Am decis ca în prezentul articol să nu scriu despre dramaticele evenimente recente, aștept să se decanteze puțin esența lor și să se împrăștie fumigenele propagandistice. Mai ales cele guvernamentale, de pretutindeni. Am scos din „sertar” două texte pe care le-am scris anul trecut, două articole de atitudine, personale, care sunt de fapt previziuni și mici sinteze obținute după ani de urmărire atentă a mass mediei internaționale. Sper ca aceste previziuni pentru viitor, destul de sumbre în esența lor, să apară într-un viitor volum cuprinzând articolele pe care le-am scris în Baabel. Europa a ratat deja “viitorul luminos”. Din punct de vedere demografic, populația este într-un declin numeric catastrofal de vreo trei decenii și doar influxul migrator din Africa și Asia o menține pe linia de plutire. Depopularea accentuată în zonele rurale și izolate și lipsa acută a forței de muncă sunt compensate prin imigrația forțată a unor populații total străine de civilizația bătrânului continent, majoritatea de religie islamică, inadaptabilă la valorile europene, iudeo-creștine și tradiționale. Ele nu pot fi integrate, de aceea putem asista în scurtă vreme la situații de război civil, de revolte ale suburbiilor, de atrocități etnice și religioase în masă. Adio stabilitate și pace internă, Europa va semăna treptat cu Orientul Mijlociu.Read more…
Eu şi Fizica
Uneori visez că predau un curs (sau o lecţie) de fizică şi după ce scriu pe tablă mai multe rânduri de formule, nu-mi amintesc continuarea demonstraţiei. Rămân înţepenită (aşa cum numai în vise se întâmplă), nu pot scoate niciun cuvânt şi îmi doresc să intru în pământ de ruşine. Apoi mă trezesc şi răsuflu uşurată: „Slavă Domnului că am scăpat!” De treizeci de ani nu mai învăţ, nu mai predau şi nu mai fac cercetare în domeniul fizicii şi ori de câte ori conştientizez acest lucru, încerc cel mai autentic sentiment de libertate greu de explicat, din moment ce nimeni nu m-a obligat să urmez Fizica, ci a fost opţiunea mea, încă din gimnaziu. În clasa a IX-a, am promovat la faza finală (şi am şi beneficiat de o tabără unde m-am distrat excelent). Următorul pas (firesc) a fost clasa specială de fizică (o clasă cu colegi de nota zece şi o atmosferă fabuloasă) unde am fost din nou finalistă la olimpiadă. E drept că niciodată nu am fost premiată la faza națională, nereuşind să obţin punctajul necesar. Dar am perseverat… Aproape că mă convinsesem că Fizica era destinul meu. Ne lega o relaţie bazată pe afecţiune sinceră, dar lipsită de pasiune, care promitea stabilitatea. În paralel scriam (şi uneori publicam) poezie şi proză şi citeam în neştire literatură (şi nu cărţi de fizică). Totuşi, după bacalaureat am fost gata-gata să abandonez cariera de fiziciană, însă m-au împiedicat… Tezele din iulie…Read more…
Rusia a pierdut războiul economic cu Europa
Războiul din Ucraina devine din ce în ce mai complicat odată cu apropierea primei aniversări a izbucnirii lui. Armata ucraineană a obținut o serie de victorii, în primul rând morale, ținând cont de neașteptata rezistență a populației în pofida rezultatelor sângeroase ale bombardamentelor rusești, în pofida victimelor din rândul populației civile ca urmare a politicii de tabula rasa urmată de Rusia, de distrugere totală a infrastructurii Ucrainei, practic de a rade țara de pe suprafața pământului. Loviturile nimicitoare ale armatei ruse