Am fost de mai multe ori la Budapesta cu Eva. Ne place orașul, limba o cunoaștem, e limba noastră maternă. Bunătățile bucătăriei ungurești le știm de acasă. Înaintea celui de al Doilea Război Mondial orașul avea mulți locuitori evrei. Martoră este Sinagoga, cea mai mare a Europei. În timpul celui de al Doilea Război Mondial evreii din Ungaria, ca și evreii din mai toate țările Europei, au avut o soartă groaznică. Au rămas cărți, jurnale scrise de supraviețuitori, monumente memoriale ca și pantofii simbolici de pe malul Dunării, unde evreii au fost împușcați. Orașul are o mare tradiție muzicală. În anul 1800 Beethoven a dat un concert de cameră în Budai Várszinház (Teatrul Cetății din Buda), pe atunci numit Dal Teatrum. Placa memorială din fațada clădirii amintește acest eveniment.Read more…
La începutul acestui mileniu, fără nicio legătură profesională, de studii sau de alt gen, am decis să mă reîntorc în Tirol că turist, urmând miile de concetățeni în T-shirt și bascheți, care au făcut – după date neoficiale – caRead more…
Tortul aniversar al acestui an ar trebui ornat cu opt lumânări sau – după cum se obişnuieşte mai nou – cu o lumânare sub forma cifrei 8. Adevărul e că cifra opt m-a fascinat întotdeauna prin faptul că e continuă, pare a nu avea început (şi nici sfârşit) şi dacă o răstorni se transformă în semnul matematic al infinitului… În acelaşi timp este unul dintre numerele magice din fizica nucleară[1] şi – luându-mă după denumire – este cel mai aproape de… optim. (DEX: cel mai bun; minunat, excelent, grozav). Din cele arătate mai sus cel de al optulea an din Baabel avea auspicii din cele mai bune. Această predicţie s-a şi validat, în ciuda acestui an… ciudat, invadat de coronavirus, sau poate tocmai datorită acestei circumstanţe, întrucât izolarea a stimulat atât autorii cât şi cititorii să petreacă mai mult timp în spaţiul baabelian. În cei opt ani de existenţă Baabel a căpătat notorietate, articolele publicate în revistă sunt citate ca referinţe şi preluate în presa online şi cea tipărită şi am obţinut şi numărul serial din registrul internaţional al periodicelor (ISSN). Read more…
După aproape cinci zile de negocieri dure, liderii UE au reușit să ajungă la un acord istoric care va salva statele membre de efectele recesiunii, provocate de pandemia de coronavirus. Astfel, în pofida scepticilor care profesau moartea Uniunii, incapacitatea ei de a face față provocărilor actuale, inclusiv pandemiei, organizația europeană și-a dovedit din nou valabilitatea și valoarea. Cu toate neînțelegerile de principiu și naționale, cei 27 de lideri ai UE au reușit să ajungă la un compromis care va da un stimulent puternic economiilor statelor membre, aflate într-o situație dificilă. Există speranțe ca anul viitor să se depășească criza și să se pornească spre o dezvoltare lentă dar sigură. Șefii de stat și de guverne aflați la Bruxelles au convenit un pachet financiar în valoare de 750 de miliarde de euro, pus la punct inițial de cancelarul Angela Merkel și de președintele François Macron. De această dată, Merkel a devenit avocatul statelor din sud, puternic afectate de pandemia de coronavirus și a dus un adevărat război cu ”Grupul celor partru economi” (The Frugal Four) care se opuneau mai ales formelor în care vor fi furnizate fondurile, divizate în granturi, respectiv sume nerambursabile și împrumuturi. Cei patru – Olanda, Austria, Suedia și Danemarca, uneori alăturându-se și Finlanda – au considerat exagerată mărimea granturilor. Read more…
