Înaltă trădare la curtea Angliei?

După cum am văzut în articolul despre Licoricia din Winchester https://baabel.ro/2022/07/o-femeie-de-afaceri-in-anglia-medievala/, evreii au fost izgoniți din Anglia în 1290 și nu au revenit decât prin 1650, cu permisiunea lui Oliver Cromwell.  Adică timp de vreo trei secole și jumătate în Anglia nu a mai călcat picior de evreu?  De fapt nu e chiar așa.  Când evreii din Peninsula Iberică au fost siliți să se convertească sau să plece, evident Anglia nu i-a primit.  Dar printre cei convertiți și urmașii lor, au fost unii negustori, medici etc. care s-au stabilit în Anglia.  Erau creștini cu acte în regulă, deci nu era niciun motiv să nu fie primiți.  În timpul domniei lui Henric al VIII-lea, la Londra trăiau vreo 100 de „creștini noi” care practicau în taină iudaismul.  Când Henric al VIII-lea a trecut la protestantism, aceștia au făcut la fel, ca supuși de nădejde ai Angliei.  Faptul că erau evrei era „secret”, dar despre mulți se știa…  Unul dintre aceștia, venit în Anglia la începutul domniei reginei Elisabeta I, a fost doctorul Roderigo Lopez (1517 – 1594). Așa cum se întâmpla deseori, era fiul unui medic și chiar unul de renume, medicul regelui Portugaliei.  În 1498, când evreii portughezi au fost puși în fața alegerii de a se converti sau de a părăsi țara, familia a ales să se convertească, astfel că Roderigo s-a născut deja „creștin”.  A studiat la Coimbra și a început să practice medicina, dar cum Inchiziția îl bănuia că practică pe ascuns iudaismul, a decis că era mai bine să se facă nevăzut – și în 1559 s-a stabilit în Anglia.  A trecut la protestantism și a început să lucreze ca medic. Fiind un medic bun, a făcut o carieră strălucită.  A fost angajat întâi la St Bartholomew, cel mai vechi spital din Londra și cu timpul și-a format o clientelă printre oamenii cei mai de seamă ai vremii, chiar și printre apropiații reginei Elisabeta…Read more…

Într-o zi…

Era primăvară și ploua mărunt. Era o zi lucrătoare, dar părinții m-au luat cu ei într-o deplasare cu trenul. Nu mergeam încă la școală și nici la grădiniță. După câteva stații, am coborât și am mers pe jos, destul de mult. Am ajuns într-o zonă mai înaltă. În depărtare se vedea un șir lung de oameni. Era un cortegiu format din săteni. Duceau la mormânt o fetiță care murise după un malpraxis petrecut la spitalul din Periș. Cauza decesului fetiței: la operația de scoatere a apendicelui, medicul chirurg a uitat în abdomen ceva din instrumentarul folosit la intervenție, lucru pe care aveam să-l aflu mai târziu. Era singurul copil al familiei din Periș, familie atât de greu încercată. Fetița era de o vârstă cu mine și o cunoșteam. Ne întâlniserăm cu câteva luni înainte, la serbarea de Pom de Iarnă, la uzina unde lucrau tații noștri: Atelierele Grivița Roșie din București. Într-o sală mare, cu scaune multe din lemn, primiserăm de la Moș Gerilă, în niște pungi, câteva daruri. Ea primise o păpușă și eu o priveam cu mare invidie. Ce mult mi-aș fi dorit păpușa, dar în locul ei primisem câteva rechizite școlare și o jucărie din lemn, neinteresante pentru mine. Eu nu am avut până atunci nicio păpușă. Desigur, împărțirea pungilor fusese aleatorie, dar eu nu știam acest lucru și mă simțeam nedreptățită.Read more…

