Pentru mine familiile mixte sunt ca două mulțimi colorate și intersectate, exact ca în cărțile de aritmetică din clasele primare. Un cerculet verde, un cerculeț roșu, iar la mijloc zona de suprapunere, hașurată cu portocaliu. În care fiecare aduce ce are mai valoros de împărtășit: felurile în care îți manifești grija și iubirea, gusturile, mirosurile și ritualurile, rețetele de prăjitură de Crăciun, amintirile despre cei care nu mai sunt, marile drame, marile bucurii. Toate acele lucruri fără de care nu ești complet, întreg. TU. E început de iulie și e foarte cald. Stăm la o masă într-o cofetărie din centrul Brăilei, eu și fiul meu adolescent și proaspăt licean. Avem în față mai multe prăjituri cu frișcă. Mult mai multe decât am putea mânca. Sinaia și Brateș și eclere. Lângă prăjituri, pahare înalte și aburite de socată. Și cafea. Să mă țină în priză la volan pe drumul înapoi spre Cluj. 550 de kilometri, din care doar 35 pe autostradă. Cofetăria asta nu exista în vremea copilăriei mele, dar e singura în care mai găsești rămășițe din gusturile de atunci.Read more…
Promoția 1992
Am emoții, emoții foarte mari. De parcă aș fi din nou în clasa a noua și la prima oră scriu teză la mate. Iar Jirel vine cu niște subiecte așa de alambicate, că nici măcar nu știu să le citesc, darămite să le mai și rezolv. Mă ajută să mă simt ca în clasa a noua și mirosul, și felul în care cade lumina pe coridorul acestei clădiri impozante, de la începutul secolului trecut. Și balustrada de lemn e neschimbată, și treptele pe care acum nu le mai urc în fugă, ci cu pas măsurat. Aceleași coridoare pe care tremuram că o să mă asculte după ce n-am învățat, că o să mă prindă după ce am chiulit, că o să mă ignore după ce m-am îndrăgostit. La urma urmei, aș putea să fac stânga-mprejur și să plec. Nu m-a văzut nimeni, deci pot să mă întorc în apartamentul impersonal pe care l-am închiriat prin booking, să îmi strâng bagajele și să îmi părăsesc (pentru a câta oară?) orașul natal. Și pe când stau în cumpănă și nu știu ce să fac, mă ajunge din urmă D. Nu mai pot să fug, apăs pe clanță și intru. În amfiteatru sunt deja destul de mulți adulți pe care la prima vedere nu-i recunosc. Stau și ei cam stingheri și par la fel de speriați ca mine. Dar e suficient un gest, un zâmbet, o privire aruncată peste umăr ca să ne recunoaștem. untem noi, cei cu frunțile incandescente, așa cum declama o poezie de Petre Ghelmez, la modă pe vremea adolescenței noastre. Noi, cei care am venit să sărbătorim 30 de ani de la absolvirea liceului Gheorghe Munteanu Murgoci din Brăila. Promoția 1992.Read more…
Maranii (II). Câteva dintre comunitățile mai importante de marani
Spre deosebire de alte orașe-state din Italia, Ferrara și-a deschis larg porțile în fața evreilor expulzați din Spania. Orașul, situat în valea Padului, nu departe de Marea Adriatică, concura cu Veneția și Ancona în comerțul cu Orientul Apropiat. Conducătorii lui liberali, ducii d’Este, urau Spania și erau în conflict cu ambițiile teritoriale ale papei. Cu o generație mai târziu, ducele Ercole d’Este a oferit libertăți religioase și comerciale fără precedent noilor creștini din Peninsula Iberică, cu toate că știa că mulți dintre ei au revenit în secret la iudaism. Între 1530 și 1570, la Ferrara a înflorit primul și cel mai mare centru al evreilor marani din Europa și din lume. Odată cu succesul economic, Ferrara a devenit un magnet pentru refugiații din Spania și Portugalia. Bărbații au fost circumciși și au adoptat o formă rudimentară a religiei evreiești, iar femeile au învățat cum să țină o casă cașer. Chiar vestita Dona Gracia Mendes-Nasi a revenit la iudaism la Ferrara, unde s-a stabilit cu familia pentru o vreme, pregătindu-se să-și transfere averea în Turcia. Odată cu apariția Contrareformei, Alfonso al II-lea s-a supus presiunii Romei și a anulat multe din privilegiile evreiești.Read more…