Trebuia să-mi omor timpul vreme de o oră până la o întâlnire cu un coleg în Ierusalim. Am intrat în cofetăria “Marțipan”, situată în fostul cartier german, mai bine zis al Templierilor, unul din cartierele pitorești din capitală. Cunoșteam cofetăria, o vizitam des pe vremea rezidenției. De cum am intrat în local, privirea mi-a fost atrasă de un preot franciscan în hainele tradiționale ale ordinului, stând la o masă cu o cafea în față. M-am așezat la masa de vizavi, nu puteam să-mi iau ochii de la el. Nu mai văzusem preot franciscan în haine bisericești stând la o cafea, nici măcar în Italia. Privirea mea mea iscoditoare i-a atras atenția. Într-o ebraică corectă mi s-a adresat: – Mă cunoști de undeva? – Nu, i-am răspuns rușinat, doar că n-am mai întâlnit un preot îmbrăcat în haine tradiționale într-o cofetărie. M-a invitat la masa lui. – Giacomo, s-a prezentat, sunt preot la Mănăstirea Sf. Salvator. – De unde știi să vorbești atât de bine ebraica? – Am învățat ebraica întâi în cadrul institutului unde am studiat. Sunt de trei ani în Israel, doi ani am luat ore particulare cu o profesoară deosebită. Îmi place limba aceasta.Read more…
Gyula Csehi s-a născut în 1910, la Satu Mare, şi s-a stins din viaţă la Cluj, în iunie 1976. Provine dintr-o familie evreiască de clasă mijlocie. A copilărit la Satu Mare și a fost elev la școlile din localitatea natală și din Oradea. Studiile superioare le-a urmat la Paris, absolvind Sorbona in 1931. A mai studiat la Universitățile din Viena și Cluj. S-a specializat în domeniile științelor sociale, ale umanisticii în general. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, între anii 1943-1944, este luat la muncă obligatorie; familia lui este deportată în 1944 și dispare la Auschwitz. Din punct de vedere politic aderă la idealurile comuniste încă înainte de al doilea Război Mondial. La Paris devine membru al Partidului Comunist Francez. Aici începe să studieze și să aprofundeze opera lui Marx și Engels, devenind un marxist antidogmatic. După eliberare se stabilește la Cluj. Între anii 1947-1952 predă filosofie la Universitatea Bolyai. În 1952 este transferat, pe motive politice, la Aiud unde predă limba rusă într-o școală medie. Revine la Cluj în 1954, continuînd să fie cadru universitar. A fost reabilitat, ca să ne exprimăm în limbajul epocii. Pe lângă activitatea didactică desfașoară o bogată activitate publicistică. Este unul dintre principalii colaboratori ai prestigioasei reviste Korunk, care apare și astăzi la Cluj.Read more…
Pare un titlu senzațional, ca pentru a-i face pe cititorii avizi de senzații tari să parcurgă texte care adesea nu îndreptățesc titlul. Eu aș vrea doar să ilustrez câteva idei care ne preocupă, o parte a proiectului de pace al președintelui Trump. Primul ministru al Statului Israel, Benjamin Netanyahu a declarat în preajma alegerilor și a formării noului guvern că la 1 iulie guvernul va extinde suveranitatea Israelului asupra Văii Iordanului. Titlul articolului meu nu este un titlu ”de senzație”, ci o realitate obiectivă. Valea râului Iordan este cea mai adâncă matcă de râu din lume. Pornind din lacul Kineret, de la 212 m sub nivelul mării ajunge în Marea Moartă, la 400 m sub nivelul oceanelor lumii. Intenția anunțată și așteptată cu interes de o mare parte a opiniei publice din Israel, mai cu seamă din dreapta spectrului politic, nu a fost pusă deocamdată în aplicare. Comentatorii politici au emis opinii diferite asupra cauzelor care l-au oprit pe Netanyahu să se țină de promisiune, cu toate că pentru un politician de talia lui este dezastruos să-și încalce flagrant promisiunile. Unii consideră că valul de proteste al unor țări arabe, dar mai ales al unor factori politici palestinieni, a determinat reținerea primului ministru, alții dau vina pe pandemia de coronavirus, sau pe protestele unei părți a populației israeliene, deși guvernul nu ar trebui să justifice proteste populare. Read more…
