KATIA

Mă urmărește precum un dybbuk, mi se cuibărește în memoria imaginației, prin paginile lecturilor, căutătura adâncă a ochilor negri, adeseori ironici, complice surâzători, gravi când mă împotmolesc de ritmul unei fraze, cum se întîmplă acum. M-a însoțit de-a lungul ostenitelor pagini în nesfârșita muzică desfășurată cu leneșă perversă-perseverență din tomurile grele de sens, greu cântărind pe rafturile îndoite în înșiruirea lor prin bibliotecă. Toate cărțile bărbatului Ei, gândite și scrise de El, unde o aflăm șoptind pe alocuri zăbovind îndelung, printre izbucrici de râs, statornică în nestatornicia spiritului, crudă în inspirată fidelitate. Actualul meu dybbuk se numește Katia, figurînd oficial drept, Katja Mann. A fost cândva Katja, Khatarina Hedwig Pringsheim, fiica unică a familiei printre băieți, soră geamănă a unuia dintre ei, Klaus Pringsheim. În opinia mea, cea mai mare ispravă a lui Thomas Mann, dincolo de opera literară, insuflată de genialitate – cu și fără voia sa – rămâne hotărârea instantanee, nestrămutată de-a se căsători cu splendoarea de fiică a ilustrului matematician evreu, profesor universitar, moștenitorul unei fabuloase averi, Alfred Pringheim și al soției sale, Hedwig Dohm Pringsheim, nepoata scriitoarei și activistei feministe Hedwig Dohm.Read more…

Porumbelul

În fiecare dimineaţă fac gimnastică. Asta numai de o vreme încoace, de când am nevoie de ceva timp să-mi adun oasele şi să pompez energie în braţe, picioare (și chiar în „cap”). Nu m-am dat niciodată în vânt după gimnastica de înviorare (impusă la şcoală cu geamul deschis, ba chiar şi la serviciu – într-o vreme era directivă de partid – unde ne coborau în curte şi ne comandau cum să ne mişcăm), dar iată-mă urmând „tradiţia” familiei. Sinceră să fiu, nu mă îndemn prea tare, dar a devenit deja un ritual. Mă duc în camera de zi, deschid geamul larg şi încep cu exercițiile pentru cap şi gât, numărând conştiincios în gând. Uneori îmi vine să „ciolesc”[1] şi să scurtez numărătoarea. În fond nu mă vede nimeni. Geamul nostru dă către dealul Hoia, prima casă locuită e ceva mai departe şi nu se vede până aici, în niciun caz, prin fereastra deschisă care dă spre balcon. Şi totuşi sunt supravegheată. Prima dată când am vrut să „scurtcircuitez” câteva mişcări de gimnastică, am simţit că cineva se uită la mine dezaprobator. Am privit pe fereastră şi am văzut un porumbel (porumbiţă) aşezat pe acoperişul casei vechi din proximitatea blocului nostru.Read more…

Egon Marc Lövith este printre noi

Duminică, 11 iunie 2023, la evenimentul inaugural al Sălii Margot şi Egon Lövith, profesorul Ladislau Gyémánt a exprimat în câteva cuvinte şi sentimentele mele şi cred că ale multora dintre cei prezenţi: Egon Marc Lövith – al cărui centenar îl marcăm în acest an – se află printre noi, chiar dacă de aproape 14 ani odihneşte în Cimitirul Evreiesc Neolog din Cluj. Pe pereţii sălii multifuncţionale, care tocmai îşi căpătase numele, regăsesc lucrările din ciclul Holocaust şi Iudaica. Ciclul Holocaust este chintesenţa grafică a unei tematici constante din creaţia artistului supravieţuitor al lagărului de la Dachau. A fost expus o singură dată integral, în anul 2001, la Muzeul de Artă din Cluj, când Egon Marc Lövith mi-a explicat semnificaţia mai multor lucrări, într-un interviu pe care aveam să-l întitulez Simboluri şi mărturii. Apoi majoritatea lucrărilor au fost expuse la Dachau, în 2005, şi au rămas în colecţia muzeului de acolo, iar altele au fost achiziţionate de colecţionari şi galerii, însă Exodul, Bucata de pâine şi Robul cărător de piatră fac parte din donaţia pe care artistul a făcut-o Comunităţii Evreilor Cluj.Read more…