Memoria Transnistriei în artă, într-o expoziţie la Muzeul Etnografic al Transilvaniei
În 9 octombrie, Ziua Naţională de Comemorare a Holocaustului, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei – o gazdă primitoare pentru toate minorităţile transilvănene şi nu numai – a avut loc vernisajul expoziţiei Între lagăr şi artă, cuprinzând creaţii artistice care evocă memoria detenţiei din Transnistria. Expoziţia, organizată din iniţiativa lui Andrei Klein, fotograf şi colecţionar clujean, născut în lagărul de la Moghilev, în aprilie 1942, a fost îngrijită de Tekla Tötszegi, muzeograf şi director adjunct al MET. Andrei Klein nu-şi aminteşte nimic din primii doi ani de viaţă, în care a trăit la Moghilev, însă trauma detenţiei i-a marcat întreaga existenţă. Supravieţuitor, dar şi fiu al unor supravieţuitori ai Holocaustului, şi-a asumat – asemeni altora din generaţia G2 – păstrarea memoriei grozăviilor pe care părinţii le-au trecut sub tăcere (pe de o parte pentru a reuşi să-şi refacă viaţa, pe de alta pentru a-şi scuti copilul de suferinţă) şi să militeze împotriva antisemitismului, xenofobiei şi rasismului care, din păcate, se fac tot mai simţite în spaţiul public. Expoziţia prezintă lucrări de intarsie, pictură şi grafică create de doi artişti supravieţuitori ai lagărului de la Moghilev: Ernő (Ernest) Klein şi Rózsa (Rózsika) Gottlieb, ambii strâns legaţi de Andrei Klein, din momentul venirii sale pe lume. Ernest şi Rózsika Klein, Elemér şi Rózsika Gottlieb, cu fetiţa lor Katica, de un anişor, împărţeau aceeaşi odaie în lagărul de la Moghilev. Curând s-a născut şi copilul familiei Klein. Andrei, aşteptat timp de şase ani, a văzut lumina zilei în condiţiile sumbre ale detenţiei din Transnistria.Read more…
Relația dintre medici și pacienți de-a lungul timpurilor
Within every patient there resides a doctor, and we as physicians are at our best when we put our patient în touch with the doctor inside. (În fiecare pacient există un doctor, iar noi, medicii, suntem cei mai buni dacă reușim să punem în legătură pacientul cu doctorul său lăuntric.) – Dr. Albert Schweitzer. Din acest motto se pot trage cel puțin două concluzii: una că pacienții trebuie ascultați cu atenție, fiindcă ei își cunosc cel mai bine simptomele, iar a doua, mai modernă, că mulți pacienți se consultă cu “Dr. Google” înainte de a merge la medic. Multe boli au o componentă psihosomatică, de exemplu vezica sau colonul iritabil, migrena, fibromialgia, etc. Ca urmare, o vorbă bună și compasiunea doctorului pot ajuta la vindecare. Aș adăuga și psihoterapia, meditația, mindfulness (concentrarea atenției la ceea ce simțim) și alte metode de medicină alternativă. Termenul “pacient” vine de la cuvântul latin paciens, care presupune răbdare și tolerare pasivă a suferințelor și intervențiilor medicale. Acest lucru îl pune pe pacient într-o poziție de inferioritate față de medic.Read more…
Victoria neașteptată a democraților în alegerile la jumătate de mandat din SUA
De obicei, alegerile americane la jumătatea mandatului președintelui confirmă o erodare a popularității acestuia, precum și a partidului său, făcând destul de dificil pentru el să îndeplinească unele proiecte politice sau economice în partea a doua a mandatului. În cei doi ani care rămân, președintele trebuie să facă concesii, uneori serioase, partidului în opoziție, pentru a ajunge la votarea proiectelor care de multe ori sunt respinse Și, evident, rezultatele ultimilor doi ani influențează șansele viitorului candidat la președinție, indiferent dacă este vorba de realegerea lui, sau despre un candidat nou. Cam acestea au fost previziunile sau așteptările legate de scrutinul desfășurat săptămâna trecută în SUA. De precizat că este vorba de o reînnoire a jumătate din componența celor două Camere – a Reprezentanților și a Senatului. În același timp, în diferite state au avut loc și alte alegeri – de guvernatori, de procurori generali, sondaje legate de diferite proiecte de lege ș.a.m.d. La prima vedere, pentru democrații care dețineau majoritatea în cele două Camere și președinția, șansele s-au arătat proaste. Read more…
