Acum mulți ani, în prima lui zi de grădiniță, am plâns mult și deznădăjduit. Mă gândeam că nu vom mai avea niciodată suficient timp de petrecut împreună. Că va trebui să fur de la ore, înot, lecții, ieșit cu prietenii. Să lucrez noaptea ca să am ziua liberă. Să fac acrobații printre obligații sociale și profesionale. Așa că vacanța asta forțată și pandemică mi-a apărut ca un dar. Cu toate angoasele și îndoielile ei. Cu tot spălatul obsesiv pe mâini și cu dezinfectatul la tot pasul. Cu tot ieșitul pe bază de declarație și cu cumpărăturile făcute pe apucate.Am avut în sfârșit timp pentru toate. Timp în care să învățăm unul despre altul și unul de la altul. Timp să frământăm pâine și să ne minunăm cum dospește. Timp să împletim cozonaci cu nucă și cacao. Timp pentru rețete complicate de prăjituri cu jeleu și glazură. Timp în care am învățat să aruncăm clătite în aer fără să le scăpăm pe jos…Astăzi e prima zi în care e la școală după atât de multe luni de vacanță forțată. Read more…
La sfârșitul lunii aprilie 1945, cu 15 ani împliniți și 32 kg, reveneam la Cluj împreună cu mama, după aproape un an de experienţe chinuitoare în holocaust. Eram foarte fericite. Ne bucuram că eram în viaţă, că încercările regimului fascist de a ne extermina au dat greș și că ne aștepta acasă fratele meu drag, Encike (Andrei), de 19 ani, împreuna cu vărul meu iubit, Tibi, de 22 ani. Încă nu știam că pe tata, capul şi susținătorul familiei noastre, nu-l vom mai revedea niciodată. Multă vreme am așteptat pline de speranță revenirea lui, dar în zadar. Știam doar că de la Budapesta a fost în același marș al morții spre Germania, în care am fost și noi câteva zile mai târziu. Doar că noi am reușit să evadăm după două săptămâni (150 km) de mers în condiții jalnice. În locuința noastră nu puteam reveni, deși era liberă. Dar era goală. Goală în sens propriu. Lipsea nu doar mobila, covoarele, perdelele, etc., ci și așternutul, vasele, hainele. Nimic din cele necesare traiului zilnic nu mai era. În aceste condiţii am acceptat cu bucurie invitaţia vărului meu, Tibi Holan, de a veni la el.Read more…
Nu am de gând să povestesc despre cruzimile sadice ale unor călăi, nici despre chinurile cauzate de ei. I‑aș evoca nemeritat. Fiind o fire optimistă, îmi concentrez amintirile nu în jurul suferințelor trăite, ci al întâlnirilor cu Oameni, cu “ O” mare. Mă refer la Oameni care nu s-au lăsat ațâțați la ură rasială, oricât de eficientă ar fi această armă. Se știe că majoritatea oamenilor e cât se poate de credulă și devine înverșunată și plină de ură atunci când e acuzat un grup nevinovat de oameni pentru toate nenorocirile momentului. Pe cei care rezistă ațâțării și rămân umani (deși uneori chiar profesia lor îi îndoctrinează în acest sens) mă simt obligată să-i evoc. Lor le voi dedica povestirile, toate adevărate. Înainte de a-mi depăna amintirile despre “Oameni”, iată o altă întâmplare cu Tibi Holan, vărul meu. Aceasta premerge cu aproape un an povestirea anterioară despre “nyomortanya” (https://baabel.ro/2020/10/caminul-tibi-holan-zis-nyomortanya/).Suntem în iulie sau august 1944 la Budapesta, într-o casă cu stea galbenă aflată pe Str. Szív nr.14. După săptămânile petrecute la poliția din Cluj, mi-am găsit o relativă liniște aici, la familia Bernáth, care mi-a oferit un cămin. Read more…
