Ultimele două săptămâni dinaintea alegerilor midterm (la jumătatea mandatului) din Statele Unite, în cadrul cărora se reînnoiesc jumătate dintre membrii Camerei Reprezentanților și o parte dintre membrii Senatului, s-au caracterizat printr-o avalanșă de scutiri, temporare sau totale, de la sancțiunile impuse Rusiei de către Statele Unite. Acestea au vizat cele mai diverse domenii economice, dar nu numai. Fuseseră aplicate sancțiuni asupra unor instituții, dar și a unor persoane cărora li s-a interzis intrarea în Statele Unite. Menționăm că astfel de măsuri au fost luate și de Uniunea Europeană, dar acum mă limitez la cele impuse de SUA. Aceste măsuri vizau slăbirea capacității Rusiei de a continua războiul împotriva Ucrainei, care durează de aproape cinci ani. Este un război de agresiune care încalcă acorduri internaționale și, practic, toate legile care reglementează desfășurarea unui război, cu accent pe protejarea civililor. Rusia nu a respectat nicio prevedere, iar Ucraina este pe cale să devină o a doua Gaza (situație pe care am prevăzut-o în urmă cu vreo doi ani, într-un articol din Baabel). Dacă Ucraina a rezistat până acum și a reușit să dea lovituri serioase Rusiei, acest lucru se datorează nu numai rezistenței ucrainenilor, și și colaborării internaționale în sprijinul acestei țări, pe plan financiar, strategic, militar și informațional. Din acest efort comun, partea leului i-a revenit Statelor Unite. Fără ajutorul lor, situația actuală ar fi fost mult mai defavorabilă Ucrainei.Read more…
Odiseea lui Pierre Massart și Marcel Brugnon (IV)
Istoria supravieţuirii lui Pierre Massart şi Marcel Brugnon a ajuns în paginile revistei noastre printr-o întâmplare fastă. George Dehut, un francez emigrat în Australia, a găsit pe internet amintirile Palmei Stern publicate în Baabel cu câţiva ani în urmă[1]. Numele ei îi era cunoscut din poveștile bunicului său, Perre Massart, care era unul dintre cei doi francezi cu care Palma a trecut ilegal frontiera României, pentru a se salva de deportarea la Auschwitz. Georges a reconstituit biografia bunicului său decedat, bazându-se pe însemnările care au rămas în urma lui, pe amintirile din familie şi, mai ales, pe o serie de discuții cu fostul său camarad de arme, Marcel Brugnon, celălalt francez care apărea în memoriile Palmei. Continuăm publicare extraordinarei poveşti de supravieţuire a celor doi militari francezi evadaţi. “Ne încercăm norocul la Budapesta – 15 decembrie 1942. Camaradul nostru Raymond Gleyze se angajase ca secretar la legația franceză. Odată cu noul birou al evadaților s-a creat un plus de muncă administrativă și el se ocupa de dosarele noastre. Ne-am dus la el la birou și l-am rugat să ne ajute să găsim de lucru. Declarațiile din dosarele noastre spuneau că eu sunt viticultor în Champagne și Pierre e negustor de confecții. Foarte curând, Raymond ne-a anunțat că are pentru noi oferte convenabile. Mie m-a propus să lucrez pentru o baroneasă. Am fost chemat la o adresă într-un cartier elegant al orașului. La adresa indicată era un palat enorm. Am fost admis într-un hol magnific, plin de marmură și de statui. Eram atât de uimit, încât m-am zăpăcit cu totul. Deodată a apărut o doamnă majestuoasă care vorbea perfect franceza….”Read more…
Adevărul despre doctorul Lazowski
Recent am citit pe Facebook un articol (1) despre doctorul polonez Lazowski care a salvat viețile a 8.000 de evrei în timpul Holocaustului. Subiectul mi s-a părut foarte interesant, atât ca evreu cât și ca medic, am început să caut informații suplimentare și rezultatul a fost… surprinzător. Dr. Eugeniusz Lazowski (2) a crescut într-o familie poloneză catolică din Varșovia. El a studiat medicina la Varșovia și și-a început cariera ca medic militar. odată cu capitularea Poloniei, a căzut prizonier de război. A reușit să evadeze, s-a ascuns o vreme la Varșovia, la părinți, și apoi s-a stabilit în orășelul Rozwadów (astăzi o suburbie a orașului Stalowa