Într-una din seri, încă în fazele inițiale ale actualei pandemii care parcă nu se mai sfârșește, când totul plutea parcă în ceață, am avut un fel de revelație. Se făcea că de astă dată omenirea își va învăța lecțiile neglijate și printre alte necazuri, ura de rasă se va evapora peste noapte. Potopul de zvonuri și știri care a urmat mi-a spulberat de atunci iluziile într-un mod brutal, lăsându-mă cu un gust amar, greu de corectat, și cu impresia că nu sunt nici pe departe singur în această situație. Eforturile câtorva dintre guvernele lumii de a stăvili avalanșa par izolate și neputincioase în ochii pesimiștilor dintre noi. Exemplul Germaniei, care într-o perioadă relativ scurtă a interzis activitatea a trei organizații naziste, reprezintă o excepție binevenită, iar poliția germană, grăbită să întărească speranțele legate de bunele intenții, a și efectuat câteva operațiuni, ca de pildă cele îndreptate contra membrilor grupării Nordadler, extrem de activă mai ales pe rețelele sociale ale internetului. Read more…
Cluj – ianuarie 1980. Violonistul israelian-francez de talie mondială Ivry Gitlis sosește la Cluj pentru un concert extraordinar de vioară, la Casa Universitarilor. Concertul a fost într-o marţi seara; trebuiau făcute și repetiţii, dar Ivry a găsit timp să ia legătura cu tineretul evreiesc din Cluj. Unde îi putea întâlni? La Cantina evreiască de pe str. Paris. Aici a avut loc o primă întâlnire, iar după concert câţiva dintre tineri au mers la locuinţa doamnei Lily Wolheimer, văduva cunoscutului ginecolog de la Spitalul Evreiesc, Joska Wolheimer. Aici Ivry a mai dat un micro-concert. Locuitorii casei de pe strada fosta stradă Dr. Petru Groza, care auzeau Capriccio de Paganini nu știau cine e interpretul și nici faptul că el cânta pe o vioara Stradivarius din 1713.Read more…
Este unul din autorii pe care nu i-am citit, ci i-am studiat, cu creionul în mână, subliniind fraze în carte, chiar dacă acest lucru ”nu se face”, așa cum citesc acele cărți pe care vreau să le știu pe de rost, cum memorizez poezii ca să mi le aduc aminte la nevoie, oriunde, când viața mi se pare deodată fără sens. De ce tocmai el? Pentru că autorul acestor cărți îmi devine tot mai apropiat, pentru că spune lucruri de care tocmai am nevoie, este un om căruia îi pot adresa oricând o întrebare și el îmi răspunde în carte. Am învățat să caut răspunsul, înțelegerea, ajutorul. Dacă l-aș fi întâlnit în viață, știu că și-ar fi luat timp să mă asculte, să-mi întindă mâna. Așa era el. De 45 de ani, de când sunt în Israel, am în biblioteca mea cărți de V. Frankl în ebraică, engleză, maghiară. Mai nou am văzut că unele s-au tradus și în limba română.Read more…
În 30 iunie s-au împlinit 72 de ani de la unica execuție a unui evreu în statul Israel. Acest fapt s-a petrecut la numai șase săptămâni de la proclamarea statului. Ea a lăsat o amprentă adâncă în memoria poporului. Această pată în istoria Israelului este comemorată în fiecare an, iar la împlinirea a 68 de ani, la locul execuției a fost fixată o placă memorială. Acest eveniment tragic este cunoscut drept „afacerea Tobianski”. La începutul Războiului de Independență forțele arabe au atacat noul stat din toate direcțiile. Situația era foarte gravă mai ales la Ierusalim. În primăvara anului 1948 orașul era asediat și bombardat fără încetare. Armata iordaniană știa cu precizie unde se află țintele de bombardat. Israelienii aveau suspiciuni că în rândurile lor se află un trădător. Suspiciunile au dus la un ofițer care lucra ca inginer la societatea de electricitate din Ierusalim, Meir Toviansky. Read more…