După prima mea povestire m‑am bucurat de foarte multe reacții, primite atât direct, cât și prin comentarii. Emoția multor cititori cred că se explică prin faptul că era vorba despre oameni pe care i‑au cunoscut, adesea chiar foarte bine. De acum încolo, probabil, nimeni nu va mai recunoaște pe eroii mei. Aș fi cât se poate de fericită dacă ar fi altfel. Îmi dau seama că șansele ca cineva să‑i recunoască sunt minime. Eu nu voi putea oferi informaţii, nici măcar numele lor, întrucât nici eu nu le‑am știut vreodată. Este vorba de acei oameni, întâlniți de‑a lungul persecuțiilor suferite, care nu s‑au lăsat ațâțați la ura rasială și uneori chiar și-au asumat riscuri pentru a putea ajuta pe cei prigoniți. Față de acești Oameni – notându‑i cu “O” mare – simt un respect deosebit și, pentru ajutorul oferit de către unii dintre ei, și o mare recunoștință. Recunoștința e nemărginită și profundă în special față de unul, căruia i se datorează viața mamei și a mea. Dar nu numai. El a făcut posibil să am parte de o viață de familie fericită, să vină pe lume fiica mea, nepoții și strănepoții mei. Nu doar m‑a salvat, dar a și dat sens vieții mele. Recunoștința se adâncește și mai mult când mă gândesc la acele milioane de copii, tineri și adulți care ar putea trăi azi, dacă nu li s‑ar fi furat dreptul de a se naște.Read more…
“Tonight, the whole world is watching. I believe at our best America is a beacon for the globe. And we lead not by the example of our power, but by the power of our example. Joe Biden, 7 Noiembrie, 2020 – Delaware. Astăzi, 8 noiembrie 2020, la ora 8.25 dimineață, ora Californiei, în Los Gatos, m-am simțit ca în Decembrie 1989 la Cluj. Singur îmi spun: “Comparația este abruptă. Nu e același lucru.” Da, nu e același lucru pentru istorie, dar pentru mine este același lucru. Mi-am dat seama că e gata…E ca și atunci când, în timpul Revoluției, am auzit că l-au prins pe Ceaușescu. Urma emoțiilor de atunci împreună cu cele de acum îmi provoacă aceste comparații poate exagerate pentru unii. James Madison a spus că dacă oamenii ar fi îngeri, guvernul nu ar fi necesar. (James Madison a fost unul din autorii Constituției SUA și al patrulea președinte al SUA). Din fericire, sistemul “checks and balances” a funcționat în ultimii 4 ani. Dacă nu funcționa, Trump reușea să facă mult rău și să semene din ce în ce mai mult cu un dictator. A încercat mult sa erodeze si acest sistem, prin plasarea de persoane fidele, total partizane în ramura judiciară. Trump a apărut pe scena politică în 2015.Read more…
Filatelia este unul din hobby-urile cele mai răspândite. Dar ce este filatelia? Este studiul timbrelor poştale şi istoria poştei. Printre primele transporturi poștale se numără cele făcute cu porumbei, cai, curieri, poștalioane, Ballon Monté, poșta maritimă, poșta prin cale ferată, poșta prin navele aeriene Zeppelin și la urmă transportul prin avioane. Fiecare sistem de transport poștal a fost folosit în diferite epoci ale istoriei. Pe la mijlocul sec. al XVIII-lea au fost amenajate hanuri poștale pentru vizitii și călători. De aici plecau poștașii călărind și ducând poșta, care la sosire era anunțată cu trâmbițe.Read more…
Cu aceste cuvinte s-a încheiat comentariul unui membru al Comunităţii Evreilor din Cluj, atașat postării pe Facebook de către Andrea Ghiţă, în amintirea celui care a fost prof. Nicolae Kallós, care a plecat dintre noi în urmă cu doi ani. A fost declicul care a declanșat impulsul de a așterne pe hârtie, în câteva rânduri, amintirile trezite în mintea mea, legate de acest adevărat OM. Personal, l-am cunoscut târziu, după ce a fost ales președinte al Comunității Evreilor din Cluj și o bună perioadă de timp au ajuns la mine doar ecourile echidistanței, răbdării și înțelepciunii cu care acționa, luând cele mai potrivite hotărâri, spre binele comunității în fruntea căreia se afla, câștigând întregul meu respect, simpatie și considerație. Formația klezmer a comunității a luat ființă, la inițiativa și sub conducerea prof. Vasile Socea, în februarie 2002, când președinte al Comunității era dl. prof. Gavrilă Goldner, care ne-a sprijinit cu mult entuziasm în acțiunile noastre. Peste ani, dl. prof. Kallós și-a exprimat în public regretul că această formație nu s-a constituit mai devreme, în timpul mandatului președinției dumnealui. Am făcut această precizare pentru că în rândurile de față mă voi referi la relația specială pe care am avut-o, eu personal și întreaga formație klezmer cu omul de suflet Nicolae Kallós. Read more…