Wola) din sud-estul țării, unde și-a deschis un cabinet. Articolul de pe Facebook relatează că Lazowski împreună cu fostul său coleg de facultate, doctorul Stanislaw Matulewich, au găsit o cale originală de a-i proteja pe locuitorii orășelului și ai satelor din jur de urgia ocupației naziste. Cei doi au descoperit că injectând unei persoane un microb total inofensiv (Proteus OX19), se producea un rezultat fals pozitiv la analiza de tifos. Știind că germanii suferiseră crunt de tifos în Primul Război Mondial și că se temeau de această boală „ca dracul de tămâie”, în 1941 cei doi au înscenat o epidemie. Au trimis și probe de sânge de la acești „bolnavi” și rezultatele au ieșit, bineînțeles, pozitive. Întreaga zonă a fost pusă în carantină și naziștii s-au ferit să intre. Când au trimis totuși câțiva medici să verifice, aceștia au fost întâi ospătați, serviți cu votcă din belșug și apoi au fost păcăliți, li s-au arătat oameni care sufereau de alte boli. Riscul era enorm, dar șiretlicul nu a fost descoperit nici până în 1944, când a intrat armata sovietică. Se presupune că cca 8.000 de oameni, evrei și neevrei deopotrivă, au fost astfel salvați de la moarte.Read more…
Povestea neştiută a domnișoarei Pogany
Domnișoara Pogany este una dintre cele mai cunoscute opere a lui Constantin Brâncuşi. Dicționarele și cărțile de istoria artei, atunci când îi dedică marelui sculptor român chiar și numai câteva rânduri, folosesc ca ilustrație o reproducere a acestei opere. De fapt, Domnișoara Pogany sau Mademoiselle Pogany este o serie de sculpturi reprezentând același model: Prima variantă a fost realizată în 1912, din marmură, pe un soclu de calcar. Ochii larg deschiși, conturați clar, îi conferă o delicatețe extraordinară și o expresie visătoare… Opera este răspândită în mari muzee ale lumii: Philadelphia Museum of Art adăpostește versiunile I (1912) și III (1931- în marmură). Museum of Modern Art (MoMa) din New York deține o versiune din bronz pe care o are chiar de la modelul care a pozat pentru această operă. Iar la Centrul Cultural George Pompidou din Paris se găsește o altă variantă din bronz lustruit. Dar cine a fost modelul care a inspirat această sculptură celebră?Domnișoara Pogany, cea care a dat numele acestei capodopere, a fost pictoriţa Margit Pogany, născută în 1879 la Budapesta, fiica negustorului Sándor Pollatschek și a soției sale Fanny, născută Mandel. În 1905 familia și-a schimbat numele în Pogány… Margit Pogány avea o solidă pregătire academică în pictură. Ea a studiat sub îndrumarea Bertalan Karlovszky în Ungaria și Lucien Simon la Paris. O etapă fascinantă și mai puțin cunoscută din formarea ei s-a desfășurat în România și este legată de Școala de la Baia Mare. Începând din 1902, Margit a petrecut patru veri studiind la faimosul Centru Artistic Baia Mare. Una dintre lucrările sale de referință din acea perioadă, foarte bine primită de criticii vremii, este peisajul Pod la Baia Mare… Pe Constantin Brâncuşi l-a întâlnit în 1910, în Montparnasse, pe Rue de la Grande-Chaumière, la o pensiune frecventată de mulți artiști din cartier. Read more…
Cum a fost salvat un sul de Tora dintr-un lagăr nazist
În preajma sărbătorii de Simchat Torah, Ruchie, fiica verişoarei mele Yaffa, de binecuvântată amintire, mi-a povestit că în fiecare an, în această zi dedicată Cărţii Cărţilor, tatăl ei dansează cu un sul de Tora care a supravieţuit Holocaustului. Un sul de Tora pe care l-a salvat bunicul ei, riscându-şi viaţa. Mi-am exprimat dorinţa să scriu un articol despre această acţiune nobilă şi temerară, dar am aflat că Benzion Katz, tatăl lui Ruchie, a publicat-o în urmă cu patru ani în revista Mishpacha[1] şi e de acord cu apariţia ei în versiune română, în paginile virtuale ale revistei Baabel. “Măsoară doar 38 pe 25 cm, are peste un secol vechime și face parte din viața mea încă dinainte de a mă fi născut. Este sulul de Tora pe care tatăl meu l-a salvat de la piere, în timpul Holocaustului. L-a găsit în timpul detenţiei într-un lagăr de muncă nazist. Cui îi aparținuse și de unde provenea acest sul de Tora a rămas până astăzi o taină, dar povestea lui leagă trecutul, prezentul și viitorul, într-un lanţ ale cărui verigi sunt de nedesfăcut…”Read more…
