ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Am abuzat, împrumutând, cu ușoare adaptări, acest fragment de vers scris de Eminescu, într-o altă epocă și într-un alt context, eu gândindu-mă să scriu ceva despre Comunitatea Evreiască din Viena, pe care am avut șansa s-o vizitez de curând. EminescuRead more…
Ca în fiecare an din ultimii 12 ani, am participat şi în 2014 la ceremoniile comemorative care în prima duminică din luna mai marchează momentul eliberării lagărului de la Dachau. Cu acest prilej se depun coroane de flori şi auRead more…
Planeta și-a continuat nederanjată traseul,Papa Francisc şi-a terminat vizita in Ţara Sfântă, Crimeea a rămas ocupată,războaiele au mai adăugat câteva sute de victime la întunecatul lor palmares. Însă pentru noi, cei atraşi la Cluj de un eveniment despre care lumea n-a prea auzit,Read more…
La începutul anului am aflat de la Andrea Ghiţă, editoarea revistei Baabel, că primăria Clujului a aprobat bugetul pentru ridicarea unui monument în Cluj cu ocazia comemorării a 70 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord. Ne-amRead more…
În toamna anului 2013, Liceul de Muzică ,,S.Toduță” – Cluj – Napoca, a încheiat un parteneriat inedit, cu o țară dinafara Europei. Începutul a fost vizita unui grup de elevi și profesori de la Conservatorul de Muzică din Tel AvivRead more…
La ieşirea din Birkenau m-a surprins priveliştea unui frumos lan de grâu înconjurat de copaci mari şi verzi. Ştiam că o parte din cenuşa din crematorii a fost aruncată pe terenurile din jurul lagărului, dar nu am mai vrut să-miRead more…
În preajma Zilei Memoriale a Holocaustului din România, în zilele de 7 şi 8 octombrie, Episcopia Evanghelică-Luterană din România a organizat o serie de manifestări dedicată memoriei Holocaustului. Evenimentul a început prin dezvelirea statuii Inocenţei. Sculptura (creată de Endre Adorjáni),Read more…
În preajma Zilei Memoriale a Holocaustului din România, în zilele de 7 şi 8 octombrie, Episcopia Evanghelică-Luterană din România a organizat o serie de manifestări dedicată memoriei Holocaustului. Evenimentul a început prin dezvelirea statuii Inocenţei. Sculptura (creată de Endre Adorjáni),Read more…
Mărturisesc că de la început am fost fascinată de numele acestei biserici pentru că nu mai auzisem de vreun locaş de cult creştin care să aibă hramul înţeleptului rege Solomon… Curând aveam să aflu că numele bisericii nu este legat regele biblic, ci de un armean înţelept şi destoinic: Solomon Simai, de patru ori jude primar al Gherlei între anii: 1721, 1725, 1727, 1729-1731.Read more…
Nu-mi amintesc să fi urmărit vreodată buletinele meteorologice cu atâta atenție ca acum când am fost în frumoasa mea excursie din Anglia și Scoția. De cum ajungeam la hotel, și asta se întâmpla seara, dar și dimineața – deschideam televizorul la BBC care dădea foarte frecvent buletinul meteo. Și ce să vezi…din păcate, previziunile se și adevereau, mai ales când era vorbă de ploaie. Dar să nu vorbesc cu păcat, au fost doar episoade de ploaie, țineau o jumătate de oră sau o oră, după aceea se opreau și, am avut și zile în care chiar era vară. Scoția, care este mai la nord și, prin așezare, supusă mișcărilor norilor, ne-a oferit o zi superbă la Edinburgh și una mai puțin superbă, dar acceptabilă când am făcut o excursie minunată în zona muntoasă, pe lângă lacuri, inclusiv la Lochness, dar Nessie a lipsit, a apărut numai la magazinele de suverniruri și nu în lac.Read more…
