O noapte la Istanbul

Tel Aviv – Cluj cu Turkish Airlines din păcate nu era o cursă directă, avea o escală de două ore la Istanbul. „Nu e o tragedie” mi-am zis. „Aerogara de la Istanbul e una dintre cele mai frumoase din Europa, cu multe restaurante, cofetării și magazine cu marfă specific turcească. Beau o cafea și-am plecat spre orașul meu natal.” Nu a fost să fie așa. Avionul spre Cluj avea o întârziere de șase ore! Era ora unu noaptea, nu aveam posibilitatea să trag o raită prin oraș, nici la hotelul din aeroport nu mai erau locuri. După două cafele și niscaiva knafe, mi-am căutat un loc mai comod în așteptarea zborului meu – oricum poarta de plecare a avionului se anunța doar cu o oră înainte de decolare. Am găsit un loc confortabil într-un fotoliu, alături de care era și o canapea circulară compusă din mai multe piese, ocupate din păcate de cei care sosiseră înaintea mea în aeroport. M-am așezat și mi-am scos cartea, cu intenția de-a-mi omorî timpul citind. Citeam o carte interesantă de Daniel Silva, bine cunoscut pentru romanele lui de spionaj. A acțiunea se petrecea în parte în aeroporturi, cu alte cuvinte era cartea potrivită pentru locul potrivit. Mi-am pus ochelarii, am deschis cartea, dar înainte de a începe, am aruncat o privire spre oamenii din jur.Read more…

Sinuciderea asistată a democrației

De ce se sinucid democrațiile? De ce – asemenea balenelor – ele își pierd uneori busola și în loc să înoate în larg, preferă să se îndrepte spre țărm? Din păcate nu știu răspunsul. Dar probabil că Churchill greșea când spunea că democrația e cel mai prost sistem politic, doar că ceva mai bun nu avem.  Uneori poporul are nevoie de o dictatură mică, artizanală, în speranța că asta îi va face bine – sau cel puțin le va face rău rivalilor. „Să moară capra vecinului” nu este doar un proverb românesc. În ultimul timp și îndeosebi în ultima săptămână mi-am pus diferite întrebări legate de sensul cuvântului “democrație”. Care sunt constituentele unei democrații? Ce deosebește o societate mai democratică de una mai puțin democratică? Oare alegerile libere, o dată la câțiva ani, sunt o garanție suficientă pentru democrație? Am continuat cu exemplele. Este Ungaria de astăzi o țară democratică? Unii ar zice că încă este, dar numai dacă ești foarte indulgent cu ce înseamnă o democrație. Este Turcia de azi o democrație? Doar dacă stai drept și judeci strâmb, dintr-un hotel de cinci stele din Antalya, unde te afli ca privilegiat al sultanului. Este Rusia lui Putin o democrație? Aici nu mă mai hazardez cu răspunsul. Începând de luni, 24 iulie 2023, ora 15:40, Israelul a luat drumul Ungariei, minus gulașul, sau pe cel al Turciei, minus kebabul. Sau pe cel al Rusiei minus… Aici nici nu mai știu să spun, căci pe Putin îl avem deja.Read more…

Înainte de COVID, dar și după…

”Înainte de COVID” – iată o expresie care în ultimii ani a intrat în uzul curent. De la mic la mare, adică de la cetățeanul de pe stradă până la ultimul politician sau economist, în mai toate subiectele, în mai toate discuțiile, articolele și discursurile, termenul de referință e COVID-ul. Înainte de COVID situația economică era așa, acum e așa. Înainte de COVID epidemia de gripă înspăimânta pe mulți, acum ea a trecut pe locul doi ș.a.m.d. În tinerețea mea termenul de referință era ”înainte de război”. Toată lumea știa despre ce război e vorba, adică de cel de al Doilea Război Mondial care se terminase de curând și ale cărui consecințe se puteau simți încă peste tot și în toate domeniile…Odată ajuns în Israel, am înțeles foarte repede că expresia ”dinainte de război” nu-și are locul în dialogul zilnic între localnici sau în paginile ziarelor și revistelor, pur și simplu pentru că de când există, Israelul e în perioada ”de dinainte de război”.Read more…