Sionism și islamism

După 7 octombrie 2023, în contextul amplificării incidentelor antisemite din întreaga lume, am auzit în repetate rânduri și sub diferite forme ideea că sionismul și islamismul sunt comparabile și ar trebui considerate ideologii similare. Eu sunt de altă părere și în cele ce urmează voi încerca să explic de ce această afirmație este total inacceptabilă. Sionismul a apărut ca o expresie a naționalismului secolului al XIX-lea, o ideologie considerată la acea vreme cu adevărat progresistă. Potrivit acestei ideologii, grupurile etnice înlănțuite și asuprite de diverse imperii au dreptul la propriul lor stat național independent. Acest principiu a fost aplicat încă din secolul al XIX-lea și cu atât mai mult după Primul Război Mondial, când Imperiul Otoman și cel Austro-Ungar au încetat să existe, iar Rusia a pierdut un teritoriu considerabil. Astfel, în locul imperiilor, pe hartă au apărut mai multe state noi și nu numai în Europa. Destrămarea Imperiului Otoman a permis și independența unor state arabe și a condus la o formă de naționalism arab. Și acestea au fost văzute ca o formă de progres și cu atât mai mult noile state arabe apărute mai târziu, prin destrămarea imperiului colonial britanic și a celui francez.Read more…

Have a Nice Brat Summer, Kamala Harris! – spectacolul electoral din SUA

Articolul meu nu se vrea politic, deşi în zilele noastre simplul fapt de a desemna ceva ca apolitic este socotit în sine un act politic. Conform tradiţiei, o campanie electorală în SUA începe cu patru ani înainte de alegerile propriu-zise, dar, de fapt, pregătirile încep cu mult, mult timp înainte. Mă voi axa mai ales pe campania candidatei democrate Kamala Harris pentru că, fiind neobișnuit de scurtă, ea este concentrată și mai uşor de urmărit. Avantajul unei campanii electorale tradiţionale este că ai destul timp să cunoşti candidatul, dar ea poate şi lâncezi, deveni plictisitoare și alegătorul de rând îşi poate pierde interesul. În schimb, într-o campanie scurtă, candidatul nu are suficient timp de a se face cunoscut și de a folosi toate modalităţile de a comunica cu publicul alegător. De aceea, această campanie electorală abreviată, asemănătoare mai degrabă cu alegerile de tip european, poate fi considerată un experiment de importanţă istorică pentru SUA. După anunţul surpriză din 21 iulie al preşedintelui Joe Biden că îşi retrage candidatura în favoarea vice-preşedintei Kamala Harris, presa a publicat numai articole despre patriotismul şi spiritul lui de abnegaţie. Despre Kamala Harris încă nu se discuta. Încă nu se ştia dacă ea va rămâne candidata democraţilor; decizia în această privinţă ar fi trebuit luată la Convenţia Partidului Democrat din Chicago. A doua zi totul s-a schimbat.Read more…

Victor Neumann, Străinul din interior – note de lectură

Joi, 14 noiembrie 2024, în Sala Tonitza a Muzeului de Artă din Cluj – un spaţiu cunoscut şi pentru interesantele prezentări de carte – a avut loc lansarea cărţii Străinul din interior. ”Dosarul” versus biografia personală, scrisă de istoricul Victor Neumann. La prezentarea-dezbatere iniţiată de istoricul Lucian Nastasă-Kovács, managerul Muzeului de Artă din Cluj, au fost prezenţi atât autorul cărţii, cât şi profesorii universitari Florin Lobonţ de la Universitatea de Vest din Timişoara şi Miodrag Milin de la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad. Prezentarea amplă, la care au luat cuvântul cei patru distinşi profesori universitari, nu a mai continuat cu o dezbatere, probabil din cauza publicului puţin numeros (în aceeaşi zi au avut loc simultan mai multe prezentări de carte), a temei complicate şi sensibile, precum şi – cred eu – a insuficientei cunoaşteri a cărţii care abordează această temă atât prin prisma istoricului, cât şi a experienţei personale. Cartea, prefaţată de Armin Heinen[2] şi apărută în acest an (2024) la editura timişoreană Datagroup, este menită să demonteze verdictul de colaborator al Securităţii, confirmat de hotărârea definitivă din 5 decembrie 2023, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. În ciuda tuturor argumentelor şi probelor prezentate de apărare, acţiunea în instanţă prin care Consiliul Naţional pentru Studiere Arhivelor Securităţii solicita Curţii de Apel Bucureşti, în februarie 2021, stabilirea calităţii de colaborator al fostei Securităţi pentru Victor Neumann, a avut câştig de cauză. Străinul din interior, dincolo de a fi o pledoarie pentru dovedirea nedreptăţii care i s-a făcut şi risipirea acuzaţiilor din spaţiul public care au ştirbit respectabilitatea autorului, cuprinde o analiză complexă a celor petrecute, pe multiple planuri: biografic, istoric, sociologic şi memorialistic.Read more…

