, pentru ea viața unui om nu are nicio importanță. Tratativele se duc indirect. Pe cealaltă parte a “mesei de tratative” se află un guvern de extremă dreaptă cu un prim-ministru care e preocupat de victoria totală asupra Hamasului și menținerea coaliției mai mult decât de eliberarea ostaticilor. A încercat cineva să se pună în locul aparținătorilor acestor oameni aflați în captivitatea unei organizații teroriste?Read more…

Dușmanul dușmanului meu este oare prietenul meu?

“Pericolul care îl pândește pe cel care încearcă să pună în scris gânduri legate de evenimente a căror desfășurare e încă în curs e de-ajuns de evident pentru a te obliga să te gândești de trei ori înainte de a decide dacă îndrăzneala seamănă mai mult cu pripeală, cu o decizie care nu ia în seamă posibilitatea ca tot ce scrii azi să devină mâine incorect / neadevărat / depășit. Această realitate e și mai pregnantă dacă vorbim de o ”compoziție” care va deveni publică doar zile sau săptămâni după ce a fost încropită. Doar așa trebuie privit / citit textul de mai jos.”, Am căutat pe internet sursa acestui dicton atât de cunoscut, dar nu am găsit nimic care aduce chiar de departe cu pragmatismul care stă la baza lui. Anglia și URSS în fața Germaniei naziste – iată exemplul care confirmă justețea acestei vorbe înțelepte. O analiză succintă a celor două sisteme, democrația legendară a insulei britanice și totalitarismul criminal al ursului de la răsărit arată că absolut nimic nu le unea, tot ce se petrecea în fiecare din cele două țări le menținea la distanță de mii de ani-lumină (și întuneric!). Și totuși, dușmanul comun a anulat, ce-i drept doar temporar, diferențele și divergențele și cele două armate (plus cea americană) s-au întâlnit pe Elba în aprilie 1945, soldații s-au îmbrățișat și au celebrat învingerea dușmanului comun. Exemplul de mai sus mi s-a întors în memorie în primele zile ale lunii decembrie 2024, datorită neașteptatelor evenimente care au loc în țara vecină, Siria. (Mă limitez doar la câteva detalii care mi se par esențiale.)Read more…

Povestea lui Harry Hes

Precum am mai povestit, soțul meu este originar din Olanda și însuși faptul că a venit pe lume este un miracol. Ambii părinți au trecut printr-o serie întreagă de peripeții și au scăpat cu viață, ascunși în casele unor oameni de omenie. De fapt, socrul meu a povestit foarte puțin, multe amănunte au ieșit la iveală abia mai târziu: că s-a prezentat la muncă forțată împreună cu fratele său mai tânăr, toți au fost închiși peste noapte în sala de sport a liceului și apoi au fost duși cu trenul în lagărul de tranzit Westerbork, de unde au reușit să evadeze…În toți anii săi de liceu, soțul meu a folosit aceeași sală de sport, fără ca tatăl său să-i spună măcar un cuvânt. Povestea cu sala de sport s-a aflat abia la începutul anilor 2000 și de atunci se organizează întruniri de comemorare a acelor evenimente tragice. Iată textul cuvântării ținute de Harry Hes (1934 – 2024), unul din foștii elevi ai liceului, la întrunirea din aprilie 2005. În mai sau iunie 1947, chiar în această sală, am dat admiterea la Gymnasium Celeanum. Eu veneam de la școala generală Nr. 1, condusă de dl profesor de Jong. În clasa a VI-a a fost selectat un grup dintre elevii mai buni, printre care și eu, și după orele de clasă ne-au pregătit pentru admitere. Se cereau cunoștințe în diverse domenii, erau întrebări de genul „Prin ce orașe va trece un tren care merge de la Groningen (în nord) la Middelburg (în sud)?” Dar oare prin ce orașe a trecut trenul cu vagoane de vite care i-a luat pe evreii din Zwolle la Auschwitz sau Sobibor, trecând prin Westerbork?Read more…

Rămas bun, dr. Judith Szabó!

