A doua slujbă

Jun 2, 2022By

Ziv, rezident de terapie intensivă într-un spital din nordul țării, era satisfăcut de munca sa, îi displăceau doar discuțiile cu rudele bolnavilor. Încerca să fie obiectiv, să redea situația bolnavilor cu toate problemele lor, uneori exagera gravitatea bolii, pentru a nu le da rudelor speranțe neîntemeiate. Intensiviștii procedau astfel în mod normal, pentru a nu provoca nemulțumiri sau reclamații în eventualitatea în care situația bolnavilor se agrava. Ziv se simțea extenuat după fiecare convorbire de acest fel. Asistenta socială Rada, care participa și ea la discuțiile cu rudele bolnavilor, era tânără, dar avea experiență cu asemenea discuții. Încă de la începutul colaborării lor, Ziv a apreciat munca Radei, care știa să-i asculte cu răbdare pe oameni. Simțea că îl completează în discuțiile cu rudele. Era originară din Kiev și trăia în Israel de cinci ani. – Ce profesiune ai avut în Ucraina? – a întrebat-o Ziv. – Am fost asistentă socială și am lucrat la un centru medical din Kiev, a răspuns Rada. După sosirea în Israel, diploma din Ucraina nu mi-a fost recunoscută și a trebuit să-mi completez studiile în țară. Am venit aici cu doi copii, divorțată și cu părinții trecuți de cincizeci de ani. – Unde ai lucrat după venirea în țară? – Am făcut curățenie în mall-uri și în blocuri de locuit, așa cum făceau și alți nou-veniți. Banii erau puțini și trebuia să întrețin cinci persoane, pentru că în primii ani părinții mei nu au găsit de lucru. – Și totuși, cum te-ai descurcat? Știu din proprie experiență ce salarii mici primesc oamenii care fac această muncă. – Timp de doi ani, până mi-am terminat studiile, am fost și call girl, ca o a doua slujbă, a răspuns Rada…Read more…

Jun 2, 2022 2 comments

Un iranian în Israel

Feb 9, 2023By

Mohsen Banaie s-a născut în 1965 la Teheran, într-o familie strict musulmană, cu vederi de stânga și care a participat activ la revoluția islamică din 1979.  Cum spune el însuși:  „Tatăl meu s-ar fi răsucit în mormânt dacă ar fi aflat că plec în Israel.” Și totuși…  Tatăl lui lucra la fabrica unui evreu și se bucura de condiții foarte bune.  Așa se face că în copilărie Mohsen nu prea știa ce să creadă: pe de o parte un evreu asigura existența familiei sale, pe de altă parte evreii erau priviți ca dușmanii declarați ai musulmanilor.  Ura împotriva evreilor a crescut în timpul revoluției islamice; pentru băiatul de 13 ani totul era limpede: dușmanii țării sale erau în primul rând Israelul și abia după aceea SUA. La un an după revoluție Mohsen a intrat în Mojahedin-e-Khalq, o organizație musulmană stalinistă, opusă regimului Khomeini.  Ei aveau legături strânse cu organizația PLO, care i-a instruit în lupte de gherilă și atentate.  Bineînțeles că ura față de Israel era la odinea zilei. În 1981 organizația Mojahedin-e-Khalq a fost scoasă în afara legii.  Au urmat arestări, deportări, tortură, execuții în masă.  Mohsen și-a petrecut următorii patru ani ascuns.  Neputând merge la școală, citea tot ce îi cădea în mână – printre altele și Mein Kampf.  De altfel subiectul îi era cunoscut, tatăl lui era un mare admirator al lui Eichmann….Împotriva evreilor existau prejudecăți „nevinovate”, ca de exemplu „zgârcit ca un evreu”, dar și zvonuri că evreii ar ucide copii musulmani, folosind sângele lor în ritualuri satanice.  Și totuși, în copilărie el a avut o bună prietenă de joacă, o fetiță evreică pe nume Șirin.Read more…