Pe drumul de costișă ce duce la… Ierusalim

Dedic acest articol prietenei mele Leni, originară (cum nu?) din Vaslui. Mă gândesc la diverse mărturii pe care le-am publicat de-a lungul timpului în Baabel. Conrad Schick povestea că în 1846, drumul de la Jaffa la Ierusalim dura două zile (astăzi, cu trenul, se face în 45 de minute), se putea merge numai călare sau pe jos și mărfurile erau duse în spinare de catâri.  Iar pentru urcușul spre Ierusalim nici nu exista drum, călătorii urmau albia secată a unui pârâu și trebuiau efectiv să sară din piatră în piatră.  Până prin 1860 în toată țara nu exista niciun vehicul cu roți, pentru că nu exista niciun drum carosabil. Iar „Fetița din Ierusalim” (Myriam Harry, născută la Ierusalim în 1869) povestește că atunci când familia ei a plecat în valea Iordanului, bărbații au mers călare, iar pentru femei s-au adus cămile.  Fiecare cămilă ducea în spate un soi de paner în care încăpeau două persoane.  Și aici drumul a durat două zile – acum el poate fi parcurs în mai puțin de o oră.  Și să nu uităm că în anii 1870, în Europa se călătorea deja cu trenul… Nu am niciun motiv să mă îndoiesc de veridicitatea acestor mărturii…Read more…

Sanda (II) – Popasuri pe drumul căsniciei noastre

Locuința (1964). La petrecerea organizată de uzină am nimerit la masă cu directorul general P. Auzind că nu avem locuință și stăm la socri, mi-a spus să fac cerere pentru un apartament, iar el a aprobat-o imediat. Fără îndoială, pe lângă lista realizărilor mele a contribuit și farmecul Sandei, dar și funcția tatălui ei…Baba Ana (1964) Sanda a obținut un nou transfer în comuna Baba Ana, care permitea o navetă zilnică la Ploiești. Distanța de gară la dispensar era de numai… 3 km! Craiova (1965). Sanda a decis să dea concursul de intrare în oraș. Erau trei locuri: București, Brașov și Craiova. Ea a obținut locul 2. Brașovul era atractiv, dar implica despărțirea de părinți și transferul meu care ,deși traumatic, l-aș fi acceptat. S-a optat pentru Craiova, în speranța că vărul socrului meu Carol era mare ștab acolo și ar fi facilitat imediat transferul ei la Ploiești. Dar nu a fost să fie. Problema s-a complicat, Sanda a obținut transferul după aproape un an. A fost cea mai lungă despărțire, deși ne-am întâlnit periodic. Daniel (1966). Într-o noapte rece de noiembrie, la poarta maternității din Ploiești, așteptam împreună cu mama Sandei venirea pe lume a primului nostru bebeluș. Abia dimineața ni s-a permis să vedem tânărul moștenitor de la fereastră.Read more…

Un demers ciudat

Pe 3 august, cotidianul israelian Haaretz a publicat un articol al cărui conținut pur și simplu a șocat o parte din cititori, dar mai ales pe evreii din România și cei români din Israel. Dacă este adevărat ce se afirmă (și nu are de ce să nu fie, nu este fake news), ar fi vorba de o schimbare radicală a politicii externe a statului evreu care contravine strădaniilor de a păstra pretutindeni memoria victimelor Holocaustului și dă apă la moară antisemitismului. De asemenea, anihilează munca de multe decenii a istoricilor onești din România, Israel sau Statele Unite, evrei și români, de a conștientiza pentru generațiile tinere existența unui Holocaust românesc. Citez din articol: ”Ministrul de externe (israelian n.n.) Eli Cohen depune eforturi pentru a schimba politica Israelului față de partidul de extremă dreaptă AUR din România care a exprimat poziții antisemite și a negat Holocaustul, aceasta în pofida opiniilor atât ale profesioniștilor din ministerul de Externe, cât și ale celor de la Yad Vashem, institutul israelian oficial care se ocupă de Holocaust”. Articolul descrie exact cine este și ce vrea partidul AUR, cu ”o ideologie de extremă-dreaptă naționalistă”, citează numeroase declarații antisemite și negaționiste ale reprezentanților partidului, care adesea au preamărit liderii fasciști din România și subliniază că ”unii dintre conducătorii AUR sunt afiliați cercurilor fasciste românești”.Read more…

Unde e mai bine să naști: la spital sau acasă?