Viața evreilor sub regim legionar. Demersurile doctorului Wilhelm Filderman din septembrie 1940 – ianuarie 1941
În această perioadă dr. W. Filderman acționează ca președinte al Federației Uniunilor de Comunități Evreiești (FUCE). Toate acțiunile Federației poartă amprenta politicii sale. Cu un aparat administrativ redus, cu un buget sărăcăcios conducerea evreiască de atunci a angajat lupta cu regimul legionar – scrie Matatias Carp. Luptă inegală, în care pe de-o parte erau puterea, bâta și pistolul și de cealaltă conștiința și demnitatea evreiască (…). Sutele de memorii care cuprindeau dureri și suferințe evreiești din toate colțurile țării arătau toatǎ groaza și teroarea lăsatǎ pretutindeni de legionarismul distrugător și ucigător. În aprecierea lui Filderman întregul program al Gărzii de Fier s-a redus la sustragerea proprietății evreilor, la concedierea acestora de la locul de muncă, la uciderea lor, pentru a se îmbogăți, dar nu prin muncă cinstită, ci prin hoție și crimă. În contextul politic dat, petiționarea era singurul mijloc de exprimare a doleanțelor sau protestului, scrie istoricul israelian Th. Lavy, era un succes faptul că jalbele erau primite. Petițiile lui W. Filderman erau foarte documentate; erau adevărate studii politico-juridice axate tematic pe analiza legilor și a măsurilor antievreiești în general. În funcție de problematica abordată folosea argumente statistice și istorico-politice. Nu erau simple petiții redactate la voia întâmplării, nici plângeri prin care autorul lor încerca să implore milă; ele dovedeau o concepție și o atitudine politică de respect pentru valorile general-democratice și umanitare.Read more…
Petarde de iarnă (2)
Am decis ca în prezentul articol să nu scriu despre dramaticele evenimente recente, aștept să se decanteze puțin esența lor și să se împrăștie fumigenele propagandistice. Mai ales cele guvernamentale, de pretutindeni. Am scos din „sertar” două texte pe care le-am scris anul trecut, două articole de atitudine, personale, care sunt de fapt previziuni și mici sinteze obținute după ani de urmărire atentă a mass mediei internaționale. Sper ca aceste previziuni pentru viitor, destul de sumbre în esența lor, să apară într-un viitor volum cuprinzând articolele pe care le-am scris în Baabel. Europa a ratat deja “viitorul luminos”. Din punct de vedere demografic, populația este într-un declin numeric catastrofal de vreo trei decenii și doar influxul migrator din Africa și Asia o menține pe linia de plutire. Depopularea accentuată în zonele rurale și izolate și lipsa acută a forței de muncă sunt compensate prin imigrația forțată a unor populații total străine de civilizația bătrânului continent, majoritatea de religie islamică, inadaptabilă la valorile europene, iudeo-creștine și tradiționale. Ele nu pot fi integrate, de aceea putem asista în scurtă vreme la situații de război civil, de revolte ale suburbiilor, de atrocități etnice și religioase în masă. Adio stabilitate și pace internă, Europa va semăna treptat cu Orientul Mijlociu.Read more…
Eu şi Fizica