Întâlnire memorabilă în Pokhara, Nepal

Am lăsat la urmă relatarea unui eveniment ieșit din comun care ne-a marcat pe toți cei din grupul de simpatizanți ai filosofiei budiste, aflați în această călătorie de cunoaștere și deschidere spre această cultură spirituală aparte care în ultimul timp trezește din ce în ce mai mult interes și curiozitate și în lumea occidentală. Organizatorul devotat și talentat Oriel Ben Zvi (https://www.myindia.co.il/) a reușit să convingă prin relații locale un reprezentat de rang superior, un practicant tibetan (un rinpoche, care în tibetană înseamnă „calitate valoroasă”) să vină în Pokhara și să ne acorde un fel de colocviu urmat de întrebări și răspunsuri. Cu toții am așteptat cu emoție această întâlnire căreia, în contextul tragediei pe care o trăim noi israelienii, îi acordam așteptări foarte mari, de parcă înțelepciunea și profunzimea pe care le speram ar fi rezolvat nedumeririle, conflictele și spaimele noastre individuale. Am fost rugați să respectăm tradiția și să-l așteptăm într-un fel ritualic, potrivit rangului, dar mai ales purității și sfințeniei despre care se spune că le transmite. Read more…

Aforisme periferice 2

1. Sfâșiat de contradicțiile dintre idealism și materialism, dintre etic și estetic, eros și thanatos, globalism și suveranism, într-o stare de extremă tensiune existențială, nu sunt decis să aprind lumina sau să deschid aragazul. Poate Dumnezeu îmi va limpezi Calea adevărată. 2. Metafora e aidoma orgasmului, se naște greu, explodează superb și dispare brusc. 3. Îmi displac atât cei care trag la măsea cât și cei care trag de timp. Îi desfid și pe aceia care mă trag de brăcinari sau de șireturi. Îi admir însă pe salahorii care trag la șaiba creației în atelirul absolutului, meseriașii care reșapează obrazul metalic al acestei lumi nesimțite. Cei mai dragi îmi sânt visătorii care luminează întunericul de plumb al destinului uman. 4. Aristocrația a cam dispărut. Meritocrație nu va exista niciodată. Cleptocrația domină întreaga societate. Să ne punem speranța în plutocrație, poate pe Pluto vom crea o elită autentică.Read more…

Războiul s-a terminat?

Începând din 7 octombrie 2023 nu mai reușesc să scriu despre nimic altceva decât despre evenimentele legate de această dată tragică. Acum, la mijlocul lunii ianuarie, se pare că acordul dintre Israel și Hamas va fi încununat de succes. Termenul limită este duminică 19 ianuarie. Ședința guvernului s-a ținut vineri, 18 ianuarie, seara târziu, adică în plin șabat. Doi miniștri ai extremei drepte și câțiva din partidul Likud s-au opus, dar acordul a fost aprobat. Comentatorii politici sunt de părere că s-ar fi putut ajunge la același acord, deja în luna mai 2024, cu deosebirea că mai mulți ostatici ar mai fi fost în viață. Pe de altă parte din luna mai, datorită succeselor armatei israeliene, organizaţia Hezbollah a fost slăbită, infrastructura militară siriană a fost distrusă, Iranul se teme de un eventual atac al aviației israeliene asupra reactorului nuclear, iar Hamas a rămas singur și a acceptat în sfârșit condițiile acordului care va duce la eliberarea ostaticilor după 476 de zile de captivitate. Acordul nu e ideal, vor fi eliberați mii de teroriști palestinieni cu mâinile pătate de sângele israelienilor uciși în numeroasele atentate. Hamas e slăbit, dar el continuă să existe. Important este că în prima fază vor fi eliberați 33 de ostatici, cu speranța că în a doua fază vor fi eliberați și restul, vii sau morți.Read more…