Acest articol este adresat tuturor mamelor potențiale, precum și părinților, bunicilor și soților acestora. Până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, toate nașterile aveau loc la domiciliu, cu ajutorul altei femei. În engleza veche, termenul midwife (moașă) însemna femeie care o însoțește pe viitoarea mamă. Cuvântul se folosește până astăzi. Moașa avea și un rol social: ea anunța evenimentul și se ocupa de toate aspectele legate de naștere. Mortalitatea maternă era mare, mai ales din cauza infecțiilor. Importanța igienei nu era cunoscută. Și mortalitatea infantilă era mare, mai ales la nașterile grele, unde ar fi fost nevoie de o intervenție medicală, de exemplu o operație cezariană. Și în zilele noastre unele femei preferă să nască la domiciliu. Acest lucru își are rădăcinile în tradiții, educație și influența familiei și a prietenilor. Dorința de a naște acasă a existat dintotdeauna – femeile indigene din Australia, SUA și Noua Zeelandă preferă să nască acolo unde s-au născut și au crescut strămoșii lor. Recent am văzut un film psihologic bazat pe o problemă controversată: nașterea la domiciliu.Read more…

Mandragora – planta fertilității

Mandragora este înconjurată de multe legende, semne și prejudecăți, încă din profundă antichitate și până astăzi. ”Terapia” cu mandragora este menționată și în Biblie ca mijloc de a asigura concepția, utilizat de soțiile lui Iaacov, Lea şi Rahel. Contextul biblic: Ne aflăm la începutul vieţii lui Iaacov, părintele celor 12 triburi. Acesta s-a căsătorit cu două surori, fiicele unchiului său Laban: Lea, cea mare, era cam urâțică, dar fertilă. Preferata lui era mezina, Rahel, frumușică și atrăgătoare, dar stearpă. Relatarea biblică se axează pe conflictul dintre cele două surori, dar și pe diverse schimbări de situație. Suntem în plin sistem patriarhal. Frumusețea femeii era apreciată, dar statutul ei social era definit în primul rând de capacitatea ei de a naște fii – aceasta era chezășia dragostei soțului, pentru că descendența se făcea pe linie paternă. Dar ce se întâmplă când dorința de a procrea este împiedicată de sterilitatea femeii?Read more…

10 octombrie. A patra zi.

A mai trecut o noapte și încă o dimineaţă. Ceea ce voi povesti mai jos este una dintre acele întâmplări care fac piele de găină, care îngrozesc cu atât mai mult cu cât sunt anunţate pe fondul refuzului purtătorului de cuvânt de la Hamas de a începe schimbul de prizoniere înaintea opririi oricărei intervenţii armate din partea Israelului. Jurnalista intervievează un bărbat pe nume Vasili la Netivot, unul dintre orașele greu încercate în atacul de acum. Vasili povestește: Sâmbătă la orele 6:30, după ce aude sirenele de alarmă, sună la casa părinţilor săi, pentru a vedea ce se întâmplă. Mama îi spune că tatăl, doctor în vârstă de 69 de ani se pregăteşte să plece la servici; este medic la închisoarea Shikma, în zona industrială din nordul oraşului Ashkelon. Soţia îl roagă să renunţe, dar el pleacă totuși. La ora prânzului, soţia îl caută, dar telefonul nu mai răspunde. Vești de pe drum nu au, nu obișnuiesc să-l sune când conduce. Mai târziu ei intră în legătură cu superiorii tatălui și află că tatăl nu ajunsese la servici. Acelea au fost orele cele mai îngrozitoare ale controlului teroriştilor asupra aşezărilor şi chiar a vehiculelor de pe şosele. Seara, Vasili încearcă să urmeze drumul parcurs de tatăl său dimineaţa, dar şoseaua e închisă, așa că încercarea se amână pe a doua zi, şi atunci… pe marginea drumului spre Ashkelon, Vasili distinge maşina tatălui său ciuruită de gloanţe, o imagine apocaliptică. Se vede că tatăl a fost atacat pe drum de terorişti, dar destinul lui nu îl cunoaște nimeni. Deocamdată este declarat dispărut.Read more…