NAZA la spitalul Soroka
Lucrez în domeniul calculatoarelor la spitalul Soroka din Beer Șeva. În dimineața zilei de sâmbătă, 7 octombrie 2023, în jurul orei nouă, am primit un telefon prin care mi se cerea să ajung urgent la spital, pentru a asigura serviciile informatice și pentru a muta anumite secții într-un loc mai protejat. La vremea aceea eram șeful tehnicienilor de calculatoare de la Soroka. Am telefonat echipei pentru a-i chema la lucru. Unii mi-au spus că nu pot veni, mai ales cei care aveau copii mici. Le-am înțeles teama. Și eu eram speriat, cu atât mai mult cu cât circulau zvonuri că teroriștii ajunseseră și la Beer Șeva. M-am urcat la volan și am „zburat” spre spital, printre alarme, trecând pe roșu, pe străzi pustii. Ce am văzut la urgențe îmi este greu să exprim în cuvinte. Nu mă refer la răniții care soseau fără întrerupere, ci la medici, asistente și infirmieri, oameni care își petrec viața salvând alte vieți și care sunt obișnuiți cu scene greu de privit. În acea dimineață îi vedeam ieșind pe rând afară, pentru a fuma o țigară și a-și lăsa lacrimile să curgă… Într-un război există, din păcate, și victime civile. Uneori, oamenii care nu participă la lupte sunt răniți sau uciși în urma unor atacuri îndreptate împotriva unor obiective militare. Acestea sunt numite, în limbaj militar, „pagube colaterale” sau „daune accidentale” — în ebraică, nezek agavi, sau pe scurt NAZA.Read more…
Reflecții despre cei care își propun să redescopere America
Hinter den Bergen wohnen auch Leute. Sei bescheiden, du hast noch nichts erfunden und gedacht, was nicht Andere vor dir schon gedacht und erfunden. Und hättest du’s, so betrachte es als ein Geschenk von Oben, das du mit Anderen zu theilen hast. (Nu ești singur pe lume. Fii modest, încă nu ai descoperit și nu ai gândit nimic care nu a fost deja inventat sau gândit de alții. Și chiar dacă ești original, consideră acest lucru ca pe un dar din ceruri pe care trebuie să-l împarți și cu alții.) Fraza de mai sus apare în postfața la prima ediție a Albumului pentru tineret al lui Robert Schumann, (1810–1856), compozitor și critic muzical german, una din figurile importante ale romantismului. Un vechi prieten și tovarăș de breaslă obișnuia să înceapă fiecare prezentare a unei idei noi cu: „eu primul și înaintea mea mulți alții”… Pe vremuri, oricine avea șanse să „redescopere America”. Sursele de informații erau restrânse, accesul la noutăți era limitat și nu e de mirare că în istoria artei, literaturii și tehnologiei apar dispute privitoare la dreptul de a fi considerat primul, inventatorul și promotorul unei idei sau al unui aparat. Iată un exemplu din specialitatea mea: ideea injectării epidurale de opioizi a apărut aproape concomitent în două reviste medicale, la interval de numai câteva luni. Cine poate fi considerat promotorul tehnicii, cel care a publicat primul sau cel al cărui articol a fost trimis primul la redacție spre a fi publicat?Read more…
Soprana Alma Gluck și visul american
Oare visul american se poate naște în „dulce târgul Ieşului”?Surprinzător, răspunsul este „da”, atunci când Reba / Rebecca, născută la 11 mai 1884, al şaptelea copil și mezina familiei lui Leon / Leib Feinsohn și a soției sale Zara / Sara, ajunge la New-York, chiar la Metropolitan, şi încă în parteneriat cu Caruso, alături de care a cântat pe scenă şi a realizat înregistrări memorabile (La bohème, La traviata). A fost admirată şi apreciată nu doar de tenorul number one al planetei, ci de critica muzicală, de publicul cunoscător şi, mai ales, de exigentul cuplu directorial al MET, Arturo Toscanini şi Giulio Gatti-Casazza, veniţi direct de la Scala. A avut un destin de poveste: a făcut