Noi descoperiri în epidemiologia bolilor congenitale

În ediția din decembrie a revistei Proceedings on Chronic Diseases with Fatal Outcome, prestigioasa publicație lunară a Universității de Medicină din Pitipalki, a apărut un articol revoluționar care lansează o ipoteză îndrăzneață: viața însăși ar fi o boală cronică transmisibilă sexual, cu o prognoză fatală. Echipa de cercetători condusă de autorul acestui articol prezintă dovezi incontestabile care susțin această ipoteză revoluționară. Cele mai recente statistici analizate de echipă arată o mortalitate de aproape 100%, deși dinamica bolii diferă semnificativ de la un caz la altul. Din acest motiv, sindromul a fost denumit vita autolimitans, termen care include toate cazurile, pornind de la de moartea intrauterină a fătului și până la decesul la vârste înaintate. Ca de obicei în bolile cronice, evoluția poate dura decenii. Articolul documentează cazuri în care boala a progresat timp de peste un secol, până când pacienții afectați, grav slăbiți de vârstă, au cedat în fața complicațiilor mortale ale acestei afecțiuni. O descoperire șocantă subliniază că boala este transmisibilă sexual. După decenii de cercetări zadarnice asupra agentul patogen, echipa noastră din Pitipalki a făcut progrese surprinzătoare într-un laborator al unei clinici de fertilitate din apropiere. Aici au fost identificați responsabilii: protozoare microscopice cu flagel, care infectează femeile de vârstă reproductivă.Read more…

Confesiuni subiective

În contextul trist și deprimant al Israelului din ultimul an, mă întreb ce a învățat omenirea, cu ce dileme se confruntă israelienii, precum și evreii din toată lumea? O conducere politică devenită în ultimii ani de-a dreptul toxică a împins Israelul într-un carusel al contradicțiilor care de multe ori neagă adevărata democrație. Demonstrațiile din ce în ce mai frecvente care antrenează o populație din ce în ce mai numeroasă, îndreptată împotriva primului ministru Netanyahu și a protejaților săi, precum și demonstrațiile care cer cu vehemență eliberarea necondiționată a ostaticilor, au zugrăvit și zugrăvesc o parte importantă a realității noastre. Atacul terorist din 7 octombrie (nimeni nu înțelege cum a fost posibil) precum și războiul pe care l-a declanșat sunt o rană adâncă pentru toți israelienii. Zilnic au fost anunțate la radio numele soldaților căzuți. Sute de familii din așezările din nordul și din sudul țării au fost evacuate. Israelul trăiește zile de coșmar. Tristețea cea mai mare este lipsa încrederii în conducători, în deciziile acestora. Războiul cu multe, prea multe victime colaterale și cu imense sacrificii din partea Israelului, reușește să distrugă cuiburile teroriste, sutele de tuneluri, depozitele de armament, dar nu va putea distruge ura, mentalitatea și ideologia. Eu sunt muziciană și scriitoare fără cele mai mici veleități politice, dar cred și simt că este nevoie de cu totul altfel de arme pentru a combate o ideologie extremistă care are la bază terorismul. Read more…

Aforisme periferice 7

1. Puterea celor fără de putere a rămas doar un ideal, pentru cei mulți a rămas durerea. 2. Istoria devine preponderent isterie. Istoria ca isterie, aceasta este cheia contemporaneității. 3. Războiul ideologic, cultural, generat de strategi ticăloși, sfârșește în stradă, dus la capăt de pleava criminală a marginalilor și de declasații periferiilor. Ideile extremiste, radicale se degradează întotdeauna în mod ireversibil în asasinat de masă, ba chiar în genocid. 4. Mulți și-au trădat țara, dar foarte mulți au fost trădați de propria lor țară. 5. Pretutindeni, patrioții contemporani trăiesc excelent din țară și nu pentru țară. În mod cert, niciunul dintre ei nu este dispus să moară pentru țară, cel mult în mass media, în mod virtual și declarativ.Read more…

