În sertar am găsit creioane colorate și acuarele, pixuri, chiar și o peniță și un toc, echer, riglă, compas, ace cu gămălie, ceară pe care o puteai folosi pentru scrisori, facturi și foi de garanții vechi, un stick de memorie, lucruri strânse de când am cumpărat biblioteca, în 1977. Dar ceea ce mi-a făcut plăcere și mi-a trezit tot felul de amintiri a fost teancul de cărți de vizită pe care l-am descoperit. Precizez că mai am încă două colecții de cărți de vizită. Nu le-am aruncat, fiindcă mă gândeam că odată și odată aș putea avea nevoie de ele, o adresă, un număr de telefon, o adresă de email. Cele câteva sute de cărți de vizită datează de după 1990, când lumea s-a deschis şi pentru mine atât personal, cât și profesional. În numerele următoare ale revistei noastre vreau să povestesc despre o serie de întâmplări inspirate de aceste cărți de vizită, întâmplări destul de interesante, cel puțin pentru mine, poate într-o ordine cronologică. Acum însă am luat din teancul din sertar două cartonașe. Read more…
Realitatea în care trăiesc și în jurul căreia mă învârt mă obligă să mă întorc tot timpul la ideea că în curând (cât de curând? nu știu!) noi, cei obișnuiți să luăm o carte în mână și dacă ne place, să-i întoarcem paginile până la ultima, noi ”ăștia” vom fi nevoiți să renunțăm la acest mod de a citi un text. Iar eu personal voi trebui să fac abstracție de faptul că unul din lucrurile care le datorez părinților mei e obiceiul (care a devenit pe parcurs o necesitate) de a căuta cărți, de a le procura, de a le depozita lângă patul meu în dormitor, de a le lua în mână pentru a le citi din scoarță în scoarță când le vine rândul, și apoi de a le găsi un loc în rafturile bibliotecii noastre. Și nu un loc la întâmplare, ci conform unei atente distribuiri după limbă, după autor, și chiar după subiect. Să nu mi se spună că sunt un fel de Casandra, pentru că am dovezi.Read more…
Cred că prietenia, ca noțiune, este sora mai mică a iubirii. Doar puțin mai mică, foarte, foarte aproape de iubire, altfel nu pot explica trezirea afinității față de o persoană, rezonanța inimilor și a minților unor oameni, găsirea și regăsirea pe îndelungatul drum al vieților lor, ne- strămutarea unor sentimente de loialitate, devotament și bunăvoință. Consider prietenia aproape mai valoroasă decât iubirea pentru un singur argument, acela că prietenia poate dura o întreagă viață, pe când extrem de rar iubirea este în stare de așa ceva. Sau, în orice caz, la cupluri la care iubirea durează decenii multe, ea se transformă la rândul ei într-o prietenie cu valoare de briliant, tot atât de prețioasă și… tot atât de rară. Nu la iubire vreau să mă refer acum, ci la prietenie și la felul în care aceasta mi-a fost dăruită acum multe decenii, într-un timp când destinul părea să ne fi încarcerat în minciună, frică, penurie și amărăciune.Read more…
Articolul anterior, partea a treia a ciclului “Persecuţii rasiale” s-a încheiat în momentul în care, în gara Clujului, tatăl meu, Imre, şi fratele său, Laci, căutau o cale de scăpare. Aveau două posibilităţi: să meargă la Budapesta (unde erau şanse să se poată ascunde) sau la Baia Mare (la Compania X de muncă obligatorie comandată de colonelul Reviczky, care mai salvase de deportare adolescenți evrei, ascunzându-i printre tinerii înrolaţi). Planurile lor au fost zădărnicite de întâlnirea cu un ofiţer de contrainformaţii care îl cunoştea pe tata. După ce i-a legitimat pe cei doi tineri şi a constatat că actele lor erau false, i-a obligat să plece la Baia Mare. Acolo au ajuns direct în arestul unităţii militare. La orele prânzului, autobuzul electric numărul 44 (linia directă care mă duce în cartierul unde stă unchiul meu, în celălalt capăt al oraşului) e aproape gol. Mă aşez confortabil pe scaun şi gust din plin bucuria apropiatei întâlniri. Dacă prind cursa de la ora 11.45, în nici douăzeci de minute ajung la staţia terminus. Cobor şi mă îndrept către strada Unirii unde-l zăresc pe unchiul meu, Laci, care-şi face plimbarea zilnică de la miezul zilei. Unchiul se îndreaptă către cea de a 93-a aniversare, dar se ţine bine, e în putere şi are mintea limpede. Plimbările noastre sunt şi un prilej de evocare a vremurilor trecute. Discutăm şi încercăm să reconstituim istoria familiei mele, frântă de Holocaust.Read more…