pionierat în perioada noii tehnologii – discurile de gramofon, a fost prima voce feminină care a vândut peste un milion de discuri (la casa Victor), a fost una din fondatoarele American Guild of Musical Artists (AGMA). A fost soţia cunoscutului violonist, dirijor şi profesor Efrem Zimbalist, alături de care a făcut numeroase turnee. A fast mama unei strălucite generaţii artistice: Abigail Marcia Davenport născută Glick (scriitoare, critic muzical, prim biograf mozartian pe noul continent, reputat comentator al producţiilor MET), precum și a Mariei Virginia şi a lui Efrem Zimbalist jr. Acesta a fost actor, producător şi scriitor, veteran decorat în al Doilea Război Mondial, deţinător al unei „stele” pe Hollywood Walk of Fame şi al unui Gloden Globe. El a montat trei din operele lui Gian Carlo Menotti, printre care Consulul, câştigătoare a unui Pulitzer Prize for Music. Read more…
De la casa lui Nelly Schumacher la un hotel boutique
Pe strada Lohamei HaGhetaot, paralelă cu bulevardul Ben-Gurion, artera principală a Coloniei Germane din Haifa, se află o clădire de piatră cu o arhitectură aparte. Aceasta a fost locuința lui Nelly Schumacher, fiica lui Gottlieb Schumacher, arhitect, inginer și cercetător al Palestinei, una din personalitățile marcante ale Comunității Templere din Haifa. Astăzi, clădirea face parte din Hotelul Schumacher. Templerii erau membrii unei mișcări religioase protestante din Germania, întemeiate în secolul al XIX-lea de Christoph Hoffmann. Denumirea mișcării, Tempelgesellschaft (Societatea Templului), se inspira din semnificația spirituală a Templului din Ierusalim. Potrivit concepției fondatorilor săi, adevăratul templu al lui Dumnezeu nu era o clădire, ci comunitatea credincioșilor, un „templu viu”, întemeiat pe credință și principii morale. Templerii considerau că stabilirea în Țara Sfântă și întemeierea unor comunități bazate pe credință și muncă erau o cale de realizare a idealurilor lor religioase. Începând din 1868, templerii au întemeiat mai multe colonii în Palestina, prima dintre acestea fiind Colonia Germană din Haifa. Templerii au contribuit considerabil la dezvoltarea agriculturii, comerțului, transporturilor și construcțiilor, introducând metode și tehnologii moderne pentru acea perioadă. (Deși numele lor poate crea confuzii, templerii germani nu aveau nicio legătură cu Ordinul Cavalerilor Templieri din Evul Mediu.)Read more…
JOI. UN AN. NOIEMBRIE (I)
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. “2 Noiembrie. Allerseelen (Ziua Morților). E chiar ciudat câte sărbători cad în zile de joi! De parcă anul acesta joia ar fi în Champions League a sărbătorilor. Dar nici măcar în Renania catolică nu e o sărbătoare legală, ci doar o zi (ne)obișnuită de lucru, așa că mă pregătesc să plec la clinică. Totul e de-acum rutină, merge aproape automat: îmi pregătesc cafeaua, îmi încălzesc termosul, îmi fac sanvișurile, îmi iau pagerul clinicii, pixul, ochelarii, casca de bicicletă și la drum! Adesea, după câteva sute de metri, mă trezesc că am uitat ceva și atunci decid dacă are rost să mă întorc. Pentru cască, șansele sunt fifty-fifty, pentru ochelarii de citit mă întorc neapărat. Astăzi totul merge ca pe roate, doar că după Sărbătoarea Tuturor Sfinților, frigiderul e gol și trebuie să-mi cumpăr un sandviș la brutăria de după colț. Pe drum trec pe lângă o placă comemorativă pe casa unde a locuit Edith Stein, cea care a fost ucisă de naziști și apoi beatificată. Convertirea la catolicism, viața la mânăstire, caritatea, nimic nu a salvat-o de furia oarbă a urii de rasă.”Read more…
Alegerile din Israel – Ziua de după
