Luni, 4 iulie 2016, în sala de conferinţe a Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare a avut loc lansarea cărţii Vieţi Frânte, cel de al doilea volum publicat de Mihai Eisikovits, colegul nostru baabelian. A fost un eveniment deosebit, pe care l-am aşteptat cu mare emoţie, pentru că îmi doream foarte mult ca lansarea să fie încununarea cuvenită a procesului de creaţie la care – într-o oarecare măsură – am fost părtaşă şi eu. Prima surpriză plăcută a fost aspectul cărţii, tipărită la editura Gutinul din Baia MareRead more…
În luna septembrie 1944 , pentru scurt timp, Aradul (care făcea parte din România) a fost ocupat de trupele maghiare horthyste. Pe tot parcursul războiului populația evreiască a fost supusă legilor antisemite din România, dar n-a suferit pagube umane, spre deosebire de coreligionarii lor din Ardealul de Nord, anexata Ungariei in 1940, care în mai-iunie 1944 a fost deportată la Auschwitz. La scurtă vreme după sosirea armatelor de ocupație , s-au întocmit liste detailate cu toți cetățenii de origine evreiască şi a început si organizarea ghetourilor, s-a impus purtarea stelei galbene. Era clar că următorul pas era deportarea. În septembrie 1944, curând după sosirea horthyştilor, episcopul luteran Dr. György Argay a ţinut o predică la biserica evanghelică-luterană din Arad. Se adunase multa lume, localnici şi soldaţi maghiari. Chiar la începutul predicii, protopopul s-a adresat enoriaşilor în mod direct şi le-a spusRead more…
Cum am devenit traducătoare? Aproape aș putea spune că a fost… din greșeală. Toate împrejurările pledau în defavoarea mea. În liceu îmi plăcea franceza, dar când mi-am exprimat dorința să „dau” la filologie, tata s-a împotrivit din răsputeri, explicându-mi că în primul rând nu am destulă protecție ca să intru, iar dacă printr-o minune aș fi intrat, aș fi rămas mai târziu muritoare de foame. Sunt curioasă cine s-ar fi putut împotrivi logicii de fier a tatălui meu – eu în orice caz nu! Deci, am început medicina la Timișoara. După numai un an am emigrat în Israel, m-am transferat la farmacie și toată viața am lucrat (cu multă plăcere!) ca farmacistă la Ierusalim. Deci studii de filologie nu am, în casă s-a vorbit dintotdeauna limba germană, pentru mulți ani contactul cu limba română a fost întrerupt aproape total; situația s-a schimbat abia în era televiziunii pe cablu și apoi a internetului. Singurul meu avantaj este faptul că am absolvit Colegiul Național Moise Nicoară din Arad, ceea mi-a dat, sper, o cunoaștere solidă a limbii române.Read more…
Pe la ora 18.00 am fost chemat de urgenţă la regiment. Chemarea se făcea telefonic, prin rețeaua orașului. Ţin minte şi acum numărul de telefon de acasă – 326. Existau doar telefoane fără disc. Când doreai o convorbire telefonică, ridicai receptorul și o voce îţi spunea: „Bună seara, sunt operatoarea cutare, ce doriți?” Iar tu rosteai numărul dorit. Operatoarea suna apelatul şi-ţi spunea: „Aveţi legătura” şi vorbeai. Simplu şi… cu martori. Iată dovada: într-o seară mă sună tata din București: „Cum a fost friptura de aseară?” „De unde ştii?” întreb eu uimit. „Mi-a spus aseară centralista că nu eşti acasă. Te invitase maiorul C. la o friptură”. Se înțelege că orice convobire mai… intimă era exclusă şi se recurgea la un limbaj cifrat, adesea inutil… Ajung la sediul regimentului, la o distanță de circa 600 de metri. În munți, la vreo 40 km de Rădăuți, un soldat s-a împușcat în timpul misiunii de pază a frontierei. Erau multe tentative de sinucidere; militarii din trupele de grăniceri – azi se numeşte poliţia de frontieră – erau singurii care purtau arme cu muniție de război. Folosirea ei rămânea la discernământul militarului, nu întotdeauna pregătit pentru așa ceva. Pe atunci nu se făcea triaj psihologic. Răspunderea era a militarului şi era soluția extremă în cazul violării frontierei.Read more…
În anul 1976 am avut ocazia să-l cunosc pe academicianul Nicolae Cajal la Institutul de Inframicrobiologie, unde am fost sa-mi fac o analiză specială în urma unei pneumonii rebele. M-a impresionat foarte mult atât prin profesionalismul său desăvârşit, cât şi prin modul său de a fi, cald şi prietenos. Am rămas într-o legătură permanentă. După 1990, în activitatea mea de secretar executiv al Consiliului pentru Minorităţile Naţionale, am avut prilejul să mă întâlnesc des cu acad. Nicolae Cajal şi să vizităm împreună, de mai multe ori, comunităţile evreieşti din ţară.