Cartea pe care o propun cititorilor Revistei Baabel, am primit-o – prin bunăvoinţa lui Sorin Antohi – de îndată după apariţia ei, dar am citit-o în mai multe etape, întrerupte de răstimpuri în care am împrumutat-o altora. De ce? Pe de o parte, pentru că îmi părea rău s-o termin de citit prea curând, pe de alta, pentru că doream să dau întâietate unor oameni din preajma mea (printre care o şi prietenă, medic chirurg, de vârsta lui Jean-Jaques Askenasy) considerând că merită această prioritate. După fiecare absenţă, cartea revenea însoţită de aprecierea celui care tocmai o citise. De curând am terminat lectura ei şi o recomand cu căldură, fiind încredinţată că o vor aprecia şi cei care o vor citi la îndemnul meu. Oameni şi patrii, istoriile şi geografiile identităţii – cartea alcătuită pe baza dialogului dintre Sorin Antohi şi Jean-Jaques Askenazy – a apărut la Editura Polirom în 2021. Volumul se poate obţine atât în format tipărit, cât şi electronic: https://www.polirom.ro/web/polirom/ebook/-/ebook/7650, fiind deci uşor accesibilă cititorilor de limbă română de pretutindeni. Acesta este şi motivul pentru care nu doresc să detaliez conţinutul ei, ci doar să scot în evidenţă câteva trăsături care m-au determinat s-o recomand spre lectură.Read more…
De-a lungul anilor am observat, fără să mă pricep la psihologie, că visele mele sunt de multe ori influențate de gânduri tulburătoare pe care le-am avut în acea perioadă, de remușcări sau de evenimente plăcute sau neplăcute pe care le-am trăit recent, sau în trecutul îndepărtat. Cu timpul, visele mi s-au maturizat, împreună cu caracterul și trupul. Dacă în adolescență aveam adeseori vise erotice mi le aminteam după ce mă trezeam, în studenție și în rezidențiat nu reușeam să rețin ceea ce visam, atât de ocupat și de obosit eram la culcare. Asta nu înseamnă că nu visam. Mai târziu, când am devenit responsabil asupra hotărârilor medicale profesionale ale unui întreg departament, aveam uneori vise tulburi, somnul agitat și adeseori îmi aminteam fragmente de vise în care aveam remușcări: oare acest bolnav a fost tratat corect? Oare putea fi salvat? Oare acțiunile mele au fost adecvate? Iar acum, la bătrânețe timpurie, visele mă duc înapoi la istoria vieții mele, a familiei, a colegilor și a prietenilor dragi și chiar la perioada când lucram în Texas. Recent am visat că nu găsesc intrarea la departamentul de anestezie din Houston, unde lucrasem doi ani. Visul acesta se repetă de multe ori. Oare ce legătură are el cu gândurile mele de odinioară sau cu cele actuale?Read more…
Prietenia dintre mine și Émilie rezistă de decenii până azi. Continuăm să fim în legătură, uneori prin scrisori, sau mai ales prin vederi pe care ni le trimitem din călătorii, dar și prin mijloacele actuale facilitate de tehnica avansată căreia îi suntem martore și beneficiare. Așa cum am început, continuăm să vorbim englezește, desigur cu multe inserții de cuvinte românești și franțuzești. Esențialul este că ne înțelegem, o româncă și o franțuzoaică, și putem depune mărturie că în prietenie, oamenii trec peste bariere impuse de distanță, cultură și timp. La un moment dat, acum vreo 15 ani, într-o convorbire telefonică, ne-am promis una alteia că în anul