E după-amiază și început de vară. Soare, liniște și călduț. M-am întors de la grădiniță, am mâncat, iar acum îmi bălăngăn picioarele pe scaunul din bucătărie. Bunica nu mai insistă cu somnul de amiază: știe că n-o să închid un ochi, oricât de mult m-ar ruga. Am în față o jumătate de zi în care să fac ce-mi place: mă ascund sub masa din sufragerie, îmi imaginez că sunt veveriță și mă joc cu prieteni imaginari. Deocamdată însă stau și mă uit la două muște care s-au așezat pe mușama chiar în fața mea. E rândul lor să mănânce din firimiturile de pâine rămase de la mine. Îmi place trompa lor delicată, mă fascinează ochii imenși și felul prudent în care se deplasează. Adevărul e că întotdeauna mi-au plăcut muștele și nu înțeleg înverșunarea cu care adulții le vânează, cu pliciul, cu spray-ul, sau cu un băț la capătul căruia au legat multe fâșii de celofan colorat și foșnitor. Mi se par grațioase și delicate și nu consider că fac mare pagubă dacă mănâncă resturile de la masa noastră. Au și un fel tare gingaș de a-și freca piciorușele din față. Cred că am început să le imit, altminteri de ce mi-ar zice Mama, atunci când mă supraveghează la baie, să mă spăl mai cu nădejde, nu ca o musculiță.Read more…
Vilma Néni
E sfârșit de ianuarie, e frig și ninge. Ajung în fața acestei cofetării mici și întunecoase, prin fața căreia trec aproape zilnic, dar în care n-am mai intrat de mulți ani. Pe vremuri mâncam foarte multe prăjituri. Și acum mi-ar fi poftă de un ecler sau de o felie de diplomat. Îmi abandonez spaimele legate de metabolism încetinit și de kilograme și intru. Înauntru totul arată la fel ca în urmă cu 29 de ani. Vopsea bleu-jandarm pe pereți, mobilier de pal din anii 90, scaune cromate și trei mese cu flori de plastic în vaze ieftine de ceramică. La ferestre mușcate. Pe peretele din stânga intrării un telefon public portocaliu, cu cartelă. Și prăjiturile au rămas la fel: cu frișcă veritabilă, făcute într-un mic laborator din spate și cu prețuri înghețate parcă tot din 1992: 5 lei bucata. În cofetărie e mai întuneric decît afară. Vechea clădire a fostului complex Studio din capătul cartierului Grigorescu a fost aproape înghițită de un hotel trântit acolo ca o turtă greoaie și necoaptă. Întunecă ferestrele cofetăriei și ciupește din trotuar. Sunt singurul client. Cumpăr un cremeș și un ecler și le mănânc pe amândouă. Ciudat cum unele lucruri rămân la fel, oricâți ani ar trece peste ele, iar altele dispar de parcă niciodată n-ar fi fost. În primul meu an de studenție aici mi-am sărbătorit fiecare examen reușit din sesiunea de iarnă. De fapt, nu chiar în cofetărie, ci la câteva blocuri mai departe, pe strada Donath, la gazda mea, Vilma Néni.Read more…
Pâinea noastră cea de toate zilele
Când am cunoscut-o, doamna Mioara avea vreo patruzeci de ani și era vânzătoare la magazinul de pâine din cartierul în care locuiam. Era prin anii cincizeci, pe vremea când toate produsele de panificație se vindeau pe cartele de diverse culori, în funcție de ce lucrau membrii familiei: cei care făceau muncă fizică grea primeau cartele roșii, care le dădeau dreptul la un kilogram de pâine pe zi; cei care făceau munci mai ușoare aveau cartele galbene, verzi etc., pe care primeau cantități mai mici. Pâinea ajungea pe la prânz, dar coada se forma cu mult înainte. Responsabil cu ordinea era un pensionar de încredere, nenea Mitu. Școala mea era la câțiva pași de prăvălia cu pricina, așa încât eu eram cel care asiguram aprovizionarea cu pâine a familiei. Camionul care aducea marfa parca cu spatele lângă intrarea în magazin. Joska bácsi, șoferul mustăcios, ne privea cu multă seriozitate, apoi începea să ne dea ordine: – Tinerii, elevii și oamenii între două vârste vor descărca marfa, dând produsul din mână în mână, până în magazin, la doamna vânzătoare, după care se vor întoarce la locurile lor din coadă. Ne-am înțeles? aer plutea un miros amețitor de pâine proaspătă.Read more…
Ayúdame!