Nu mă refer la “urme” în educație sau cunoștințe. Ar fi o întrebare mult prea dificilă pentru a ști să răspund. Nu… Mă refer la urme lăsate în memorie și suflet, urme care nu se șterg nici după foarte multe decenii. Mi-am început studiile la primul nivel în 1933, la grădinița Montessori din Cluj, condusă de Serena Hamburg. Ea funcționa la renumita adresă: Str. Elisabeta (azi E. Racoviță) nr. 12. Ce anume i-a asigurat „faima”? Faptul că în vecini, la nr 10, stătea colega mea de grădiniță Marianne Judovics, cunoscută de toată grădinița. Nu numai ea, ci toate fetele erau drăguțe, dar și mai mult mi-au plăcut băieții. Mă uitam cu plăcere în special la unul dintre ei, Bandi Borsai. Îmi plăcea teribil cum o asculta cu ochii larg deschiși pe Serena povestind. Se pare că sentimentele mele erau împărtășite, căci într-o zi, venind spre casă după orele de studiu, i-am comunicat mamei că trebuie să mă întorc la ora şapte seara. Apoi am mai lămurit lucrurile. Că nu la grădiniță, ci la Opera Maghiară, că nu toți, ci doar Bandi și cu mineRead more…
Moses Wilhelm Shapira a fost un personaj pitoresc și controversat – unii l-au admirat, mulți l-au denigrat. A fost un mare savant și arheolog? Sau a fost un falsificator fără scrupule? Despre el s-au scris articole și cărți, s-a făcut chiar o expoziție la Muzeul Israel. Despre primii 25 de ani ai vieții sale se știe foarte puțin, doar că s-a născut în 1830 la Kamenețk-Podolsk (azi Ucraina), într-o familie evreiască. În 1856 a plecat spre Ierusalim, iar pe drum, la București, s-a convertit, devenind luteran. Aș fi vrut să aflu mai multe despre studiile lui și despre motivul convertirii, dar nu se cunosc amănunte. La Ierusalim s-a alăturat comunității anglicane, reunite în jurul bisericii Christ Church. La început a condus prăvălia de suveniruri a bisericii, iar în 1861 și-a deschis propria prăvălie în apropierea Bisericii Sfântului Mormânt. S-a căsătorit cu o infirmieră protestantă și a avut două fiice, dintre care cea mică a devenit mai târziu scriitoare. Romanul ei autobiografic, Fetița din Ierusalim, publicat sub pseudonimul Myriam Harry, este una din sursele mele de inspirație. În ochii fetiței, prăvălia tatălui ei era o lume magică. Read more…
Rămâne o enigmă cum și, mai ales, de ce străbunicul meu de limbă maternă germană primise prenumele Árpád? Se născuse cu patru ani înainte de acordarea egalității în drepturi evreilor, ca urmare a legii propuse de contele Gyula Andrássy, premierul Ungariei. Prin alegerea acestui nume, părinții săi au dat expresie identificării familiei cu limba și cultura maghiară. Árpád era proprietarul și directorul cotidianului Temesvarer Zeitung. Îi păstrez permisul de călătorie cu fotografie și semnătura titularului, permis legat în piele de culoare castanie, emis în 1915. Îi conferea drept de călătorie la clasa I-a, cu tarif redus, la Căile Ferate Regale Ungare (MÁV). Conform ștampilei purpurii, permisul anual era valabil pentru „toate liniile”. Árpád și-a înscris cei patru fii la un liceu de limbă maghiară, după care și-au urmat studiile universitare la Budapesta. Legendele de familie înregistrează rareori povești despre străbunici și acelea, de obicei. cu puține date personale. Arborele genealogic, dacă este întocmit de vreun membru mai activ al familiei, cuprinde șase-șapte generații. În cazul decendenței nobiliare, rădăcinile se întorc în Evul Mediu, dar sunt rememorate mai ales acțiunile de luptă și de vitejie ale strămoșilor, caracterul înaintașilor de obicei nu este transmis posterității. Tocmai de aceea cred că este important să relatăm tot ceea ce se mai poate salva din istorisirile generațiilor de demult.Read more…