când vom împlini fiecare 50 de ani, ne vom întâlni negreșit. Suntem fete paroliste și așa se face că în 2011 Émilie și Pascal au venit din nou în România, tot cu trenul, la fel ca în tinerețe, făcând o călătorie foarte lungă, cu schimbări în patru locuri. Trecuseră aproape 20 de ani de când Émilie fusese la noi ultima oară șera încântată de schimbările în bine pe care le recepta mult mai acut decât suntem noi capabili să o facem. Ziua mea este în iunie, iar a ei în decembrie și, pentru că Émilie a putut să vină doar în luna septembrie, am stabilit o sâmbătă ca fiind ziua noastră și am instituit o zi comună de naștere, la fel cum făcusem cu celebrarea Crăciunului în august, în Franța, la prima noastră vizită. Fiul meu, Mircea, ne-a comandat un tort aniversar, pe care a cerut să fie scris Bonne aniversaire 100!Read more…
La începutul anilor 2000 vizitam pentru prima dată muzeul de istoria artei din Viena, Kunsthistorisches Museum Wien, pe mare fugă, fiindcă eram într-un grup de care a trebuit să mă desprind pentru două ore ca să intru la muzeu, într-o după amiază, cu puțin timp înainte de închidere. Puțin timp, dar suficient ca pașii să-mi fie purtați spre sala în care este expus flamandul Pieter Bruegel cel Bătrân, unde minutele petrecute în fața tablourilor Vânători în zăpadă și Marele Turn Babel m-au făcut să-l ador pentru totdeauna. Mulți ani mai târziu, în 2018, fiul meu trăia la Bruxelles și în timpul vizitei mele la el, în mod paradoxal și total neașteptat, primul loc pe care m-a dus să-l văd a fost o biserică aflată în apropierea locuinței lui, o biserică în fața căreia se afla statuia unui pictor. Biserica era Notre-Dame-de-la Chapelle și acolo se află mormântul geniului picturii flamande de ale cărui lucrări fusesem fermecată la Viena. Pieter Bruegel cel Bătrân a murit la Bruxelles în anul 1569, iar statuia din fața bisericii este bineînțeles a lui. Mi-am amintit de după-amiaza vieneză din urmă cu mulți ani, când fusesem atât de grăbită, și m-am simțit încântată și privilegiată să ajung pe urmele pașilor idolului meu! Ne facem fiecare, tot timpul, fel de fel de planuri, neștiind că destinul are uneori pentru noi realități chiar mai bune. Nu știm pe cine vom cunoaște, pe cine vom reîntâlni, ce locuri vom vedea și cât de bogați vom fi prin toate acestea peste cinci sau zece ani și adesea uităm să fim recunoscători pentru fiecare zi încărcată de senin, îmbogățită și iluminată de prezența unor oameni dragi, din trecut sau din prezent.Read more…
Din toate limbile străine pe care le-am învățat, limba germană este cea pe care o cunosc cel mai puțin. (Nu socotesc ebraica pe care am învățat-o doi ani la masterat. Am uitat-o, nu mai știu decât literele și nu toate. Dar am o scuză – aveam 70 de ani). Revenind însă la germană, totuși cu puținul pe care l-am știut (și în ultimă instanță nu era chiar atât de puțin) m-am descurcat cu câteva prilejuri, uneori chiar asigurându-mi existența. Contrar obiceiurilor familiilor burgheze din Ardeal, din cauza condițiilor… istorice nu am avut Fräulein. Era perioada războiului, evreii oricum nu aveau voie să aibă personal de serviciu și în niciun caz de naționalitate germană, astfel că bona noastră (ilegală) a fost Imi néni, o tânără învățătoare unguroaică șomeră. A fost la noi vreo patru ani, până când s-a măritat. Avea talent la copii, am iubit-o foarte mult și fratele meu la fel, petreceam cu ea mult mai mult timp decât cu mama. După aceea, până m-am dus la școală nu am mai avut bonă, aveam o femeie de serviciu care mă spăla, mă îmbrăca și mă pieptăna, atât. Când am învățat să scriu (de citit știam încă înainte de școală), urma să încep o limbă străină. Se terminase războiul și familia mamei mele care era din Târgu Mureș, aproximativ 30 de persoane, a pierit în Holocaust, așa că nu s-a pus problema limbii germane și am fost dată la franceză. Și totuși în familie și în jurul meu se vorbea germană și multe cuvinte ”s-au lipit” de mine, le înțelegeam, dar desigur nu știam să vorbesc.Read more…