au îndârjit populația și pe liderii militari și politici, ultimul obiectiv pe care și l-a propus președintele Zelensky fiind recucerirea tuturor teritoriilor anexate de armata rusă ca o condiție a lansării unor negocieri de pace. Primul obiectiv în vizor ar fi Crimeea. Ideea este într-un fel susținută și de Statele Unite, dar partea americană vede lucrurile altfel decât cea ucraineană. Nu se vorbește de eliberarea propriu-zisă, ci de o permanentă amenințare a teritoriului, de paralizarea legăturilor dintre Crimeea și celelalte zone ocupate de ruși, deci de eliminarea posibilității unei ofensive din această direcție, sau a unui sprijin pentru armata rusă.Read more…
O vizită la Centrul Memorial ANZAC din Beer Șeva
Propunerea mea către vizitator/cititor este să privească spre orașul Beer Șeva așa cum este astăzi – viață, universitate, dezvoltare urbanistică, etc. – prin prisma anilor care au trecut de la bătălia din 31 octombrie 1917: bătălia pentru Beer Șeva. Centrul Memorial ANZAC, un unicat în Israel, se referă la epopeea soldaților britanici din corpul de armată australian și neozeelandez ANZAC, Australian and New Zealand Army Corps, la bătălia pentru cucerirea orașului Beer Șeva din octombrie 1917. Bătălia pentru Beer Șeva trebuie ancorată în ansamblul general al Primului Război Mondial (28 iulie 1914 – 11 noiembrie 1918), scena de desfășurare fiind Orientul Mijlociu. Început în Europa, Primul Război Mondial a adus pe scenă cele două tabere combatante: Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman împotriva Marii Britanii, Statelor Unite, Franței, Rusiei, Italiei și Japoniei. Însă, destul de rapid, a poposit în Orientului Mijlociu. În primele luni ale războiului, Turcia și-a păstrat neutralitatea, dar în 2 august 1914 a semnat un pact secret cu Germania; curând, două nave de război germane s-au îndreptat spre Istanbul. Cu ajutorul Germaniei, Imperiul Otoman a minat strâmtoarea Dardanele[1], blocând trecerea din Marea Mediterană spre Marea Neagră și paralizând astfel legătura dintre Rusia (care avea ieșire Marea Neagră) și aliații ei. Ca urmare, la începutul lunii noiembrie 1914 Rusia, Marea Britanie și Franța au declarat război Imperiului Otoman. Spargerea blocadei Dardanelelor presupunea cucerirea strâmtorilor, precum și a Istanbulului, inima Imperiului Otoman. Londra a hotărât trimiterea unei flote franco-britanice în sudul Peninsulei Gallipoli, dar atacul prelungit (19.02.1915 – 09.01.1916) a eșuat lamentabilRead more…
Viktor Orbán va muta Ambasada Ungariei la Ierusalim
Săptămâna trecută, potrivit unor informații neoficiale, premierul Ungariei Viktor Orbán ar fi convenit cu premierul israelian Benjamin Netanyahu să mute luna viitoare Ambasada Ungariei de la Tel Aviv la Ierusalim. Oficialități de la ministerul israelian de Externe au declarat cotidianului Zman Yisrael, varianta ebraică a ziarului Times of Israel, că decizia a fost luată după tratative diplomatice intense dintre Eli Cohen, ministrul israelian de externe, și omologul său maghiar Péter Szijjártó. Intențiile Budapestei nu ar trebui să ne surprindă, deoarece încă în urmă cu doi ani a fost deschisă la Ierusalim o reprezentanță comercială a Ungariei și în cuvântările ținute la inaugurare se vorbea despre eventualitatea mutării ambasadei, fără să se fixeze vreun termen. După ce Donald Trump, în calitatea lui de președinte al SUA, a luat măsura