Într-una din excursiile la Barcelona, trecând pe vestita stradă Ramblas, elegantă și plină de turiști, un cerșetor cu ambele picioarele amputate stătea într-un colț, pe trotuar, cu o pălărie în fața lui și striga cu o voce disperată: Ayúdame! Ayúdame!(ajută-mă). Nu știu din ce motiv nu i-am pus bani în pălărie. Toată ziua am avut mustrări de conștiință pentru că nu i-am dat câțiva bănuți, nu avea nicio importanță ce ar fi făcut cu ei. Vocea lui disperată n-am uitat-o niciodată! În ultimele zile urmăresc la diverse stații de televiziune emisiunile de actualități care prezintă imaginile cutremurătoare ale războiului din Ucraina. Nu am de gând să scriu aici despre motivele geostrategice ale războiului, nici despre Putin, Biden sau Macron; au făcut-o mulți alții, mai versați în această problemă. E cumplit ca în secolul douăzeci și unu un stat să încalce suveranitatea altuia și să declanșeze un nou război european. Mă interesează oamenii de rând, cetățeni nevinovați, speriați, a căror viață este în pericol, care se adăpostesc în stațiile de metro sau pe unde apucă, suferind consecințele acestui război, urmare a neputinței societății europene și a conducătorilor ei care nu au putut sau nu au vrut să-l prevină.Read more…
Prietenie (4). Crăciun în august
La zece ani după ce Émilie și cu mine începuserăm să corespondăm a avut loc Revoluția în România și regimul politic s-a schimbat. Deși avea să mai dureze mulți ani până la ridicarea vizelor de călătorie pentru români, ne puteam mișca deja mult mai ușor. Ținuserăm legătura în toți acești ani, cu toate că nu mai eram niște fete de școală, terminaserăm această etapă, aveam familii, lucram, ne construiam vieți și cariere, eram prinse în iureșul tinereții în care, ne amintim, vrei să le faci pe toate – și vrei ca toate să iasă bine. citite de vigilenta Securitate. Mai mult și mai des vorbeam la telefon, demers care devenise posibil, dar costa destul de scump. libertate și într-o societate capitalistă care semăna mult cu banditismul. Era începutul anilor 90. câteva luni după noi.Read more…
Amintiri cu Egon Lővith (I). Portretul meu
Egon Marc Lővith – supravieţuitor al lagărului de la Dachau – unul dintre cei mai cunoscuţi artişti plastici clujeni din a doua jumătate a veacului XX, s-a născut în 21 mai 1923 la Cluj şi s-a stins din viaţă, tot la Cluj, în septembrie 2009. În ultimul deceniu, Clujul a găzduit mai multe expoziţii postume, iar manifestările de anvergură urmează să aibă loc anul viitor, la Centenarul Lővith. Nu mai trecusem de mult prin faţa imobilului de pe strada Universităţii nr.11, unde se afla atelierul său, locul unde a creat timp de aproape 60 de ani, unde poposeau adesea prietenii săi, la o cafea şi la taclale, şi unde am petrecut ore minunate, în compania lui Egon şi a soţiei sale, Margot, încă din anii copilăriei. ştiinţând trecătorul că acolo se află sediul filialei Cluj a formaţiunii politice de extremă dreaptă, vădit antisemite. Holocaust şi sculpturile cu această tematică – să ajungă să găzduiască politicienii AUR. Inscripţiile aurii, triumfătoare, scot şi mai dureros în evidenţă zidurile golaşe ale vechii clădiri şi… absenţa unei plăci memoriale dedicate lui Egon Marc Lővith. În 21 mai 2022 se împlinesc 99 de ani de la naşterea artistului şi mi-am propus ca în ediţiile Revistei Baabel care preced această dată să depăn câteva amintiri legate de Egon Lővith, amintiri personale, nepreţuite.Read more…