Umbrele, umbrele

Iarăşi mi-am pierdut umbrela. Am fost la o conferinţă şi am aşezat umbrela în pupitrul băncii din faţa mea cu gândul să nu uit s-o scot la plecare… Evident că mi-a ieşit din cap s-o iau din pupitru şi abia după o bună bucată de drum am observat că nu o am. Nu merita să fac cale întoarsă, pentru că nu ploua şi, din fericire, fusese umbrela de rezervă. De ce luasem cu mine umbrela de rezervă (o umbrelă ieftină, de duzină) şi nu pe cea „titulară”? Păi tocmai pentru că nu voiam să pierd superba umbrelă Samsonite, tomato-red, primită cadou de la soţul meu. Abia aşteptam să plouă ca să mă pot făli cu frumoasa mea umbrelă roşie şi aveam grijă de ea ca de ochii din cap. Ştiam, totuşi, din experienţă (şi aveam o experienţă bogată) că după cum ulciorul nu merge de multe ori la apă, nici umbrela (mea) nu merge de multe ori… punct. O umbrelă a cărei pierdere m-a necăjit mi-o dăruise mătușa mea Irina, din Israel, spunând: „E o umbrelă Knirps. Ai mare grijă de ea!”. Într-o zi ploioasă am plecat la cumpărături şi am uitat-o pe o tarabă de la piaţă. În foarte scurt timp m-am întors după ea (ploua), dar precupeaţa mi-a spus că nu a văzut nicio umbrelă. Era o umbrelă robustă, vişinie, cu un mâner octogonal, descendenta unei serii istorice. Marca Knirps, veche de aproape un secol, a intrat în istorie prin producţia umbrelei rabatabile.Read more…

Oare când își vor schimba vest-europenii și americanii “liberali” atitudinea dușmănoasă față de Israel?

Dușmănia vest-europenilor și a americanilor “liberali” față de Israel își are originea dintr-o axiomă musulmană extremistă: Israelul nu va fi recunoscut niciodată că un stat pe harta lumii. Această axiomă este sprijinită în mod direct sau indirect de câteva state musulmane, de ONU cu rezoluțiile sale anti-israeliene (ONU fiind dominată de țările musulmane și de cele din lumea a treia) și bineînțeles de organizațiile teroriste mondiale, în mare majoritate bazate pe Islamul fundamentalist. Să amintesc doar câteva organizații notorii: Hamas, cel care a declanșat actualul războiul cu Israelul, da și al Qaeda, ISIS, Frații Islamiști, Jihadul Islamic, Hezbollah (chiar dacă aceasta nu este universal recunoscută ca o organizație teroristă), cu toate metastazele lor împrăștiate în toată lumea (1,2). Una din organizațiile care fac propagandă agresivă împotriva Israelului este BDS sau Boycott, Divestment and Sanctions (boicotarea Israelului, încetarea investițiilor în Israel și aplicarea de sancțiuni împotriva Israelului), înființată în 2005 de către palestinienii Omar Barghouti și Ramy Shaat, la care au aderat mulți studenți, artiști și muzicieni naivi (de exemplu Roger Waters, co-fondatorul formației Pink Floyd) și, bineînțeles, antisemiții care nu lipsesc nici în Europa, nici în SUA.Read more…

„Chiar dacă câștigi, pierzi” – spune prof. Dajani

Recent am avut ocazia să întâlnesc un palestinian deosebit și un om deosebit, prof. Mohammed Dajani Daoudi.  La început am avut unele dubii dacă să merg la conferința lui: un palestinian?  Și încă pe timp de război?  Mi s-ar putea reproșa că am legături cu inamicul??  Dar cum „inamicul” este un pacifist în vârstă de 77 de ani și ce am citit despre el pe internet mi-a stârnit interesul, mă bucur că am hotărât totuși să merg. În fața publicului a apărut un domn distins, cu voce molcomă, și întâi de toate s-a prezentat.  Aparține uneia din vechile familii ale Ierusalimului – numele de Daoudi (adică „al lui David”) l-au primit strămoșii lui în urmă cu 500 de ani de la sultanul Suleiman Magnificul, pentru că în grija lor se afla mormântul regelui David de pe Muntele Sion.  Familia a trăit în Ierusalimul de Est, sub dominație otomană, apoi britanică, apoi iordaniană. Mohammed a studiat la Universitatea Americană din Beirut.  Între timp a aderat la organizația de eliberare a Palestinei Fatah și a făcut chiar pregătire militară – poate că altul în locul lui ar fi devenit terorist.  Ca membru în Fatah, în 1975 a fost expulzat din Liban și nu a fost primit nici în Israel, nici în Iordania, așa că a plecat să-și continue studiile în SUA, în științe politice.  Și acolo s-a produs miracolul: trăind într-o societate liberă, democratică, fără influența zilnică a propagandei, și-a dat seama că soluția conflictului Israelo-Palestinian trebuie să fie una pașnică, bazată pe înțelegere și respect reciproc. Read more…