mutării Ambasadei SUA, s-a crezut că exemplul va fi urmat și de alte state, dar rezultatele au fost mult sub așteptări, abia câteva țări, cu un rol nesemnificativ în ceea ce privește relațiile bilaterale, au decis să facă acest pas. Au existat promisiuni, dar alegerile din statele în cauză care au adus la conducere partide și personalități cu alte orientări au determinat abandonarea ideii. Mutarea unor ambasade la Ierusalim este o problemă deosebit de sensibilă, deoarece ar contraveni unor înțelegeri sau acorduri internaționale legate de procesul de pace din Orientul Mijlociu,…Read more…
Victimele colaterale ale războiului din Ucraina
Suntem în al doilea an al sângerosului război din Ucraina, cu mii de victime, civile de partea Ucrainei, militari din partea ambelor părți. Ca și alții, admir curajul poporului ucrainean, abnegația lui de a nu părăsi câmpul de luptă chiar când poate știința militară ar recomanda o altă strategie, capacitatea președintelui Zelensky de a insufla curaj poporului și de a-i cere sacrificii pentru cauza țării. Într-un cuvânt, am susținut și susțin cauza lor, este o țară agresată fără motiv, deoarece argumentele Rusiei sunt puerile și sper că se va ajunge la un moment dat la o pace rațională. Subliniez cuvântul rațional, deoarece chiar dacă îți propui obiective maximaliste, trebuie să fii realist și să-ți dai seama ce se poate și ce nu. Concret, cel puțin după opinia mea, eliberarea întregului teritoriu ucrainean, inclusiv Crimeea, este o himeră. Niciodată Rusia nu va fi de acord, iar eu nu cred că la ora actuală Ucraina are capacitatea de a o cuceri militar, sau dacă da, cu niște sacrificii imense, cu numeroase victime colaterale. Teoretic, Crimeea ar putea fi recăpătată printr-un tratat de pace în condițiile spulberării armatei ruse și ale existenței unor imense presiuni internaționale, ceea ce în prezent nu este cazul, deoarece, din păcate, nu întreaga lume consideră războiul din Ucraina un casus belli global, ci o problemă între Europa, SUA și Rusia, iar Moscova mai are dacă nu chiar prieteni, susținători din varii interese. În continuare, Ucraina ar trebui să mențină marea simpatie de care s-a bucurat de la începutul războiului și să nu se afle în situații care i-ar înstrăina prietenii.Read more…
Păstorul cel mai bun
A încetat din viață, la căminul Rosen, Lippa Segal Baroti, fost inginer, oficiant de cult și unul dintre cei mai intimi cunoscători ai istoriei comunității evreiești locale. A fost apropiat al rabinului Moses Rosen, a fost nepot de rabin și fiu de oficiant de cult, a fost o personalitate puternică și excentrică. La șase ani a fost victima unui episod antisemit violent, fiind bătut și aruncat din tramvai împreună cu tatăl său pe motive rasiale (îmbrăcați tradițional, erau țintele cele mai sigure). Acest episod a lăsat urme fizice (un tremurat care nu l-a părăsit niciodată) și importante sechele psihice. La douăzeci și ceva de ani, și-a sfidat întreaga familie religioasă conservatoare, de rabini proveniți din Leviți, căsătorindu-se cu o creștină. Nici ea nu a trecut la iudaism, nici el nu s-a botezat. Ba și-au luat amândoi ambele nume – când l-am cunoscut am fost convins că Baroti e nume sefard. L-am întrebat și am aflat cu surprindere că este numele soției, ardelenesc, provenit din maghiarul Báróczi. Până la moartea doamnei Olimpia, în 2018, au rămas nedespărțiți, trăind într-o simbioză amuzantă.Read more…