Am fost plăcut impresionat de căldura cu care era primit în comunități şi de respectul pe care i-l arătau conducătorii administraţiei şi altor instituţii din localităţile vizitate. Cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la naşterea sa, am aşternut câteva rânduri, cuprinzând informaţii poate mai puţin cunoscute despre activitatea academicianului Nicolae Cajal, fost preşedinte al FCER.Read more…
Caietul multiplicat după textul bătut de Tata, la maşina de scris Optima (înregistrată la Miliţie, potrivit Decretului 98, din 1983) şi legat într-un carton albastru deschis, decolorat şi scămoşat, în cei 33 de ani care au trecut, mi-a căzut în mână în timp ce făceam ordine temeinică în bibliotecă. Adevărul este că deşi Tata e prezent mereu în gândurile şi amintirile mele, uitasem că şi-a multiplicat Cursul de Încheiere, rostit în Aula Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic din Cluj, în vara anului 1987, când a ieşit la pensie. Desigur, e un curs diferit de cele obişnuite pe care şi le pregătea cu minuţiozitate, predându-le întotdeauna liber – oricât de complicate ar fi fost desenele şi demonstraţiile formulelor – şi condimentându-le cu informaţii inedite, adeseori din cu totul alte domenii, dar având conexiuni subtile şi relevante cu disciplina Mecanisme şi Organe de Maşini, al cărei titular era. Faptul că Tata era un om de ştiinţă remarcabil în specialitatea sa este adeverit de cărţile sale, de articolele publicate în reviste prestigioase, de numărul mare de citări şi de calitatea de membru în mai multe societăţi ştiinţifice internaţionale. Acest Curs de încheiere, regăsit în preajma împlinirii a 21 de ani de la plecarea sa la cele veşnice ( 4 iunie 1999), este emblematic pentru calitatea sa de cadru didactic…Read more…
În anul 2011, la editura RAO a apărut „Numele și umbra”, cartea ziaristului, scriitorului și omului de televiziune Vartan Arachelian. Lectura cărții mi-a conectat, inevitabil, atenția și interesul spre spațiul multidimensional al armenilor din România și, prin extrapolare mai mult sau mai puțin voluntară, către cel al armenilor din orașul meu natal, Gherla, cu toate că „Numele și umbra” evocă doar persoane (și amintirea acestora) din comunitatea armenească din Vechiul Regat, cea a romanahailor (i.e. vorbitori de limbă româna). Treptat și involuntar, amintirile din copilărie mi s-au coagulat în jurul unui personaj dispărut din viața mea vreme de peste o jumătate de secol: Haig Yazdjian, fostul meu profesor de lucru manual.Din câte îmi amintesc, Haig Yazdjian, armean din Gherla, era singur pe lume, fără rude, fără nevastă, fără urmași, poate ultimul reprezentant al unei linii genealogice condamnată la extincție – după legile „darwiniste” știute și conduse doar de Cel De Sus. Conform spuselor tatălui meu, Haig Yazdjian nu se trăgea din contingentul armenesc venit din Moldova, pe la 1700, condus de Auxentiu Varzarescu (Oxendius Verzerescul – în limba latină) viitorul episcop catolic de rit armean, pentru a cumpăra de la Împărație terenurile de pe valea Someșului Mic și a crea, lângă vatra satului-cetate Gherla/Szamosújvár, modernul – la vremea aceea, Armenopolis. Nu! pentru că Haig era urmașul unor refugiați armeni, scăpați din Genocidul din preajma Primului Război MondialRead more…