Uneori visez că predau un curs (sau o lecţie) de fizică şi după ce scriu pe tablă mai multe rânduri de formule, nu-mi amintesc continuarea demonstraţiei. Rămân înţepenită (aşa cum numai în vise se întâmplă), nu pot scoate niciun cuvânt şi îmi doresc să intru în pământ de ruşine. Apoi mă trezesc şi răsuflu uşurată: „Slavă Domnului că am scăpat!” De treizeci de ani nu mai învăţ, nu mai predau şi nu mai fac cercetare în domeniul fizicii şi ori de câte ori conştientizez acest lucru, încerc cel mai autentic sentiment de libertate greu de explicat, din moment ce nimeni nu m-a obligat să urmez Fizica, ci a fost opţiunea mea, încă din gimnaziu. În clasa a IX-a, am promovat la faza finală (şi am şi beneficiat de o tabără unde m-am distrat excelent). Următorul pas (firesc) a fost clasa specială de fizică (o clasă cu colegi de nota zece şi o atmosferă fabuloasă) unde am fost din nou finalistă la olimpiadă. E drept că niciodată nu am fost premiată la faza națională, nereuşind să obţin punctajul necesar. Dar am perseverat… Aproape că mă convinsesem că Fizica era destinul meu. Ne lega o relaţie bazată pe afecţiune sinceră, dar lipsită de pasiune, care promitea stabilitatea. În paralel scriam (şi uneori publicam) poezie şi proză şi citeam în neştire literatură (şi nu cărţi de fizică). Totuşi, după bacalaureat am fost gata-gata să abandonez cariera de fiziciană, însă m-au împiedicat… Tezele din iulie…Read more…
Rusia a pierdut războiul economic cu Europa
Războiul din Ucraina devine din ce în ce mai complicat odată cu apropierea primei aniversări a izbucnirii lui. Armata ucraineană a obținut o serie de victorii, în primul rând morale, ținând cont de neașteptata rezistență a populației în pofida rezultatelor sângeroase ale bombardamentelor rusești, în pofida victimelor din rândul populației civile ca urmare a politicii de tabula rasa urmată de Rusia, de distrugere totală a infrastructurii Ucrainei, practic de a rade țara de pe suprafața pământului. Loviturile nimicitoare ale armatei ruse au îndârjit populația și pe liderii militari și politici, ultimul obiectiv pe care și l-a propus președintele Zelensky fiind recucerirea tuturor teritoriilor anexate de armata rusă ca o condiție a lansării unor negocieri de pace. Primul obiectiv în vizor ar fi Crimeea. Ideea este într-un fel susținută și de Statele Unite, dar partea americană vede lucrurile altfel decât cea ucraineană. Nu se vorbește de eliberarea propriu-zisă, ci de o permanentă amenințare a teritoriului, de paralizarea legăturilor dintre Crimeea și celelalte zone ocupate de ruși, deci de eliminarea posibilității unei ofensive din această direcție, sau a unui sprijin pentru armata rusă.Read more…
O vizită la Centrul Memorial ANZAC din Beer Șeva
Propunerea mea către vizitator/cititor este să privească spre orașul Beer Șeva așa cum este astăzi – viață, universitate, dezvoltare urbanistică, etc. – prin prisma anilor care au trecut de la bătălia din 31 octombrie 1917: bătălia pentru Beer Șeva. Centrul Memorial ANZAC, un unicat în Israel, se referă la epopeea soldaților britanici din corpul de armată australian și neozeelandez ANZAC, Australian and New Zealand Army Corps, la bătălia pentru cucerirea orașului Beer Șeva din octombrie 1917. Bătălia pentru Beer Șeva trebuie ancorată în ansamblul general al Primului Război Mondial (28 iulie 1914 – 11 noiembrie 1918), scena de desfășurare fiind Orientul Mijlociu. Început în Europa, Primul Război Mondial a adus pe scenă cele două tabere combatante: Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman împotriva Marii Britanii, Statelor Unite, Franței, Rusiei, Italiei și Japoniei. Însă, destul de rapid, a poposit în Orientului Mijlociu. În primele luni ale războiului, Turcia și-a păstrat neutralitatea, dar în 2 august 1914 a semnat un pact secret cu Germania; curând, două nave de război germane s-au îndreptat spre Istanbul. Cu ajutorul Germaniei, Imperiul Otoman a minat strâmtoarea Dardanele[1], blocând trecerea din Marea Mediterană spre Marea Neagră și paralizând astfel legătura dintre Rusia (care avea ieșire Marea Neagră) și aliații ei. Ca urmare, la începutul lunii noiembrie 1914 Rusia, Marea Britanie și Franța au declarat război Imperiului Otoman. Spargerea blocadei Dardanelelor presupunea cucerirea strâmtorilor, precum și a Istanbulului, inima Imperiului Otoman. Londra a hotărât trimiterea unei flote franco-britanice în sudul Peninsulei Gallipoli, dar atacul prelungit (19.02.1915 – 09.01.1916) a eșuat lamentabilRead more…