A doua întâlnire cu cenzura comunistă a avut loc în perioada când eram deja considerat definitiv o persoană opusă regimului şi ajunsesem la “munca de jos”, pe șantiere de construcții de locuințe muncitorești. Mă obișnuisem cu soarta mea, sperând ca ea să fie temporară şi să pot pleca din ţară. Microbul scrisului mă mai invada din când în când şi scriam fabule, epigrame şi mici piese de teatru, sub diverse pseudonime. Câţiva amici apropiați îmi înlesneau să le public în Sportul Popular, Urzica şi alte periodice, sau să fie puse în scenă la teatre minore din provincie. (Acum câțiva ani, fiind în vizita la București, am avut plăcerea să regăsesc arhivele unora dintre aceste publicații şi m-am amuzat copios recitind “creaţiile” lui Ion Cosmin şi Radu Olteanu, nume de plume sub care mă ascundeam.) Îmi găseam inspirația în evenimentele cotidiene. Uneori decideam să păstrez rezultatele numai pentru mine, gândindu-mă la consecințe. Așa a fost cazul cu o fabulă inspirată de niște cazuri mai ciudate, petrecute pe șantierul nostru. Era în perioada când conducerea PMR începuse să-și dea seama că avea un aparat de activiști şi funcționari supradimensionat, majoritatea fără vreo funcție precisă, ba chiar încurcându-se unii pe alții; salariile lor costau o avere. Cei mai mulți nu aveau o calificare precisă și erau greu de plasat în alte funcții. Soluția logică ar fi fost să fie trimiși să înveţe o profesie, dar niciunul nu voia să redevină om de rând! “Savanții” de la PMR au ales un drum neașteptat, cu consecințe nefaste: foștii activiști au fost încadrați în intreprinderi sau instituții, în posturi de conducere…Read more…
O cunoașteți pe Alma Deutscher? Nu? Atunci cred că a venit timpul să v-o prezint. De fapt pe tatăl ei, lingvistul de origine israeliană Guy Deutscher, îl cunosc de vreo 15 ani. Am citit cartea lui, The Unfolding of Language (Dezvoltarea limbajului) și din câte cunosc eu, cred că este cea mai bună și cea mai interesantă carte de lingvistică adresată publicului larg. Din păcate este israelian doar la timpul trecut, de mulți ani trăiește în Europa, iar soția lui e englezoaică. Pe Alma Deutscher am descoperit-o mai mult sau mai puțin din întâmplare pe YouTube, acum vreo doi-trei ani și m-a încântat pe loc; de atunci o caut pe internet cel puțin o dată la câteva luni, să aflu ce a mai pus la cale…Alma este copilul-minune prin excelență. Cânta încă înainte de a învăța să vorbească. La doi ani a început să cânte la pian, la trei ani a primit o vioară, iar notele le cunoștea încă înainte de a învăța să scrie și să citească. Părinții au înțeles imediat că fetița lor are un talent deosebit și au sprijinit-o de la început. Încă de la 3-4 ani au filmat-o pentru ca rudele de peste hotare să o poată vedea și auzi cântând – aceste filmulețe se găsesc pe internet și evoluția ei poate fi urmărită de la o vârstă fragedă. Read more…
Bună ziua (sau bună seara). Așa-i că încă nu ați auzit de mine? Nici eu nu știu prea multe; uite o temă pentru istoricii care nu au ce face. Știu doar că am cetățenie olandeză, probabil ceva rudă cu Philips, fabricantul (și) de aparate de radio. Prin 1936 am ajuns în casa familiei Georgescu, doi modești funcționari din București, Silvia și Aurel, ea 34 de ani, el 33. În casă mai erau și doi țânci, Nuți și Bibi sau Tibi. Amândoi aveau 3 ani. Da, erau frați gemeni. Ea, blondă, el brunet și cârlionțat; ea, cuminte, delicată, așezată, docilă, ca o păpușă; el, zbânțuit, veșnic agitat, preocupat de cele din jur. Cunoștea pe de rost inventarul fiecărui ungher, dulap, dulăpior, sertar din casa cu patru camere. Isprăvile lui Bibi nu se terminau întotdeauna cu