Călătorind așa cum am visat mereu (6). Curiozități și măgăruși
De Franța sunt atașată în cel mai drag mod încă din tinerețe, atunci când se constituia într-un vis care părea irealizabil, Cortina de Fier fiind lăsată bine peste partea aceasta a lumii. Franța are câte ceva pentru fiecare vizitator al său: peisaje încântătoare și foarte diverse, istorie extraordinar de bogată, cultura care de sute de ani își pune amprenta pe întreaga Europă (aici s-au câștigat cele mai multe premii Nobel pentru literatură), are artă, tehnologie avangardistă, gastronomie (în medie aici se lansează zilnic două cărți de rețete), vinuri, modă (este considerată capitala mondială a parfumurilor), cinema, până și maniere și multe altele, pe alese, asta doar la o trecere în revistă foarte sumară. În plus, această țară mi-a oferit și privilegiul unei prietenii care rezistă de decenii. Curiozitățile Franței sunt multe, lucruri care o fac interesantă la fiecare pas, fiind cea mai vizitată țară din lume, iar Parisul este cel mai fotografiat oraș. Franța este țara cu cele mai multe fusuri orare din lume, 12, unul pentru Franța metropolitană (France métropolitaine) aflată în Europa și 11 pentru Franța de peste mări (France d’outre-mer) teritoriile franceze aflate pe celelalte continente, unde trăiesc cam 2,5 milioane de francezi pe 20% din suprafața totală a țării.Read more…
O după-amiază cu ceva dulce
Nu știu de ce amintirile pe care le păstrez din orășelul copilăriei și adolescenței mele sunt legate mereu de vară. Așezat cuminte în câmpia transilvană, fizic aproape de mine, dar emoțional foarte departe, orășelul îmi trezește doruri cărora nu prea pot să le fac față. Foarte rar, când ajung în acele locuri, nostalgia mă sugrumă, pur și simplu. Dorul de oamenii iubiți pe care i-am pierdut este o senzație intensă, fizică. Pe vremea când încă nu primise statutul de oraș, în anii ‘60, Marghita era o comună cu aer patriarhal, cu clădiri vechi înșirate de-a lungul străzii principale, strada Republicii, care șerpuia alene prin centrul ei. Aveam 15 ani când casa noastră a fost demolată, pe locul ei construindu-se un bloc, așa cum se întâmplase deja peste drum de noi și în zonele apropiate, dar țin minte, de parcă aș vedea o fotografie, cum arăta strada Republicii când încă nu umblam la școală, dar eram destul de mărișoară ca să-mi amintesc locuri, întâmplări și oameni.Read more…
O amintire a mamei mele
Mama mea și-a scris amintirile pe la vârsta de 80 de ani. Au fost chiar publicate în Baabel, în mai-iunie 2016. După aceea a mai readus uneori crâmpeie de amintiri, dar totul era deja scris, până când, într-o zi, mi-a relatat o poveste pe care nu o cunoșteam și care mi-a făcut părul măciucă. La Cernăuți, ordinul de ghetoizare a venit la sfârșitul lui septembrie 1941. Mama avea 15 ani. În ghetou înghesuiala era atât de cumplită, încât oamenii nu aveau loc să doarmă nici măcar pe podea. Astfel că familia s-a prezentat „voluntar” pentru deportare în Transnistria, în primul transport. Au fost duși cu trenul, în vagoane de vite, până la granița României, în satul Ataki (azi Otaci), urmând să fie apoi trecuți Nistrul spre Moghilev cu barca. Între timp au fost „cazați” într-un lagăr înconjurat cu sârmă ghimpată, în niște barăci ude și pline de noroi după o inundație recentă.Read more…
Surprizele unui israelian de vârstă medie.