Scriu aceste rânduri în ziua de 1 Mai, așa-zisa sărbătoare mondială a muncitorilor, a proletarilor (care trebuiau, toți, din toată lumea, să se unească). O vorbă pe jumătate vulgară spune că unora nu le plac copiii, dar sunt entuziasmați de crearea lor. Ei bine, pe noi stația finală ne interesa prea puțin; ceea ce părea esențial în acea dimineață, de obicei însorită și caldă, era traseul, și nu întâmplător, pentru că pe tot parcursul drumului de câțiva kilometri se aflau puncte bine marcate, vizibile de la distanță, unde se vindeau… crenvurști!! În vremurile când 1 Mai era sărbătorit de toate organizațiile comuniste din lume (și nu numai), nimeni nu punea la îndoială faptul că așa-zisa ideologie marxist-leninistă își făcuse un loc clar și de lungă durată în istoria popoarelor de tot felul, din țări de tot felul, dezvoltate și mai puțin dezvoltate, bogate și mai puțin bogate, democrate și mai puțin democrate. Aveam cu toții certitudinea că it is here to stay! Căci cine credea în minuni, cine își putea închipui că un imperiu ca cel comunist poate cădea, așa de la sine, fără o conflagrație care ar fi purtat numele de cel de al Treilea Război Mondial, sau chiar Primul Război Mondial Nuclear, dacă lăsăm de o parte Hiroșima și Nagasaki. Și uite că, pe nepusă masă, acum mai bine de 30 ani, totul s-a năruit ca un castel de nisip. Acum vreo 40 ani, în timpul unui tur prin Viena, în Stephanplatz, ghidul ni s-a adresat: pe Hitler! Azi, dacă întrebi, nimeni n-a fost acolo…Read more…
Evreii tratează cu mult respect trupul celui decedat. Grija pentru trup izvorăște din credinţa în lumea veşniciei de apoi, lume în care nu se poate intra oricum; atunci când moare, omul părăsește doar fizic tărȃmul celor vii, sufletul lui continuȃnd să trăiască ȋn viața veșnică. Grija față de trupul celui decedat include printre altele și faptul că toate părțile corpului trebuie înmormântate împreună, trupul să nu fie mutilat în momentul înmormântării și descompunerea să se desfășoare în mod natural, decedatul revenind în pământul din care a venit („… căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” Geneza 3: 19). Tradiția iudaică interzice îmbălsămarea, procedură care are ca obiectiv conservarea cadavrului prin oprirea procesului de putrefacție, în procesul de îmbălsămare fiind de obicei utilizate substanțe chimice conservante, precum și rășini cu rol de balsam. În consecință, îmbălsămarea poate fi considerată o procedură ilicită, care nu respectă dezideratul ca descompunerea cadavrului să se desfășoare în mod natural. Şi totuşi au existat cazuri de îmbălsămare şi la evrei.Read more…
Într-una din aceste duminici, în timp ce stăteam cu părinții mei care veniseră să ne viziteze, liniștea serii a fost întreruptă de țipetele și gălăgia unor localnici care încercau să între în incinta dispensarului. Tineri răniți, cu cuțite și topoare în mâini, însoțiți de prieteni sau membri de familie, invadaseră sala de așteptare. Nu știam cum să-i potolesc pe acești oameni, al căror comportament ieșise de sub orice control. Am văzut răniți plini de sânge culcați pe podea sau pe băncile din sala de așteptare. Nu aveam timp să stau pe gânduri, răniții trebuiau tratați de urgență. Părinții priveau speriați și îngrijorați prin geamul locuinței noastre, fiind martorii unei situații groaznice, la care erau expuși pentru prima oară în viață. Am cerut ajutorul miliției locale pentru a bloca intrarea publicului în sala de tratamente, l-am chemat de urgență pe Ion, asistentul meu cel mai versat în situații asemănătoare, și împreună am cusut rănile, le-am bandajat și încet, încet, toți răniții au părăsit dispensarul. Abia atunci am observat încă un rănit, aproape adormit sub una din băncile sălii de așteptare. Avea fața plină de sânge, inclusiv bandajul care-i acoperea urechea stângă. După ce am scos bandajul, am descoperit o imagine pe care nu o mai întâlnisem în viața mea: urechea era tăiată și atârna numai pe o bucățică de piele. Read more…