Viktor Orbán va muta Ambasada Ungariei la Ierusalim
Săptămâna trecută, potrivit unor informații neoficiale, premierul Ungariei Viktor Orbán ar fi convenit cu premierul israelian Benjamin Netanyahu să mute luna viitoare Ambasada Ungariei de la Tel Aviv la Ierusalim. Oficialități de la ministerul israelian de Externe au declarat cotidianului Zman Yisrael, varianta ebraică a ziarului Times of Israel, că decizia a fost luată după tratative diplomatice intense dintre Eli Cohen, ministrul israelian de externe, și omologul său maghiar Péter Szijjártó. Intențiile Budapestei nu ar trebui să ne surprindă, deoarece încă în urmă cu doi ani a fost deschisă la Ierusalim o reprezentanță comercială a Ungariei și în cuvântările ținute la inaugurare se vorbea despre eventualitatea mutării ambasadei, fără să se fixeze vreun termen. După ce Donald Trump, în calitatea lui de președinte al SUA, a luat măsura mutării Ambasadei SUA, s-a crezut că exemplul va fi urmat și de alte state, dar rezultatele au fost mult sub așteptări, abia câteva țări, cu un rol nesemnificativ în ceea ce privește relațiile bilaterale, au decis să facă acest pas. Au existat promisiuni, dar alegerile din statele în cauză care au adus la conducere partide și personalități cu alte orientări au determinat abandonarea ideii. Mutarea unor ambasade la Ierusalim este o problemă deosebit de sensibilă, deoarece ar contraveni unor înțelegeri sau acorduri internaționale legate de procesul de pace din Orientul Mijlociu,…Read more…
Victimele colaterale ale războiului din Ucraina
Suntem în al doilea an al sângerosului război din Ucraina, cu mii de victime, civile de partea Ucrainei, militari din partea ambelor părți. Ca și alții, admir curajul poporului ucrainean, abnegația lui de a nu părăsi câmpul de luptă chiar când poate știința militară ar recomanda o altă strategie, capacitatea președintelui Zelensky de a insufla curaj poporului și de a-i cere sacrificii pentru cauza țării. Într-un cuvânt, am susținut și susțin cauza lor, este o țară agresată fără motiv, deoarece argumentele Rusiei sunt puerile și sper că se va ajunge la un moment dat la o pace rațională. Subliniez cuvântul rațional, deoarece chiar dacă îți propui obiective maximaliste, trebuie să fii realist și să-ți dai seama ce se poate și ce nu. Concret, cel puțin după opinia mea, eliberarea întregului teritoriu ucrainean, inclusiv Crimeea, este o himeră. Niciodată Rusia nu va fi de acord, iar eu nu cred că la ora actuală Ucraina are capacitatea de a o cuceri militar, sau dacă da, cu niște sacrificii imense, cu numeroase victime colaterale. Teoretic, Crimeea ar putea fi recăpătată printr-un tratat de pace în condițiile spulberării armatei ruse și ale existenței unor imense presiuni internaționale, ceea ce în prezent nu este cazul, deoarece, din păcate, nu întreaga lume consideră războiul din Ucraina un casus belli global, ci o problemă între Europa, SUA și Rusia, iar Moscova mai are dacă nu chiar prieteni, susținători din varii interese. În continuare, Ucraina ar trebui să mențină marea simpatie de care s-a bucurat de la începutul războiului și să nu se afle în situații care i-ar înstrăina prietenii.Read more…
Păstorul cel mai bun
A încetat din viață, la căminul Rosen, Lippa Segal Baroti, fost inginer, oficiant de cult și unul dintre cei mai intimi cunoscători ai istoriei comunității evreiești locale. A fost apropiat al rabinului Moses Rosen, a fost nepot de rabin și fiu de oficiant de cult, a fost o personalitate puternică și excentrică. La șase ani a fost victima unui episod antisemit violent, fiind bătut și aruncat din tramvai împreună cu tatăl său pe motive rasiale (îmbrăcați tradițional, erau țintele cele mai sigure). Acest episod a lăsat urme fizice (un tremurat care nu l-a părăsit niciodată) și importante sechele psihice. La douăzeci și ceva de ani, și-a sfidat întreaga familie religioasă conservatoare, de rabini proveniți din Leviți, căsătorindu-se cu o creștină. Nici ea nu a trecut la iudaism, nici el nu s-a botezat. Ba și-au luat amândoi ambele nume – când l-am cunoscut am fost convins că Baroti e nume sefard. L-am întrebat și am aflat cu surprindere că este numele soției, ardelenesc, provenit din maghiarul Báróczi. Până la moartea doamnei Olimpia, în 2018, au rămas nedespărțiți, trăind într-o simbioză amuzantă.Read more…