Se împlinesc 60 de ani de la prima mea excursie în afara României, despre care nu pot spune că nu am amintiri frumoase. Trecuseră 20 de ani de la deportarea în Transnistria și dacă s-a ivit ocazia de a face o astfel de excursie, am primit-o cu mare plăcere. Atunci ca și acum cred că îmi datorez viața armatei sovietice care ne-a eliberat și le sunt recunoscătoare acelor soldați care au venit cu căruțe, prost echipați, dar cu un entuziasm și eroism insuficient apreciat azi. Cred, de fapt sunt convinsă că mă veți eticheta ca nostalgică, dar și cu acest risc vreau să vă povestesc amintirile mele, cu bune și cu rele, despre cele două săptămâni petrecute în 1961 la Kiev, Leningrad și Moscova. Soțul meu făcuse o excursie la Moscova cu Uniunea Scriitorilor, cu trei luni înaintea mea, și el a insistat să merg și eu cu ONT. Excursia nu era scumpă și eu am acceptat cu multă plăcere. Știam deja multe despre ororile stalinismului din URSS, despre procesele „halatelor albe”, despre „gulag” și îl cunoscusem chiar pe renumitul scriitor și regizor Iakob Sternberg, (cel care a descoperit-o la Cernăuți pe artista Sidi Tal). El fusese deportat câțiva ani în Siberia. În timpul vizitei sale la București, în 1956, el ne-a povestit ce au suportat scriitorii evrei, și nu numai ei, în perioada stalinistă. Îl citisem pe Ehrenburg și alte cărți apărute în perioada „dezghețului” și totuși am acceptat cu bucurie această excursie. Nu eram supărată pe soldații care ne-au eliberat, nici pe țara aceasta imensă și pe locuitorii ei. Voiam pe cât posibil să văd cel puțin cele trei orașe-emblemă pe care mi le oferea excursia. Read more…
După cum arătam în articolul precedent (https://baabel.ro/2021/01/intalnirea-cu-alexandru-sever-amintiri-la-centenarul-scriitorului-i/) , evocarea întâlnirii cu Alexandru Sever este menită să marcheze împlinirea unui veac de la naşterea acestui scriitor remarcabil, căzut prea curând în uitare. Am început să recitesc ultimul său roman Cronica unui sfârşit amânat, apărut la Editura Hasefer, în 2006. Cartea voluminoasă (aproape 500 de pagini) te desfată cu o minunată limbă românească şi o intrigă perfect construită (scriitorul însuşi îmi spunea – referitor la Impostorul – că a scrie un roman este o muncă de orologier). O savurez pagină cu pagină, fără grabă, ca să adăst cât mai mult în universul severian de care îmi era atât de dor. Cele două zile în care l-am însoţit pe Alexandru Sever pe meleagurile copilăriei şi primei tinereţi mi-au dezvăluit un companion erudit şi modest, discret şi sensibil, cu chipul luminat de un surâs abia perceptibil, dar cu atât mai preţios. Dacă la Moineşti am evocat familia şi copilăria scriitorului, la Bacău am făcut o incursiune în anii de şcoală şi ai războiului şi am căutat locurile imortalizate în romanele severiene.Read more…
Printre manuscrisele vechi evreieşti, scoase la licitaţie de către Kestenbaum&Company, din New York, în data de 18 februarie 2021, se numără şi Pinkasul Societăţii Sacre a Comunităţii Evreieşti Ortodoxe din Cluj (Kolozsvár, Klausenburg), din secolul al XIX-lea.
Registrul scris de mână are o mare valoare documentară – acoperind peste 50 de ani din istoria Comunităţii Evreieşti Ortodoxe, chiar din anul înfiinţării Societăţii Sacre: 1836 –, dar este şi un valoros obiect de artă, datorită prezentării grafice excepţionale. Comunitatea Evreilor Cluj, care a aflat din fericire, la timp (cu cinci zile înainte), de această licitaţie, a contestat scoaterea la vânzare a Pinkasului, în calitate de proprietar de drept al acestuia.