Este o după-amiază ploioasă de duminică, dar ploaia se oprește exact la ora potrivită, o după-amiază ca un dar făcut orașului nostru – povestea adevărată despre viața unui om excepțional, născut la Oradea și, iată, neuitat după mai bine de un veac de la nașterea lui. Este József Biró, tânărul pictor și om de cultură de o anvergură excepțională, spun tânăr fiindcă a murit la nici 38 de ani, asasinat la Budapesta de către jandarmii partidului crucii cu săgeți (Nyilas-Keresztes Párt) chiar în ajunul eliberării capitalei ungare, în ianuarie 1945. În după-amiaza zilei de 10 iulie 2022, în clădirea Muzeului Istoriei Evreilor orașului Oradea, Sinagoga Aachvas Rein, a avut loc vernisajul expoziției pictorului martir orădean, cu prilejul împlinirii a 115 ani de la nașterea lui, în 8 iulie 1907. Expoziția intitulată ”Biró József Remember 2022”, a cărei curator este scriitorul Daniel Lőwy, cuprinde tablouri în ulei, grafică, caricaturi, documente și fotografii personale din colecția donată Comunității Evreiești din Cluj Napoca de nepotul artistului, scriitorul Adam Biró. Prin prezentarea emoționantă și caldă a dlui Daniel Lőwy, toți cei prezenți am simțit ca pe un dar posibilitatea de a cunoaște momente ale vieții și creației unei personalități uriașe, a unui artist și erudit de marcă.Read more…
În primăvara aceasta în orașul Winchester din sudul Angliei a fost inaugurat un monument dedicat unei eroine locale: Licoricia din Winchester (?-1277). Povestea a început în 1995, când săpături arheologice făcute în afara zidurilor orașului medieval au scos la iveală rămășițele unui cimitir evreiesc. Suzanne Bartlet, care locuia la doi pași, a găsit mormântul Licoriciei și nu a rezistat tentației de a cerceta cine a fost această femeie. După aproape un sfert de veac de căutări (și obținerea unui masterat în istorie) a publicat volumul Licoricia of Winchester. Marriage, Motherhood and Murder in the Medieval Anglo-Jewish Community. Primii evrei s-au stabilit în Anglia curând după cucerirea normandă; un document din 1148 menționează două familii evreiești care locuiau la Winchester. În zilele ei de glorie, pe la 1250, comunitatea număra 90 suflete, într-un oraș de cca 8000 de locuitori. Evreii erau considerați „proprietatea regelui”, o sursă nesecată de bani pentru vistieria țării, prin nenumăratele impozite pe care trebuiau să le plătească, și, mai ales, prin împrumuturile pe care le dădeau cămătarii evrei. Ei îndeplineau rolul băncilor de astăziRead more…
Conform naraţiunii din Geneză 11: 1-9, curând după Potop, o rasă umană care migra înspre est şi vorbea o singură limbă, ajunge într-o câmpie în ţara lui Shinar şi decide să se stabilească acolo şi să construiască un oraş cu un turn care să ajungă până la cer. Aşa credeau ei că îşi vor face un nume şi nu vor fi răspândiţi pe toată suprafaţa pământului. Dar Dumnezeu, văzând puterea pe care o aveau oamenii uniţi şi care vorbeau aceeaşi limbă, a coborât pe pământ şi le-a încurcat graiul, astfel încât să nu se mai poată înţelege între ei și apoi i-a răspândit pe toată suprafaţa pământului, cetatea şi turnul rămânând neterminate. Iar oraşul-turn a fost denumit “Babel”, de la verbul balal care înseamnă în ebraică a încurca sau a provoca confuzie. În încercarea de a explica varietatea limbilor vorbite de diverse