Casa Comitatului

Timp de 23 de ani am intrat zilnic în acest edificiu orădean. Eram consilier al Instituției Prefectului Județului Bihor și am petrecut vreo 5000 de zile lucrătoare în clădirea care fusese cu secole în urmă Casa Comitatului. Am considerat așadar că se cuvine să mă documentez asupra istoriei clădirii, mai cu seamă fiindcă, la fel ca mai toate clădirile mai vechi sau mai noi, și aceasta are momente de glorie inedită și istorioare uitate care pot fi de interes pentru cititori. Comitatul, cu capitala la Oradea Mare, era o unitate administrativă a regatului Ungariei și a existat ca atare din secolul al XI-lea până în anul 1920. Înainte ca Oradea să devină ”Mare”, diferitele zone ale așezării aveau administrație proprie, iar piața în care este amplasat edificiul despre care vorbesc se afla în centrul orașului Olosig (din maghiarul Olaszi, adică orașul italienilor, al meșterilor veniți pe aceste meleaguri din Italia, încă din secolul al XII-lea). Oradea Mare se va compune mai târziu din Velența, Subcetate, Orașul Nou și Olosig. Ultimul conținea sediile administrative de importanță ale comitatului: Casa Comitatului, tribunalul, sediul episcopiei catolice, închisoarea, sediul comunității reformate ca și primăria orașului Olosig. Să încep deci cu începutul, dar acesta este învăluit în mister, deoarece data construcției clădirii nu este precizată nicăieri în mod explicit.Read more…

Moses Almosnino și începuturile literaturii ladino

Anul acesta se împlinesc 510 ani de la nașterea lui Moses Almosnino, rabin și eminent intelectual de numele căruia se leagă începuturile literaturii ladino. Moses Almosnino s-a născut în 1515 la Salonic, într-o familie sefardă foarte respectată, tatăl său având o funcție importantă în comunitatea locală. A avut parte de o educație aleasă care cuprindea atât cunoștințe religioase evreiești, cât și studiul unor autori ne-evrei. Încă din tinerețe s-a remarcat prin erudiția sa vastă care depășea studiile rabinice tradiționale, fiind familiarizat cu filosofia, științele naturii și astronomia. Și-a petrecut o mare parte a vieții la Istanbul, fiind întâi rabinul comunității Neve Șalom, apoi al comunității Livyat Hen. A lăsat în urmă o operă vastă, cu scrieri în domeniul teologic, științific și chiar beletristic, am putea spune. Moses Almosnino nu a fost un intelectual rupt de realitatea vremii sale, izolat într-un ”turn de fildeș. În 1565, în fruntea unei delegații formate din oameni importanți ai obștii evreiești, și-a reprezentat comunitatea înaintea sultanului Selim al II-lea, cerând garantarea în continuare a drepturilor evreilor, drepturi care fuseseră stabilite de tatăl său, Suleyman Magnificul. Se pare că sultanului i-a plăcut să discute cu Almosnino și misiunea a fost încununată de succes: în 1568 drepturile comunității evreiești au fost reconfirmate printr-un firman. Succesul acestui demers arată talentul de diplomat al lui Moses Almosnino. De altfel, el a rămas un apropiat al curții otomane pe tot parcursul vieții sale. Read more…

Oare la 18 mai va fi salvată democrația în România?