bine. Din cauza prea marii lui curiozități era să-mi dau duhul. Numai moșul Nicolae și un meșter priceput m-au salvat de la o moarte sigură. Ce să mai zic despre curiozitatea lui în cele mai neașteptate domenii? De pildă bunica făcea dulceață de cireșe. Cratița mare era trasă pe marginea sobei cu lemne. Bibi se întreba ce gust o fi având bunătatea aceea? (Se anunța în el un mare amator de dulciuri!). Faptul că era fierbinte nu era o piedică pentru Inventivul Bibi. O cană cu apă rece turnată în cratiță dădu drum liber la asaltul unei lingurițe. Doar apariția bunicii îi tulbură elanul. Din păcate bunica venise prea târziu, dulceața era pierdută, adaosul de apă rece o făcuse de nemâncat Read more…
În urmă cu câteva săptămâni am publicat in Baabel o recenzie a cărții ”O femeie în Berlin”, o zguduitoare dare de seamă având ca subiect intrarea trupelor sovietice în Berlinul hitlerist și acoperind o perioadă de câteva săptămâni, de la sfârșitul lui aprilie și până la mijlocul lui iunie 1945. Se pare că acest volum, de fapt un jurnal personal și intim al unei berlineze de vreo 30 ani, este poate singura sursă obiectivă a evenimentelor legate de prima interacție dintre populația capitalei Germaniei naziste, un oraș în cea mai mare parte distrus de atacurile aliaților, și trupele ocupante sovietice. În acea recenzie am încercat, și am motive să pun sub semnul întrebării magnitudinea succesului sau eșecului acelei încercări, să mă țin de litera cărții și să nu adaug nimic de la mine, fiind sigur că orice încercare de interpretare personală ar fi o trădare a exactității istorice cu care a fost scris jurnalul. Știam (și chiar aminteam în acel eseu) de existența filmului inspirat după carte., dar nici nu-mi trecea prin cap să-l caut, influențat de gluma despre cei doi șoareci care ronțăiau pelicula unui film, spunând că preferau cartea.Read more…
Inventarea mașinii de tipărit cu matriță mobilă – circa anul 1439, de către cuplul Johannes Guttenberg și Andreas Dritzehn – a fost benefică: în 30.09.1452, Vulgata[1], este prima carte care a văzut lumina tiparului, figura 1, imaginea din stânga. Biblia lui Gutenberg este o carte de format mare, folio, pe pergament, cu 1286 de pagini, fiecare exemplar cântărind 7 kg. În imaginea din dreapta, punctul negru de pe vârful degetului arătător, un cip, este nano-Biblia, o Biblie super-miniaturală. Pentru a ajunge la această performanță high-tech de scris miniaturizat, au trecut peste 500 de ani. Tendința de miniaturizare a cărților, inclusiv a Bibliei, a constituit energia de activare pentru evoluția scrisului. Iată o scurtă trecere în revistă a diverselor etape ale acestei evoluții: formatul miniatural de carte, formatul electronic şi microbiblia realizată în 2012 de firma Dr. Sauter din Lindau, Germania, pe un microcip de 4 x 4 x 0,7 mm, a fost cea mai mică Biblie (Vechiul și Noul Testament, 860 pagini); literele măsoară 1/1000 mm (1 µm), iar pentru citire e nevoie de un mini-microscop x60…Read more…
Titlul nu este deloc original și nu pretind că eu l-aș fi inventat. Răsfoind printre amintiri, lucru pe care-l fac tot mai des de când sunt singură, am dat de un personaj, prieten bun al soțului meu și ca atare și al meu, domnul Șulem Rubinger, a cărui viață se potrivește perfect cu titlul articolului de față. O viață ca a lui merită cunoscută de baabelieni. De ce acum? Nu prea știu, dar gândindu-mă la cei care-și fac vacanța la mare, mi-am amintit că odată, prin anii 60, el m-a învățat să înot. Ce n-au putut face alții, el a reușit. Nouă zile s-a căznit și în a zecea noapte am visat că știu să înot și de atunci chiar știu. Ce e și cu subconștientul! Dar nu aceasta este tema