Gustav Fabergé, născut în 1814 pe teritoriul Estoniei de azi, dintr-o familie de origine franceză, fondează în 1842, la Sankt Petersburg, Casa de Bijuterii Fabergé. Impresionată de creațiile expuse, țarina Maria Feodorovna, soția țarului Alexandru al III-lea, cumpără în 1882 o pereche de butoni. Acest gest va deschide poarta unei legături superbe între Casa Fabergé și Rusia Țaristă, creațiile bijutierului fiind însoțitori ai vizitelor țarului peste tot în Europa, dând măsura puterii Rusiei acelor vremuri. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, casa de bijuterii are peste 500 de angajați, fiind celebră nu doar pentru creativitate, ci și pentru nivelul excepțional al execuție. Fiecare ou avea un concept original de creație, simbolistica îngloba atât de multă atenție la detaliu, la ființa căreia i se adresa, avea o oarecare autosuficiență a frumuseții și o poveste intrinsecă prin surpriza conținută.Read more…
Domnii şi doamnele din Clujul copilăriei mele purtau pălării împletite din paie înălbite, asemănătoare costisitoarelor pălării Panama care oricum nu mai erau de găsit. Şi copiii purtau pălărioare de pai, de modele diferite. Eu am primit în dar una „vietnameză” şi mă duceam la ştrand cu ea. De câţiva ani buni vânez pălăria de paie ideală, exact la fel cu cea pe care mi-a adus-o Mama (fie-i memoria binecuvântată) acum vreo 15 ani de la Tuşnad. De fapt şi-o cumpărase sieşi, dar mi-a dăruit-o după ce am încercat-o şi mi-a plăcut la nebunie. Are o formă şic, e delicată şi uşoară (de câte ori nu mi-a luat-o vântul din senin, obligându-mă să alerg după ea pe trotuar sau chiar pe carosabil!), de culoare galben-aurie, plăcută privirii. Cu timpul i-au apărut câteva rupturi la marginea borului, dar eu am continuat s-o port, spunând că aşa are şi mai mult farmec. Între timp, conştientă de perisabilitatea ei, am început să caut o pălărie de paie dacă nu la fel, măcar asemănătoare şi, negăsind niciuna, mi-am cumpărat tot feluri de surogate din iarbă de mare, talaş şi alţi înlocuitori… De fapt, cine şi unde mai vinde pălării de paie?! Într-un articol publicat în 1944 în Buletinul EME (Erdélyi Múzeum Egyesület – Asociaţia Muzeul Ardelean), etnograful Gálffy Mózes descrie procesul tehnologic al confecţionării pălăriilor de paie virgulă aşa cum i l-au relatat ţărăncile din Horlacea (Jákótelek), un sat din apropiere de Huedin (Zona etnografică Călata) care pe atunci număra 400-500 de suflete, dar azi abia depăşeşte 150. Aflăm că sătenii se ocupau cu împletitul paielor încă din veacul al XVIII-lea.Read more…
Energiile regenerabile sau alternative se definesc prin surse naturale care ne stau la dispoziţie şi sunt inepuizabile pentru perioade de timp lungi, la nivel uman. Conform principiului fizic de conservare a energiei, energia nu poate fi nici consumată nici produsă. Energia poate fi însă captată, introdusă în anumite sisteme şi transformată. Energia regenerabilă este captată prin sisteme adecvate unor procese energetic, din mediul înconjurător şi este utilizată prin introducerea acesteia în toate sistemele tehnice cunoscute de consumatorii de energie. Astfel, atât sistemele de captare, cât şi cele de utilizare a energiei regenerabile sunt integrate în complexul ecologic mondial, nu produc gaze cu efect de seră (GES) şi nu participă la procesul de încălzire globală. Omenirea se găsește ȋntr-o etapă crucială a evoluţiei privind consumul de energie, protejarea mediului ȋnconjurător și conștientizarea modificărilor climei globale. Pentru toate cele trei aspecte ale evoluţiei omenirii, trebuie găsite și aplicate legi, metode si tehnologii noi ȋmpreună cu restrcţile și acceptarea acestora la nivel social. Ȋn acest context ȋl voi cita pe James Lovelock „Trăim timpul ȋn care emoţile și senzaţile sunt mai puternice decât adevărul și asta numai din cauza ignorării știinţei“Read more…