popoare, întâlnim povestiri similare – cu sau fără turn – la multe popoare. Găsim paralele în mitologia greacă, în Mexic, Nepal, Botswana, etc. Interpretarea tradiţională a naraţiunii biblice explică povestea construcţiei turnului ca pe un act de sfidare a puterii Domnului, iniţiat de tiranul arogant Nimrod (vizibil în pictura lui Pieter Bruegel în fruntea grupului de la baza turnului). Această interpretare se datorează istoricului roman evreu Flavius Josephus (în Antichităţile evreilor, c. 94 e.n.), dar competiţia dintre Dumnezeu şi fiinţele umane are origini mult mai vechi şi ea apare tot în Geneză, în povestea lui Adam şi Eva în Grădina Raiului.Read more…
Am parcat mașina lângă intrarea în piscină. Parcarea era goală. Centrul Sportiv era închis din cauza unui nou conflict militar între Israel și fâșia Gaza. În Beer Șeva încă nu căzuseră rachete, așa încât speram să pot înota și în ziua respectivă. La intrare stătea încă un veteran al piscinei, pe care îl cunoșteam din vedere. După ce ne-am salutat, “colegul” meu s-a prezentat: – Igal sau Boris, cum vrei să-mi spui. Am făcut șase kilometri pe jos până aici și poftim, acum pot să mă întorc, dar mai întâi aş vrea să mă odihnesc puțin la umbră. Era o zi caldă de sâmbătă, în care preferi să stai lângă instalația de aer conditionat. – Te duc eu acasă cu mașina, dacă dorești, i-am spus, dar hai să bem întâi o cafea. Am pornit la drum, dar după câteva minute s-a declanșat alarma aeriană. Am parcat în partea dreaptă a drumului – spre norocul nostru circulația nu era mare – și ne-am întins pe trotuar cu capul protejat între mâini. Am auzit un zgomot puternic, nu departe, apoi încă unul mai slab, provocat probabil de proiectilul lansat de sistemul antirachetă. După zece minute ne-am ridicat și ne-am scuturat hainele de praf.Read more…
S-a stins din viață Jean Louis Trintignant. A trăit nouăzeci și trei de ani și a jucat în 130 de filme regizate de mari maeștri: Costa-Gavras, Truffaut, Chabrol, Rohmer, Lelouche. Pe scena teatrelor a interpretat roluri din piesele lui Shakespeare, Bernard Shaw, Ionesco, Apollinaire, Vian, adică tot ce un actor de teatru își poate dori. O carieră bogată a unui actor de neuitat al filmului francez. Bărbatul cu o înfățișare foarte serioasă, distantă, a jucat o paletă largă de roluri, sobre, dure, dar și unele pline de tandrețe. Filmul Și Dumnezeu a creat femeia, unde parteneră i-a fost Brigitte Bardot, a fost primit cu foarte multe obiecţii de către critici, fiind considerat trivial. Au urmat multe alte filme remarcabile: Z (1970), Trenul (1973), Amour etc. Filmul care l-a făcut celebru a fost Un bărbat și o femeie (1966) parteneră fiindu-i Anouk Aimée. Regizat de Claude Lelouche, un cineast necunoscut până atunci, unul din cele mai puțin costisitoare filme franceze din acea perioadă, cu o temă banală despre dragoste, filmul a repurtat un succes senzațional, a fost distins cu două premii Oscar, pentru cel mai bun film străin și pentru cea mai bună imagine, Palme D’Or, pentru cel mai bun film la festivalul de la Cannes.Read more…
Nu ştiu dacă povestea asta are vreo legătură cu New Journalism al lui Tom Wolfe, cu Autobiographical Fiction, legat de numele lui Sherwood Anderson care e mult mai puţín cunoscut decât Faulkner şi Hemingway care i-au fost ciraci, de acel Dirty Reality cu care erau etichetate prozele lui Raymond Carver, de parcă ăia care nu beau pot pricepe ceva din viaţa celor care tot trag la măsea, sau cu însăşi noţiunea de literatură, de care se face mare caz, dar tot ce e cuprins în ea este adevărat. Mare scofală şi cu literatura asta. Sau cu adevărul. De data asta nu contează adevărul artistic, cred eu, adică impresia de autentic, pentru că lucrurile s-au petrecut aşa. Viaţa unor oameni a depins de mine. Fără