Scriu aceste rânduri în ziua aniversării a 51 ani de existență a mea ca cetățean israelian. Emigrarea noastră a avut loc în ”celebra” seară Okamoto, în care trei teroriști ai așa-zisei Armate Roșii Japoneze au ucis 27 israelieni și străini pe aeroportul din Lod (azi Ben Gurion). Noi plecaserăm spre centrul de absorbție din Karmiel (nordul țării) cu 15 minute înainte de începerea măcelului, despre care am aflat pe drum de la șoferul de taxi care, jumătate vorbind și jumătate mimând, ne-a povestit ce auzise la radioul mașinii că se întâmplă acolo unde noi fuseserăm doar cu o oră înainte. Am schimbat priviri îngrijorate cu soția mea și ne-am spus că am intrat într-o poveste din care nimeni nu știe cum se poate ieși. A doua zi de dimineață, după prima noapte petrecută pe pământul Țării Sfinte, ne-am trezit într-un cumplit zgomot de avioane care zburau chiar deasupra capetelor noastre. Pentru noi era clar: suntem în război! Ne-am zis: acesta e răspunsul Israelului la atacul de aseară. Totul părea logic, iar explicațiile funcționarului centrului de absorbție, că așa trec avioanele ”la noi”, adică nu era nimic neobișnuit, nu m-au abătut de la ideea că ne începem viața cea nouă cu o conflagrație militară de amploare.Read more…
Maria și Iosef – Jurnalul unui vis
Pe Maria Găitan Mozes am cunoscut-o personal în 2021, la ICR, la o lansare comună de carte moderată de Cleopatra Lorințiu. Regret că am cunoscut-o atât târziu. De curând ea a împlinit 95 de ani și a fost sărbătorită la sediul HOR, de la Haifa, De curând Maria Găitan Mozes a împlinit 95 de ani şi a fost sărbătorită la sediul HOR [2], de la Haifa, de catre Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Romana, al carei director este Dragos Nelersa. Cu acel prilej am rostit discurs pe marginea romanului Maria şi Iosef – Jurnalul unui vis. Cartea scrisă de soţul ei, Iosef Mozes, începând din 2009, a fost păstrată de Maria în manuscris timp de mulţi ani. Am citit-o dintr-o suflare, mai ales pentru că mi-am dat imediat seama cine sunt protagoniştii. Povestea m-a impresionat prin paralelismul cu personajele biblice cu acelaşi nume, simboluri ale unor legende. Am citit mai întâi titlul romanului şi i-am urmărit cu atenţie cursul care urmează o sinuoasă cale a destinului. Cei doi eroi, Maria şi Iosef, se întâlnesc datorită întâmplării, sunt despărţiţi de împrejurări, evenimentele se repetă și în cele din urmă ei se reîntâlnesc pentru a nu se mai despărţi. Oare nu am putea vorbi de PREDESTINARE? Prima lor întâlnire se petrece spre sfârşitul anului 1943, atunci când Iosef, împreună cu alţi tineri evrei, este trimis la munca obligatorie de curăţare a zăpezii în apropierea Primăriei Sectorului 1 – lângă Piaţa Amzei. Maria avea 15 ani şi Iosef 16. “Mă cheamă Maria”, spune fetişcana cu codiţe blonde și ochii verzi, iar băiatul îi răspunde: “Pe mine mă cheamă Iosef”.Read more…
“Întreabă înainte, ca să te poți bucura după”. Ce trebuie să știe un pacient despre o anestezie iminentă
Cei de un leat cu mine și care mă cunosc cu adevărat știu că sunt extrem de curajos. Chiar și ofertele repetate de a-mi pune capul în gura deschisă al leului de la circul de stat Ulan Bator am respins din cauza unui factor de excitare prea scăzut. Acum însă mă confrunt cu cele mai periculoase creaturi care trăiesc pe planeta noastră: colegii mei de breaslă. Cu alte cuvinte, adevărata vitejie este dorința mea e de a publica aici, în Baabel, un articol despre domeniul care a reprezentat viața mea profesională până acum un an și jumătate, cel puțin așa cum l-am cunoscut până în ziua în care ”am urcat sculele în pod”. Mulți dintre cititorii și colaboratorii revistei fiind colegi de breaslă și alții având legătură cu domeniul sănătății, sper că articolul să stârnească un viu interes. Important este ca și cei câțiva cititori care nu fac parte din categoriile de mai sus să citească acest text care încearcă să răspundă la întrebări pe care poate încă nu au îndrăznit să le pună.Read more…