Călătorind așa cum am visat mereu (6). Curiozități și măgăruși
De Franța sunt atașată în cel mai drag mod încă din tinerețe, atunci când se constituia într-un vis care părea irealizabil, Cortina de Fier fiind lăsată bine peste partea aceasta a lumii. Franța are câte ceva pentru fiecare vizitator al său: peisaje încântătoare și foarte diverse, istorie extraordinar de bogată, cultura care de sute de ani își pune amprenta pe întreaga Europă (aici s-au câștigat cele mai multe premii Nobel pentru literatură), are artă, tehnologie avangardistă, gastronomie (în medie aici se lansează zilnic două cărți de rețete), vinuri, modă (este considerată capitala mondială a parfumurilor), cinema, până și maniere și multe altele, pe alese, asta doar la o trecere în revistă foarte sumară. În plus, această țară mi-a oferit și privilegiul unei prietenii care rezistă de decenii. Curiozitățile Franței sunt multe, lucruri care o fac interesantă la fiecare pas, fiind cea mai vizitată țară din lume, iar Parisul este cel mai fotografiat oraș. Franța este țara cu cele mai multe fusuri orare din lume, 12, unul pentru Franța metropolitană (France métropolitaine) aflată în Europa și 11 pentru Franța de peste mări (France d’outre-mer) teritoriile franceze aflate pe celelalte continente, unde trăiesc cam 2,5 milioane de francezi pe 20% din suprafața totală a țării.Read more…
O după-amiază cu ceva dulce
Nu știu de ce amintirile pe care le păstrez din orășelul copilăriei și adolescenței mele sunt legate mereu de vară. Așezat cuminte în câmpia transilvană, fizic aproape de mine, dar emoțional foarte departe, orășelul îmi trezește doruri cărora nu prea pot să le fac față. Foarte rar, când ajung în acele locuri, nostalgia mă sugrumă, pur și simplu. Dorul de oamenii iubiți pe care i-am pierdut este o senzație intensă, fizică. Pe vremea când încă nu primise statutul de oraș, în anii ‘60, Marghita era o comună cu aer patriarhal, cu clădiri vechi înșirate de-a lungul străzii principale, strada Republicii, care șerpuia alene prin centrul ei. Aveam 15 ani când casa noastră a fost demolată, pe locul ei construindu-se un bloc, așa cum se întâmplase deja peste drum de noi și în zonele apropiate, dar țin minte, de parcă aș vedea o fotografie, cum arăta strada Republicii când încă nu umblam la școală, dar eram destul de mărișoară ca să-mi amintesc locuri, întâmplări și oameni.Read more…
O amintire a mamei mele
Mama mea și-a scris amintirile pe la vârsta de 80 de ani. Au fost chiar publicate în Baabel, în mai-iunie 2016. După aceea a mai readus uneori crâmpeie de amintiri, dar totul era deja scris, până când, într-o zi, mi-a relatat o poveste pe care nu o cunoșteam și care mi-a făcut părul măciucă. La Cernăuți, ordinul de ghetoizare a venit la sfârșitul lui septembrie 1941. Mama avea 15 ani. În ghetou înghesuiala era atât de cumplită, încât oamenii nu aveau loc să doarmă nici măcar pe podea. Astfel că familia s-a prezentat „voluntar” pentru deportare în Transnistria, în primul transport. Au fost duși cu trenul, în vagoane de vite, până la granița României, în satul Ataki (azi Otaci), urmând să fie apoi trecuți Nistrul spre Moghilev cu barca. Între timp au fost „cazați” într-un lagăr înconjurat cu sârmă ghimpată, în niște barăci ude și pline de noroi după o inundație recentă.Read more…
Surprizele unui israelian de vârstă medie.