Operațiunea Damocles

Evenimentele istorice petrecute curând după întemeierea statului Israel sunt învăluite într-o aură de aventură și de romantism. Acest lucru însă nu trebuie să ne inducă în eroare: era vorba despre interese vitale ale tânărului stat care lupta pentru supraviețuire. Operațiunea Damocles a fost campania Israelului pentru a-i împiedica pe inginerii germani să dezvolte arme moderne în serviciul Egiptului, în special rachete balistice și avioane de luptă. Înfrângerea suferită în războiul din 1948-49 l-a determinat pe conducătorul egiptean Nasser să caute modalități de modernizare a arsenalului care consta în mare parte din stocuri britanice rămase după al Doilea Război Mondial. Părea logic ca arabii, care erau nu numai antisemiți, ci și mari admiratori a tot ce era german, să se adreseze constructorilor de arme din fosta Germanie nazistă, printre care oricum mulți erau șomeri. Prin urmare, între sfârșitul anilor 1950 și mijlocul anilor 1960, industria de armament egipteană a angajat câteva sute de specialiști germani. Ei au fost recrutați de comerciantul de arme Hassan Sayed Kamil, fiul unui egiptean și al unei elvețience. Ca multimilionar, Kamil locuia într-o vilă elegantă cu o priveliște încântătoare asupra orașului Zürich și își împărțea timpul liber între partide de vânătoare în Carpați și excursii de pescuit în Canada. Era inginer mecanic, absolvent al prestigiosului ETH Zürich și lucrase în industria elvețiană de armament, la firma Oerlikon-Bührle. Avea legături directe cu Nasser și la cererea acestuia a contribuit la întemeierea industriei egiptene de armament.Read more…

50 de ani de la Războiul de Yom Kipur

În această săptămână în Israel se marchează 50 de ani de la cel mai lung, dificil și problematic război (cu excepția Războiului de Independență) dus de armata israeliană împotriva vecinilor arabi, război care ar fi putut să se termine cu o catastrofă, cu dispariția statului evreu. În afară de moartea a 2500 de militari, acesta a determinat demisia premierului israelian Golda Meir, a generalului Moshe Dayan, a mai multor militari de rang înalt care conduceau serviciile de informație ale statului și cu sfârșitul generației „părinților fondatori” ai Israelului, Golda Meir fiind ultimul reprezentant care a îndeplinit funcția de prim-ministru. Nu ne revine nouă, celor din afara Israelului, să facem aprecieri asupra mersului războiului care, în fond, s-a încheiat cu victoria Israelului, dar diverși analiști militari, strategi și oameni politici din Israel au făcut acest lucru și au ajuns la concluzia tristă că da, suprastructura militară a purtat o parte din vină, mai puțin Golda Meir care în perioada anterioară războiului a avut presentimentul că lucrurile nu merg bine și că ar trebui să se ia măsuri de pregătire, ceea ce parțial a și făcut. Situația de atunci din Israel, desfășurarea războiului, toate dificultățile întâmpinate de premier pe plan intern, în cadrul propriului guvern, și pe plan extern, în relațiile cu alte state, se regăsesc în volumul Golda Meir: Viața mea, lansat recent, apărut la inițiativa Ambasadei Israelului din București și a Complexului Laude-Reut. De menționat că lansarea a fost realizată chiar în ajunul sărbătorii de Yom Kipur.Read more…

Amintiri din Fâșia Gaza

O succintă istorie a Fâșiei Gaza în perioada modernă va da cititorului posibilitatea de a înțelege tangența mea cu această parte blestemată a lumii și cu poporul ei. De la proclamarea independenței Israelului, în 1948, și până în 1967, Fâșia Gaza a fost administrată de Egipt sub forma unui protectorat recunoscut de Liga Arabă (All-Palestine Protectorate). În Războiul de Șase Zile, zona a fost ocupată de forțele armate israeliene. Odată cu semnarea tratatului de pace cu Egiptul, în 26 martie 1979, peninsula Sinai a fost returnată Egiptului. Același lucru ar fi trebuit să se întâmple și cu Fâșia Gaza, dar… Egiptul a refuzat! Egiptenii știau foarte bine de ce nu vor să reintre în stăpânirea zonei Gaza: era o regiune săracă, cu o populație în continuă creștere și cu un potențial mare de tulburări politice. Așa se face că Gaza a rămas sub control militar israelian, ceea ce până la urmă s-a dovedit o mare greșeală tactică. În anii 1970, Israelul a întemeiat în partea de sud-vest a Fâșiei Gaza o serie de așezări agricole cunoscute ca Guș Katif (Blocul Katif). Arabii din Gaza au venit să lucreze acolo ca muncitori agricoli; cu timpul, fenomenul a luat proporții tot mai mari și un număr crescând de muncitori din Gaza au primit de lucru în Israel…Read more…

