Aşteptând să plătesc, am remarcat, pe o etajeră aflată lângă casa de marcat, două steguleţe armeneşti, un hacikar şi stema Armeniei, sculptate în lemn. Cu gândul la cadoul pe care puteam să-l fac prietenului meu din Cluj, Mircea Tivadar, l-am întrebat pe vânzător dacă aceste obiecte puteau fi cumpărate şi cât costă. Iar el mi-a răspuns: „Nu sunt de vânzare, sunt aduse din Armenia”. Sunteţi armean? „Da.” Şi cum de expuneţi steagul şi simbolurile armeneşti în magazin? „Dacă aş trăi în Armenia nu le-aş expune, dar aici, în diaspora, mă simt mai ataşat de simbolurile naţionale…”. Aşa a demarat conversaţia cu armeanul cipriot care vorbea o frumoasă engleză britanică. Evident, am început cu obişnuita întrebare (nerelevantă, de fapt): Câţi armeni sunt în Cipru? „Au fost mult mai mulţi, dar acum au rămas vreo 5000 de suflete”Read more…
În momentul de față eu sunt ultimul descendent al familiei Singer, o familie care înainte de Holocaust a fost mare și numeroasă. A fost o familie educată, alcătuită din intelectuali, cu oameni de litere și de spirit, dar pe care eu nu am reușit să o cunosc. Doar câțiva ani am trăit alături de bunicul meu Zoltán, dar și pe el l-am pierdut încă din copilărie. Dar nici în acei ani nu aveam o limbă comună, astfel încât am comunicat foarte puțin. De fapt îmi amintesc îmbrățișările sale timide și pupicii apăsați pe obraz mai mult decât vreo conversație pe care să fi avut-o cu el…Cea mai vie amintire pe care o am despre el este o imagine sfâșietoare: îl văd așezat în camera sa de lucru, o odăiță strâmtă, plină până la refuz cu cărți; un bărbat înalt, foarte lat în umeri, înghesuit, aplecat peste birou, într-o supremă concentrare, ore în șir… Stă acolo zile întregi și ani întregi, de dimineața până seara, aproape fără pauze, doar cât merge la baie sau la masă. Misiunea lui a fost de a cerceta efectul Holocaustului asupra comunității din Dej Read more…
De-a lungul anilor am fost de mai multe ori la Bănişor, dar de fiecare dată am mers direct la micul cimitir evreiesc de lângă islazul comunal, pentru a ne reculege la mormintele înaintaşilor, fără a ne opri în sat, considerând că singura noastră legătură cu aceste locuri era trecutul, istoria familiei. De Sfânta Maria Mare, aveam să revin la Bănişor, în urma invitaţiei spontane lansate de Artemiu Vanca, bănişorean din naştere, fondator al Asociaţiei „Fiii Satului Bănişor”, Cetăţean de Onoare al localităţii, iniţiator şi redactor al Anuarului asociaţiei, un entuziast promotor al valorilor acestei comune. Artemiu Vanca m-a impresionat atât prin interesul său faţă de istoria evreilor din Bănişor (a înaintaşilor mei), despre care a scris un articol amplu şi foarte bine documentat, cât şi prin firescul invitaţiei (ca între consăteni) de a participa la Ziua Satului Bănişor care are loc în fiecare an, de 15 august, când e şi hramul Bisericii Adormirea Maicii Domnului. Întâmplarea a făcut ca tocmai în acea perioadă să fie la Cluj un verişor de gradul II, din partea tatei (dar nu de pe ramura maternă, din Bănişor, ci din cea paternă, clujeană) care locuieşte în Luxembourg. Aşa că ne-am pornit cu toţii la drum către Bănişor, alegând să nu ne mergem via Zalău, ci să urmăm drumul parcurs de tata în vacanţele când se ducea la bunici.Read more…
La începutul anilor 90, nu mult după Revoluţie, am venit în vizită în Clujul natal. Urcam dealul spre cimitirul unde se odihneau părinţii mei.Strada, care odată s-a numit Majális út și apoi str. Republicii, se numea acum str. Prof. Gh. Bilașcu. M-am bucurat să văd înscris acest nume, căci întemeietorul stomatologiei române a fost și maestrul părintelui meu, iar eu, în căutările mele de istorie a medicinei, i-am întâlnit de multe ori numele și biografia. M-am întrebat dacă lumea știe cine a fost Bilașcu și m-am hotărât să întreb doi oameni care urcau și ei dealul. Unul mi-a spus că a fost activist naţional ţărănist, iar celălalt: “mi se pare că a fost ministrul agriculturii după Primul Război Mondial”. Dar cine a fost de fapt Gheorghe Bilașcu (1863-1926)?Read more…