Îngrijitorul cimitirului
Într-una din zile încercam să mă despart de câteva sacouri mai vechi. Pe reverul unui sacou pe care nu-l mai purtasem de multă vreme am dat de o insignă cu drapelele Australiei și Noii Zeelande, cu inscripția ANZAC (Australian and New Zealand Army Corps, cel care a eliberat Beer Șeva de sub ocupația otomană în 1917). De unde aveam insigna? m-am întrebat. M-am întors cu douăzeci de ani de ani în urmă și mi-am amintit. Fostul meu vecin, Yusuf, un om de peste de șaptezeci de ani, pleca în fiecare dimineață pe la ora șase cu un rucsac pe spate. Pleca pe jos și se îndrepta mereu în aceeași direcție, spre centrul vechi. Eram nedumerit, nu înțelegeam ce caută un om de vârsta lui, dis-de-dimineață pe stradă, cu rucsacul pe spate. Poate mai lucra undeva? Sau îngrijea pe cineva din familie care locuia în acea direcție? Avea o familie numeroasă, o soție bolnavă care adesea era internată în spital și mai mulți copii care mergeau la școală. Nu era cea mai liniștită familie pe care am cunoscut-o. Când ne întâlneam, schimbam câteva vorbe de politețe, până când într-o sâmbătă, plimbându-mă cu câinele, l-am văzut în curtea blocului. Voiam să mă plâng de gălăgia pe care o făcea familia lui, dar el mi-a luat-o înainte. – De unde ești dumneata, domnule? – m-a întrebat. I-am răspuns, după care, abandonând o discuție neplăcută, i-am pus și eu aceeași întrebare.Read more…
Cădere liberă
În cafeneaua unde mă duc de obicei sâmbăta era puțină lume, căldura îi speria pe oameni. Doi bărbați cu părul alb pe care îi întâlneam des, cu discuțiile lor interminabile, un bărbat mai în vârstă, care venea în fiecare șabat și citea, și un nevăzător cu un câine Golden retriever erau clienții permanenți. – Șalom, domnule, mi s-a adresat un bărbat înalt între două vârste care tocmai intrase în local însoțit de două femei. – Șalom, i-am răspuns, cu toate că nu mi-era cunoscut. – Ocupați o masă, le-a spus el însoțitoarelor lui, vin și eu imediat, după care s-a așezat la masa mea. – Nu mă recunoști? – mi s-a adresat. – Nu, i-am răspuns, de unde să te cunosc? – Sunt Şaul. Acum douăzeci de ani, în curtea interioară a unui bloc dintr-un cartier rău famat al orașului, ai sosit cu o ambulanță de terapie intensivă. Îmi pierdusem cunoștința, abia mai respiram, precum mi-ai povestit atunci. Îmi injectasem o doză masivă de heroină. Mi-ați administrat antidotul, după care mi-am revenit.Read more…
A păstra sau a nu păstra…
Acum câţiva ani am intrat într-o cafenea intimă din centrul Clujului, amenajată cu piese de mobilier şi obiecte decorative din perioada ante şi interbelică – aparate de radio, călcătoare, râşniţe, oglinzi, lămpi, maşini de scris, gramofoane, o maşină de cusut Singer. Ne-am aşezat şi am comandat câte o cafea. Pe perete, deasupra măsuţei noastre era fixată o etajeră cu sertare semideschise din care se întrevedeau fotografii vechi. Clienţii păreau a fi invitaţi să dea iama printre pozele vechi, alb-negru şi sepia. Fotografiile lăsate la îndemâna străinilor m-au întristat, inducându-mi acelaşi sentiment ca atunci când văd depozitate pe trotuar garnituri de dormitor (chiar dacă ştiu că sunt doar temporar în stradă, urmând a fi îmbarcate în camion şi mutate într-o altă locuinţă). Chiar şi în această tranziţie am senzaţia acută şi dureroasă că intimitatea cuiva este violată de toţi cei care aruncă o privire spre patul matrimonial, noptieră sau toaletă. Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[talcioc] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[1] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Mă îndoiesc că cineva scoate la vânzare fotografiile de familie (deşi nu e imposibil), mai degrabă cred că e vorba de fotografii părăsite…Read more…