acestui articol. Vreau să relatez o simplă poveste de dragoste care m-a impresionat mult. Șulem Rubinger era bucovinean, din Cernăuți, un muncitor autodidact. Lucra la o fabrică de oglinzi și era un social democrat convins, bundist. Știa perfect idiș, germana și destul de bine româna. Chiar a apucat să-l cunoască personal pe Eliezer Stainbarg, poetul și fabulistul genial care a murit în 1932. Eu l-am cunoscut pe domnul Rubinger mult mai târziu. Era om însurat, cu soția grav bolnavă, întors din Uniunea Sovietică, dezamăgit de realitatea de acolo.Read more…
Azi dimineaţă, când – adâncită în gânduri, trecând în revistă încă o dată ce aveam de făcut în cursul zilei – mă îndreptam spre birou, am fost martoră la o mică scenă cu conotaţii atât de simbolice pentru vremea în care trăim. Un bătrânel venea din direcţia opusă, iar în spatele lui, încă destul de departe, un tânăr biciclist pedala cu mare viteză pe trotuarul foarte îngust – de altfel aproape gol. Bătrânelul nu l-a observat (nici nu cred că ar fi avut cum s-o facă), deci îşi continua liniştit drumul chiar în mijlocul trotuarului. Tânărul parcă şovăia în care parte să-l depăşească, şi în cele din urmă a frânat brusc exact în momentul în care a ajuns la nici doi metri de el. Scârţâitul cauciucului şi al metalului a atras atenţia bătrânelului, care a tresărit şi s-a întors să vadă ce se întâmplă – şi eu am tresărit la rândul meu, aşteptându-mă la replici urâte, la reproşuri şi acuzaţii duşmănoase izvorâte din spaima micului incident, înecat în amărăciune dură. Din partea amândurora. Cum se întâmplă mult prea des în astfel de situaţii. Ce mi-a fost dat să văd însă: amândoi au zâmbit şi şi-au cerut scuze imediat. De la distanţa la care încă eram, n-am auzit cuvintele, doar din gesturile lor am dedus că bătrânul părea să recunoască: dacă tot umblă atât de încet şi târşâit, putea să se ţină mai aproape de marginea trotuarului, în loc să meargă taman în mijloc, iar tânărul i-a răspuns că nici vorbă! Că doar el era în locul nepotrivit, cu bicicleta pe trotuar – pe lângă care se întindea clar marcat traseul pentru biciclete. Şi tocmai în acest moment, când biciclistul a pus iar picioarele pe pedală şi a trecut pe lângă bătrânel, acesta i-a mângâiat braţul şi i-a urat drum bun şi sănătate…Read more…
Se spune că drumul cel mai scurt spre inima bărbatului este prin stomacul lui. Deși acest citat este atribuit actorului american Ian Somerhalder, se pare că subiectul a fost deja abordat de al doilea președinte al Statelor Unite, John Adams (1735 – 1826), care zicea că drumul cel mai scurt spre inimile bărbaților trece prin gât…Chiar și 85% din femeile care se consideră feministe mărturisesc că le face plăcere să gătească pentru partenerii lor. Există mult adevăr în această zicală. Oricât de “moderni” ne-am simți, majoritatea bărbaților rămân puternic ghidați de instincte, chiar rudimentare, menite să le satisfacă necesitățile momentane, trupești, carnale. Chiar în epoca noastră mai există bărbați care, la fel ca leii, își răspândesc “sămânța” și fac mulți copii, fără a-și recunoaște progenitura și fără a-i acorda sprijin financiar și moral, așa cum este de așteptat de la un tată uman. În copilărie, la Marghita, părinții mei erau nevoiți “să strângă cureaua”, mai ales când lucra numai tata. Uneori chiar ne culcam cu stomacul gol. Apoi au venit și lipsurile ceaușiste. Mama gătea bine, mâncare ungurească adevărată, dar nu prea avea din ce. Totuși, de sărbători reușea să ne surprindă pe tata și pe mine cu un gulaș bun, un păpricaș cu găluște (nokerli) și chiar cu un ficat de gâscă îndopată. Vara făcea niște supe reci.formidabile, mai ales de vișine.Read more…