Dacă arunc o privire înapoi, spre toți anii pe care i-am trăit până acum în perfectă stare cognitivă, viața mea (în ceea ce privește subiectul pe care doresc să-l dezvolt aici) se împarte în două părți practic egale. În prima parte subiectul (sau mai bine zis, obiectul) respectiv nu a avut în ochii mei nici cea mai mică însemnătate. Știam, bineînțeles, că există și la ce folosește, dar niciodată nu l-am avut în vedere, pentru mine ”el” era ceva de care au nevoie alții, și pot să spun că uneori mă uitam ”de sus” la cei care aminteau locul pe care îl ocupa în existența lor, aș zice aproape cotidiană. Însă de câțiva zeci de ani ”el” și-a făcut apariția și în viața mea, și nu întâmplător. De fapt eu l-am adus în casă, am căutat un loc propice pentru a-l plasa și de atunci face parte integrală din gândurile și preocupările mele. Ba mai mult, ”el” a devenit un fel de controlor și indicativ a tot ce fac, și asta la nivel cotidian.Read more…
La data la care George Enescu se îndrepta spre tematica biblică, aceasta era foarte slab reprezentată în componistica românească. Nici mai târziu nu vom înregistra răsunătoare succese pe această direcţie, deşi unele titluri s-au impus în special pentru că la miez de secol XIX, la unison, creatorii români (unii românizaţi la distanţă de una ori mai multe generaţii) şi etnicii evrei îşi asumaseră ca datorie de onoare principiile emancipării culturale; se îmbinau astfel gustul tematicii romantice şi datele infuzate de curentul Haskala, conjugare evidentă la întreaga dimensiune cultural-literar-muzicală europeană. Se promovau idealurile esteticii romantice şi un tip special de dialog cultural în care temele specific evreieşti să fie prezente fără a forţa nota, împletite sub diverse generice şi niveluri de adresare unui public eterogen, mult prea puţin format în spiritul exigenţelor teatrelor muzicale din centrul şi vestul Europei. Privind din perspectiva noastră, recitirile literar-mitologice şi cele pe tematică biblică nu au reprezentat decât începutul căutărilor, al treptelor ce vor consolida ideea Oedipe-ului de mai târziu.Read more…
Nu mă refer la dușmanii Israelului, fie ei musulmani, creștini sau evrei, care sunt mult mai numeroși decât prietenii noștri – despre ei știe toată lumea. Nici la prietenii evrei ai Israelului, care uneori sunt cu adevărat tendențioși. Nici la prietenii noștri evanghelici americani sau puținii noștri susținători europeni. Recent am aderat la un grup pe Facebook numit “Evrei români din toată lumea și prietenii lor”, cu peste 10,000 de membri. Îmi merg la inimă cuvintele scrise de prietenii noștri români în sprijinul Israelului. În lipsa unei politici ferme de propagandă în străinătate a guvernului israelian, sunt alții, adevărați prieteni ai Israelului, sau mai simplu, adepți ai dreptății, care văd obiectiv situația și nu ezită să o prezinte în mod obiectiv, chiar într-un mediu ostil și chiar cu riscul vieții. Mă refer numai la suporterii arabi ai Israelului, care, cu riscul vieții, expun realitatea așa cum o văd ei, din interiorul societății musulmane, combătând ura apriorică față de evrei și Israel.Read more…
În apropiere de centrul urbei noastre, pe o arteră istorică, se află o clădire plină de prestanță, cu linii sobre de arhitectură specifică unui loc care găzduiește activități serioase, importante și tainice, mai mult sau mai puțin secrete. E o clădire ridicată în primii ani ai secolului XX, fără a fi masivă sau impunătoare prin dimensiuni, dar având o eleganță atrăgătoare și prezentând o îmbinare a stilului Art Nouveau cu elemente de inspirație greacă, iudaică și egipteană. Ea a fost construită în anii 1901-1902 după planurile arhitecților Zoltán Bálint și Lajos Jámbor din Budapesta. În mod vădit, edificiul are un aer mistic, enigmatic, conferit de elementele arhitecturale tipice francmasoneriei. Astfel, fațadei îi lipsesc cu desăvârșire ferestrele, având doar un portic de inspirație neo-grecească, mărginit de doi pilaștri laterali, iar spre centru are două coloane terminate în capiteluri dorice sobre, aidoma coloanelor Templului lui Solomon. Partea superioară a porticului se îmbină cu ornamentațiile specifice masoneriei, elementele simbolice distincte fiind cele opt acrotere (sfincși având menirea de a-i proteja pe membrii societății de spirite malefice), globul pământesc care simbolizează caracterul universal al masoneriei şi ochiul divin înscris in triunghiul cu raze. Read more…