voia mea, desigur. Aşa a fost să fie. Despre ce este vorba? Foarte simplu.S-a petrecut cu mulţi ani în urmă. Este vorba de patru oameni de vârste diferite. Un bărbat, o femeie şi doi copii, un băieţel şi o fetiţă. Fetiţa, foarte drăguţă şi lipicioasă, de vreo cinci ani, iar băieţelul, zâmbăreţ şi jucăuş, de vreo trei sau patru, oricum mai mic decât sora lui. Aşa cred, nu le-am văzut actele niciodată. Nu-mi mai amintesc numele lor. Nişte oameni fără nume. Ar trebui să mai existe pe undeva pe acest pământ. Unde? Nu ştiu. Armeni sunt peste tot. Mama lor, a celor doi copii adică, între douăzeci şi trei şi douăzeci şi cinci, subţire, înăltuţă, cu părul negru, tăcută, cu un aer speriat şi mereu cu ochii după progenituri, să nu facă ceva rău sau să păţească ceva. Tatăl copiilor, nu foarte înalt, dar bine legat, mușchiulos, trecut de 35, poate spre patruzeci, ceea ce vorbitorii de limba engleză ar numi late thirties. Dar nici unul din ei nu vorbea englezeşte. Doar armeana pe care o ştiam şi eu, şi farsi de care eu nu aveam habar.Read more…
Am văzut chiar azi o frază a lui Jack Kerouak, foarte subtilă dar penetrantă, care mă însoțește: ”bietele inimi omenești bat oriunde s-ar afla…” M-am gândit, dacă așa este, atunci hai să le ducem departe, în locuri care să le facă să bată mai repede. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Fiul meu a avut ideea și mi-a propus, în felul lui generos, să mă ducă la prietena mea pe care n-o mai văzusem de 11 ani, de la ultima ei vizită în România, atunci când ne sărbătoriserăm împreună 100 de ani de viață. Hotărârea a fost repede luată, cu entuziasm și încredere, care ne-au fost răsplătite de Univers prin reușita ei deplină. Așa că am început să ne pregătim amândoi planul timp de mai multe luni, întâi s-a conturat intenția, apoi aceasta a început să se concretizeze în acțiuni serioase, cum a fost cumpărarea unei mașini de către Mircea. De fapt, i s-a dat ocazia, aproape necrezută, de a-și vinde mașina veche și apoi, curând, a găsit mașina americană, încăpătoare și puternică, perfect potrivită în planul nostru – frumosul Crysler argintiu, cu eleganța lui neostentativă, în stil retro, puternic și confortabil, având cutia de viteze automată, care s-a comportat minunat pe cei peste 5.300 de km parcurși în total.Read more…
N-am moştenit bijuterii de familie. Bunicile mele erau sărace și chiar dacă ar fi fost bogate, toate bijuteriile le-ar fi fost confiscate înainte de deportarea la Auschwitz…Cât mi-aş fi dorit să pot purta şi eu, cu mândrie – asemeni multor fete de vârsta mea, aflate la primul bal, sau alt eveniment important – lănţişorul, cerceii sau inelul moştenit de la bunica sau străbunica… În ochii mei, aceste bijuterii de familie erau ca nişte însemne ale perenităţii, încărcate de poveşti împărtăşite doar celor care le moşteneau. Norocul mi-a surâs, totuşi, când am împlinit 16 ani – cea mai frumoasă vârstă a unei fete, cel puţin potrivit romanţelor maghiare de pe timpuri. Bunica Erzsi mi-a dăruit şiragul ei de granate. Era cea mai fascinantă dintre puţinele bijuterii care îi mai rămăseseră după război şi după primii ani ai comunismului, când sărăcia a dat iama şi în casa lor. Granatele erau încuiate într-o casetă, alături de un lănţişor cu medalion de aur, verigheta pe care n-o mai purta şi un delicat ceas de mână Doxa. Mai ţinea acolo un portmoneu de argint gravat, cu interior de piele roşie, şi doi cercei desperecheaţi cu granate şi perle mărunte. Le cunoşteam pe toate, pentru că Bunica Erzsi descuia din când în când caseta şi le inspecta pe îndelete, ca să se convingă că mai sunt acolo. Probabil acea brumă de obiecte de valoare îi oferea o minimă garanţie pentru neprevăzutul zilei de mâine.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