Roua
În luna septembrie am avut COVID-19, varianta 2023, Eris. În zilele când simptomele bolii erau în desfășurare, am primit un fișier, format PDF, de citit și de dat ”bun de tipar”. Pentru că nu eram bună nici măcar să deschid calculatorul, stând în pat – doar așa îmi scriu gândurile – am început să notez următoarele fraze și să vă spun ce urmează. Acum un an l-am încurajat pe un fost coleg de școală elementară, revăzut după 52 de ani, să-și definitiveze memoriile, scrise la început pe hârtie, și să mi le dea să le redactez sub formă de fișier Word. Speram să-i înlesnesc găsirea unei edituri care să-i publice cartea, ducându-le un stick cu tot conținutul cărții. Drumul parcurs pentru a-mi ține promisiunea m-a făcut să simt prin toți porii ce înseamnă un asemenea demers, dar l-am făcut cu un entuziasm prelungit pe care nu mi-l bănuiam. Acum, cartea Prima iubire, țambalul, cu memoriile fostului meu coleg de școală Nicolae Feraru, are deja contur tipografic și va apărea curând la Editura Leviathan. Aștept cu nerăbdare să apară cartea. Nicu Feraru, ca și alți câțiva copii din clasă, era țigan. Nu vedeam nicio diferență între el și mine, doar că eu mă simțeam bine că sunt româncă. Înțelegeți că, vizibil, ne deosebeam prin trăsături și culoarea pielii. Pe atunci nu știam nici ce înseamnă minoritate și nici majoritate. Strada pe care locuiam era și cu români, și cu țigani, cred că în părți sensibil egale.Read more…
Bătrânețe, haine grele
Paul (Pali) s-a născut într-o familie de evrei nereligioși într-un sat de lângă Carei, în nordul Transilvaniei. Pe la vârsta de 17 ani, Paul s-a îndrăgostit foc de o fostă colegă de clasă, Ibi (Ibolya), care era de etnie maghiară. Se întâlneau în secret într-o pădurice de la marginea satului. Citeau împreună poezii de dragoste și își împărtășeau visurile despre un viitor comun. Paul lucra cu tatăl său în atelierul lor de tâmplărie, iar Iboya își ajuta părinții la întreținerea livezii și la culesul fructelor. În 1944, Paul, surioara lui de cinci ani, Malca, și părinții lor au fost deportați la Auschwitz. Paul, care avea 18 ani, a fost singurul care a supraviețuit. În 1945, la începutul verii, a reușit să ajungă la Carei și de acolo în satul său natal. Poarta casei lor era închisă. Trist, singuratic și înfometat, Paul a bătut la ușa lui Ibi, prietena lui. I-a deschis mama ei, Piroska néni, care s-a speriat la vederea lui, recunoscându-l doar după voce și după zâmbetul fermecător. Arăta groaznic: rămăsese o umbră, abia dacă mai cântărea 40 de kilograme. Era murdar și zdrențăros. Pantofii rupți îi strângeau picioarele umflate. Piroșka néni l-a îmbrățișat, i-a încălzit apă într-un lighean mare și i-a dat săpun, prosop, haine și pantofi ai soțului ei, Zoli bácsi, fiindcă înainte de deportare ei aveau o constituție asemănătoare. După baie, Paul a mâncat un gulaș cald cu pâine proaspătă de casă și a adormit pe șezlongul din bucătărie. S-a trezit după câteva ore, la mângâierile lui Ibi, care-l privea cu dragoste, fericită că iubitul ei a revenit. Cei doi tineri au terminat liceul la Carei, la fără frecvență, după care au plecat împreună la București. Ibi a învățat economia, iar Paul a studiat ingineria mecanică. S-au căsătorit și după trei ani s-a născut singura lor fiică, Elena. Ea a studiat medicina la București. În 1978, familia a imigrat în Israel. Paul și Ibi aveau deja 52 de ani. Paul a fost primit ca inginer la o companie de electricitate, iar Ibi și-a găsit de lucru la o bancă. Anii au trecut. Ibi și Paul s-au pensionat, dar au continuat să lucreze ca voluntari la o casă de bătrâni. Ei ajutau la bucătărie, aduceau bolnavilor mâncarea și obișnuiau să converseze cu ei, chiar și cu cei care aveau probleme cognitive.Read more…
Happy Birthday, Emily!
