Recent m-am întors dintr-o ședere de unsprezece zile în Polonia, cu Hadassah Humanitarian Mission to Poland[1]. Avionul LOT era plin de refugiați în drum spre noul lor ACASĂ. Lângă mine ședea o tânără foarte răcită, care tușea aproape fără întrerupere. Nu o cunoșteam, nu știam prin ce trecuse, mai ales că nu stătea împreună cu restul grupului. Sincer să fiu… tusea ei m-a cam deranjat, mă temeam să nu mă molipsesc. Abia mai târziu am observat dosarul gros pe care îl ținea pe genunchi, protejându-l de parcă viața ei era în joc. Când tânăra a deschis dosarul, mi-am dat seama că era plin de documente care îi dovedeau identitatea și originea, documente necesare pentru obținerea cetățeniei. Toate erau scrise cu litere chirilice.Read more…
Acest articol este un ecou la amintirile doamnei doctor Mirjam Bercovici, apărute recent în revista Baabel. Am citit cu interes amintirile, mai ales pe cele legate de spitalul Emilia Irza pe care l-am cunoscut bine în copilărie, eu fiind fiul doctorului Bercu Weintraub, pomenit de stimata doamnă doctor. Între anii 1952 și 1957 am pășit pragul spitalului de vreo 14 ori, fiind internat pentru perioade între două săptămâni și o lună și jumătate cu două hepatite și vreo 12 nefrite (boală inflamatorie a rinichilor). Prima internare a fost în ziua de 15 septembrie 1952, care ar fi trebuit să fie prima mea zi de școală, în clasa întâi. Cu o zi înainte am făcut hepatită epidemică. Am fost internat la Emilia Irza, noul spital pentru copii inaugurat în 1951 și condus de Dr. Bercu Weintraub, director la numai 36 de ani. Am fost internat într-un salon mare cu mai mulți copii, ceea ce pentru mine a fost o experiență inedită. Read more…
Locuința (1964). La petrecerea organizată de uzină am nimerit la masă cu directorul general P. Auzind că nu avem locuință și stăm la socri, mi-a spus să fac cerere pentru un apartament, iar el a aprobat-o imediat. Fără îndoială, pe lângă lista realizărilor mele a contribuit și farmecul Sandei, dar și funcția tatălui ei…Baba Ana (1964) Sanda a obținut un nou transfer în comuna Baba Ana, care permitea o navetă zilnică la Ploiești. Distanța de gară la dispensar era de numai… 3 km! Craiova (1965). Sanda a decis să dea concursul de intrare în oraș. Erau trei locuri: București, Brașov și Craiova. Ea a obținut locul 2. Brașovul era atractiv, dar implica despărțirea de părinți și transferul meu care ,deși traumatic, l-aș fi acceptat. S-a optat pentru Craiova, în speranța că vărul socrului meu Carol era mare ștab acolo și ar fi facilitat imediat transferul ei la Ploiești. Dar nu a fost să fie. Problema s-a complicat, Sanda a obținut transferul după aproape un an. A fost cea mai lungă despărțire, deși ne-am întâlnit periodic. Daniel (1966). Într-o noapte rece de noiembrie, la poarta maternității din Ploiești, așteptam împreună cu mama Sandei venirea pe lume a primului nostru bebeluș. Abia dimineața ni s-a permis să vedem tânărul moștenitor de la fereastră.Read more…
Era o zi ploioasă de martie… De fapt, ploua torențial. Am reușit să iau un taximetru și m-am îndreptat spre casă după o zi grea la clinică. M-am strecurat ușor pe bancheta din spate, cu hainele ude, am dat adresa și am început să studiez profilul șoferului care nu și-a întors deloc capul spre mine, fiind probabil obișnuit să-și studieze clienții doar în retrovizoare. Era un bărbat la vreo 60 de ani, îngrijit și decent, la fel și mașina pe care o conducea. Speram să mă lase să privesc pe fereastră în liniște, fiindcă vremea nu mai putea fi un subiect de