Când ne uităm la harta României, colorată aproape în totalitate în portocaliu, culoarea voturilor pentru extremistul George Simion, ni se conturează o imagine îngrozitoare. Cum s-a putut ajunge ca o foarte mare parte a populaţiei României să accepte ideile absurde răspândite de “gurul” Călin Georgescu şi preluate apoi cu succes de George Simion? Aceasta în condițiile în care partide naționaliste, extremiste nu au fost prezente în parlamentul român de cel puțin 20 de ani, România Mare, în pofida țipetelor propagandei vadimiste, fiind respinsă de alegători. Este adevărat, lumea s-a schimbat în ultimul deceniu, mai ales după pandemia de coronavirus, o boală practic necunoscută, unde oamenii de știință și medicii au bâjbâit și au recomandat vaccinuri noi, care, dacă la majoritatea au fost eficiente, la unii au provocat reacții neașteptate, chiar decese. A fost un teren favorabil pentru a se multiplica teoria conspirației care avea o istorie de mii de ani. Cum nici după terminarea pandemiei nu au existat explicații plauzibile, ea a proliferat în cele mai diferite domenii. Din păcate, nici după pandemie nu a urmat o perioadă de liniște. A început războiul din Ucraina, la care nici până acum nu s-a găsit o soluție și care a pus față în față foști aliați. Deși la început Uniunea Europeană a avut o poziție comună, prelungirea războiului a erodat unitatea statelor membre, iar cireașa de pe tort a fost victoria lui Donald Trump în alegerile din SUA și incertitudinea care s-a instalat…Read more…

„Moskowitz & Lupowitz”: O poveste pierdută, dar vie în inima mea

De când am pășit prima dată pe străzile New Yorkului, ca proaspăt sosită în America, am simțit că fiecare colț ascunde o poveste. Dar niciuna nu m-a prins ca cea a restaurantului „Moskowitz & Lupowitz”, un loc care, între 1909 și 1966, a fost mai mult decât un restaurant – a fost un cămin pentru sufletul evreilor sosiți din România în căutarea unui vis, un loc unde mirosul de pateu de ficat și sunetul de țambal te purtau înapoi la Galați sau București. Locul a intrat în istorie și a făcut istorie. Vreau să vă povestesc despre acest loc magic, despre fondatorii lui, despre cum era să intri acolo, despre mâncarea ale cărei arome încă mai stăruie în amintirile unora, despre clienții lui, despre bucătari, despre ce a mai rămas și, mai ales, despre dorul după o epocă pierdută. „Moskowitz & Lupowitz” a prins viață datorită lui Joseph Moskowitz și Samuel Lupowitz, doi evrei români ale căror povești sunt ca ale atâtor imigranți care au venit cu un vis în valiză. Joseph, născut în 1879 la Galați, era un geniu al țambalului. Tatăl său, Moshe Tsimbler, era muzicant klezmer, iar Joseph a crescut cântând pe vapoarele de pe Dunăre, prin Ungaria, România și până la Istanbul. În 1907, el și soția sa, Rebecca, au plecat din Bremen spre America, invitați să cânte la Boston. Dar New Yorkul l-a chemat și acolo a înregistrat discuri și a deschis primul său restaurant, „Little Rumania”, pe Houston Street. Joseph era sufletul petrecerilor, cu râsul lui cald și țambalul care făcea mesele să vibreze.Read more…

Klara Szűcs – pictoriţa supravieţuitoare de la Auschwitz (I)

Se împlinesc 80 de ani din vara lui 1945, când Klara Szűcs a sosit cu trenul la Cluj. Supravieţuise lagărelor de exterminare naziste. Pentru prima dată i-am auzit numele în 2017, de la prietena mea dragă, scriitoarea Júlia Szilágyi, fie-i memoria binecuvântată. Îndeobşte, Júlia mă primea în camera ei preferată, ticsită de cărţi, cu o măsuţă joasă şi fotolii graţioase, de epocă, cu pereţi tapetaţi de tablouri ale unor maeştri ardeleni şi cu o sculptură în lemn, de Szervatiusz, amplasată între două ferestre mari. Júlia şedea comod pe şezlongul din faţa imensei biblioteci, jur-împrejurul ei erau risipite cărţile pe care tocmai le citea, filele răzleţe pe care îşi nota gândurile, iar motanul Pamcsi i se cuibărea în poală, în timp ce noi tăifăsuiam în tihnă. Într-o zi însă, dorind să-mi arate un text început pe computer, am intrat în cealaltă cameră – mai spaţioasă, cu câteva piese de mobilier stil şi mai puţine tablouri. Nu eram prima oară acolo, dar de data asta privirea mi-a adăstat mai mult asupra celor trei portrete de femei, expuse grupat, reprezentând-o pe Júlia (fetiţă), pe mama şi mătuşa ei. Cel mai mult m-a frapat chipul Júliei care – deşi un portret de fetiţă – emana graţie şi maturitate. Ochii mari, de un albastru intens şi profund, prefigurau aplecarea spre cugetare a viitoarei eseiste, în timp ce surâsul poznaş, cu o umbră de cochetărie, dezvăluia că fetiţa purta deja în ea germenul femeii de o frumuseţe aparte. „Aveam nouă ani. Era în vara lui 1944, ne întorsesem din refugiul de la Bucureşti şi aşteptam cu teamă şi speranţă revenirea tatii din deportare. Cele trei portrete au fost desenate de o tânără supravieţuitoare a lagărelor naziste care ajunsese cu trenul la Cluj şi o vreme a locuit cu noi. O chema Klara Szücs – se poate citi şi pe semnătură.”Read more…