Exasperări autumnale 3

Dacă un evreu este bătut, faptul în sine rămâne anonim, nu stârnește decât arareori reacții de simpatie sau solidaritate cu victima, ba mai mult, în sufletul multora încolțește o bucurie, o satisfacție tâmpă și veninoasă. Dacă însă un evreu bate un neevreu, fapta stârnește indignare și reacții vehemente, o furie și o furtună incontrolabilă. Acest ultim act devine un eveniment cap de afiș în mass media. Mitul invincibilității Israelului a pălit definitiv. Din această cauză Statul Evreu este constrâns să ducă acum un război existențial menit să reconstituie măcar nimbul puterii militare. În viitor, stabilitatea Israelului va fi funcție de frica indusă în mințile teroriștilor islamici, respectiv în conducerea Iranului și a statelor arabe radicale. Moartea nevinovaților trebuie răzbunată prin forță. O viitoare pace fragilă poate fi realizată doar printr-o victorie militară năucitoare. Ca urmare a recentului megaatac terorist din Israel, poporul evreu a devenit din nou simbolul victimei colective.Read more…

Marș împotriva antisemitismului la Londra

Duminică, în 26 noiembrie, la Londra a avut loc un marș împotriva antisemitismului la care au luat parte zeci de mii de oameni, printre participanți numărându-se și fostul prim-ministru Boris Johnson. Este primul marș de acest fel de când a început războiul între Israel și Hamas. El a avut loc într-o perioadă în care numărul incidentelor și al atacurilor antisemite, în special la Londra, a cunoscut o creștere fără precedent. Între 1 octombrie și 1 noiembrie anul acesta, la Londra au fost raportate 554 delicte de antisemitism, față de 44 în aceeași perioadă a anului trecut. Mulți evrei spun că au ajuns să se teamă pentru siguranța lor și a copiilor lor în capitala britanică. Înainte de începerea marșului, la locul prestabilit, lângă somptuoasa clădire a Tribunalului regal (Royal Courts of Justice), pe Strand și pe Fleet Street s-a adunat o mare mulțime, cât puteai vedea cu ochii. Manifestanții purtau pancarte pe care scria „Shoulder to Shoulder with British Jews” „Zero tolerance to antisemitsm” sau „United Kingdom United against Antisemitism” (Umăr la umăr cu evreii britanici, Toleranță zero față de antisemitism, Regatul Unit – unit împotriva antisemitismului). Mulți participanți purtau portrete ale ostaticilor răpiți de Hamas.Read more…

Lauri ofiliți pentru prima anestezie modernă

Prima anestezie reușită din istoria medicinei moderne este considerată cea efectuată de William T.G. Morton (1819-1868) la Boston, în 16 octombrie 1846. Era o tehnică revoluționară care utiliza eterul. Demonstrația memorabilă a lui Morton a avut loc în sala de conferințe din Massachusetts General Hospital și care, în onoarea acestui eveniment, este numită și astăzi Etherdome, a devenit un loc de pelerinaj pentru cei interesați de istoria medicinei. Totuși, gloria lui Morton a fost contestată de alți doi pionieri ai anesteziei. Cu doi ani înainte de Morton, dentistul Horace G. Wells (1815-1848) a efectuat analgezii cu protoxid de azot pentru extracții dentare. Iar Charles T. Jackson (1805-1880) susținea că laurii i se cuvin lui. Cei trei protagoniști, Morton, Wells și Jackson, au fost implicați în dispute legale amare, fiecare pretinzând că a inventat anestezia indusă farmacologic. În cele din urmă succesul a fost al lui Morton, dar procesele l-au ruinat. Niciunul dintre cei trei nu știau că pretențiile lor la prioritate fuseseră anticipate cu peste patru decenii de chirurgul japonez Hanaoka Seishū (1760-1835), care, începând din 1804, a efectuat diverse proceduri chirurgicale, mai ales mastectomii pentru cancerul de sân, sub sedare profundă administrată oral, mai exact sub o comă indusă farmacologic.Read more…

Rușine!