Feb 9, 2023 9 comments

Mătușa cea zurlie și formele creștinătății

Oct 5, 2023By

Mama mea avea o mătușă, pe nume Klari, pe care o cunosc numai din povești. Era sora mai tânără a bunicii mele. Exact ca în povești, surorile nu puteau fi mai diferite decât ele două. Bunica era o ființă armonioasă, liniștită, dar tenace. Făcuse medicina la Viena alături de viitorul ei soț. Cânta minunat la pian și mai târziu, pentru a-și nostrifica diploma în România, și-a dat examenul în limba română la vârsta de patruzeci de ani. În schimb, mătușa cu nume luminos era veselă, apucată, încăpățânată, un spirit liber. La frageda vârstă de nouăsprezece ani, ca să i-o ia înainte surorii, s-a măritat cu un ofițer rus alb refugiat, cu ani buni mai în vârstă decât ea. Pentru a-i place, se lăsase operată în diverse părți, printre altele și-a operat nasul. Dar trebuie amintit că era foarte înzestrată în ce privește însușirea anumitor limbi străine (vorbea, scria și citea trei limbi europene). Prima căsătorie nu a durat prea mult. După acest exercițiu de forță s-a îndrăgostit până peste cap de un tânăr german. L-a luat de soț și pe acesta. Familia lui nu a fost de acord cu căsnicia dacă viitoarea consoartă nu trecea la religia familiei, cea evanghelică. Zis și făcut, din dragoste tușica s-a creștinat cât ai zice pește. Dar nici căsnicia aceasta nu avea să fie prea trainică. Read more…

Oct 5, 2023 10 comments

Weimar-Buchenwald, aprilie 2024 (II). Third Generation Buchenwald 

May 16, 2024By

Atmosfera de la OMA Café era foarte plăcută şi relaxată. Lumea, aşezată în grupuri în jurul meselor joase, bea bere (sau suc sau ceai) şi mânca din preparatele culinare oferite de gazde. Şi noi, cu colega mea Maria (producătoarea emisiunii Transilvania Policromă de la TVR Cluj, acum şi pe post de operator imagine) ne-am luat câte o farfurie de salată de boeuf şi ne-am amestecat printre oaspeţi. Nu eram pentru prima oară la un eveniment organizat de Third Generation Buchenwald. Pe câţiva membri ai acestui grup i-am cunoscut în 2019, am şi scris despre ei în Baabel. Grupul a luat fiinţă în 2005, la cea de a 60-a aniversare a eliberării lagărului de la Buchenwald, la apelul Comitetului Internaţional Buchenwald Dora şi Comandouri. Pe lângă păstrarea memoriei deţinuţilor din lagărul de concetrare, Grupul Internaţional Third Generaţion Buchenwald şi-a propus să aplice, în contextul zilelor noastre, lecţia învăţată în urma experienţei concentraţionare din perioada nazistă. Ambianţa OMA Café îmi amintea de atmosfera reuniunilor social-democraţilor din perioada interbelică – aşa cum o văzusem în filme sau mi-o imaginasem în urma lecturilor. Cred că şi cei care au ales locaţia s-au inspirat din aceleaşi surse, dar dincolo de această „punere în scenă”, miza actuală a celor care s-au întâlnit aici, sub egida Third Generation Buchenwald, este similară cu cea de atunci: stoparea ascensiunii extremei drepte şi a fascismului cu tot ceea ce aduce după sine: rasism, antisemitism, antiţigănism, nedreptate socială.Read more…

May 16, 2024 9 comments

Debrețin 2017: O întâlnire dintre prezent și trecut, pe teme de viitor

Aug 24, 2017By

Conferințele anuale de la Debrețin, care de 18 ani adună an de an reprezentanții comunităților evreiești din Bazinul Carpatic constituie, în miniatură, un exercițiu care ar putea fi extins și instituționalizat. Evreii oricum au reputația de a fi catalizatori ai multor idei și proiecte însemnate care au adus progrese omenirii. Poate merită să se acorde mai multă atenție și aplecare inițiativei de la Debrețin care – pe lângă valoarea unui exemplu de urmat în ”marea politică” pro-europeană – poate reprezenta și o soluție practică pentru revigorarea vieții evreiești din Bazinul Carpatic, care cu un secol în urmă era ”patria” celor mai mulți evrei din lume și locul de baștină a celei mai strălucite culturi evreiești în limba idiș sau în limbi vernaculare. Astăzi această cultură ca și întreaga prezență evreiască în Bazinul Carpatic a ajuns fantomatică. În afară de Ungaria (paradoxal!! 🙂 nu mai există nici-o comunitate evreiască semnificativă în zona aceasta a Europei. Poate e momentul să reflectăm și să schimbăm paradigma supraviețuirii evreiești în Bazinul Carpatic.Read more…