Întâi o precizare autobiografică. În prima decadă a vieții mele terestre am fost un adevărat provincial de periferie, orășelul moldovean în care am crescut fiind greu de găsit pe harta României. Dar apoi am devenit cetățean al Capitalei și ca toți ceilalți concitadini ai mei, n-am prea dat mare importanță restului țării, pentru simplul motiv că restul nu avea nicio importanță (sîc!).Pe vremuri se spunea că Haifa muncește, Ierusalimul se roagă și Tel Avivul se distrează. Și atunci m-am întrebat ce face Beer Șeva? Răspunsul a venit imediat: Beer Șeva doarme! Asta m-a neliniștit profund – atunci ce nevoie au de încă un medic anestezist?! Deci în Israel am redevenit provincial, chiar provincial periferic, dar de data aceasta gândurile mele nu s-au îndreptat în mod serios spre capitala eternă a Israelului, ci spre Tel Aviv, pentru că Tel Aviv este pentru Israel exact ceea ce New York este pentru Statele Unite. Așa se face că de aproape o jumătate de secol respirăm aerul provinciei, la început în nord și apoi în sud, dar din când în când încercăm să ne destindem, trăgând o fugă spre orașul despre care se spune că nu închide ochii nicio clipă. O facem cu regularitate, cel puțin o dată pe lună, trăgând la acelaș hotel (nu, nu-i pomenesc numele pentru că am mai spus, nu sunt agenție de voiaj, dar dacă mă întrebați o să vă spun!) și apoi o luăm din loc în diverse direcții și în diverse scopuri.Read more…
Întotdeauna mi-a plăcut Constanța. Când eram mică plănuiam în gând că atunci când o să cresc o să mă mut acolo, pe malul mării. De câte ori întâlneam constănțeni la munte mă întrebam cu ușoară indignare ce nevoie au să plece în alte părți când au un oraș grozav și marea la doi pași de casă. Pentru că verișoara mea primară locuia la Constanța, mergeam s-o vizităm tot timpul anului, nu doar vara. Și adevărul e că marea îmi plăcea mai mult în octombrie sau în noiembrie. Căpăta o culoare oțelită și avea un aer melancolic, fără mulțimea zgomotoasă de pe plajă. Îmi amintesc de o seară de noiembrie, nu foarte friguroasă. Ieșeam cu Tata de la Casino și a devenit brusc foarte agitată. A trebuit să o luăm la fugă, altfel valurile ne-ar fi udat din cap până-n picioare.Read more…
Privilegiile generate de arta proiectării sistemelor hidraulice m-au purtat adeseori în exteriorul meridianelor româneşti sau israeliene. Am ajuns astfel la Moscova, Baku, Novi Sad, Budapesta sau Varşovia, iar după ianuarie 1980, la Washington DC, Baltimore, Chicago, Cleveland sau Seattle. În peregrinările europene, am admirat adeseori grupe de 3-4 adolescenţi cu telefoane celulare şi credit card, sosiţi absolut singuri din Scandinavia sau Germania, fără problemele pe care le aveam noi, la aceeaşi vârstă, când călătoream la Snagov. Fără invidie, mi-am amintit de vacanţele petrecute pe malul Teleajenului şi de prima excursie în Bucegi ca student, călătorind pe platforma unui camion cu prelată cei 60 de kilometri care despărţeau oraşul Ploieşti de Cota 1400 din Sinaia! Amintirile de faţă încep din perioada anilor ’68 şi continuă până în prezent. S-au schimbat multe din vremurile când am vizitat locurile amintite şi, în consecinţă, pe măsura anilor care trec, cele scrise devin o incursiune mai curând în timp decât în spaţiu….Read more…
Între anii 2003 şi 2010 am participat la forumul Taclale, despre care am mai amintit în articolul despre reţele de socializare. Participanţii erau români trăitori pe diferite meridiane, în Europa, SUA, Canada şi chiar Australia. Acest grup de discuţii exista pe vremea când nu se inventase Facebook şi se purtau discuţii variate, oamenii se ciondăneau câteodată. Cu timpul, „taclaliştii” s-au mutat pe Facebook. Mie experienţa respectivă mi-a fost suficientă ca să nu mai particip niciodată la forumuri, dar mai păstrez însemnările de călătorie scrise pentru