Emigrația evreilor din Uniunea Sovietică în anii 1990-2000 a avut o influență uriașă asupra întregii realități israeliene. Mai bine de 900.000 indivizi (în imensa lor majoritate evrei, dar nu numai) au întâlnit cam vreo 7 milioane de israelieni și s-au integrat cu succes (cea mai mare parte a lor) în viața de toate zilele a acestor locuri. Ați urmărit vreodată cum apa aruncată pe podea umple cele mai mici și ascunse crăpături? Exact așa s-a întâmplat cu emigrația sovietică în acești ultimi 30 ani. De la măturători de stradă și până la miniștri, olimii din fosta Uniune Sovietică și-au găsit rostul în toate domeniile, și au devenit foarte repede un factor important în dezvoltarea societății israeliene, iar limba rusă a devenit a doua limbă a țării, chiar inaintea limbii arabe, dacă luăm in considerare și emigrarea rusă/sovietică din toți anii de după apariția Israelului pe harta lumii. Treptat, ei și-au făcut simțită prezența, nu numai în economie, dar și în cultură, sport (și încă cum!), în medicină, în politică, pe scurt, peste tot! O mulțime de expresii rusești s-au încadrat în mod natural în limba ivrit,…Read more…
Trebuia să-mi omor timpul vreme de o oră până la o întâlnire cu un coleg în Ierusalim. Am intrat în cofetăria “Marțipan”, situată în fostul cartier german, mai bine zis al Templierilor, unul din cartierele pitorești din capitală. Cunoșteam cofetăria, o vizitam des pe vremea rezidenției. De cum am intrat în local, privirea mi-a fost atrasă de un preot franciscan în hainele tradiționale ale ordinului, stând la o masă cu o cafea în față. M-am așezat la masa de vizavi, nu puteam să-mi iau ochii de la el. Nu mai văzusem preot franciscan în haine bisericești stând la o cafea, nici măcar în Italia. Privirea mea mea iscoditoare i-a atras atenția. Într-o ebraică corectă mi s-a adresat: – Mă cunoști de undeva? – Nu, i-am răspuns rușinat, doar că n-am mai întâlnit un preot îmbrăcat în haine tradiționale într-o cofetărie. M-a invitat la masa lui. – Giacomo, s-a prezentat, sunt preot la Mănăstirea Sf. Salvator. – De unde știi să vorbești atât de bine ebraica? – Am învățat ebraica întâi în cadrul institutului unde am studiat. Sunt de trei ani în Israel, doi ani am luat ore particulare cu o profesoară deosebită. Îmi place limba aceasta.Read more…
Consecvent obiectivului principal al inițiatorilor și organizatorilor simpozionului File din istoria evreimii clujene (7 ediții în perioada 2011-2019) de a evidenția aportul evreimii clujene la dezvoltarea economică, culturală și socială a orașului, propun spre publicare o primă listă a profesorilor evrei care au predat, în principal, la cele șase instituţii de învăţământ superior din Cluj, după anul 1945. Aceasta vine în completarea listelor cu medici, întreprinzători/industriași, mici meseriași, comercianți, oameni de cultură (scriitori, publiciști, filosofi, compozitori, artiști plastici, actori și regizori) evrei prezentate cu ocazia simpozioanelor, în volume sau unele articole în coloanele revistei Baabel. Tematica profesorilor universitari clujeni evrei a fost abordată încă de la prima ediție a simpozionului File din istoria evreimii clujene din 2011 de către cunoscutul istoric local György Gaal. Lucrarea sa Profesori evrei la Universitatea din Cluj/Kolozsvár (1872-1919) a scos în evidență contribuția a aproximativ 30 de profesori de origine evreiască (unii erau convertiți la creștinism) care au activat în aproape toate domeniile științifice, mai ales în medicină, dar și în matematică, chimie, botanică, arheologie, drept ș. a. Zsigmod Purjesz, Pál Steiner, Nathan Feurer, Aladár Elfer, Imre Hegyesi, Miklós Elekes au fost întemeietori de școli medicale, renumiți medici sau savanți. Read more…