conversație. Liniștea a durat doar vreo trei minute, până când un tânăr cu o mașină ne-a tăiat calea, fără consecințe serioase. Mă așteptam să urmeze comentarii acide, depreciative la adresa noii generații, dar nicidecum la ceea ce a urmat. Bărbatul a început să vorbească calm și coerent despre tinerețea sa (care probabil coincidea cu a mea), ca și cum incidentul l-ar fi transpus înapoi în timp. Mi-a povestit despre primul an după armată, pe care l-a petrecut ca angajat la o întreprindere clujeană, timp în care s-a pregătit pentru Politehnică. – Am lucrat un an la Sinterom, doamnă, erau alte vremuri, noi eram altfel. Oare ați auzit de fabrica asta? Da auzisem, și am simțit cum inima îmi bate mai tare, în timp ce continuam să privesc cum ploua afară.Read more…
Anul 2022 mi-a adus schimbări mari în viață. După aproape 40 de ani în domeniul sănătății, la 1 ianuarie am intrat într-o nouă etapă, cea de pensionar. Lipsit de munca de zi cu zi, trebuia să mă gândesc cum să-mi petrec restul vieții. Trebuia să mă reorganizez ținând cont și de necesitățile vieții de pensionar. După o reflecție adâncă, mi-am formulat obiectivul principal: să caut un loc pe coasta Mediteranei unde să mă stabilesc și să mă dedic pasiunii scrisului într-un mediu care să mă inspire. Așa am ajuns într-un mod neașteptat la o întâlnire cu Nicu Covaci. Într-o călătorie de explorare pe coasta mediteraneeană a Spaniei, soția mea și cu mine am descoperit o perlă: Moraira. Această mică și fermecătoare stațiune este situată lângă mare, într-o vale de pe Costa Blanca, cam la jumătatea drumului între Valencia și Alicante. În jurul micului centru cu port, bănci, agenții imobiliare și restaurante, se întind cartiere de vile umbrite de vegetație, care oferă o atmosferă relaxantă. Spre deosebire de aglomerația din Benidorm, aflat la 30 km spre sud, Moraira este aproape necunoscută. În urmă cu mai multe decenii, Nicu Covaci și-a ales și el acest loc ca refugiu și locuință. În încercările mele literare, am publicat la Editura Integral o colecție de povestiri satirice traduse din germană, cu titlul Despre virtutea nerăbdării. Într-o discuție cu directorul editurii, Costel Postolache, am menționat orășelul de pe Costa Blanca unde aveam de gând să mă stabilesc. Imediat, Costel mi-a spus că, întâmplător, vechiul său prieten, Nicu Covaci, locuiește acolo de ani de zile și că ar fi o idee bună să-l cunosc.Read more…
În vâltoarea ultimelor știri, Spitalul Soroka din Beer Șeva a primit un loc ”de cinste” pe lista bombardamentelor iraniene. Am crezut de cuviință să aduc la cunoștința cititorilor povestea unuia din cei care au pus acest spital pe lista celor mai bune instituții medicale din Israel. Încep cu o frază de-a dreptul banală: fiecare vrea să trăiască cât mai mult. De aici se poate începe o discuție într-una din multiplele direcții privitoare la senescență, dar, nefiind filosof, nu mă las ispitit de această idee și trec direct la subiect. Ce părere aveți despre tatăl unei familii din zilele noastre – nu de acum trei secole – care cuprinde șase copii, 36 nepoți, 152 strănepoți și 7 stră-strănepoți?! Vă rog să căutați în memorie încă un asemenea caz și dacă dați de el, anunțați-mă și pe mine. Cifrele de mai sus nu sunt închipuite! Ele aparțin Prof. Șimon Glick, fostul decan al Facultății de Științe Medicale de la Universitatea Ben Gurion din Beer Șeva, fost șef de secție a uneia din clinicile de medicină internă a centrului medical universitar Soroka.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