Îmi amintesc de o glumă veche: Plutonierul vine la o grupă de soldați și le spune: “- Am o veste bună și una proastă. Vestea bună este că mâine schimbați ciorapii. – Și care e vestea proastă? – întreabă unul din soldați. – Că îi schimbați între voi.” Și la alegerile din Israel am o veste bună și una proastă. Vestea bună (pentru unii) este că Netanyahu le-a pierdut. Din blocul majoritar de 68 de mandate, la ora scrierii acestor rânduri a rămas cu 55. Vestea proastă este că opoziția nu le-a câștigat. Îmi este greu să îmi amintesc de un singur lucru bun făcut de guvernul lui Netanyahu în ultimii cinci ani. Deși a avut oarecare reușite în acest domeniu, nu a reușit nici să schimbe regimul iranian și nici să înlăture amenințarea nucleară. Dovada e posterul pe care l-a publicat el însuși acum câteva zile, cu ciuperca atomică deasupra Tel Avivului. De catastrofa din 7 octombrie nici să nu mai vorbim. Pe plan economic el ne promite în stil churchillian: „Nu am nimic altceva să vă ofer decât sânge, lacrimi și bitcoini.” El însuși înțelege că sancțiunile economice europene (care ar fi putut fi evitate) ne vor afecta pe toți – sau cel puțin pe aceia dintre noi care nu și-au pus banii la adăpost în bănci elvețiene.Read more…
Realitatea alternativă. În ajun de alegeri
În actualele alegeri din Israel bătălia se dă între doi candidați principali: Eisenkot și Netanyahu – între un om care și-a pierdut fiul în războiul din Gaza și unul care și l-a trimis pe al lui să petreacă la Miami, între un om care își dorește să servească țara și unul care își dorește ca țara să-l servească pe el. Într-un loc în care ethosul patriotic este predominant, acesta ar trebui să fie un no-brainer, un meci de fotbal între Barcelona și Avântul Chiajna. Dar, din păcate, nu este. Acum câțiva ani, un coleg de serviciu și-a cumpărat niște ochelari OCR prin care se vedeau lucruri care nu s-au petrecut niciodată, dar păreau atât de reale încât aveai impresia că sunt aievea. Mi i-a dat și mie să-i încerc. Într-adevăr, nu mai puteai distinge între real și imaginar – întindeai mâna să prinzi păianjeni inexistenți, te fereai de trenuri care nu veneau. La alegeri, jumătate din populația Israelului folosește acești ochelari. Susținătorii lui Netanyahu se împart în două categorii. Sunt cei care cred sincer că el e Mesia, trimisul lui Dumnezeu pe pământ. În urmă cu 30 de ani, rabinul congregației Habad, rabinul din Lubavitch, a mormăit ceva care a fost interpretat în felul acesta. Dacă ar fi trăit astăzi, probabil că rabinul și-ar fi retractat afirmația, căci era un om inteligent. Dar cei care l-au urmat sunt mai puțin dotați și cred în continuare că Netanyahu este omul providențial trimis de Cel de Sus, chiar dacă în schimbul lui s-a petrecut cea mai mare tragedie a poporului evreu de după Holocaust. Și cu astfel de „argumente” nu ai cum să te lupți. Dar mai este și a doua categorie…Read more…
Cum se distruge o democraţie…
O masă critică de „indignați” reprezintă acel punct de cotitură sociopolitic în care numărul cetățenilor profund nemulțumiți, revoltați și alienați de sistemul politic actual devine suficient de mare pentru a bloca, destabiliza sau transforma radical instituțiile statului. În sociologie, „masa critică” este pragul de la care o dinamică socială devine auto-sustenabilă și generează o reacție în lanț care nu mai poate fi oprită prin metodele administrative clasice. Atunci când această masă este compusă din „indignați” (oameni ghidați de furie legitimă sau speculată, lipsă de încredere în elite și sentimentul de nedreptate), ea capătă un potențial distructiv masiv la adresa democrației liberale. Cum poate această masă critică să distrugă o democrație? 1. Erodarea încrederii în instituții: Atunci când o parte semnificativă a populației nu mai crede în corectitudinea alegerilor, a justiției sau a presei libere, contractul social se rupe. Instituțiile își pierd autoritatea morală și nu mai sunt recunoscute ca arbitri legitimi.Read more…
Odiseea lui Pierre Massart și Marcel Brugnon (III)