Aug 24, 2017 4 comments

Amintiri despre familia Singer

Jun 28, 2018By

Ajunsă în Israel şi vizitând-o pe verişaora mea, Susana Kalmár (n. Szmuk) din Haifa, am primit împrumut o carte rară, în limba maghiară: Volt egyszer egy Dés…Betheln, Magyarlápos, Retteg, Nagyilonda és környéke, Dés vidékéről elszármazottak Landsmannschaft [Au fost odată Dej…Beclean, Târgu Lăpuş, Reteag, Ileanda şi împrejurimi, istoria comunităţilor din zona Dejului]. Pe atunci, eu şi cu soţul meu ne petreceam iernile în Israel şi restul anului la Oradea. Am citit cartea de mai multe ori, cu atenţie, şi la vremea întoarcerii acasă, am lăsat-o în grija fiului nostru care locuia la Beer Sheva, pentru a o returna verişoarei Susan Kalmár. Numai că lucrurile s-au precipitat şi schimbările majore intervenite în cariera sa de medic, au adus în prima plan transferul său la Tel Aviv. În toiul mutării cartea despre Dej s-a rătăcit. Dat fiind că era o carte păstrată cu sfinţenie de familia Kalmár, originară din părţile Dejului, am încercat să fac rost de alta, dar nu am reuşit nicicum. Nu se mai găsea în librării şi nici în anticariate nu am dat de urma nici unui exemplar. A trecut ceva vreme şi într-o seară am fost invitată la familia lui Jóska Gréda, vechi orădean, fost secretar literar la Teatrul Maghiar, devenit ziarist Új Kelet, în Tel Aviv. De altfel îl cunoscusem cu mult înainte pe drumul de întoarcere din iadul deportării, la Cernăuţi şi mai apoi, în Belorusia, la Sluck. Am depănat amintiri şi, la un moment dat, l-am întrebat dacă nu m-ar putea ajuta să obţin cartea despre Dej, scrisă de Zoltán Singer. Spre uimirea mea a răspuns prompt: “Cred că da”. Şi apoi s-a dus la vecinii de la acelaşi etaj şi a revenit cu o doamnă pe care mi-a prezentat-o: Trude Singer, soţia lui Zoltán Singer, autorul cărţii. E mi-a făcut cadou un exemplar şi astfel am putut să returnez cartea pentru care mă frământasem atâta. În acelaşi timp mi-am făcut o prietenă nouă.Read more…

Jun 28, 2018 1 comment

Peter Finkelgrün – un destin evreiesc: Shanghai, Praga, Israel, Germania

Sep 21, 2018By

Cine a citit în numărul trecut al revistei Baabel articolul despre Shanghai se va fi gândit că povestea, chiar dacă e interesantă, este foarte îndepărtată, în spațiu cât și în timp, parcă nu ne mai privește, este doar un „fapt divers” al istoriei. Adevărul este că se mai află printre noi oameni care au trăit ei înșiși în ghetoul din Shanghai. Prietenul meu Peter Rosenthal, mi-a atras atenția asupra lui Peter Finkelgrün, jurnalist și scriitor din Köln, Germania, pe care el îl cunoaște personal și care s-a născut în ghetoul din Shanghai. Biografia lui Peter Finkelgrün este (din păcate!) numai bună pentru un roman. Read more…