Cuvinte

Un semn, printre multe altele, că îmbătrânesc ar fi preocuparea relativ nouă cu chestiunea ce să fac cu invitațiile la aniversarea a X zeci de ani de la terminarea liceului și a facultății. Sunt patru invitații, două ale mele și două ale soției. Cum să le onorăm, dacă vrem să participăm sau cum să le refuzăm, dacă nu vrem sau nu putem? Organizatorii celor patru evenimente nu se cunosc între ei, sunt din localități diferite, Baia Mare, Dej, Cluj și București, nu au niciun motiv să-și coordoneze activitatea între ei și cu atât mai puțin cu cei stabiliți în străinătate ca mine, în Israel, și cu alții care ar trebui să sosească din Brazilia sau Canada, Franța sau Statele Unite. Pe la începutul acestui an mi s-a clarificat faptul că întâlnirile din Dej și București vor avea loc la sfârșitul lunii mai și începutul lunii iunie, pe când cele de la Baia Mare și Cluj, în septembrie și octombrie. Din diverse considerente am decis că mergem doar la primele două. Așa am ajuns noi anul acesta la București la mijlocul lunii iunie. Nici guvernul Israelului nu a coordonat atacul în Iran cu noi, care trebuia să ne întoarcem în 15 iunie. Așa că, vineri dimineața, 13 iunie 2025 (cum să nu devii superstițios cu astfel de dată??) ne-am trezit că spațiul aerian al Israelului este închis… O pereche de pensionari blocați într-o țară cu prețuri rezonabile, a cărei limbă o cunosc, fără convocare la armată, care nu sunt medici sau surori medicale, nu au copii minori lăsați în grija vecinilor, nici măcar nu erau clienții uneia din cele câteva companii de zbor israeliene, nu sunt un caz umanitar care să justifice acordarea de prioritate la întoarcerea acasă. Timpul ne-a permis să ne plimbăm și să observăm și schimbările din limba română vorbită și scrisă în zilele noastre. Sunt pasionat de cuvinte. Cuvântul este un termen a cărui definiție variază de la o limbă la alta, dar, comparând diversele definiții, nu se poate deduce că ar fi vorba de același termen.Read more…

Visul

Am o problemă cu visele: în momentul în care mă trezesc, ele se destramă ca fumul, se duc pe apa Sâmbetei. Știu că am visat, îmi amintesc despre cine şi, eventual, chiar unde au avut loc visele mele. Ani de-a rândul, de exemplu, umblam iar și iar pe nişte străzi, mereu aceleaşi. Aparent, mă simţeam ca acasă cutreierând acele străzi pe care nu călcasem niciodată în viaţa mea reală. Iar în ultimul timp, visez mereu că mă aflu la un fel de petrecere în locuinţa unei prietene. De ce zile în şir îmi apare în vis aceasta prietenă care locuia la doi paşi de mine, dar în orăşelul unde eu nu mai stau de opt ani? Deşi îmi amintesc personajele şi locaţia viselor mele, mă deranjează că nu reţin conţinutul lor, ce se întâmplă în ele, acţiunea care le animează. Am sentimentul frustrant că sunt deprivată de o parte a vieţii mele care se petrece în subconştient și care mie mi se pare importantă. De aceea visul despre care voi vorbi nu îmi aparţine; el mi-a fost istorisit de o prietenă. Ei i s-a părut original şi deosebit şi pe bună dreptate, zic eu. “Prima parte a visului meu s-a petrecut în incinta Şcolii din Atena, aşa cum şi-a imaginat-o pictorul renascentist Rafael în fresca cu același nume, aflată la Vatican. Numai că în locul filosofilor și al oamenilor de ştiinţă, în majoritate antici, se aflau prietenii şi cunoştinţele mele. Era un adevărat “tableau vivant” din care făceam parte şi eu.”Read more…