Un anumit “rabin” din Israel, cu numele de Meir Shmueli, a trezit recent nu numai indignarea medicilor și politicienilor arabi israelieni, ci și a IMA (Israel Medical Association) și a medicilor și cetățenilor evrei de bună credință. Aceasta persoană care pe nedrept poartă titlul de rabin, instigă împotriva medicilor arabi israelieni. Atașez link-ul cu traducere în engleză care arată câte aberații și minciuni poate scorni această persoană, probabil ca să iasă din anonimat, dar și să creeze tensiune între evrei și medicii arabi israelieni, care în majoritatea lor (la fel că medicii evrei) își practică meseria cu devotament. El îi acuză pe acești medici că amputează mâini sau picioare ale soldaților răniți și că omoară zilnic pacienți evrei, mai mulți chiar decât Hamas. Iar pe farmaciștii arabi israelieni (cam 40% din totalul farmaciștilor în Israel) îi acuză că le dau evreilor medicamente dăunătoare. Aceste declarații seamănă în esență cu acuzaţia de omor ritual care circula pe vremuri împotriva evreilor. Președintele Societății Medicale Israeliene, Prof. Zion Hagay, a cerut Cabinetului Militar să condamne aceste declarații care îndeamnă spre ură și discordie între evreii și arabii israelieni. Poliția a cerut aprobarea Procuraturii de Stat pentru deschiderea unei investigații împotriva rabinului, sub acuzația de instigare la rasism.Read more…

”Fetița cu piciorul”

M-am născut cu șase degete la piciorul drept. Din fericire, degetul în plus, care era lângă degetul mare, spre exterior, mi-a fost tăiat cu o foarfecă, chiar la maternitate, de medicul care ne-a primit, pe mama și pe mine, la câteva ore după ce fusesem născută acasă, în prezența moașei cartierului. Asta a făcut ca în primii ani de viață, după ce schimbasem mersul de-a bușilea cu mersul biped, să mă deranjeze încălțămintea purtată pe piciorul drept. Odată cu creșterea labei piciorului, din rădăcina degetului tăiat crescuse ceva ca un mont bătrânesc. Îmi era tare greu la mers, dar cei apropiați doar bănuiau deranjul, nesimțind pe ”piciorul” lor dificultatea mea. Cel mai comod era când umblam desculță. Pentru că urma să înceapă școala, doctorii i-au recomandat mamei să nu amâne internarea mea într-un spital unde să mi se scoată chirurgical ”montul”. Acest mont era parte a degetului tăiat, adică era ca o rădăcină de plantă, rădăcină care crescuse în continuare, chiar dacă fusese tăiată tulpina.Read more…

Minciuna minciunii

A minți este poate un caracter înnăscut al personalității umane. Minciuna este atât de răspândită printre oameni încât l-a determinat pe celebrul filozof, logician și scriitor britanic, laureat al premiului Nobel, Bertrand Russell să scrie: If we were all given by magic the power to read each other’s thoughts, I suppose the first effect would be to dissolve all friendships. (Dacă printr-o minune ni s-ar da puterea de a citi gândurile altora, presupun că primul efect ar fi anularea tuturor prieteniilor). Cu alte cuvinte, sinceritatea nu este partea tare a ființei umane. Asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm, sau chiar să încurajăm minciuna și pe mincinoși, cu excepția unor minciuni “albe” care uneori ne ajută să supraviețuim, să ne apărăm familiile, sau să ne îmbunătățim unele relații inter-umane. Culmea ipocriziei însă este să fii un celebru cercetător al fenomenului minciunii în societate, dar în același timp să publici date false în studiile tale referitoare la minciună. Dan Ariely, un cunoscut cercetător în domeniul studiului minciunii, descrie dilema etică între dorința unei persoane de a câștiga prin înșelăciune şi speranța că o minciună măruntă nu îi va afecta caracterul onest. Această ambiguitate este, de fapt, echilibrul dintre satisfacţia câştigului obţinut prin înşelăciune şi păstrarea conştiinţei împăcate. Autorii dau mai multe exemple, precum: intuiția ne sugerează că ne este mai ușor să furăm stiloul unui prieten, decât să-i furăm din portmoneu suma de bani pentru a cumpăra același stilou. În prima variantă, prietenul va povesti că i-am luat stiloul, dar probabil va preciza că între prieteni, “împrumutul” unui stilou este un lucru obișnuit.Read more…