Sep 21, 2018 4 comments

Cartea mamei mele şi… destinul ei

Mar 28, 2019By

Câteva întâmplări recente mi-au dovedit că dictonul latin Habent sua fata libelli este valabil şi pentru cartea mamei mele, Sara Székely. După 12 ani de la apariţia primei ediţii în limba maghiară – Szurika, Éva lánya şi 10 ani de la publicarea traducerii în limba română – Surica, fiica Evei, după şapte ani de la plecarea mamei mele din această lume, cartea ei îşi urmează destinul, inspirând cititori cărora le iese în cale, influenţându-le destinul. Cartea a apărut în urma unui stimul nu tocmai…ortodox. De când mă ştiu, mama îmi povestea mereu despre copilăria ei petrecută în colonia muncitorilor de la fabrica de cherestea din Gheorgheni, despre cum a rămas orfană de tată, la vârsta de şase ani, despre mama şi bunica ei, despre cum a ajuns, la vârsta de 10 ani, la Orfelinatul Baron Hirsch din Budapesta. Mi-a povestit despre război şi prigoana antievreiască, despre salvarea de la moarte a copiilor din orfelinat – graţie protecţiei Crucii Roşii Internaţionale şi Ambasadei Suediei (personal a lui Raoul Wallenberg). Mi-a povestit despre deportarea la Auschwitz a mamei şi bunicii ei, precum şi a altor zeci de rude din Gheorgheni care au pierit în Holocaust, despre cum a revenit ea în Transilvania, fiind primul copil evreu care a sosit la Oradea în primăvara lui 1945. Poveştile ei m-au captivat prin conţinut, sinceritate, autenticitate, dar şi prin optimismul care emana din ele. Eram convinsă că dacă le-ar fi aşternut pe hârtie s-ar fi bucurat de succes. Read more…

Mar 28, 2019 5 comments

Din nou „Între Prieteni”. A VIII-a întâlnire dintre armenii şi evreii din Gherla şi Cluj

Feb 20, 2020By

Relatez pentru a opta oară despre un eveniment care a prins contur în 2011, graţie unei întâlniri faste, sub semnul lui Kristóf Szongott (1843-1907) – cărturar armean şi istoric al Metropolei Armene (Armenopolisul de odinioară, Gherla actuală) – mijlocite de către Mircea Tivadar (1957-2018), un om profund dedicat comunităţii sale armeneşti. Protagoniştii întâlnirii au fost Ioan Esztegár, preşedintele UAR sucursala Transilvania, Gherla, şi subsemnata, în calitate de traducător al operei lui Kristóf Szongott şi membră în conducerea Comunităţii Evreilor Cluj. Din discuţiile purtate în mai multe rânduri am conchis amândoi că cele două comunităţi – armeană şi evreiască – astăzi mult reduse numeric, dar cu un trecut foarte important pentru economia şi cultura TRansilvaniei, din ultimii 300 de ani, au foarte multe trăsături comune care le înlesnesc apropierea, dar şi multe caracteristici specifice care ar merita cunoscute reciproc. Atât evreii, cât şi armenii sunt popoare pioase, cu o civilizaţie şi glorie străveche, nevoite să-şi părăsească patria strămoşească şi să trăiască în diaspora. Au pribegit prin lumea largă, găsindu-şi adăpost vremelnic printre alte neamuri, la a căror prosperitate economică au contribuit prin meşteşuguri şi negoţ, dar au fost nevoiţi să-şi continue bejenia, din cauza prigoanei. Atât armenii, cât şi evreii au avut de îndurat pogromuri şi masacre şi apoi cumplitele genocide din veacul XX: Med Yeghern (Marele Rău) şi Şoah (Nimicirea). Read more…

Feb 20, 2020 2 comments

Legendarele partide de rummy ale doamnelor orădene de odinioară

Aug 6, 2020By

Doamnele respectabile din comunitatea maghiaro-evreiască se întâlneau cu regularitate la câte o partidă de Rummy întruna din casele lor particulare. Acolo se aduna societatea cea mai selectă, iar clinchetul vesel al pietrelor multicolore nu era decât un pretext. Scorul final nu avea mare importanță, mult mai mult conta plăcerea de a participa și atmosfera creată în această societate aleasă. Jocul era desigur prilej de distracție, dar și fundal pentru desfășurarea unei complexe dinamici de grup dintre cele patru sau mai multe participante. Gazda responsabilă de evenimentul respectiv punea la dispoziție nu numai sufrageria și ustensilele de joc, ci și talentul ei culinar. Platouri cu mici gustări apăreau pe mese, discret, fără a intra în conflict cu piesele jocului. Când doamnele soseau rând pe rând, salonul se înviora de culorile costumelor „de ocazie” purtate mai rar, care emanau un miros de parfum amestecat cu naftalină. Apoi începea un ritual al complimentelor tipic feminine. Doamnele nu mai pridideau a se minuna și a lăuda una pe cealaltă – așa se alimenta moralul înainte de joc și se încălzea atmosfera. Read more…