Pesach 1944 în Maramureş
Anul acesta ajunul sărbătorii de Pesach, seara de Seder, a coincis cu ajunul de Şabat. La fel ca în 1944…Şi anul acesta dialogul tradiţional dintre cel mai tânăr şi cel mai vârstnic comesean (adesea înlocuit de glasul corului) se încheagă în jurul celor patru întrebări care încep cu formula tradiţională Ma niştana? – prin ce se deosebeşte (această seară de toate celelalte seri ale anului)? – “De ce în celelalte seri unii mănâncă şi beau şezând rezemaţi şi alţii nu, dar în seara aceasta cu toţii şedem rezemaţi în jurul mesei?” – sună ultima dintre cele patru îintrebări. “Pentru că suntem liberi. Numai oamenii liberi pot şedea rezemaţi în jurul mesei, robii sunt obligaţi să stea în picioare” – explică răspunsul. Evreii maramureşeni care în seara de 7 aprilie 1944 s-au reunit în jurul meselor de Seder, pentru a prăznui sărbătoarea eliberării din robia egipteană, nu bănuiau că la sfârşitul celor opt zile de Pesah aveau să fie robi… Închişi în ghetouri.Read more…
Mimici defensive – originea și evoluția lor
Mă gândesc la renumitul neurolog, Prof. Alexandru Șofletea, cu care am învățat neurologia la facultatea de medicină din Timișoara. Îmi plăceau prelegerile lui, nu numai pentru modul clar în care preda neurologia, dar și pentru testele de logică pe care ni le dădea câteodată, nelegate de neurologie. Interesante erau și scurtele discuții “filozofice” pe care le aveam cu el. Îmi amintesc că într-o zi, un coleg care ședea lângă mine căsca tot timpul. Profesorul, observandu-l, a descris căscatul ca pe un reflex primitiv, nefolositor, jignit fiind de acest semn de plictiseală din partea unor participanți la curs. Am cerut permisiunea profesorului să comentez pe această temă, cu teoria mea intuitivă despre căscat. Eu credeam că acest reflex este unul defensiv, care încearcă să compenseze pentru scăderea funcției cerebrale și scăderea oxigenării creierului obosit. Profesorul a căzut pe gânduri. “S-ar putea.” Între timp, căscatul a fost studiat în profunzime de către neurologi, psihiatri și psihologi și lucrurile s-au clarificat, dar nu până la capăt. Multitudinea centrelor cerebrale, a receptorilor și a mediatorilor chimici considerați ca fiind implicați în acest reflex, explică varietatea teoriilor asupra mecanismului său și faptul, că până acum, căscatul a rămas un mister din punct de vedere fiziologic.Read more…
Peter Rosenthal: În capcana timpului (2)
Am privit fără tristețe pe strada Anatole France, în urma Daciei noastre care dispăruse. În copilărie iei lucrurile așa cum sunt. Poate că așa trebuie să fie, trebuie să existe o anumită logică, mi-am spus. De ce să-mi stric cheful tocmai când începe vacanța? Oare ce să fac azi? Aș putea să merg la ștrand, să-l vizitez pe prietenul meu René, sau poate să fac o partidă de rummy cu copiii vecinilor? Am preferat să fac cu Miorel o „tură de aprovizionare” în fața hotelului Astoria. Am fi putut s-o numim la fel de bine o „tură de cerșit”. Încercam să facem rost de cutii goale de țigări de la turiștii occidentali care poposeau în orașul nostru de graniță în drum spre litoralul Mării Negre. De fapt cutiile goale erau numai un pretext ca să intrăm în vorbă cu ei. Nu o dată se întâmpla să mai lase și o țigară-două în