Amintiri din copilăria mea (1938 – 1948

Tatăl meu, Zádor Rudolf, s-a născut la Cluj în 1909, fiind mezinul familiei. Bunicul meu, Zádor Benő, era învățător cu studii la cunoscutul Institut Pedagogic Evreiesc de la Budapesta, iar în perioada 1904 – 1927 (până la pensionare) a fost directorul Școlii Elementare Evreiești Neologe care funcționa în curtea Sinagogii Neologe de pe str. Horea (fostă Ferencz József). Bunica mea, Zádor Johanna, făcea parte din bine-cunoscuta familie evreiască Marton din Târnăveni. Familia Zádor a avut opt copii, patru băieți și patru fete, diferența de vârstă între primul și ultimul născut fiind de 17 ani. Deși familia avea un singur venit, al bunicului meu, patru copii au urmat studii superioare, doi băieți și două fete. Tatăl meu a absolvit gimnaziul la Liceul Tarbut și s-a calificat în meseria de tehnician tricotaje (ciorapi, articole pentru copii, corsete etc.) fiind un bun cunoscător al mașinilor de tricotat și având stagii de practică în străinătate. Mama mea, Zádor Rosalia, (n. Baumzweig), s-a născut la Năsăud în 1911, dar curând familia s-a mutat la Cluj. Bunicul era meseriaș și familia avea șapte copii, doi băieți și cinci fete. Mama s-a calificat ca modistă (pălării de damă și accesorii). Nu mi-am cunoscut niciunul dintre bunici, ei au decedat cu mult înainte de a mă fi născut.Read more…

Un volum despre Ţicu Goldstein, omul şi cărturarul

Numele lui Ţicu Goldstein (1929-2019) îmi era cunoscut. Citisem articole semnate de el în Realitatea evreiască, precum şi câteva cărţi tălmăcite din franceză, apărute la editura Hasefer, dar nu l-am cunoscut personal, nu știam nimic despre omul aflat îndărătul semnăturii, până de curând, când mi-a căzut în mână volumul Ţicu Goldstein, un intelectual de elită, publicat la editura Hasefer în 2023. Cartea, coordonată de istoricul Carol Iancu (redactor Ileana Buculei) cuprinde lucrările Simpozionului Internaţional „Ţicu Goldstein” care a avut loc la Bucureşti, în 8 martie 2020, la un an după decesul celui căruia îi era dedicată această lucrare omagială. Îndeobşte nu citesc în întregime, pe nerăsuflate, volume cu texte prezentate în cadrul unor manifestări ştiinţifice, ci le aleg pe cele care-mi stârnesc interesul sau mă ajută în documentarea unor subiecte pe care le studiez, însă această carte s-a dovedit din start interesantă şi prietenoasă, atât prin structură şi conţinut, cât şi prin formă şi prezentare grafică. Am parcurs-o integral şi o recomand cititorilor, pentru că prezintă în mod accesibil şi atractiv viaţa, activitatea literară şi personalitatea celui care a fost Ţicu Goldstein, un Om (ein Mensch) în adevăratul înţeles al cuvântului. Volumul care se deschide cu o introducere amplă, semnată de coordonatorul lucrării, istoricul Carol Iancu, profesor emerit al Universităţii „Paul Valéry” din Montpellier, director emerit al École des Hautes Études du Judaïsme, cuprinde texte scrise de 16 autori, prieteni statornici şi colaboratori ai celui omagiat (Carol Iancu, Adrian Niculescu, Nicolae Ionescu, Avinoam Safran, Esther Starobinski-Safran, Marina Nicolaev, Ştefan Cazimir, Iulia Deleanu, Michael Finkenthal, Vasile Morar, Alexandru-Florin Platon, Răzvan Voncu, Ovidiu Şimonca, Alexandru Marinescu, Felicia Waldman şi Felix Goldstein, fiul lui Ţicu Goldstein.Read more…