O excursie în Egipt

Este mai 2023 și a sosit momentul pelerinajului meu anual în Țara Sfântă pentru a-mi reînnoi și consolida prietenia cu vechi și noi cunoștințe. Primele câteva zile le-am petrecut în locul nostru familiar, Kibbutz Ein Ghev, unde am alternat între după-amieze leneșe după prânzuri copioase și explorarea împrejurimilor uimitoare. Am făcut excursii la Kațrin pentru a cheltui câțiva dolari pe vinuri excelente, am vizitat rezervația naturală Banyas cu cascadele și ferma de aligatori și ne-am oprit la sinagoga antică unde Iisus a ținut Predica de pe Munte. Alteori am cules cireșe într-o livadă din Înălțimile Golan.La sfârșitul întâlnirii noastre de la Marea Galileei, mă alăturam adesea prietenilor care vizitau alte situri istorice importante, de la Ierusalim până în sudul arid al țării. Această călătorie mă ducea de la Haifa, în nord, până la Omer, lângă Beer Șeva, în sud. Dar în acel an am decis să petrec câteva zile în Egipt, mai precis în Sinai. Așa că am rezervat un sejur de trei zile la Dahab, o stațiune situată nu departe de faimoasa Blue Hole, cunoscută pentru recordurile de scufundări fără echipament, stabilite și doborâte în competiții internaționale… ahab este situat la jumătatea coastei Sinai, între Șarm al-Șeikh și Taba, punctul de trecere a frontierei cu Egiptul. Am mers întâi două ore cu autobuzul până la Eilat, am luat autobuzul local până la frontieră și urma să continui cu un serviciu de taxiuri monopolizat de beduinii locali. Dar călătorie cu autobuzul local mi-a schimbat planurile. Read more…

URSS 1989. O aventură nouă

Proiectul meu s-a dovedit mai puțin robust decât credeam și prezența mea la uzina din Brejnev a fost amabil solicitată. Proiectul de modernizare a durat câțiva ani și a implicat patru țări, așa că reapariția mea în comunitatea străinilor nu a stârnit surprize. Dar mă grăbesc. Aterizarea la Moscova părea lipsită de evenimente — It’s déjà vu all over again!, cum spunea Yogi Berra. Mă însoțea un coleg de la principala firmă contractantă. Ne-a întâmpinat aceeași escortă Intourist, am stat la același hotel și a doua zi am prins un zbor târziu spre Brejnev. Am ajuns la 2 noaptea. O dubă ne-a lăsat în fața aceleiași clădiri ca anul trecut. În timp ce mă îndreptam spre intrare cu bagajele în mână, o umbră a ieșit din întuneric și mi-a întins ceva, apunând în grabă: – Știu că au adus ”Sibirskaya” pentru barul străinilor. Cumpără-mi, te rog, o sticlă, iată banii. Pentru o secundă am înghețat, apoi m-am prefăcut că nu înțeleg rusa și am intrat. În timpul perestroikăi, autoritățile au încercat să reducă alcoolismul endemic din Uniunea Sovietică. Producția de vodcă a fost redusă și s-au aplicat restricții la cumpărare. Dar, din cauza prejudiciului adus economiei, măsura nu a durat mult. Sărmanul om, care stătea noaptea în așteptarea unei șanse la o sticlă, mi-a adus aproape realitatea socială.Read more…