Scriu aceste rânduri în ziua aniversării a 51 ani de existență a mea ca cetățean israelian. Emigrarea noastră a avut loc în ”celebra” seară Okamoto, în care trei teroriști ai așa-zisei Armate Roșii Japoneze au ucis 27 israelieni și străini pe aeroportul din Lod (azi Ben Gurion). Noi plecaserăm spre centrul de absorbție din Karmiel (nordul țării) cu 15 minute înainte de începerea măcelului, despre care am aflat pe drum de la șoferul de taxi care, jumătate vorbind și jumătate mimând, ne-a povestit ce auzise la radioul mașinii că se întâmplă acolo unde noi fuseserăm doar cu o oră înainte. Am schimbat priviri îngrijorate cu soția mea și ne-am spus că am intrat într-o poveste din care nimeni nu știe cum se poate ieși. A doua zi de dimineață, după prima noapte petrecută pe pământul Țării Sfinte, ne-am trezit într-un cumplit zgomot de avioane care zburau chiar deasupra capetelor noastre. Pentru noi era clar: suntem în război! Ne-am zis: acesta e răspunsul Israelului la atacul de aseară. Totul părea logic, iar explicațiile funcționarului centrului de absorbție, că așa trec avioanele ”la noi”, adică nu era nimic neobișnuit, nu m-au abătut de la ideea că ne începem viața cea nouă cu o conflagrație militară de amploare.Read more…
Maria și Iosef – Jurnalul unui vis
Pe Maria Găitan Mozes am cunoscut-o personal în 2021, la ICR, la o lansare comună de carte moderată de Cleopatra Lorințiu. Regret că am cunoscut-o atât târziu. De curând ea a împlinit 95 de ani și a fost sărbătorită la sediul HOR, de la Haifa, De curând Maria Găitan Mozes a împlinit 95 de ani şi a fost sărbătorită la sediul HOR [2], de la Haifa, de catre Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Romana, al carei director este Dragos Nelersa. Cu acel prilej am rostit discurs pe marginea romanului Maria şi Iosef – Jurnalul unui vis. Cartea scrisă de soţul ei, Iosef Mozes, începând din 2009, a fost păstrată de Maria în manuscris timp de mulţi ani. Am citit-o dintr-o suflare, mai ales pentru că mi-am dat imediat seama cine sunt protagoniştii. Povestea m-a impresionat prin paralelismul cu personajele biblice cu acelaşi nume, simboluri ale unor legende. Am citit mai întâi titlul romanului şi i-am urmărit cu atenţie cursul care urmează o sinuoasă cale a destinului. Cei doi eroi, Maria şi Iosef, se întâlnesc datorită întâmplării, sunt despărţiţi de împrejurări, evenimentele se repetă și în cele din urmă ei se reîntâlnesc pentru a nu se mai despărţi. Oare nu am putea vorbi de PREDESTINARE? Prima lor întâlnire se petrece spre sfârşitul anului 1943, atunci când Iosef, împreună cu alţi tineri evrei, este trimis la munca obligatorie de curăţare a zăpezii în apropierea Primăriei Sectorului 1 – lângă Piaţa Amzei. Maria avea 15 ani şi Iosef 16. “Mă cheamă Maria”, spune fetişcana cu codiţe blonde și ochii verzi, iar băiatul îi răspunde: “Pe mine mă cheamă Iosef”.Read more…
“Întreabă înainte, ca să te poți bucura după”. Ce trebuie să știe un pacient despre o anestezie iminentă
Cei de un leat cu mine și care mă cunosc cu adevărat știu că sunt extrem de curajos. Chiar și ofertele repetate de a-mi pune capul în gura deschisă al leului de la circul de stat Ulan Bator am respins din cauza unui factor de excitare prea scăzut. Acum însă mă confrunt cu cele mai periculoase creaturi care trăiesc pe planeta noastră: colegii mei de breaslă. Cu alte cuvinte, adevărata vitejie este dorința mea e de a publica aici, în Baabel, un articol despre domeniul care a reprezentat viața mea profesională până acum un an și jumătate, cel puțin așa cum l-am cunoscut până în ziua în care ”am urcat sculele în pod”. Mulți dintre cititorii și colaboratorii revistei fiind colegi de breaslă și alții având legătură cu domeniul sănătății, sper că articolul să stârnească un viu interes. Important este ca și cei câțiva cititori care nu fac parte din categoriile de mai sus să citească acest text care încearcă să răspundă la întrebări pe care poate încă nu au îndrăznit să le pună.Read more…