forumiştii de atunci. Citind articolul despre Andaluzia, publicat de Peter Biro în Baabel, mi-am amintit de propria mea vizită în Andaluzia, din anul 2005, cu păţaniile de rigoare. Am decis să le public în Baabel, în două părţi. Sper să vă încurajeze să ajungeţi prin acele locuri, pe cât de frumoase, pe atât de calde. Dar ţineţi minte că nu există niciun oraş mai frumos decât Madridul. Vă doresc să aveţi ocazia să vă plimbaţi şi să vă bucuraţi de ceea ce oferă Spania. A doua zi am pornit cu maşina către Sevilla. Călătoria a fost lină şi plăcută, traversând dealuri verzi cu plantaţii cu care deja mă obişnuisem, măslini şi viţă de vie. Dar în apropierea oraşului am avut o serie de încurcături, din cauza unor devieri ale drumurilor, pancarte greşite şi alte neînţelegeri, probabil inevitabile. În cele din urmă am ajuns la Sevilla, un oraş nespus de frumos, variat ca aspect, unde trecutul convieţuieşte cu prezentul cam la fiecare pas…Hostalul închiriat iniţial se afla în partea sudică a oraşului. Mi s-a mai ivit astfel încă o ocazie de a trece podul peste Guadalquivir şi în cele din urmă m-am apropiat de hotel. Aveam harta, accesoriu care nu putea să lipsească, eram cam la 50 de metri de destinaţie, dar intrasem într-o zonă în care maşina se “freca” aproape de pereţii caselor de pe străduţe, toate în sens unic. M-am învârtit vreo oră în jurul cozii şi nici cele trei telefoane la destinaţie nu m-au ajutat ca să nimeresc adresa.Read more…
Orice călătorie are și o componentă de învățare. Atunci când descoperi lucruri pe care nu le știai despre locul pe care-l explorezi, e ca și cum ai avea acces la o lecție care nu se desfășoară într-o sală de clasă, printre elevi sau studenți, ci îți este livrată doar ție, iar tu trebuie s-o observi, s-o reții dacă dorești și să te îmbogățești. Poți să înveți în câteva minute despre lucruri pe care trebuia să le cauți poate în zeci de cărți și, unde mai pui că lecția îți este ”predată” în modul cel mai direct, chiar pe… teren! Riviera Franței are ca ”perlă a coroanei” orașul Nisa, situat în Golful Îngerilor, pe malul mării azurii, de o culoare uluitoare în lumina blândă a mijlocului de septembrie, o culoare de o frumusețe care aproape m-a făcut să gândesc, ardeleancă ce sunt, că ”așa ceva nu există”…Read more…
La 12 ani, deci, m-am îndrăgostit iremediabil de operă și până azi creația mea favorită este La Traviata. Când am împlinit 50 de ani, mi-am făcut cadoul unei reprezentații la Viena, în legendara Staatsoper. Mi-am luat un bilet undeva ”la cucurigu”, aproape de candelabrul uriaș de cristal în stil secession, de unde vedeam perfect sala și scena și emoția mea a fost atât de mare încât am scăpat, cu toată discreția de care am fost în stare, câteva lacrimi. Acesta rămâne pentru mine un moment de colecție, candidat la neuitare. Oradea nu are instituția operei, așa încât destul de rar avem privilegiul de a ne bucura de câte un spectacol, atunci când Clujul, Iașiul sau Timișoara fac turnee. Dar avem trupele de teatru, chiar două, una în limba română și cealaltă în limba maghiară, iar acestea își pun amprenta pe viața culturală a orașului, îmbogățind-o magistral. Teatrul orădean este apreciat de localnici, este un reper cultural al trecutului și al prezentului urbei, acesta fiind motivul pentru care doresc să-l prezint aici în mod succint, considerând că povestea lui, legată organic de aceea a orașului, este de interes. La intersecția Pieței cu strada Independenței, în 1714 se afla Hanul Vulturul, numit uneori și Berăria Orașului. Acesta găzduia frecvent evenimente culturale, printre care se numărau și spectacolele de teatru. Read more…