Aug 6, 2020 7 comments

Evreii din Buhara

Feb 25, 2021By

Evrei în Buhara?? Bineînțeles! Pe vremuri a fost chiar cea mai mare comunitate din întreaga Asie Centrală. Vorbeau un dialect al persanei clasice cu unele cuvinte ebraice (la fel cum evreii așkenazi vorbesc idiș – un dialect al limbii germane medievale cu unele cuvinte ebraice). Începuturile comunității sunt învăluite în mister; după unele păreri, când împăratul persan Cyrus i-a eliberat pe evreii exilați în Babilonia, în 539 î.e.n., unii s-au întors în patrie, alții s-au stabilit în Imperiul Persan, care pe atunci se întindea până în Asia Centrală. Atestare documentară există din sec. al IV-lea e.n.: în Talmud se povestește că un rabin a călătorit în oaza Merv (azi Turkmenistan) și niște evrei localnici i-au oferit vin kașer. De secole evreii din Buhara s-au ocupat cu comerțul pe Drumului Mătăsii și cu diverse meșteșuguri (erau țesători, boiangii…), dar ca evrei într-o societate musulmană au avut întotdeauna un statut inferior. Starea lor s-a îmbunătățit simțitor sub stăpânirea Rusiei țariste, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. De fapt e un paradox: în vreme ce evreii din Rusia însăși erau discriminați și amenințați de pogromuri, în Buhara ei se bucurau de libertatea credinței, unii au devenit oameni de afaceri de succes, și-au trimis copiii la studii și… și-au construit la Ierusalim case elegante „de vacanță”, ca de exemplu casa lui Mașiach Borochoff de pe strada Jaffa.Read more…

Feb 25, 2021 6 comments

Un stilou Pelikan

Dec 2, 2021By

Nu știu, nu-mi amintesc exact cine i-a făcut cadou tatălui meu stiloul Pelikan de culoare verde cu dungi negre. Pe mine m-a fermecat de cum l-am văzut. Tata obișnuia să se trezească dis-de-dimineață și să se așeze la masa din bucătărie să scrie. Soba bucătăriei încălzea încăperea, cu un sâsâit calm. Pe masă erau câteva pahare cu zaț de cafea care miroseau plăcut și două scrumiere pline cu mucuri de țigară care miroseau mai puțin plăcut. Mă trezeam la ora șase, ca să am timp să mă pregătesc pentru cursuri. Goleam scrumierele, mă așezam și eu la masă vis a vis cu tata. În timp ce îmi beam cafeaua turcească, urmăream scârțâitul plăcut al peniței pe hârtia albă. Din când în când tata se oprea din scris, se uita la mine peste ochelari, mă întreba despre programul meu din acea zi, pentru ca apoi să-și continue activitatea. Priveam mâna lui stângă cu care scria, venele ieșite în relief, unghiile tăiate scurt cu tentă gălbuie din cauza fumatului, degetele cu pete de cerneală pe ele (stiloul curgea, era în vârstă, săracul}.Câteodată se oprea din scris, se gândea un moment, ștergea câte un cuvânt, după care continua să scrie, dar mult mai repede. Probabil că-i veniseră idei noi, muza s-a reîntors. Părul alb, ochii căprui așezați în adâncimea orbitelor, ochelarii în care se reflecta lumina, zâmbetul ștrengăresc pe buze în timp ce scria, îmi erau atât de cunoscute și dragi.Read more…