Vineri 12 februarie 2021 Comunitatea Evreilor Cluj lua cunoştinţă de faptul că peste 6 zile (din care două de weekend), Casa de Licitaţii Kestenbaum & Company din Brooklyn, N.Y. urma să scoată la vânzare un registru funerar, datând din secolul al XIX-lea, care a aparţinut Confreriei Sacre (Chevra Kadisha) a Comunităţii Evreieşti Ortodoxe din Cluj. Acest registru manuscris, frumos decorat şi legat artistic, nu fusese văzut de niciun membru al Comunităţii, dar era cunoscut din scrierile despre istoria evreimii clujene şi căutat de istorici vreme de decenii. Dacă ar fi recuperat, ar putea constitui piesa de bază a Muzeului Evreiesc în curs de organizare şi o sursă importantă de informaţii pentru cercetătorii istoriei evreilor din Cluj. Practic, Comunitatea Evreilor Cluj avea la dispoziţie patru zile ca să acţioneze. Singura şansă era să se adreseze către World Jewish Restitution Organization pentru eventuale discuţii cu reprezentanţii casei de licitaţii. Evreii clujeni nu erau prea încrezători în succesul acestui demers, dar iată că WJRO a reuşit performanţa de a retrage de la vânzare atât Pinkas Klali Chevra Kadisha, cât şi alte 16 manuscrise evreieşti, provenite din spaţiul Bazinului Carpatic, scoase la licitaţie cu acelaşi prilej. Pentru a afla mai mult în legătură cu acest demers eficient, Revista Baabel s-a adresat d-lui Gideon Taylor, directorul executiv al World Jewish Restitution Organization (WJRO).Read more…
M-am născut cu foarte mulți ani în urmă, în februarie 1935, la Lupeni.Copilăria fragedă mi-am petrecut-o în acest orășel de mineri, care pe atunci avea doar statut de comună. Între timp a devenit municipiu și a dobândit o notorietate de care s-ar fi putut lipsi. În vremea copilăriei mele, la Lupeni era o comunitate evreiască cu vreo 200 de membri. Acum mai există doar un cimitir evreiesc părăginit. Tatăl meu care era un om generos, iubitor de viață și de frumusețile ei, voia să mă învețe cât mai multe, dar ca toți oamenii pasionați de ceea ce fac, nu avea destul timp. Muncea mult, călătorea mult, era un sportiv pasionat. Era un împătimit al viorii. Ar fi vrut să cânt și eu, dar… nu a fost să fie. Tata ar fi împlinit în acest an vârsta profeților, 120 de ani. S-a născut în martie 1901, într-un sat românesc de lângă Săvârșin, cu numele parcă predestinat de Bătuța. Tata a fost lovit de vicisitudinile sorții, cu toate că era un om prietenos, săritor și iubit de toți. Din păcate am trăit prea puțin timp împreună.Read more…
Puţini din tinerii generaţiei mele, mergând acum cu paşi pe care timpul îi grăbeşte neîncetat către maturitate, au avut o motivaţie deplină a emigrării lor în Israel, mai ales sub aspect ideologic. Avem cu toţii în minte prelungite seri de discuţii, visuri pe care le speram realiste, imaginări ale viitorului, uşoare conflicte rămase acum mult în urmă, în anii 1970-74 în Bucureştiul nostru natal, de care când şi când, uşoare nostalgii mă leagă, atunci când sub copleşitoarea teamă a scurgerii inefabile a timpului îmi fac bilanţuri parţiale ale sufletului. Mai mult decât orice, am simţit la un moment dat, de la 16-17 ani şi tot mai mult în anii studenţiei, că apartenenţa mea sufletească la poporul evreu reprezintă pentru mine imboldul principal de a pleca în Israel, unicul punct de pe glob unde găseam justificarea de a mă stabili. Ştiam însă că această plecare va însemna de fapt saltul de pe trambulina vieţii în propriile sale adâncimi tulburi, căci o puteam face doar de una singură.Read more…
Lumea continuă să vorbească despre stânga și dreapta. În opinia mea, și cred că nu doar a mea, politica nu mai este de multă vreme împărțită în dreapta și stânga, în est și vest, în comuniști și capitaliști, evident trecând prin aglomeratul centru, acolo unde se declara până nu demult a fi aproape orice partid. Politica de acum este alta față de cea din secolul trecut. Poate încă nu la nivel declarativ, dar ea se împarte în politica democratică și extremistă. Politica scindează societatea, o confiscă, o acaparează și astfel și oamenii încep să se polarizeze. Unii rămân, cel puțin deocamdată, în limite democratice, adică cu respect pentru regulile și limitele de exprimare care țin de democrație, atât de râvnită de noi în anii 90. Alții însă încep să alunece spre extreme, să devină excesiv de ceva, de orice. Partea tristă este că această pecingine se întinde folosind sentimentele firești ale oamenilor, ale celor cinstiți. Apar oportuniști avizi de putere, care lansează lozinci patriotarde, pentru că de fapt ei nu sunt patrioți, ci se pretind a fi, ca să atragă oamenii care chiar își iubesc țara. Acești exponenți veroși sunt în mijlocul maselor ale căror frustrări sunt justificate și ei știu să le confiște problemele și să le folosească în propriul lor interes, al acestor avizi de putere. Așa se întinde buruiana veninului și iată că sub ochii noștri s-a născut politica de sorginte extremistă.Read more…