Bassam se trezi brusc în toiul nopții. Cineva bătea cu pumnii ușa de la intrarea apartamentului. Și-a frecat ochii ca să se convingă că nu e un vis. “– Doctor, doctor, vino repede, Elias nu-i bine, nu respiră.”. Bassam, cardiolog la Centrul Medical din oraș, s-a îmbrăcat cu ce-apucat și-a ieșit în goană după Ghiora, vecinul său care-l trezise. Încerca să-și amintească ce probleme medicale avea Elias, dar nu-și amintea decât că Elias avea vreo șaptezeci și cinci de ani și vorbea mai mult idiș. Probabil că făcuse un infarct miocardic și era în arest cardiac. Ajutat de Ghiora a început să-l resusciteze, continuând și în ambulanța care-l transporta la spital. Au trecut în goană prin Urgențe spre Secția de Cardiologie, unde Elias a trecut cu succes un procedeu de revascularizare. Dr. Bassam Abassi a studiat medicina la Craiova și când și-a început specializarea într-un oraș situat departe de locurile natale, a găsit cazare într-un kibuț din sudul țării. În schimbul avantajelor oferite de kibuț, acorda localnicilor asistență medicală, împreună cu încă doi medici care locuiau și ei acolo. Se simțea bine între oamenii locului. „Kibuț-ul meu”, îi plăcea să spună.Read more…
Începem schimbul de noapte. La cantină e linişte şi pace. Parcă ne-am fi înţeles dinainte – cu toţii facem parte din acelaşi grup de prieteni. Încă o dovadă că echipa maghiară de la Centrul de tranzit de la gara din Cluj – organizată de asociaţia O masă caldă – este tot mai bine organizată. Ştim pe cine putem conta la anumite ore, ce sarcini ne aşteaptă şi cine le coordonează. Sala de odihnă e aproape goală, la cantină mai sunt doar câţiva refugiaţi. Majoritatea a plecat cu trenul de Viena, cei rămaşi aşteaptă rapidul Korona care va pleca în zori. Mai e o oră bună până la sosirea „trenului foamei”, care aduce vreo sutã de refugiati, deci schimbul de tură are loc într-o perioadă de acalmie. Trebuie doar să facem curăţenie şi să completăm stocul de alimente şi, desigur, să-i iniţiem pe voluntarii nou-veniţi. În aceste momente conştientizăm cât gunoi putem produce practic din nimic. Regula de bază este siguranţa alimentară şi de aceea totul se serveşte în ambalaj, în afara mâncării gătite (pe care o servim în farfurii de carton, cu tacâmuri de plastic de unică folosinţă). Dar nici vorbă de risipă, distribuirea hranei fiind raţională, în funcţie de necesităţi. Acest fapt este respectat şi de refugiaţi deşi alimentele sunt „la liber”.Read more…
Le-am întâlnit pe toate acestea într-un eveniment recent, desfășurat la Albstadt – Germania. Sufletul acestei acțiuni a fost violonista Renate Mușat, absolventă a Colegiului de Muzică „Sigismund Toduță” – Cluj-Napoca (1971 – pe atunci Liceul de Muzică) și a Academiei de Muzică „George Dima” (1975 – pe atunci Conservatorul de Muzică), stabilită în Germania. Profesoară de vioară în orașul Albstadt, timpul nu i-a diminuat forța și încrâncenarea de a organiza și a realiza lucruri remarcabile. De-a lungul anilor s-a afirmat atât ca interpretă, cât și ca pedagog. Mai mult, s-a implicat în susținerea și promovarea tinerelor talente, prin înființarea unei asociații de sprijin și susținere a acestora, numită Spitzenklänge. Mereu preocupată de a organiza evenimente muzicale deosebite, a antrenat în acest an alte două foste colege, Delia Iacob (Tel Aviv, Israel) și Monica Noveanu (Cluj-Napoca, România) pentru