Istoria supravieţuirii lui Pierre Massart şi Marcel Brugnon a ajuns în paginile revistei noastre printr-o întâmplare fastă. George Dehut, un francez emigrat în Australia, a găsit pe internet amintirile Palmei Stern publicate în Baabel cu câţiva ani în urmă[1]. Numele ei îi era cunoscut din poveștile bunicului său, Perre Massart, care era unul dintre cei doi francezi cu care Palma a trecut ilegal frontiera României, pentru a se salva de deportarea la Auschwitz. Georges a reconstituit biografia bunicului său decedat, bazându-se pe însemnările care au rămas în urma lui, pe amintirile din familie şi, mai ales, pe o serie de discuții cu fostul său camarad de arme, Marcel Brugnon, celălalt francez care apărea în memoriile Palmei. Continuăm publicare extraordinarei poveşti de supravieţuire a celor doi militari francezi evadaţi. “3. Ungaria. Noi credeam că de vreme ce trecuserăm granița și eram pe pământ maghiar, nu ne mai rămânea decât să găsim o linie ferată, să ne ascundem într-un vagon de marfă și, cu puțin noroc, să ajungem la Budapesta, unde speram să luăm legătura cu legația franceză. Eram naivi, credeam că va fi simplu… În fața noastră se afla un sat. Cu ultimele puteri am fugit spre biserică, speram că preotul o să vorbească germana, poate chiar puțină franceză. Biserica era deschisă, dar înăuntru nu era nimeni. Am ieșit din nou și ne-am adresat unei femei care trecea prin preajmă. Nici ea nu ne-a înțeles, dar văzând că suntem înfometați, ne-a dat ceva de mâncare. Tocmai când să cădem pradă disperării, s-a apropiat de noi un băiat de vreo 14 ani. – Messieurs, sunteți francezi?”Read more…
Fascismul, ca prăbuşire a centrului
Este bine cunoscut faptul că, în septembrie, alegerile din landurile Mecklenburg-Pomerania Inferioară și Saxonia-Anhalt au fost marcate de ascensiunea extremei drepte. Partidul AfD (Alternativa pentru Germania) a obținut 38%, respectiv 43,8% din voturi în cele două parlamente regionale. Partidul creștin-democrat CDU, de centru-dreapta, a pierdut mult teren în ambele cazuri. Tot în septembrie, consiliul local al orașului Heidenau, din fosta Germanie de Vest, a adoptat o rezoluție comună a reprezentanților AfD și CDU prin care s-a decis ca pietrele de poticnire “Stolpersteine”, amplasate în fața ultimelor locuințe ale victimelor evreiești ale orașului, să nu mai fie instalate. De acum înainte, locul plăcuțelor comemorative va fi în cimitir, nu pe străzile orașului. De altfel, inițiativa a pornit din Köln, tot din fosta Germanie de Vest. Așadar, nu din regiunile est-germane, despre care se știe că sunt mai receptive față de extrema dreaptă.Read more…
David Sarnoff – de la imigrant pauper la magnat al industriei americane
Dacă astăzi deschidem radioul imediat după ce ne trezim ori televizorul imediat după ce ajungem acasă și privim acest gest ni se pare cât se poate de normal și banal, puţini dintre noi cunosc numele omului și istoria din spatele acestor tehnologii. Povestea a început cu David Sarnoff, care s-a născut în 27 februarie 1891 în orășelul Uzlyany, lângă Minsk, în Imperiul Rus (astăzi Belarus), într-o familie evreiască modestă. Tatăl său, Avraham, era croitor și se lupta nu doar cu greutățile zilnice pentru asigurarea celor necesare unei familii numeroase, ci și cu o boală de plămâni care îl storcea de puteri. Micul David a petrecut o parte din copilărie învățând la o școală religioasă (heder) din Uzda, unde studia intensiv textele Talmudice, dezvoltându-și în felul acesta o memorie fotografică remarcabilă. În anul 1900, când David avea nouă ani, întreaga lui familie a emigrat în SUA, stabilindu-se în cartierul sărac Lower East Side din Manhattan. Cum tatăl său era prea bolnav ca să poată munci, David a preluat rapid rolul de sprijin principal al familiei. A învățat limba engleză într-un timp record, vânzând ziare la colț de stradă de la ora 4 dimineața. Micul vânzător citea cu tot mai multă curiozitate articolele din acele publicații. În 1906, David Sarnoff, de-acum un adolescent dornic să lucreze în presă, voia să meargă la birourile ziarului New York Herald, dar din greșeală a intrat la Commercial Cable Company.Read more…
Transnistria. Calvarul Lidei Burihovici-Havas (II) *
Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta am ascultat-o într-o după-amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas, o femeie fragilă, aproape nonagenară, mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care o întrerupea. Se oprea, bea puțin lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit. înainte de a continua. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre. “Îmi doream obiele şi o bucată de săpun. Mama a murit lângă mine, dar eu eram tânără şi voiam să trăiesc. M-am vindecat de tifos, nici eu nu ştiu cum, se pare că am avut zile. Într-o zi au venit în lagăr un grup de jandarmi şi unul dintre ei a strigat: „Aici, printre voi, împuţiţilor, se găseşte vreun ceasornicar?” Ştiam că Sioma, un băiat de vreo 13-14 ani, a cărui mamă fusese împuşcată la fel ca mama mea, se pricepea la ceasuri. Tatăl lui fusese bijutier şi în atelierul său se reparau și ceasuri. Băiatul deprinsese câte ceva şi l-am îndemnat să se anunţe. Sioma s-a anunţat cu timiditate și jandarmii i-au spus „Hai cu noi.” Sioma le-a spus că are nevoie de ajutor și vrea să o ia şi pe sora lui și pe mine…”Read more…
Sfârşitul şoaptelor. Decembrie 1989 – o carte de citit neapărat!
Datorită surorii mele am dat peste o carte care, după părerea mea, e un must pentru cei care trăiesc în România de azi, e un must pentru cei care au părăsit România (ca mine și ca toți membrii familiei mele) înainte ca viața de acolo să se transforme într-un calvar, dar, mai ales, cartea e un must pentru cei care au respirat zilnic acel aer infestat de lipsuri, de deznădejde, când soarele lumina doar pământul, nu și pe cei ce se chinuiau să țină piept vicisitudinilor sorții impuse de un individ fără carte, fără cultură, fără educație, dar cu un puternic iz de dictator și complet lipsit de scrupule și de omenie. Este vorba de romanul Sfârșitul șoaptelor. Decembrie 1989, (titlul original I Betrayed You).Read more…
Patterson, intoxicația cu plumb și criminalitatea
În 1956, geochimistul american Clair Cameron Patterson a fost primul care a stabilit în mod acurat vârsta Globului Pământesc (4.55 miliarde de ani), număr care nu este contestat nici astăzi. Tot el a fost printre primii care au atras atenția cercetătorilor și publicului asupra creșterii contaminării mediului înconjurător cu plumb, inclusiv prin includerea acestui metal în combustibili. Adausul de tetraetilplumb mărea cifra octanică a benzinei, ducând la o îmbunătățire a randamentului motorului și la economie de benzină. Dar astăzi benzina cu plumb a fost scoasă din uz în întreaga lume. Intoxicația cu plumb (plumbism, saturnism). Plumbul este un metal toxic care intră în componența scoarței Pământului. Fiind omniprezent, el produce o contaminare extensivă a mediului înconjurător. Expunerea omului la plumb este asociată cu probleme serioase de sănătate, efectul depinzând de concentrația plumbului în sânge. Plumbul a fost folosit încă din antichitate. Apeductele romane erau zidite din piatră sau ciment și uneori canalul prin care curgea apa era căptușit cu plumb.Read more…
Eu cu cine votez?
Se apropie iar alegerile în Israel și, ca de obicei, poporul se împarte în două tabere aproape egale. Ori cu Bibi, ori împotriva lui. Și pentru că niciuna dintre marile tabere nu are majoritatea necesară pentru a guverna singură, fiecare este gata să facă compromisuri cu partide mai mici, aflate la extremele spectrului politic: de dreapta, în cazul lui Bibi, sau de stânga, în cazul celor care sunt împotriva lui. Eu sint un om al erei comuniste. M-am născut în 1966, la un an după urcarea la putere a „celui mai iubit dintre pământeni” 😊 și am părăsit România în 1988, cu un an înainte de execuția „celui mai urât dintre pământeni” și de căderea regimului comunist român. Dar, pentru a explica de ce întrebarea „Eu cu cine votez?” nu este pentru mine una chiar atât de simplă, trebuie să mă întorc puțin mai devreme, la începutul anilor ’30 ai secolului trecut.Read more…