Când ni s-a divizat apartamentul gen vagon în două apartamente, despărţite în dreptul coloanelor de un perete de lemn, am rămas cu două camere mari, bucătărie, baie şi o terasă. Eu împărţeam camera mai mare cu bunica. Restul încăperii funcţiona ca sufragerie şi salon şi se anima în fiecare seară cu nenumăraţi prieteni, cu rude şi cunoştinţe care se perindau în vizite mai lungi sau mai scurte. Eu fusesem de mult trimisă la culcare în patul din partea mai întunecoasă a camerei şi se presupunea că dorm, o presupunere cât se poate de departe de adevăr! Citeam mult sub ascunzișul plapumei şi îmi amintesc că eram pasionată de Insula Misterioasă a lui Jules Verne şi am jurat în gând că nu-l voi trăda niciodată pe romancierul francez, acordând locul de frunte din Panteonul meu mintal vreunui alt scriitor. Alternam însă cititul cu o participare pasivă, dar foarte angrenată, la conversaţia din jurul mesei.Read more…
În mod interesant, după ce atât părinţii mei, cât şi Egon s-au concentrat asupra dezvoltării profesionale, întâlnirile dintre familiile noastre şi vizitele în atelierul artistului s-au rărit. Tata a urcat în ierarhia universitară ajungând la cel mai înalt nivel (profesor universitar şi şef de catedră), mama şi-a finalizat studiile şi a ajuns tot cadru didactic universitar, eu am terminat liceul şi am intrat la facultate. Egon muncea cu râvnă şi încrâncenare, căutându-şi stilul propriu, original, în sculptură. concentrat pe ceramică, apoi pe cioplitul în piatră şi mai apoi pe sculptura în bronz. Îi priveam cu admiraţie munca şi-l ascultam vorbind despre creaţiile sale. Uneori dădea glas optimismului şi speranţei, alteori nemulţumirii şi frământărilor. Prima expoziţie personală de anvergură a avut loc în 1973, în sălile Galeriei UAP din Cluj, şi a dezvăluit fără echivoc inconfundabilul „stil Lővith”, uimind spectatorii şi câştigând sufragiile criticii. La fiecare vernisaj, Egon îşi invita prietenii, din toate perioadele vieţii şi toate categoriile sociale, astfel încât aceste evenimente, dincolo de sărbătorirea artistului, erau şi prilejuri de revedere a oamenilor dragi de demult pe care – din varii motive – nu-i mai întâlnisem. Luna iunie 1999 a fost tragică pentru ambele familii. S-au stins din viaţă, la o diferenţă de doar câteva zile, mai întâi tatăl meu (brusc, în câteva minute) şi apoi, în urma unei boli îndelungate, Margot, soţia iubită, muza şi stâlpul vieţii lui Egon. Durerea acestor pierderi ne-a făcut să ne apropiem din nou.Read more…
– Poftim fularul dumitale! M-am uitat la omul care mi-a ridicat fularul căzut pe jos. Era un om bine făcut, înalt cu ochi albaștri, zâmbitori. Stăteam unul lângă altul, cocoțați pe niște scaune înalte, la un bar din New Bedford, Massachusetts. – Mulțumesc mult, i-am spus. Ce fel de bere ai comandat? l-am întrebat în continuare, dorind să intru în vorbă cu el. – Samuel Adams seasonal, mi-a răspuns. Dumneata ce bei? – Bere pilsen cehească, i-am răspuns. – De unde ești? – m-a întrebat. Ai un accent puternic pe care nu-l cunosc. – Din Israel, i-am răspuns. – Tocmai iarna ți-ai găsit să vii în America ? m-a întrebat omul cu ochii albaștri. Pe scurt i-am satisfăcut curiozitatea. – Faci sport? – l-am întrebat, văzându-l înalt și zdravăn. – Am făcut destul sport la viața mea, mi-a răspuns noul meu cunoscut. Am fost jucător de hochei pe gheață în tinerețe, am continuat cu arte marțiale care îmi erau necesare pentru munca mea. Pe piept avea o insignă de poliție și un fluier.Read more…
Trecuseră zece zile de la începutul războiului de Yom Kipur. Ioav pilota un avion Phantom. Era deasupra Kuneitrei, pe partea siriană a podișului Golan. Își terminase misiunea și se pregătea să se întoarcă la bază. Deodată aparatul s-a cutremurat puternic. Fusese atins de o rachetă antiaeriană siriană, s-a gândit Ioav. Motorul din partea dreaptă a luat foc, nici vorbă de aterizare forțată. Singura soluție era să se catapulteze și să se roage ca parașuta să se deschidă. N-a mai reușit să se orienteze unde va cădea cu parașuta, de partea israeliană sau de cea siriană. A aterizat lin într-o pădurice. Timp de câteva minute a fost liniște. Nu departe de el erau împrăștiate fragmentele avionului pe care îl pilotase. De după copaci au apărut soldați sirieni cu țevile armelor îndreptate spre el. – Sus mâinile! – a strigat într-o ebraică stâlcită unul dintre ei care avea gradul de sergent. Nu ar fi avut niciun rost să folosească pistolul cu care era înarmat. În timp ce ridica mâinile, și-a amintit cuvintele comandantului flotilei aeriene de care aparținea: – În situația în care sunteți luați prizonieri, trebuie să vă fie clar: singurul lucru important este să supraviețuiți!Read more…