Dec 2, 2021 10 comments

Experienţa unei drastice schimbări de viaţă

Jun 30, 2022By

Au trecut cinci ani de când viața mea s-a schimbat total, dintr-un om sănătos, energic și independent am devenit o persoană cu o dizabilitate serioasă, permanentă. Chiar dacă am rămas cu mobilitate redusă, medicii îmi spun că eu reprezint un succes, fiind în stare să-mi continui o viață relativ normală. Totul a început în primăvara anului 2017. Aveam 68 de ani, de trei ani eram pensionar, băieții erau deja la casele lor, iar soția mea și cu mine ne bucuram de viață, zburând în toate colțurile lumii. Din aprilie au apărut primele semne că ceva nu e în regulă. Uneori picioarele îmi erau mai slăbite, îmi pierdeam echilibrul, iar munca fizică mă obosea mai repede. Doctorul credea că de vină e un medicament, a zis să-l întrerup și să așteptăm două-trei luni, să vedem. În 17 iunie 2017 urma să plecăm la Gherla, la întâlnirea de 50 de ani la liceu. Am făcut întâi un tur de o săptămână prin Italia (Roma-Florența-Pisa-Veneția) cu familia fiului nostru Thomas și cu cei trei nepoți. Tot timpul mă simțeam obosit. Nu am reușit să urc în turnul Catedralei din Florența, pe care îl urcasem de mai multe ori în trecut; pe la mijloc am fost nevoit să renunț. În schimb în turnul din Pisa, care este mai puțin înalt, am urcat cu nepoții. Veneția, unde se merge peste tot pe jos, m-a obosit foarte mult. După sejurul în Italia, copiii s-au întors acasă, iar noi am plecat la București. O colegă de liceu cu soțul ei ne-au așteptat la Otopeni și după două zile de teatre și restaurante la București am plecat cu toții cu mașina prin țară, admirând peisajele frumoase din Carpați. Am petrecut câteva zile la minunatele mănăstiri din Moldova. Plimbările mă cam oboseau, dar mă odihneam la restaurante sau în mașină. Am ajuns la Gherla în 16 iunie și întâi de toate am urcat la cimitirul de pe deal, la mormântul mamei. Urcușul mi-a fost foarte greu. Mă simțeam tot mai slăbit.Read more…

Jun 30, 2022 22 comments

Amintiri din kibuțul Hazorea  

Feb 23, 2023By

Am mai povestit că atunci când ne-am căsătorit, soțul meu și cu mine eram doi studenți săraci și în loc de călătorie de nuntă ne-am dus „la țară”, să lucrăm ca voluntari la kibuț.  Nu știu de ce îmi vin în minte versurile lui Topîrceanu: Locuința mea de veră/ E la țeră…/Acolo era să mor/De urât și de-ntristare…/ Ca proaspăt imigrant, soțul meu și-a petrecut primele câteva luni la kibuțul Hazorea (Semănătorul) din Valea Izreel, nu departe de Afula (și de Spitalul Central al Văii Izreel, despre care povestea Jacob Sade https://baabel.ro/2022/03/jacob-sade-opt-povestiri-8-spitalul-central-al-vaii-izreel-1967/). Ca proaspăt imigrant, soțul meu și-a petrecut primele câteva luni la kibuțul Hazorea (Semănătorul) din Valea Izreel, nu departe de Afula (și de Spitalul Central al Văii Izreel, despre care povestea Jacob Sade https://baabel.ro/2022/03/jacob-sade-opt-povestiri-8-spitalul-central-al-vaii-izreel-1967/).  Dimineața urma cursul de ebraică, iar după-amiaza lucra.  Tinerii imigranți care veniseră singuri au fost „adoptați” de familii locale.  Părinții lui adoptivi, Naftali și Margot Wertheimer, se numărau printre fondatorii kibuțului.  Relații foarte bune a avut și cu familia Maroz.  Pe atunci soțul meu cânta la pian, iar fiul familiei Maroz studia vioara la conservator și cei doi au dat împreună concert – dar și părinții erau mari melomani.  Așa se face că în timpul studenției, soțul meu pleca adesea în weekend la kibuț; prietenii de acolo erau pentru el ca niște rude apropiate.  Mai târziu m-a luat și pe mine și ideea să ne petrecem o vacanță la kibuț a fost cât se poate de naturală.  Dar voiam să contribuim și noi ceva, de aceea am lucrat ca voluntari.  Mi-au rămas de atunci numai câteva instantanee de calitate îndoielnică, dar asta am. Kibuțul mi s-a părut dintotdeauna raiul pe pământ: aer curat, ciripit de păsărele… Read more…

