Am mai povestit, cred, că la școală am avut două profesoare de română, una mai insipidă ca cealaltă.  Gramatica am învățat-o cu ușurință, pentru că îmi plăcea logica ei intrinsecă, dar să scriu o compunere era pentru mine ca o pedeapsă.  Analizele literare m-au plictisit dintotdeauna și cu timpul mi-am făcut un sistem: le copiam de la o colegă mult mai talentată din clasa paralelă și cum aveam profesori diferiți, vicleșugul nu a fost niciodată descoperit.  (Încă de atunci am obiceiul să nu copiez cuvânt de cuvânt, ci să „îmbunătățesc” scrisul altora.)  Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că va veni o vreme când voi scrie de plăcere și că voi deveni chiar editor, l-aș fi privit cu nedumerire, ba chiar i-aș fi râs în nas.  Ce idee!  Dar… neînțelese sunt căile Domnului!  Iată-mă deci autor și editor, cu toate că, de fapt, nu am niciun fel de pregătire și lucrez mai mult „după ureche”.  Așa se face că atunci când am dat din întâmplare peste articolul „Cele șapte păcate capitale ale scrisului”, l-am citit cu foarte mult interes.  Autorul, Thomas C. Foster, este profesor de literatură contemporană le o universitate americană și pe lângă analize literare, ține și cursuri practice pentru cei care încearcă să scrie – nu neapărat beletristică, ci și lucrări de specialitate sau articole…  Aha!  Interesant!  Nu am tradus articolul – cei interesați îl pot citi în engleză – ci am încercat să-l prezint așa cum îl văd eu și să scot în evidență aspectele relevante pentru mine.Read more…