Într-un moment al vieții mele, nu foarte îndepărtat de prezent, am făcut voluntariat la o casă de copii, un orfelinat de tip vechi, din cele puține rămase în sistemul românesc de ocrotire a copiilor abandonați sau orfani. Eram familiarizată cu funcționarea acestor instituții de când lucrasem pentru un ONG și, aflând din întâmplare despre o asociație care lucra în orfelinate și căuta voluntari, m-am înscris în programul lor. Eram într-un moment când doream să dau vieții mele un rost mai plin de semnificație și, știind că ”dăruind vei dobândi”, am început să merg săptămânal în singura casă de copii din orașul meu. Petreceam câteva ore, după amiază, cu copiii de acolo, în total 40, dintre care 25 erau de vârste pre-adolescentine, între cinci și doisprezece ani, și încă mai erau interesați de activități copilărești, de a se juca, de a desena sau colora și asculta povești citite din cărțile potrivite lor. Am continuat timp de câteva luni; din punct de vedere emoțional, acesta a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Read more…
Nu știu, nu-mi amintesc exact cine i-a făcut cadou tatălui meu stiloul Pelikan de culoare verde cu dungi negre. Pe mine m-a fermecat de cum l-am văzut. Tata obișnuia să se trezească dis-de-dimineață și să se așeze la masa din bucătărie să scrie. Soba bucătăriei încălzea încăperea, cu un sâsâit calm. Pe masă erau câteva pahare cu zaț de cafea care miroseau plăcut și două scrumiere pline cu mucuri de țigară care miroseau mai puțin plăcut. Mă trezeam la ora șase, ca să am timp să mă pregătesc pentru cursuri. Goleam scrumierele, mă așezam și eu la masă vis a vis cu tata. În timp ce îmi beam cafeaua turcească, urmăream scârțâitul plăcut al peniței pe hârtia albă. Din când în când tata se oprea din scris, se uita la mine peste ochelari, mă întreba despre programul meu din acea zi, pentru ca apoi să-și continue activitatea. Priveam mâna lui stângă cu care scria, venele ieșite în relief, unghiile tăiate scurt cu tentă gălbuie din cauza fumatului, degetele cu pete de cerneală pe ele (stiloul curgea, era în vârstă, săracul}.Câteodată se oprea din scris, se gândea un moment, ștergea câte un cuvânt, după care continua să scrie, dar mult mai repede. Probabil că-i veniseră idei noi, muza s-a reîntors. Părul alb, ochii căprui așezați în adâncimea orbitelor, ochelarii în care se reflecta lumina, zâmbetul ștrengăresc pe buze în timp ce scria, îmi erau atât de cunoscute și dragi.Read more…
Energia geotermală sau „căldura Pământului” este o parte din căldura înmagazinată în stratul accesibil al scoarţei Pământului. Ea poate fi extrasă și folosită. 99% din volumul planetei noastre are temperatura de peste 1000°C. Sub picioarele noastre este înmagazinat un potenţial energetic uriaş. Totuşi, până de curând această sursă de energie a fost foarte puţin folosită datorită condițiilor grele de exploatare şi a preţului mare, necompetitiv, al energiei electrice obținute. Cu ajutorul tehnologiei moderne, energia geotermală a început să fie exploatată, fiind privită ca energia viitorului. Islanda, ţara cu 37 de vulcani activi, este un exemplu de utilizare a energiei geotermale. Se preconizează că în următorii 30 de ani insula va fi complet independentă de carburanţii fosili. Energia geotermală este inepuizabilă, ea poate fi folosită oriunde și oricând şi poate fi transformată în energie electrică fără emanaţii de gaze dăunătoare mediului ambiant. Read more…