Flori din Țara Sfântă

De când mă știu mi-au plăcut florile.  În clasa a IX-a, la orele de botanică ni s-a cerut să facem un ierbar.  După ce l-am predat, abia am prins gustul și în următorii ani de liceu am început să colecționez plante și să fac un ierbar pe cont propriu.  Oriunde mergeam, cercetam vegetația locală și căutam să-mi îmbogățesc colecția.  Spre norocul meu am găsit un atlas de plante, frumos ilustrat, după care am început să cunosc plantele și chiar denumirile lor latine.  Cartea aceasta o țin și astăzi la loc de cinste și o mai consult uneori.  Din păcate ierbarul nu putea fi adus în Israel și nu-l mai am. Nu e de mirare așadar că atunci când s-a anunțat o conferință a dnei dr. Naomi Yuval-Naeh, m-am dus fără să stau mult pe gânduri.  Iar după conferință am avut împreună o discuție foarte interesantă.  Ea a vorbit despre istoria botanicii în Israel și despre întemeierea secției de botanică a Universității Ebraice, poveste care începe cu mult înainte de întemeierea statului Israel, încă din primii ani ai secolului XX.  Deodată mi-a trecut prin minte că „Fetița din Ierusalim” vorbea de două domnișoare bătrâne care confecționau suveniruri pentru pelerini din flori presate, și asta prin 1885 (la sfârșitul penultimului capitol). Bineînțeles că ea cunoștea povestea și mi-a spus că a fost o adevărată industrie, s-au făcut atât de multe suveniruri, încât mai pot fi cumpărate și astăzi prin internet, chiar și la prețuri modeste.  Tot ea mi-a recomandat bibliografia pe care se bazează acest articol.Read more…

San Marino – Titanul din povești

Republica San Marino înseamnă câteva stânci în regiunea centrală a Italiei, nu departe de Ravenna și nu departe de mare, stânci pe care este construită o cetate medievală care adăpostește micul popor al republicii și primește anual milioane de vizitatori care, dintr-o legitimă curiozitate, vin să se întoarcă, pentru câteva ore, într-un timp pe care cu ușurință îl așezăm în uitare. Am fost acolo în anul de grație 2008, împreună cu o prietenă și cu fiica ei, într-o vreme când pentru nimic în lume nu m-aș fi gândit să ajung să scriu despre locurile pe care le străbat. Totuși, viața are surprizele ei și uneori ajungi să-ți împlinești vise fără să te aștepți, așa încât, în acest moment rememorez aici cu foarte mare plăcere vizita scurtă dar densă în micul stat cvasi-italian. Străbătând cam 80 de km de la Lido Adriano, pe o șosea șerpuind printre chiparoși și urmând pe alocuri malul mării, am ajuns în San Marino, într-o dimineață senină de septembrie. Read more…

Eurovision: muzică și politică

Eurovision, concursul internațional de muzică ușoară, este organizat anual de către Uniunea Europeană de Radio-televiziune – The European Broadcasting Union sau EBU – înființată în 1950, cu centrul la Geneva. Deși competiția este europeană, unele țări care au aderat la EBU pot și ele participa, printre ele fiind Israel, Australia, Azerbaijan, Maroc și Georgia. Predecesorul Eurovisionului a fost festivalul Italian San Remo, în 1951. Concursul Eurovision se ține anual, începând din 1956, singura întrerupere a fost în 2020, când pandemia COVID-19 făcea ravagii. Singurele țări europene care nu au participat niciodată au fost Liechtenstein și Vatican. Cele mai numeroase participări le-a avut Germania. Competiția Eurovision a început în Elveția în 1956, prima câștigătoare fiind elvețianca Lys Assia cu cântecul Refrain. Deși organizatorii acestei competiții se lăudau și continuă să se laude că ea este apolitică, istoria arată altfel.Read more…