Locul meu de totdeauna este foarte aproape de scenă și fiind chiar în faţa orchestrei, am de fiecare dată un timp destul de lung, mai bine de două ceasuri, pentru a-i privi de aproape pe cei care stau în faţa mea, partida violoniştilor. Cu ei m-am “împrietenit”, pe ei îi observ de aproape, îi ascult şi trăiesc vizual, prin imaginea fiecăruia, experienţa lor de a fi pe scenă, perechi-perechi, fiecare având o anumită sarcină. Desigur că în decursul timpului instrumentiștii s-au mai schimbat, unii au mai întinerit, sau din contră, au devenit mai bătrâni. Am privit timp de mulţi ani acele tinere graţioase, care apăreau la fiecare parte concertantă, îmbrăcate de obicei în negru, afişând o eleganţă aproximativă, purtându-şi vioara şi câteodată o mică gentuţă, pe care o aşezau alături, pe podea. Spre sfârşitul anilor ’90, sau la începutul anilor 2000, mi-e greu să fixez în timp această legătură realizată doar printr-un contact vizual, am băgat de seamă că la majoritatea concertelor de la Haifa, printre violonişti se afla o tânără înaltă şi slăbuţă, cu un păr lung şi blond care îi cădea pe umeri şi pe spate, cu faţa albă şi pomeţii de culoarea laptelui.Read more…
Continuăm în acest articol să prezentăm izgonirea evreilor din țările arabe în anii 1940, 50, 60, 70 și exodul masiv rezultat din această represiune de proporții, practic o epurare etnică și religioasă masivă. Între 1948 și 1972, cca 820.000 de evrei au fugit din țările arabe. Dintre ei 582.000 au fost repatriați în Israel, iar peste 200.000 au ajuns în Europa Occidentală și continentul american. Încă din 1946, odată cu sosirea a zeci de mii de evrei supraviețuitori ai Holocaustului din Europa în Palestina aflată sub mandat britanic, Liga Arabă a instituit un boicot împotriva tuturor cetățenilor evrei din statele arabe, limitându-le drepturile cetățenești și economice.În 1947, după adoptarea de către ONU a planului de partajare a Palestinei, s-a declanșat o campanie cruntă de violențe colective împotriva sinagogilor, caselor și firmelor evreiești din toate statele arabe. După proclamarea statului Israel în mai 1948, Liga Arabă a formulat recomandări și norme pentru toate statele arabe cu privire la privarea de cetățenie a tuturor locuitorilor de religie mozaică, la confiscarea tuturor proprietăților acestora și naționalizarea lor, la excluderea lor din serviciile publice și guvernamentale, la înghețarea conturilor bancare ale acestora.Read more…
Zilele trecute eram la cumpărături într-un magazin din apropierea casei. La un moment dat, de undeva dintre rafturi, s-a auzit un strănut. Un simplu strănut. A căzut ca un trăsnet între noi, cumpărătorii din magazin, și ne-a făcut nu doar să tresărim, ci să ne și îndepărtăm unii de alții, deși oricum păstram cu toții distanța. M-am surprins făcând exact la fel ca ceilalți și am înțeles că suntem afectați, profund marcați de această lungă perioadă de dominație a unui virus, de fapt este mai mult decât atât, este schimbarea modului de a gândi, de a reacționa. Gestul de îndepărtare nu ține de gândire, ci de un reflex de apărare. Avem reflexe de apărare față de alți oameni și ne ferim de semenii noștri. Cu mască, cu distanță, cu toate precauțiile luate, alergând în grabă prin magazine, ca să nu stăm prea mult în ele, cu toate astea reacțiile sunt cele care vorbesc despre starea actuală a oamenilor. Desigur că nu doar a oamenilor dintr-o țară sau alta, ci a tuturor. Am terminat repede cumpărăturile și, preocupată de gând, am urcat în mașină. Am ajuns acasă, au trecut două zile și sunt preocupată în continuare nu doar de acel strănut, ci de modul în care ne-am schimbat sub presiunea unei pandemii. Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