a aduce împreună elevi din țările lor, într-un schimb de experiență special. Cu ajutorul Asociației Spitzenklänge, la conducerea căreia se află, a invitat câte un grup de tineri muzicieni din cele două țări, alături de cei din Germania. Proiectul a evoluat pe parcurs, ideile s-au născut din mers și s-au concretizat într-o întâlnire de vis. Renate Mușat a gândit în detaliu fiecare element al programului, care s-a dovedit a fi extrem de complex, începând cu cazarea participanților, repetițiile, stabilirea programelor și a locațiilor concertelor, dar și momente de relaxare.Read more…
În urmă cu douăzeci, ba chiar douăzeci și cinci de ani, aveam într-un cătun din Munții Pădurea Craiului o cabană mititică, o casă de vacanță din lemn pe care o frecventam la sfârșit de săptămână pe timpul verii și unde petreceam vacanțe de câte o săptămână, de obicei în luna august. Ni se alăturau familii de prieteni cu copiii lor, de multe ori veniți din alte orașe, acesta fiind prilejul anual de a ne revedea și de a ne reconecta. Asta a ținut până când copiii noștri au fost suficient de mici ca aceste ieșiri să le facă plăcere; mai apoi, devenind adolescenți au preferat să viziteze cabana împreună cu ”găștile” lor de prieteni, noi părinții devenind dintr-o dată nefolositori, ba chiar dăunători. Glumesc desigur! Cabana noastră nu era mare, dar avea tot ceea ce era necesar, chiar și o băiță cvasi-improvizată dar funcțională și utilă, dar mai presus de toate avea o priveliște de poveste și un amplasament excelent, într-o poiană, aproape de o pădure de foioase plină de ciuperci, mure și tufe de zmeur, dintre care adesea ieșeau plimbându-se grațios căprioare sau câte un cerb.Read more…
Nu m-aș fi gândit vreodată că un articol scris de mine pentru Baabel va putea să mă ajute să regăsesc un nepot – fiul unei verișoare. Articolul relativ recent „Patru verișoare cu același nume” a avut acest rezultat. Fiul verișoarei mele Miriam din Montreal, Sergiu Segal, l-a citit, nu știu în ce împrejurări, și s-a adresat revistei. În acest fel el m-a găsit imediat și eu mi-am regăsit acest nepot despre care de foarte mulți ani nu mai știam nimic. Povestea familiei lui este parțial cunoscută din articolul publicat în 17 septembrie 2023. Sergiu, fiul verișoarei mele Miriam, s-a născut în anul 1945 la București și la vârsta de 12 ani a plecat împreună cu părinții în Canada, la Montreal. Acolo locuia și fratele mamei mele, emigrat în 1936, și fratele verișoarei Miriam, Romi, venit via Israel. O mare parte din familia mea locuiește și acum în Canada. Cei mai bătrâni au murit și dintre cei care mai trăiesc, Sergiu e singurul care vorbește românește și, precum am văzut, e interesat să reia legătura cu mine, verișoara mamei lui, din România.Read more…
Cei doi bătrâni din povestea mea erau frumoși, fără riduri și parcă nici păr alb nu aveau. Mi se păreau de o vârstă matusalemică, dar acum știu că erau mai tineri ca mine, cea de astăzi. În copilărie mergeam la ei să cumpăr semințe prăjite de floarea-soarelui, în cornete făcute din pagini de caiete de școală ajunse nefolositoare. Credeam că s-au născut bătrâni, că asta a fost alegerea părinților lor și că pentru mine mama alesese altceva: să mă nasc bebeluș și să tot cresc. Nu-mi era frică de ei. Nu cred că mi se citise / spusese vreo poveste despre vreo