În 17 noiembrie a fost ziua de naștere a unei fetițe de nouă ani pe nume Emily. Până aici nimic neobișnuit, doar că Emily este în captivitate, undeva în tunelurile întunecoase ale Hamasului în Gaza. E singură. Tatăl ei a fost ucis în casa lor din kibuț; mama a supraviețuit, dar nu e cu ea. Nu a sărbătorit-o nimeni, nu a primit cadouri și nimeni nimeni nu i-a cântat Happy birthday. În Gaza monștrii Hamasului țin în captivitate 240 de oameni, sub privirile nepăsătoare ale Crucii Roșii Internaționale și ale organizației “umanitare” numite o.n.u. (scris dinadins cu litere mici). Mă gândesc cu nostalgie la anii 1993-1995, când aveau loc convorbirile între israelieni și palestinieni, urmate de Acordul de la Oslo, celebra strângere de mâini a lui Yitzhak Rabin, primul-ministru al Israelului, și Yasser Arafat, președintele Frontului de Eliberare a Palestinei (PLO). I-am spus soției mele că pacea, pe care i-o promisesem încă înainte de a emigra în Țara Sfântă, a sosit. Cu toate reținerile, credeam la fel ca mulți alții că au venit vremurile de conviețuire pașnică. N-a fost să fie. A urmat Intifada în ediția a doua, cu atentatele zilnice care au făcut peste o mie de victime, apoi nenumărate conflicte cu Hamas din fâșia Gaza, însoțite de tiruri cu rachete, care, din fericire, în marea lor majoritate au fost doborâte de sistemul de apărare “Cupola de fier”. Copiii, mai ales cei din sudul țării, au petrecut nopți în șir în adăposturi. Read more…
Datoria Crucii Roșii Internaționale
Nu am să pun sub semnul întrebării dacă toate organizațiile internaționale legate mai mult sau mai puțin de ONU au vreo valoare în apărarea drepturilor oamenilor de pretutindeni și a dreptății. Președintele ONU, António Guterres, și organizația pe care o conduce fac totul ca să mușamalizeze odioasele crime ale Hamasului, prin condamnarea continuă a Israelului, omițând problema majoră, faptul că Israelul duce un război de supraviețuire, încolțit din toate părțile de dușmani care îi vor pieirea. Aparent, motivul criticilor la adresa Israelului este că noi ocupăm teritorii care nu ne aparțin, dar adevărul este că politicieni israelieni de frunte precum Rabin, Peres, Barak și Olmert au încercat să facă pace cu palestinienii, dar de fiecare dată au fost refuzați, fiindcă palestinienii nu se mulţumesc cu mai puțin decât totul, adică și teritoriul Israelului. Din păcate, partidele de dreapta israeliene au avut dreptate – deocamdată nu ai cu cine negocia. În 7 octombrie, zeci de adolescente și femei tinere au fost răpite și de atunci sunt violate și continuă să fie violate. Acesta este probabil motivul pentru care Hamas nu vrea negocieri pentru eliberarea acestor femei, de teamă că ele vor povesti tot ce li s-a făcut de către acei barbari. Mă întreb unde este vocea organizațiilor globale pentru drepturile femeilor care să condamne Hamasul?(1) Să înţeleg obiectivul mișcării Me too care apără pe bună dreptate cauza femeilor nu include evreicele? “Me too if she’s not a Jew”?Read more…


