Mâine e Revelionul, noaptea dintre ani în care se cuvine să stai treaz măcar până la miezul ei, momentul magic în care anul vechi rămâne în urmă şi cel nou ne trece pragul. De altfel, chiar cuvântul revelion împrumutat din limba franceză indică faptul că în această noapte se stă de veghe (réveiller [a se trezi] provine din latinescul evigilare [a veghea]). Nu dormim până când nu ne încredinţăm că anul vechi a trecut. În acest răstimp ne veselim, petrecem la mese îmbelşugate udate cu şampanie, cântăm, dansăm, sub luminile multicolore ale ghirlandelor din casă sau sub jerbele generoase ale artificiilor de pe stradă. Ne oferim daruri, ne îmbrăţişăm şi împărţim cu dărnicie urări tuturor, până şi necunoscuţilor: La mulţi ani! An nou fericit! Anul cel nou trebuie neapărat să fie mai bun, mai îmbelşugat decât cel vechi, aducător de sănătate şi noroc (pe care ne străduim să ni-l asigurăm şi cu crengile de vâsc). Oare de ce exultăm de bucurie atunci când a trecut încă un an din viaţa noastră? – mă întreb, de o vreme încoace, nu numai de Anul Nou, ci şi la aniversări.Read more…
Acum câteva zile, un elicopter militar israelian s-a prăbușit în apele Mării Mediterane. Doi ofițeri au murit. Oficialitățile cercetează cauza accidentului. Asemenea cazuri sunt rare, dar din păcate ele există. Cine nu a văzut serialul de televiziune Mayday, sau Air Crash Investigation (investigație de accident aviatic), un serial canadian-american bazat pe cazuri reale și transmis pe canalele National Geographic și Discovery Channel, merită să-l vadă. Mayday, Mayday! este termenul universal transmis prin radio în caz de pericol iminent, aviatic sau maritim. Este similar cu mesajul SOS transmis prin codul Morse. În franceză se folosește și termenul Pan-pan. Panne în franceză însemnând pană (ca în „pană de motor”). La început ezitam să mă uit la serial, dat fiind că în epoca pre-pandemică zburam cam de două-trei ori pe an spre meleaguri străine. Dar totuși, cu inima în dinți, am vizionat zeci de episoade, care m-au zguduit sufletește nu numai prin numărul mare de victime, dar și prin uimitoarea precizie cu care investigatorii au ajuns la cauza prăbușirii avionului. A ajunge la cauză este critic pentru corectarea erorilor tehnice și umane și a evita viitoarele accidente cauzate de aceleași erori. Medicina încearcă să folosească aceleași metode de investigație, dar cu succes limitat, poate fiindcă ființa umană este mult mai complexă decât un avion și din cauza diversității persoanelor care tratează pacienții. Read more…
Înainte de a se începe războiul, tabăra păcii din Troia a încercat să negocieze cu Ulisse pentru a renunța la conflict. Din păcate, nu a reușit și, după cum știm din mitologie și din istorie, războiul a avut loc. Mi-am adus aminte de piesa lui Jean Giraudoux din 1936, urmărind negocierile ce se desfășoară pentru a evita un conflict să zicem local – Ucraina-Rusia, dar care se poate transforma într-o conflagrație care este cu atât mai periculoasă pentru noi, cu cât Ucraina nu este departe de România, țară direct vizată la negocierile dintre SUA și Rusia. Posibilitatea unui conflict la granița dintre Rusia și Ucraina, unde au fost masați 100.000 de militari și tehnica de luptă aferentă, a fost precedată de evenimentele din Belarus – deteriorarea situației la granița dintre Belarus, Polonia și țările baltice, zonă în care printr-o propagandă mincinoasă au fost atrași emigranți ilegali din Orientul Mijlociu și Africa cărora li s-a promis o trecere ușoară în Uniunea Europeană. Situația tensionată creată ar fi putut duce la o explozie provocatoare de incidente majore. Atitudinea fermă a UE a dus la stingerea acestui focar de conflict. Deși evenimentele s-au desfășurat în Belarus, opinia publică știa că fără aprobarea Rusiei acțiunea nu ar fi putut avea loc. Mai târziu a devenit clar că ceea ce s-a întâmplat în Belarus a fost perdeaua de fum care a ascuns manevrele rusești de a deplasa, sub diferite pretexte, forțele militare la granița cu Ucraina,..Read more…
Povestirea care urmează este 99% adevărată. Ea mi-a fost relatată de Ioanea Nicolaii Horlaii (Stoica Ioan), eroul principal al acestei povestiri. Evenimentele relatate au avut loc pe front, imediat după 23 August 1944. La vremea aceea Ioanea avea 19 ani, azi, badea Ioane are respectabila vârstă de 81 de ani. După ce, la 23 August 1944, armata română a întors armele împotriva armatei germane, a cărei aliat a fost până atunci, românii din Ardealul cedat ungurilor în 1940 , care făceau parte din armata ungară, au fost dezarmaţi, dezechipaţi de uniforme şi trimişi în tabere de muncă. Nicolaie Horlaii, tatăl, în vârstă de 55 de ani şi Ioanea Nicolaii Horlaii , fiul, erau în tabere de muncă diferite, situate la câteva sute de kilometrii una de alta, în zona subcarpatică din partea de nord-est a Ungariei de atunci. Teritoriul respectiv a fost răpit în 1940 Cehoslovaciei şi aparţine acum Ucrainei. În continuare îl las pe badea Ioane să povestească ce s-a întâmplat atunci.Read more…