bătrână sau bătrân care să vrea răul copiilor, iar pe „bătrânii” din familia mea – bunici, unchi, mătuși – îi plăceam mult. Câteodată îl găseam pe bătrân ridicat pe marginea patului, așteptând cuminte ca bătrâna să-mi dea marfa pentru care venisem. El depindea mult de ea. Probabil nu reușea nici să se îmbrace singur și nici să se deplaseze fără ajutor. Alteori îl găseam la masă. Nu mă întreba nimic, dar probabil că în ochii mei vedea curiozitatea legată de ce văd prin cameră. Ce pot să afirm cu certitudine este că în simplitatea vieții lor erau ordonați și trăiau în curățenie. Nu i-am văzut niciodată mâncând semințe așa cum, mai târziu, vedeam că obișnuiesc să facă vânzătoarele de semințe de pe stadioane. Poate nici nu mai puteau, nu mai aveau dinți.Read more…
Nou sosit în Ţara Sfântă, experţii în materie mi-au recomandat să anulez din curriculum vitae orice informaţie privind comunicările prezentate la simpozioane, examenele de doctorat, patente, publicaţii, precum şi alte deşertăciuni de acest gen – care mă transformau într-un overqualified,Read more…
Am mai avut norocul să-l întâlnesc când împlinea un secol de viaţă,cu patru ani şi două luni în urmă, la Lima, în Peru.Era încă în plină formă, uimindu-i pe învitaţii la aniversare cu umorul şi infinitul său optimism, alături de soţia lui Babi şi înconjurat de o familie iubitoare… De curând s-a stins din viaţă la 104 ani…Read more…
La sărbătorirea lui Mircea Tivadar s-au reunit membrii comunităţii armene din Cluj, delegaţi ai unor comunităţi din ţară, lideri ai Uniunii Armenilor din România, reprezentanţi ai Comunităţii Evreilor din Cluj, prieteni români şi maghiari, reprezentanţi ai administraţiei publice, etc. Cel mai de vază invitat al festivităţii a fost Serghei Minasian, proaspăt numitul ambasador al Armeniei la Bucureşti.Trebuie să menţionez – cunoscându-l de peste 17 ani pe Mircea Maximilian Tivadar – că Premiul „Kristóf Szongott”, reprezentat printr-un artefact elegant de cristal, având gravat chipul lui Kristóf Szongott – i se potriveşte perfect.Read more…
Există un banc care sună cam așa: “Un domn pleacă în călătorie. Alături de el în avion stă o doamnă foarte atrăgătoare, care răsfoiește o revistă de specialitate. Domnul o întreabă fără ocolișuri:
– Ce fel de revistă citiți?
– Este o revistă de sexologie, răspunde ea.
– Foarte interesant, spune bărbatul. Pot să vă întreb ce scrie în numărul acesta?
– Bineînțeles. Tocmai s-a stabilit că medicii sunt foarte sensibili, indienii sunt amanți excelenți, iar evreii sunt foarte fideli.
– Ce interesant, spune bărbatul. De altfel încă nu m-am prezentat; numele meu este Dr. Winnetou Rosenthal.
Deși despre scriitori nu se vorbea în articol, îmi închpui că un studiu pe această temă ar duce la rezultate asemănătoare, iar „scriitorul medic” sau „medicul scriitor” este un fel de marcă înregistrată, la fel ca „Coca-Cola”, „banc evreiesc”, cămăși „Lacoste” sau „blondină”. Read more…
Navigând pe internet am descoprit scrierile lui Alin Tomozei, care mi-au readus în memorie tragicele evenimente din anul 1965, de la uzina 1 Mai unde am lucrat de la terminarea facultății în 1958, până când am părăsit Dacia Felix în 1980. În consecință am început să scriu acest text, în care încerc să reamintesc ceva despre regretatul Dimitrie Tomozei și tristul sfârșit al acestuia.