La 18 februarie 2025 s-a stins din viaţă dr. Judith Szabó (1928-2025), reprezentantă de frunte a Şcolii Clujene de Medicină, prima femeie chirurg generalist din Transilvania, un om de ştiinţă erudit şi empatic, dăruit pe deplin profesiunii sale nobile. În 21 februarie a fost înhumată la Cimitirul Evreiesc de rit neolog din Cluj, în prezenţa unui număr mare de prieteni, foşti colegi şi pacienţi. Sunt prietena lui Judith, la fel cum au fost şi mama mea şi tatăl meu. Împreună cu Judith făceau parte dintre acei evrei arădeni „norocoşi” care, adolescenţi fiind, au reuşit să supravieţuiască ororilor celui de-al Doilea Război Mondial. E un lucru foarte rar ca o pensionară, o văduvă de 96 de ani fără copii, fără fraţi, surori şi nepoţi, fără să fi avut multe funcţii de conducere şi care nu a beneficiat de prea multe onoruri oficiale să adune atât de mulţi oameni la un loc, într-un cimitir evreiesc mic şi intim, într-o zi atât de friguroasă. Adunarea aceasta numeroasă se datorează calităţilor umane excepţionale ale doamnei doctor, ale iubitei noastre Judith. Ne-am adunat aici ca să mai retrăim puţin sentimentele pe care le încercam în preajma ei.Read more…

Ioav

Ioav fost studentul meu. Era îndrăgostit de terapia intensivă, și-a împlinit visul și a ajuns medic specialist în domeniul pe care și-l dorea. Am lucrat mult împreună, am fost examinatori ai studenților de medicină care făceau rotație în secția de Anestezie și Terapie Intensivă la spitalul Soroka. Avea un umor deosebit. La examene, înaintea întrebărilor de specialitate, îi relaxa pe studenți cu întrebări despre literatură, muzică, religie. Aceasta a devenit o tradiție îndrăgită de studenți pe parcursul anilor. Era citit, îl interesa literatura, filosofia, istoria. Era o plăcere să stau de vorbă cu el. Era întotdeauna nelipsit de la demonstrațiile de sâmbătă seara împotriva reformei judiciare. La începutul războiului a refuzat propunerea spitalului de a-l reține la locul de muncă și s-a înrolat în armată. ” Pe front e mai mare nevoie de mine,” spunea. A fost medicul unei unități de comando. În prima sa permisie a participat la demonstrația de solidaritate cu ostatecii deținuți de Hamas… În decembrie 2023, în timp ce îi trata pe soldați, a fost el însuși foarte grav rănit, în creier și în masivul facial. La sosirea la spitalul Soroka, nimeni din personal nu l-a recunoscut din cauza rănilor extinse ale feței.Read more…

„Mitologie”

Thasos este o insulă grecească din nordul Mării Egee. Aici s-a născut Afrodita. Se spune că dacă înconjori insula înot, întinerești cu zece ani! Cât despre mine, ar trebui s-o înconjur de trei ori… – Oprește-te! – îmi strigă o prietenă. Nu se leagă! Afrodita s-a născut în insula Paphos! Am fost acolo, e minunat! – Stop! – strigă alta. Afrodita s-a născut în preajma insulei Kythera, din spuma albă a valurilor mării… Un vânt ușor a dus-o apoi în insula Cipru! – Nu vedeți pădurea din cauza copacilor! – conchide prietena mea bună. Dragostea și frumusețea se nasc peste tot, au nevoie doar de un dram de liniște și confort!Read more…