Au trecut cam trei ani de prietenie la distanță, prin intermediul scrisorilor, cu Émilie, fata din Franța care mi-a devenit apropiată și foarte dragă. Corespondența se desfășura în limba engleză, eram, fără să știm, exponente ale unui soi de globalizare, o româncă și o franțuzoaică scriindu-și în limba engleză. Eram însă și exponente ale unei atitudini de frondă adusă orânduirii sociale de atunci din România, una care socotea străinii ca fiind aprioric dușmani. Altfel de ce ar fi fost interzisă prin lege găzduirea lor? Dacă nu erai rudă cu musafirul venit din străinătate, nu aveai voie să-i oferi sălaș, te putea vizita, asta da, dar să stea peste noapte, asta nu se putea. de granița maghiară. O vizită destul de complicată, fiindcă Émilie nu se urcă în avion, deci a trebuit să vină cu trenul și a făcut-o pe la Timișoara. Era luna iulie, eu eram încă la Cluj, în ultimele zile de practică și planul era ca Émilie să vină la Cluj, să stea vreo trei, patru zile până terminam eu cu practica și de aici să mergem la Oradea pentru vreo două zile, unde locuia tatăl meu, și apoi acasă, la Marghita, acolo urmând să petrecem împreună cea mai mare parte din vacanța ei, mai cu seamă la ștrandul termal și în mici excursii prin împrejurimi. Read more…
Prima vizită în România a dragei mele prietene franțuzoaice Émilie, avea destinația finală Marghita, orașul meu natal, pe care pe vremuri l-am îndrăgit foarte mult și așa a făcut și Émilie. este foarte rar, nostalgia mă sufocă, nu pot să stau prea mult, mi-e un dor sfâșietor de cei absenți și atunci mai bine mă țin departe, mă retrag, așa cum fac în viață și cu alte lucruri din care dezertez. Dar, la vremea despre care vorbesc acum, anii 80, aveam la Marghita un grup de prieteni tare dragi care au devenit, majoritatea, și prietenii Émiliei. Distracțiile noastre, încă din timpul liceului, erau, vara, întâlnirile cu grupul la ștrandul termal și seara, în parcul din centrul orașului, unde doi dintre prietenii noștri cântăreți la chitară ne cântau muzica folk, în mare vogă în epocă. Erau apoi desigur și discuțiile îndelungi pe multe teme, majoritatea filosofice, ne puneam întrebările firești ale celor tineri, la care nu aveam răspunsuri și poate nu avem nici azi… Émilie a găsit în grupul nostru prietenii pe care nu îi avea în Franța. A găsit căldură sufletească, umor, preocupări asemănătoare. Și a găsit, cum era de așteptat, dragostea.Read more…
Începem schimbul de noapte. La cantină e linişte şi pace. Parcă ne-am fi înţeles dinainte – cu toţii facem parte din acelaşi grup de prieteni. Încă o dovadă că echipa maghiară de la Centrul de tranzit de la gara din Cluj – organizată de asociaţia O masă caldă – este tot mai bine organizată. Ştim pe cine putem conta la anumite ore, ce sarcini ne aşteaptă şi cine le coordonează. Sala de odihnă e aproape goală, la cantină mai sunt doar câţiva refugiaţi. Majoritatea a plecat cu trenul de Viena, cei rămaşi aşteaptă rapidul Korona care va pleca în zori. Mai e o oră bună până la sosirea „trenului foamei”, care aduce vreo sutã de refugiati, deci schimbul de tură are loc într-o perioadă de acalmie. Trebuie doar să facem curăţenie şi să completăm stocul de alimente şi, desigur, să-i iniţiem pe voluntarii nou-veniţi. În aceste momente conştientizăm cât gunoi putem produce practic din nimic. Regula de bază este siguranţa alimentară şi de aceea totul se serveşte în ambalaj, în afara mâncării gătite (pe care o servim în farfurii de carton, cu tacâmuri de plastic de unică folosinţă). Dar nici vorbă de risipă, distribuirea hranei fiind raţională, în funcţie de necesităţi. Acest fapt este respectat şi de refugiaţi deşi alimentele sunt „la liber”.Read more…