Momente critice şi fatidice în viața unui popor

Chiar în aceste momente, în timp ce vă vorbesc, Tzachi Idan, fiul unei prietene dragi, suferă cumplit în subteranele groazei ale Hamasului din Fâșia Gaza, iar fiica lui de 18 ani, Maayan, a fost ucisă chiar în brațele sale, după ce a fost răpit din propria sa casă din kibuțul Nahal Oz, în Sâmbăta Neagră, în 7 octombrie 2023, când ar fi trebuit să sărbătorim ziua de Simchat Tora. Chiar în aceste momente, încă în jur de 131 de copii, femei, bărbați, tineri și bătrâni, cetățeni ai Israelului răpiți din localitățile de lângă granița dintre Israel și Fâșia Gaza și de la un festival de muzică și dansuri, oameni iubitori de pace care nu-și doreau nimic altceva decât să trăiască normal și care s-au întâlnit ca să se bucure de viață, se află acum într-o situație în care nu este sigur că vor scăpa cu viață. În acea Sâmbătă Neagră au fost siluiți, măcelăriți și profanați în jur de 1500 de persoane, civili și militari. Casele lor au fost jefuite și arse, localități întregi devenind câmpuri de ruine. Printre acești oameni se aflau și prietenii mei împreună cu care am petrecut 20 de ani de viață în kibuțul Nahal Oz. În aceste momente zeci de mii de cetățeni din nordul și din sudul țării au fost nevoiți să-și părăsească pământurile și casele, sunt dezrădăcinați, exilați și refugiați în propria lor țară. Și între timp, bombardarea caselor și localităților acestora continuă. Din 7 octombrie încoace, societatea israeliană trece prin cea mai mare criză a Israelului modern.Read more…

Pedeapsa capitală – dileme

Cui i-ar fi trecut prin minte că există anumite tangențe între medicii anesteziști și execuții?! Ideea articolului mi-a venit citind o recentă publicație medicală despre administrarea injecțiilor letale de către anesteziști. Deși anesteziștii par cei mai potriviți pentru a injecta condamnaților la moarte medicamentele letale (un anestezic și un relaxant muscular, urmat de o doza letală de clorură de potasiu), acest proces este un act imoral din partea medicului. Totuși, de-a lungul anilor în SUA au fost și medici implicați în execuții. Peste o treime din anesteziștii americani sunt de părere că procesul de execuție va cauza mai puține suferințe dacă substanțele letale vor fi injectate de un anestezist. Asociația Medicală Americană (American Medical Association – AMA) nu numai că se împotrivește injectării letale de către medici, dar au fost cazuri în care AMA a anulat permisul de a practica medicina medicului care a participat la execuție. Potrivit jurământului lui Hipocrate, datoria medicului este de a salva vieți, nu de a le curma, deci este imoral ca medicii să administreze drogurile letale. Chiar și la eutanasia voluntară, aprobată la cererea bolnavilor cu boli terminale, medicul procură medicamentul letal, dar bolnavul trebuie să și-l administreze singur.Read more…

30 iunie – cea mai neagră zi din istoria postbelică a Franței

Contrar speranțelor nejustificate ale președintelui Macron, Rassemblement National, partidul de extremă dreaptă a Marinei Le Pen, și-a continuat înaintarea victorioasă, obținând 34% în primul tur al alegerilor legislative anticipate din Franța, la un pas de majoritatea absolută din Adunarea Națională, camera inferioară a Parlamentului francez. Dizolvând parlamentul după rezultatele catastrofale ale alegerilor europarlamentare, Macron spera la o mobilizare a alegătorilor de centru care să ducă la întărirea alianței sale, Renaissance. Dar scrutinul europarlamentarelor a indicat clar tendința unei mari părți a populației franceze. Confruntați cu ani dificili care au dus la scăderea nivelului lor de trai și la incertitudini interne și externe – pandemia, migrația crescândă, războiul din Ucraina și creșterea prețurilor – mulți francezi s-au lăsat atrași, ca să nu zicem amăgiți, de promisiunile populiste ale extremei drepte. Era mai ușor să ”înghită”, să accepte discursul lepenist care se referea la greutățile de zi cu zi ale oamenilor de rând, la dificultățile provocate fermierilor francezi de programul de îmbunătățire a mediului lansat de Uniunea Europeană, la lipsa de securitate provocată parțial de imigranți și altele, decât să accepte măsurile dure și bineînțeles nepopulare ale președintelui Macron, poate șeful de stat cu gândirea cea mai modernă din istoria Franței, care dorea ca țara sa să ajungă pe primul loc, să fie statul cel mai competitiv din Europa și să formeze o putere militară europeană care să nu mai depindă de Statele Unite.Read more…