Recent m-am întors din Portugalia. Nu a fost prima vizită în această țară, dar această ultimă călătorie a fost cea care m-a impresionat cel mai mult. Starea de război în care se află Israelul, demonstrațiile pro-palestiniene și antisemite din orașele europene, relatările despre comportarea agresivă a autorităților față de turiștii israelieni din diversele aeroporturi din Europa m-au făcut să fiu îngrijorat, sceptic în legătură cu vizita în Portugalia. Mă temeam de atitudinea ostilă a personalului din aeroportul din Lisabona. Până la urmă nu am avut niciun fel de probleme nici la aeroport, nici la hoteluri. Totul a decurs normal. Mi s-a sugerat să folosesc pașaport străin și să nu-mi dezvălui naționalitatea. Dar mie nu-mi stă în fire să-mi ascund etnia. Nu am făcut-o pe vremea când eram în România, de ce să procedez altfel în Portugalia? Nu am întâlnit oameni care să se poarte dușmănos. Mă așteptam să mă ciocnesc de demonstrații pro-palestiniene, dar nu am dat decât de defilări cu ocazia Zilei Libertății, sărbătorită în 25 aprilie. Cu patruzeci de ani în urmă a avut loc revoluția care a dus la căderea regimului fascist al lui Salazar, Revoluția Garoafelor Roșii. În orașul Porto, toți oamenii purtau în mână câte o garoafă roșie. Am cumpărat și eu una și am continuat vizita pitorescului oraș Porto cu garoafa în mână. La colțul uneia din nenumăratele străzi pitorești ale Lisabonei, privirea mi-a fost atrasă de un om îmbrăcat în haine după moda anilor 1920-30Read more…
În 27 ianuarie, cu ocazia Zilei Internaționale de Comemorare a Victimelor Holocaustului, a fost vernisată la Muzeul Istoriei Evreilor din Oradea (Sinagoga Aachvas Rhein) expoziția fotografică cu titlul ”Evreii din Oradea” conținând 29 de lucrări fotografice ale americanului Daniel Owen.
Această zi de comemorare a fost decretată printr-o rezoluție a ONU în anul 2005 și un an mai târziu, secretarul general din acel moment al organizației, Kofi Annan, a afirmat că ”tragedia unică a Holocaustului nu poate fi anulată. Amintirea trebuie păstrată vie, cu rușine și groază, cât timp memoria umană va exista”. Vernisajul expoziției fotografice de la Oradea se înscrie în mod corect și empatic în această datorie de a păstra ”cu rușine și groază” amintirea ororii. Autorul fotografiilor expuse, Daniel Owen este un artist fotograf american care, vizitând-o pe viitoarea lui soție, a venit la Oradea acum mai bine de zece ani și a aflat atunci despre tragedia indescriptibilă a celor peste 30.000 de evrei orădeni deportați între 23 mai și 27 iunie 1944 la Auschwitz-Birkenau, cu scopul de a fi exterminați. Oradea era atunci ocupată de germani și se afla sub administrație horthystă din anul 1940. Între anii 2013-2015, Daniel Owen a făcut sute de fotografii în comunitatea evreiască de la Oradea şi interviuri cu membrii comunităţii…Read more…
Sandu, portar la Spitalul de Boli Infecțioase din Cluj, era una dintre persoanele cele mai importante ale clinicii. Era decanul de vârstă al portarilor acestei instituţii, lucra acolo de peste două decenii. Era un om bine făcut, cu nasul roșu-vinețiu din cauza consumului de alcool. Nu era un secret, lui Sandu îi plăcea să bea, dar niciodată în timpul serviciului. Întotdeauna era la curent cu tot ce se întâmpla în spital. Într-o duminică diamineaţa, când am intrat în gardă, Sandu era foarte agitat: Domnule doctor, mergeți repede la Terapia Intensivă, acuma s-a internat o vrabie! – De ce vrabie vorbești, măi omule? – Un pacient cu o vrabie severă, mi-a răspuns Sandu. – Poate rabie, turbare? – Ăsta e cuvântul, mi-a dat dreptate portarul.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