Amintiri din copilăria mea de la Bistriţa (1949-1964)- partea I

Sinagoga Mare, sau în idiș Di Groise Șil, este situată pe actuala stradă General G. Bălan. Evreii din oraș veneau la această sinagogă de sărbătorile lunii Tișrei, când toamna acoperea copacii cu galben, de Paște, când copacii erau plini de flori, și de Șavuot, vara, când copacii erau plini de verdeață. Fațada era impresionantă. Deasupra intrării principale era o fereastră mare cu vitralii, iar deasupra frontonului se vedeau cele două Table ale Legii. În interior, în sala mare, erau băncile destinate enoriașilor. În față, Arca Sfântă impunătoare, decorată cu simboluri evreiești, adăpostea sulurile Torei împodobite cu coroane. Erau și „arătătoare” din argint, utilizate de cantor sau de rabin la citirea Torei. Și la etaj, în galeria destinată femeilor, pereții erau acoperiți cu simboluri evreiești. De sus, femeile puteau să privească în sala principală și să urmărească etapele rugăciunii. Pe băncile bărbaților erau inscripționate numele familiilor, iar lângă Arca Sfântă se afla locul de rugăciune al cantorului. Tot lângă Arca Sfântă se afla jilțul rabinului comunității noastre, respectatul rabin Schpitz.Read more…

Ce fel de papă va fi Leon al XIV-lea?

Este o întrebare care frământă toată lumea, indiferent de confesiune, deoarece poziția unui Suveran Pontif depășește granița catolicismului, îndrumările lui sunt ascultate, se conturează o cale, o atitudine în speranța unor schimbări în bine. Pentru noi, laicii care am urmărit desfășurarea conclavului cardinalilor, surprinzătoare a fost alegerea unui cardinal american, respectiv din Statele Unite. În primele etape ale conciliului nimeni nu se aștepta ca el să fie ales, nici cardinalii nu l-au luat în considerare, nu figura ca învingător nici la casele de pariuri. Împotriva candidaturii lui stătea tocmai originea americană, argumentul fiind că America este în sine atât de puternică, încât nu mai are nevoie de un papă. Se vede că ipoteza nu a contat, mai ales după ce s-a aflat că Robert Francis Prevost a criticat politica anti emigrare a lui Donald Trump. Mulți cardinali nici nu știau cine este, el a fost chemat la Vatican și făcut cardinal de Papa Francisc abia de doi ani, dar a ocupat funcții importante, supervizând alegerea și activitatea episcopilor. Mulți dintre aceștia îl cunoșteau și au dat referințe cardinalilor când Prevost a intrat în elita celor cu șanse de a fi ales. A tras foarte mult în cântar faptul că decenii de-a rândul a acționat în America Latină, în Peru, și la fel ca Papa Francisc, a fost și el un episcop al săracilor, i-a ajutat, a sprijinit emigranții și minoritățile.Read more…

Arheologii confirmă adevărurile biblice

Într-un articol precedent, am analizat momentul istoric în care regele asirian Senaherib capturase cetatea Lahiş și se pregătea să atace Ierusalimul, unde domnea regele Ezechia. Fiecare dintre ei prezintă același moment istoric în mod diferit: Senaherib lasă impresia unei victorii răsunătoare, pe când punctul de vedere al lui Ezechia, prezentat în Biblie, este că, Ierusalimul a rezistat printr-o intervenție divină, dar nu numai. În 2Cronici 32:2-5 se spune că Ezechia, care se aștepta la un asediu al Ierusalimului, a inițiat două proiecte strategice importante: întărirea zidurilor de apărare și asigurarea alimentării cu apă a orașului. Spre deosebire de versiunea lui Senaherib, care s-a dovedit „fără acoperire”, cele descrise în textul biblic au putut fi dovedite. Tunelul lui Siloam sau Tunelul lui Ezechia era un proiect de infrastructură ambițios, îndrăzneț și vital, care asigura alimentarea cu apă a capitalei în caz de asediu. Era un tunel subteran care lega izvorul Ghihon din afara cetății cu bazinul Siloam din cetate. Și chiar dacă Tunelul lui Ezechia fusese pierdut de secole, el a fost redescoperit. În 1625, pentru prima dată în timpurile moderne, orientalistul italian Franciscus Quaresmius a vorbit despre un posibil canal subteran între izvor și bazin. În 1865 tunelul a fost explorat de ofițerul britanic, inginer și arheolog, Sir Charles Warren. El a emis ipoteza că acesta ar fi tunelul lui Ezechia, menționat în Biblie, dar nici Quaresmius, nici Robinson și nici Warren nu au putut dovedi că ar fi același tunel.Read more…