Da, părerea mea este că Israelul și israelienii trebuie să aibă conștiința împăcată în privința ajutorului acordat ucrainenilor. Ca orice refugiați din propriile case și orașe, obligați fiind să fugă în fața unei armate cotropitoare a cărei operațiune trebuie condamnată, ucrainenii merită din plin solidaritate și ajutor, în limitele bunului gust dictat de istorie, morală și conștiință, precum și prin filtrul interesului național al Israelului. Exemple de ajutor israelian nu lipsesc – Israelul a construit primul spital de campanie într-o tabără de refugiați ucraineni. Israel a votat recent la ONU pentru condamnarea atacării Ucrainei de către Rusia. De asemenea, mai mulți israelieni au înființat puncte de distribuție a alimentelor și medicamentelor în taberele de refugiați. Nu mai puțin important, Israel a primit pe teritoriul ei mii de refugiați ucraineni și nu numai evrei! Dar numărul de refugiați acceptați de Israel nu i-a mulțumit pe politicienii ucraineni. Motivul principal de limitare a numărului de refugiați acceptați de Israel este unul demografic, pe care voi încerca să-l explic. Între 2010-2012, în Israel au intrat ilegal, prin Egipt, aproape 100.000 de fugari din Eritreea și din Sudanul de Sud, în căutarea unui loc de muncă, deci nu refugiați politici. Dacă nu s-ar fi luat măsurile necesare, poate că astăzi am fi avut peste un milion de africani, care nu au nimic comun cu Israelul și menirea lui de a fi singura țară a evreilor. Read more…
Zilele trecute am dat din întâmplare peste un articol care mi-a atras atenția. Articolul a apărut în noul număr al revistei ALEH, publicată de asociația imigranților olandezi din Israel. Autorul, Wout van Bekkum, a fost șeful catedrei de limbi orientale și de studii ale Orientului Apropiat la Universitatea din Groningen. Este prieten al soțului meu încă din studenție. Zilele trecute am dat din întâmplare peste un articol care mi-a atras atenția. Articolul a apărut în noul număr al revistei ALEH, publicată de asociația imigranților olandezi din Israel. Autorul, Wout van Bekkum, a fost șeful catedrei de limbi orientale și de studii ale Orientului Apropiat la Universitatea din Groningen. Este prieten al soțului meu încă din studenție. Articolul original se află aici: https://www.ioh.co.il/_files/ugd/98a859_f2278b81a46d4e9dacd952c85d064694.pdf (la pag. 25) Cu aprobarea lui l-am tradus, am adăugat ilustrații și câteva note explicative pentru cititorii de limbă română. La începutul anilor 1980, un israelian american stabilit la Haifa, un anume James Bennett, a vizitat clădirea impunătoare a Arhivelor Statului din Groningen[i], pe strada St. Jan. Groningen.Read more…
Modelul Volkswagen „broscuță” a fost fără îndoială una dintre cele mai îndrăgite mașini din istorie. A fost produsă în milioane de exemplare în diferite țări, din Germania până în Brazilia. Diverse popoare au numit-o gândac, buburuză, purice, broască țestoasă, balon de săpun – fiecare după imaginația lui. Îmi amintesc că în România anilor 1960 se importa în număr restrâns, numai pentru uzul miliției și când o prietenă m-a luat de la Timișoara la Arad într-un Volkswagen primit din Germania, mi s-a părut un mare lux – cea mai bună dovadă că îmi mai amintesc și după 50 de ani. Începuturile industriei germane de automobile destinate publicului larg au avut loc în perioada nazistă. Ideea genială a fost a lui Henry Ford încă înaintea Primului Război Mondial: dacă am oferi publicului o mașină ieftină, cererea ar fi mare, mașina ar putea fi produsă în serie, prețul ar scădea în continuare, cererea ar crește și mai mult – iată rețeta perfectă pentru o creștere economică aparent nelimitată. Ideea a fost preluată și în Germania. Hitler era interesat să producă o mașină ieftină, la îndemâna oricui. (De altfel Volkswagen înseamnă „mașina poporului”.) Proiectul trebuia să aducă prestigiu regimului, mai ales că în mijlocul anilor 1930 a început și construcția primelor autostrăzi.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