Absenţa zurgălăilor

În prag de Crăciun şi la doar o săptămână de cumpăna dintre ani, trec prin oraşul în care alternează întru nesiguranţă şi confuzie (soră cu vremurile actuale) cerul mohorât şi tăişul gerului, cu izbucniri primăvăratice sau averse de ninsoare viscolită. Oraşul e iluminat din belşug. O roată mare cu scrâncioburi de sezon e instalată în proximitatea statuii lui Matei Corvin şi jur împrejur sunt înşirate căsuţele târgului de Crăciun. E forfotă în oraş, toată lumea se grăbeşte să ajungă cu bine la limanul sărbătorilor, dar parcă – să fie doar impresia mea? – lipseşte surâsul de pe chipul şi sclipirea din privirea trecătorilor care, în acest răstimp „magic” (un cuvânt demonetizat de toate reclamele în care apare obligatoriu), în preajma bradului împodobit şi în sunetul colindelor, redevin copii. Din când în când, în larma oraşului ticsit de maşini nerăbdătoare care circulă în coloane, cu cerul brăzdat de avioane (parcă mai dese acum, de sărbători) este spartă de câte o petardă detonată, îndeobşte de adolescenţii rebeli. Se spune că zgomotele alungă duhurile rele din nopţile lungi de iarnă, dar pentru asta nu e nevoie de petarde belicoase, e de-ajuns să pocneşti din bici şi să suni din zurgălăi, cum te îndeamnă Pluguşorul: „Mânaţi, măi, şi sunaţi din zurgălăi”!Read more…

Obsesie sau coincidență?

Așa cum omul nu caută necazuri cu lumânarea (ele vin singure!), jur că nici eu nu am devenit un vânător de exemple crase de dezinformare care în marea lor parte frizează absurdul. Dar, grație unui cunoscut, din cei care primesc regulat elucubrațiile mele în scris, am urmărit timp de 74 (!) minute, cu răbdare (și fără calmante) o ”conferință” a unui domn, profesor la Facultatea de Științe Sociale a Universității Lucian Blaga din Sibiu, prezentată pe canalul TV Global News. Conferențiarul Corvin Lupu – se pare o figură cunoscută în anumite cercuri ale presei, pentru că în timpul celor 74 minute domnia sa face trimiteri la mai multe conferințe prezentate de el în trecutul apropiat. ”Chestiunea evreiască din România și Proiectul Israel în România” m-a atras și am decis că nimic nu mă va împiedica să ascult o prelegere cu un subiect atât de apropiat de propria mea existență și istorie, și chiar de preocupările mele în acești ani de pensie. Și acum explicația titlului acestui articol: nu este o obsesie, pentru că eu nu caut pete în soare. Și da, este o coincidență, pentru că prezentarea domnului de care aminteam pare a veni ca o continuare firească a articolului publicat de mine în revista ediţia precedentă a revistei Baabel Read more…

Duminica tristă

În periplul nostru european de 5.300 km din toamna lui 2022, fiul meu și cu mine ne-am petrecut orele de călătorie ascultând muzica pregătită de el pe un playlist alcătuit cu multă atenție și grijă. Fiind un exeget al mai multor curente muzicale, exegeză venită din pasiunea lui excepțională pentru muzică, el a selectat muzica aleasă în funcție de țările și regiunile prin care treceam. Pentru multe din trupele sau soliștii ascultați, Mircea avea pregătite și poveștile lor, care ne-au însoțit audițiile. Așa se face, de exemplu, că ore întregi am ascultat Beatles, în timp ce el conducea foarte bine și îmi livra fel de fel de detalii despre cum luaseră naștere melodiile lor. M-am scăldat în muzica lor pe care o iubesc de zeci de ani la fel de mult, prețuindu-i la fel de intens ca întotdeauna, dar muzica Beatles-ilor a fost un bonus, fiindcă prin Marea Britanie nu am trecut. Pentru cei care locuiesc aproape de granița maghiară, toate ieșirile în Occident trec prin Ungaria, astfel că Mircea pregătise muzică și povești interesante de aici. Am discutat îndelung despre fenomenul ciudat apărut aici după Primul Război Mondial și accentuat cu ocazia crizelor economice din anii interbelici. După Marele Război, Ungaria a fost cuprinsă de un soi de ciudățenie, o epidemie de depresie și sindrom post-traumatic care a condus la un număr foarte mare de sinucideri. Budapesta, încântătoarea capitală a țării, a ajuns să fie supranumită ”orașul sinucigașilor”, atât de mulți oameni alegeau să-și curme viața aruncându-se în apele Dunării. La un moment dat s-au instituit chiar patrule – ambarcațiuni care vegheau pe sub poduri ca să-i salveze pe sărmanii disperați care alegeau să-și pună astfel capăt zilelor. Vina pentru aceste gesturi extreme o purta nu numai atmosfera de după război, ci și o melodie extrem de tristă, difuzată frecvent, scria presa vremii. Este cântecul Szomoru vasárnap sau Gloomy Sunday (Duminica tristă), compus de pianistul maghiar Rezső Seress…Read more…