Iată câteva amintiri legate de el. Lucram de aproape un an la Serviciul Proiectări, ca inginer proiectant principal. În dimineața zilei de 12 decembrie 1965, tehnicianul Constantin Cojocaru a intrat surescitat în sala de proiectare, anunțând cu glas sugrumat: “Aseară dl. director Dimitrie Tomozei a fost găsit mort în tunelul uzinei!” Impresionat, întregul personal s-a strâns în jurul lui Cojocaru, cerând informații suplimentare. “Avea capul zdrobit. Se pare că a fost lovit accidental de un tractor”. Am trecut în jurul sicriului expus în Sala Sindicatelor, împreună cu miile de salariați ai uzinei și ploieșteni care au adus un ultim omagiu defunctului. Într-una din zilele urmăîtoare am participat împreună cu colegii de serviciu la imensul cortegiu uman care îl însoțea pe ultimul său drum. În scurt timp omagierea lui Dimitrie Tomozei s-a estompat. Circulau zvonuri că el s-ar fi sinucis ca urmarea unei nevroze, datorită unor greșeli făcute în tratativele de peste hotare. Circula zvonul că ar fi fost anchetat de Securitate.Read more…
De curând am avut prilejul să particip la proiecţiile cu public ale filmului 23 august. 1944/2019, realizat de către un grup de tineri cineaşti– Anda Tarara, David Schwartz şi Roland Ibold şi având drept protagonişti rezidenţi ai Căminului Moses şi Amalia Rosen, al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. Proiectul „75 de ani de la 23 august 1944 – perspective marginale”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, se întemeiază pe experienţa şi încrederea reciprocă pe care cele două părţi au căpătat-o de-a lungul unei colaborări îndelungate. În urmă cu zece ani, un grup de artişti, dintre care făcea parte şi actorul şi regizorul David Schwartz, a început un program de artă comunitară la Căminul Rosen. La un moment dat, în cadrul acestei activităţi – care s-a soldat cu mai multe spectacole de succes – rezidenţii au fost invitaţi să-şi alcătuiască harta vieţii. Faptul că data de 23 august 1944 figura pe absolut toate hărţile a inspirat realizarea unui film despre evenimentul de la 23 august – dată care astăzi, după 75 de ani, pare să fi căzut în derizoriu – aşa cum l-au trăit evreii din capitală. Filmul este alcătuit din interviuri care rememorează atât cele petrecute în 23 august 1944, cât şi perioadele anterioare şi ulterioare, amintirile personale fiind combinate cu discuţii animate şi adesea în contradictoriu ale celor patru protagonişti ale căror origini sociale, experienţe, trăiri şi concepţii de viaţă sunt adesea diametral opuse.Read more…
– Gavrilă, i-am spus milițianului din satul unde lucram în 1975, vezi că urmează să mă viziteze verișoara mea și soțul ei din Israel. Vor locui la mine, în locuința mea din dispensarul nou. – Bine, dar de ce-mi spui mie? – m-a întrebat Gavrilă. – Conform legii trebuie să aștern pe hârtie tot ce vorbim cu cetățenii străini și să trimit aceste rapoarte autorităților, i-am răspuns. – Bine, dacă ții neapărat, scrie tu rapoartele și le vom citi împreună cu rudele tale la un pahar de pălincă bună, mi-a spus plutonierul Bud, zâmbind…Plutonierul major Gavrilă Bud, născut în Negrești Oaș, era șeful postului de miliție din comuna unde lucram. Era un om corpolent, rumen la față, totdeauna bine dispus și plin de glume. Prima dată mi-a atras atenția la o ședință festivă cu ocazia zilei de 23 August. Primarul, care nu prea era școlit, a citit o cuvântare compusă de el cu un titlu puțin obișnuit: “23 August, act catastrofal în istoria țării noastre” Toți cei prezenți, inclusiv intelectualii satului, am rămas uimiți, mulți râdeau pe ascuns. Gavrilă s-a aplecat spre mine și mi-a spus…Read more…