Timp de 23 de ani am intrat zilnic în acest edificiu orădean. Eram consilier al Instituției Prefectului Județului Bihor și am petrecut vreo 5000 de zile lucrătoare în clădirea care fusese cu secole în urmă Casa Comitatului. Am considerat așadar că se cuvine să mă documentez asupra istoriei clădirii, mai cu seamă fiindcă, la fel ca mai toate clădirile mai vechi sau mai noi, și aceasta are momente de glorie inedită și istorioare uitate care pot fi de interes pentru cititori. Comitatul, cu capitala la Oradea Mare, era o unitate administrativă a regatului Ungariei și a existat ca atare din secolul al XI-lea până în anul 1920. Înainte ca Oradea să devină ”Mare”, diferitele zone ale așezării aveau administrație proprie, iar piața în care este amplasat edificiul despre care vorbesc se afla în centrul orașului Olosig (din maghiarul Olaszi, adică orașul italienilor, al meșterilor veniți pe aceste meleaguri din Italia, încă din secolul al XII-lea). Oradea Mare se va compune mai târziu din Velența, Subcetate, Orașul Nou și Olosig. Ultimul conținea sediile administrative de importanță ale comitatului: Casa Comitatului, tribunalul, sediul episcopiei catolice, închisoarea, sediul comunității reformate ca și primăria orașului Olosig. Să încep deci cu începutul, dar acesta este învăluit în mister, deoarece data construcției clădirii nu este precizată nicăieri în mod explicit.Read more…
Primul muzeu vizitat a fost Guggenheim. Urcând la etaj, mi s-a arătat imediat– GUERNICA !!! a lui Pablo Picasso. Am rămas mută de admirație …În adolescență am urmărit cu multă emoție, mai în secret, evoluția războiului civil din Spania – o fată cuminte nu se cuvenea să aibă asemenea preocupări ! Știam foarte bine ce vroia să arate Picasso întregii lumi – şi iată-mă în fața renumitei opere de artă !!! Read more…
Locuitorii din Drumul Taberei au constatat cu satisfacție că s/a redeschis parcul de care fuseseră lipsiți, o bună bucată de vreme. Și surpriză – parcul a fost reînnoit !!! Este drept, a durat destul de mult, au fost chiar și câtevaRead more…
În anul 1917 evreul Samuel Schwarz, inginer de mine din Polonia, ajungea în Portugalia pentru a lucra la exploatările miniere de la Gaia. S-a stabilit la Belmonte, un pitoresc orășel din nordul țării care se mândrește a fi patria lui Pedro Alvares Cabral – celebru navigator din secolul XVI, descoperitorul Braziliei. Curând avea să observe la gazdele sale niște comportări ciudate. De pildă cumpărau la măcelărie carne de porc, ca toată lumea, dar odată ajunși acasă o aruncau la gunoi. Vineri seara încuiau cu grijă ușile, trăgeau toate obloanele, după care aprindeau lumânări și rosteau rugăciuni. Toate acestea îi erau bine cunoscute de acasă. Samuel Schwarz s-a hotărât să cerceteze lucrurile și să caute explicații. Cu multă răbdare și după îndelungate strădanii el a reușit să câștige încrederea acelor oameni și să afle adevărul. Un adevăr care l-a uluit: exista aici o mică și străveche comunitate de cripto-evrei, unică în felul ei. Timp de aproape cinci sute de ani ei au practicat iudaismul în cel mai deplin secret . Trăind în endogamie și evitând persecuțiile inchiziției au izbutit să-și păstreze identitatea fără nici o întrerupere. La izgonirea din Spania, în 1492, zeci de mii de evrei au găsit refugiu în Portugalia. Dar după numai cinci ani regele Manuel I a decretat expulzarea tuturor celor care nu s-au convertit la religia creștină. Mulți au luat calea exilului, alții au acceptat. Cei din Belmonte, câteva familii a căror comunitate era atestată încă din secolul XII, au ales o soluție extremă: formal convertiți, au decis să rămână evrei.Read more…