Valiză sau buştean, măcar până la crăpatul zorilor

Cred că Moş Ene este unul dintre cei mai râvniţi bărbaţi, chiar dacă nu se arată niciodată la faţă. Uneori vine tiptil, alteori brusc şi câteodată (parcă tot mai des, în ceea ce mă priveşte) se lasă aşteptat. Stau cu pleoapele închise, ca să-mi poată aşterne cât mai temeinic somnul pe gene, dar după o vreme mă satur şi privesc tavanul dormitorului luminat intermitent de farurile maşinilor care trec pe stradă. După o vreme şi farurile se răresc şi atunci, vrând-nevrând, ochii mi se fixează pe imaginea cadranului ceasului digital, proiectată pe tavan. Secundele trec, orele se târăsc şi eu sunt blocată aşteptând îndărătnică somnul izbăvitor care se încăpăţânează să nu se arate până la crăpatul zorilor… Uneori adorm către dimineaţă, dar sunt trezită curând de soneria nemiloasă a deşteptătorului, pentru că începe o nouă zi de muncă. Am acumulat ceva experienţă în lupta împotriva insomniei. Am început cu numărătoarea oilor, dar am ajuns la cifre mari şi nu am adormit, apoi am aplicat metoda tatălui meu, aceea de a mă gândi la cele mai plăcute momente din viaţa mea, ba apelam şi la reamintirea unor întâmplări comice şi râdeam de una singură, dar nici gând să adorm. Adevărul e că în nopţile de nesomn ajungeam – inevitabil – la inventarierea problemelor care mă frământau, developând, una câte una, toate temerile care mă bântuiau…Read more…

Vă aduceți aminte de Amalec?

În Exodul 17, capitol întitulat ”Înfrângerea lui Amalec”, este consemnat că israeliții, proaspăt evadați din Egipt, sunt atacați prin surprindere de Amalec și de banda sa la Refidim. Moise îi ordonă locțiitorului său militar, Iosua[1], să ia o trupă de elită pe care să-i conducă în luptă. Și de această dată toiagul Său ținut în mână de Moise face minuni: israeliții ies victorioși. Este prima bătăile în deșert, amaleciții fiind primii dușmani de moarte ai israeliților. Ca urmare a acestui atac mișelesc, un blestem divin a fost pus asupra lui Amalec și a descendenților săi, Dumnezeu promițând că va șterge complet amintirea lui Amalec de pe pământ și că va duce un război etern contra sa din generație în generație (Exodul 17:14, 16; Deuteronom 25:17–19; etc.). Textul biblic ”raportează” că abia în vremea regelui Ezechia[2] (716–686 î.Hr.) israeliții i-au înfrânt pe ultimii amaleciți din regatul Iudeea. Să fi fost chiar așa, amaleciții să fi fost stârpiți în totalitate? Răspunsul ar fi: desigur, în textul biblic există și inexactități, au mai existat amaleciți și după această dată.Read more…