Feb 23, 2023 8 comments

Povestea lui Sofi

Oct 19, 2023By

Adam, medic specialist în terapie intensivă, a fost trezit din somn de alarma aeriană. Era sâmbătă, șase și treizeci de minute dimineața. În acea zi plănuise să facă o excursie cu prietenii. La radio se anunțau numele localităților din țară spre care au fost lansate rachete de către Hamas. Din păcate nu era prima oară când se trăgea cu rachete spre Israel, l-a surprins însă numărul foarte mare al localităților atacate și faptul că în cele situate lângă Fâșia Gaza s-au înfiltrat teroriștii Hamas care trăgeau în oricine le ieșea în cale. Mai târziu avea să afle de masacrul care a avut loc în acele kibuțuri. Când a ajuns la serviciul de urgenţă al spitalului, a înțeles gravitatea situației. Adam era pensionar de trei ani, dar a venit să-i ajute pe colegii lui. Urgența era plină de răniți, sânge peste tot, cadavre, oameni care strigau, un tablou apocaliptic. Medicii lucrau încercând să-și păstreze calmul, mulți însă nu-și puteau stăpâni lacrimile. Adam lucra la triajul bolnavilor, pe măsură ce aceștia erau aduși în spital. Cazurile cele mai grave, care aveau nevoie de intervenții urgente invazive, erau duse la secția de traumă. De multe ori participa și el la asemenea proceduri. Lângă intrarea la urgențe era o mare de rude și prieteni ai răniților, neliniștiți, dornici să obțină informații despre cei internați. Întreaga țară era în șoc.Read more…

Oct 19, 2023 7 comments

Despărţirea de Tomi

May 30, 2024By

Povestea prieteniei dintre Edith şi Tomi, doi copii din Cluj, a durat vreo doi ani şi ceva şi s-a încheiat brusc, tragic, în ultima zi a ghetoizării evreilor din oraş. Eu am aflat-o de la Edith Pepelea, bunica colegului meu de redacție Áron (pentru mine Áronka, fiind mult mai tânăr decât mine). Doamna Edith, trecută de nouăzeci de primăveri, se defineşte ca o transilvăneancă adevărată: „Tata era român, mama nemţoaică, iar bunicile – atât din partea tatii, cât şi a mamei – erau unguroaice (una secuiancă şi alta maghiară). Am fost botezată în religia luterană, iar naşul meu, soţul naşei – prietena cea mai bună a mamei mele – era evreu: îl chema Endre Liebermann. La noi în familie toată lumea vorbea trei limbi: maghiara, germana şi româna. Am urmat grădiniţa română, şcoala primară germană, liceul maghiar (Gimnaziul Reformat) şi facultatea atât în maghiară (Biologie-Geografie, la Universitatea Bolyai), cât şi în română (Psihologie-Defectologie, la Universitatea Babeş-Bolyai). Toată viaţa am fost profesoară.” Ceea ce veţi citi în continuare este o parte dintr-un interviu pe care l-am realizat în 2021, în cadrul proiectului „Copii din Transilvania de Nord, supravieţuitori ai Holocaustului” şi prezintă perioada ghetoizării prin prisma unui copil creştin.Read more…

May 30, 2024 16 comments

Istoricul Carol Iancu – distins cu premiul Academiei Române

Jan 14, 2016By

Istoricul Carol Iancu, profesor la Universitatea din Montpellier, a fost distins, la 18 decembrie 2015, cu premiul ”A.D.Xenopol” al Academiei Române pe 2013, pentru lucrarea ”Evreii din Hârlău. Istoria unei comunități”. (volum preyentat pe larg a în revista Baabel http://baabel.suprapus.ro/2013/07/paul-schveiger-evreii-din-harlau-de-carol-iancu-o-istorie-scrisa-cu-empatie-si-obiectivitate/).

Jan 14, 2016 0 Comments

Se întâmplă la Alba Iulia

Sep 7, 2017By

Nu este o poveste….este realitate ! Maria și Nicolae Bolea din Alba Iulia și-au transformat casa într-un centru pentru copiii cu autism. Reîntorși din Germania unde lucraseră, deși aveau propria fiică, au adoptat o pereche de gemeni orfani, o fetiță și un băiat – Cristina și Cristian – fiica adoptivă fiind nevăzătoare și diagnosticată cu autism atipic. Familia Bodea a devenit îngerul păzitor al multor copii suferinzi de tulburări de spectru autist ADHD (Attention Deficit of Hyperactivity Disorder). Cristina a învățat să facă masaj, iar Cristi este elev la Liceul de Arte Regina Maria din Alba Iulia, pasionat de canto și chitară. Cu dragostea și priceperea soților Bodea, cei doi au reușit să învețe să vorbească, să mănânce singuri, să se integreze pe cât posibil în societate, să devină independenți.Read more…

Sep 7, 2017 2 comments