No comment, adică fără comentarii

M-am născut sub stigma fricii. Tătucul Stalin s-a prăpădit când împlineam trei săptămâni. Când s-a născut mama mea, Stalin tocmai ajunsese la putere. Deci umbra despotului întuneca pământul chiar înaintea nașterii mele, dar, ce-i drept, peste România ea s-a întins doar după înfrângerea Germaniei naziste, odată cu împărțirea Europei în 1945. Teroarea stalinistă, executată de Beria în România, nu a încetat odată cu îmbălsămarea lui Iosip Vissarionovici. Prieteni de-ai părinților dispăreau peste noapte. În această ceață a temerilor și a bănuielilor, părinții au încercat să ne crească încrezători și temerari. Acasă se vorbea în șoaptă despre orice fel de nemulțumiri. Mai mult, locuiam în comun cu familia unui ofițer de securitate. Mă întreb cum a reușit mama, care la doi ani după venirea mea pe lume a divorțat, rămânând pentru o vreme singură cu mine și lucrând în același timp, să-și păstreze încrederea în omenire și să mi-o insufle și mie. Da, mama era un fel de eroină modernă. M-a instruit să nu povestesc în afara casei ceea ce se spunea sau se gândea. Trăiam, cum mulți o știu, o viață dublă. Ce povară pentru sufletul curat al unui copil, căruia i se spune că nu e bine să minți, că cinstea e un lucru valoros! Cum prelucrezi dubla injoncțiune?Read more…

În culisele Recviemului lui Mozart

De când mă știu am trăit într-o familie de mari amatori de muzică.  Am povestit deja despre scurta carieră de critic muzical a tatălui meu, precum și despre un concert la care a participat fiica mea. Între timp și nepoțica mea cântă cu mare entuziasm într-un cor de copii.  Despre soțul meu am scris mai puțin, am publicat doar o poză de la un concert ținut prin anii 1980 la kibuțul Hazorea, unde el acompania la pian pe un violonist local, dar au fost și multe altele. https://baabel.ro/2023/02/amintiri-din-kibutul-hazorea/   În 1997, când soțul meu a organizat la Ierusalim un congres internațional despre microbiologia apelor sărate, a pus la cale și o serată culturală sui-generis: printre participanți a mai găsit câțiva artiști amatori (vioară, violă și clarinet) și împreună au dat un concert de muzică de cameră pentru participanții la congres.  Dar cu câțiva ani mai târziu a abandonat pianul.  Ce păcat! Într-una din zile am avut împreună o discuție destul de neobișnuită despre muzică.  El era tolănit într-un fotoliu, eu călcam și la radio se cânta Recviemul lui Mozart.  Am ascultat amândoi în tăcere, vrăjiți, până la capăt.  Cu ochii minții revedeam splendoarea art nouveau a sălii Smetana din Praga.Read more…

Mai bine mai târziu decât niciodată

Ideea de a scrie despre subiectul acesta mi-a venit cu totul întâmplător, dar imediat s-a transformat în obligație! Am simțit nevoia de a face cunoscută o inițiativă care, sper, nu va trece neobservată acolo unde cei în cauză ar trebui să o prezinte marelui public, și nu numai din România. E vorba de apariția unui manual care-și poate găsi asemănarea – în cel mai bun caz – doar într-o țară ca Germania, iar cititorul va înțelege imediat originea acestei opinii. Este un manual de liceu, pentru clasele XI-XII, scris în românește, publicat în România, dedicat elevilor români și care mi-a parvenit datorită inițiativei unui om deosebit, moldovean, și care își duce existența în urbea copilăriei mele. Nu, nu e primul de acest gen în România și în românește. O căutare pe Google produce o listă de manuale cu acest subiect. Dar cel despre care doresc să scriu este cel mai nou, ediție 2024, și e inutil să menționez în ce atmosferă internațională ne aflăm în aceste zile și cât de greu este să găsești – indiferent în ce limbă – un material obiectiv și nepătat de ura pentru tot ce e evreiesc și Israel. Manualul de numește Istoria evreilor. Holocaustul, și a apărut în editura Didactică și Pedagogică, la începutul acestui an, sub egida Ministerului Educației. Coordonatorul manualului e Alexandru Florian, iar semnatarii sunt: Daniel Boboc, Nicolae Drăgușin, Petre Matei, Florin Petrescu, Gabriel Stan și Măriuca Stanciu. Din momentul când manualul a ajuns pe calculatorul meu și până în această dimineață, am lăsat deoparte toate celelalte îndeletniciri mai mult sau mai puțin urgente și l-am citit de la un capăt la celălalt, fără să mă opresc. Bine am făcut să-i acord importanța cuvenită, și aceasta din două motive.Read more…