cutie și cu un pic de noroc primeam și gumă de mestecat sau ciocolată. Eu simțeam că mă pregătesc pentru viața în Occident. Am devenit experți în mărci de țigări și în mărci de mașini. De atunci mi s-a întipărit în minte „Rothmans King Size”. Străinii aveau ceva deosebit: hainele, mirosul de aftershave, n-aș putea spune exact, dar era un fel de aură, ceva care în ochii noștri îi ridica la rangul de ființe superioare. Când după „maipuțindedoiani” am plecat în Germania, părinții m-au așteptat la aeroportul din Frankfurt cu un Opel Kadett. A fost o mare sastisfacție. Abia ajuns, eram și eu acceptat în casta superioară a „posesorilor de Opel”.Read more…
Conferința de la Évian – o rușine a lumii libere
Acum 84 de ani, la scurt timp după anexarea Austriei de către Germania, în pitorescul oraș francez Évian-les-Bains, renumit în toată lumea pentru apele sale minerale, s-au întrunit reprezentanții a 32 de țări din sfera liberă a omenirii. Peste câțiva ani ei urmau să lupte contra inamicului nazist care amenința lumea întreagă. Scopul acestei adunări era propunerea de soluții pentru problema tot mai acută a refugiaților din țările aflate sub jugul nazist și din țările amenințate de acest regim. Era vorba mai ales de evrei și mai puțin de alte câteva minorități – romi, homosexuali și alții. Conferința a fost inițiată de președintele SUA, Franklin D. Roosevelt, în urma unor presiuni uriașe depuse de organizațiile evreiești americane. Între 1933, anul când a început regimul nazist și 1941, nemții au amenințat că vor face Germania judenrein (curată de evrei). Idea inițială era să le facă evreilor viața atât de mizerabilă, încât ei să plece din Germania de bună voie. Când această metodă nu a fost destul de eficientă, au trecut la fapte mai grave, ajungând până la urmă la „soluția finală”. Până în anul 1938 cca. 150.000 de evrei, sau cam un sfert din numărul lor total în Germania, au părăsit țara. În martie 1938 li s-au adăugat încă 180.000, fugiți din Austria anexată de Germania. Problema celor care voiau să plece era că nicio țară nu îi primea.Read more…
Amintirile unui medic stagiar rural (II)
Într-una din aceste duminici, în timp ce stăteam cu părinții mei care veniseră să ne viziteze, liniștea serii a fost întreruptă de țipetele și gălăgia unor localnici care încercau să între în incinta dispensarului. Tineri răniți, cu cuțite și topoare în mâini, însoțiți de prieteni sau membri de familie, invadaseră sala de așteptare. Nu știam cum să-i potolesc pe acești oameni, al căror comportament ieșise de sub orice control. Am văzut răniți plini de sânge culcați pe podea sau pe băncile din sala de așteptare. Nu aveam timp să stau pe gânduri, răniții trebuiau tratați de urgență. Părinții priveau speriați și îngrijorați prin geamul locuinței noastre, fiind martorii unei situații groaznice, la care erau expuși pentru prima oară în viață. Am cerut ajutorul miliției locale pentru a bloca intrarea publicului în sala de tratamente, l-am chemat de urgență pe Ion, asistentul meu cel mai versat în situații asemănătoare, și împreună am cusut rănile, le-am bandajat și încet, încet, toți răniții au părăsit dispensarul. Abia atunci am observat încă un rănit, aproape adormit sub una din băncile sălii de așteptare. Avea fața plină de sânge, inclusiv bandajul care-i acoperea urechea stângă. După ce am scos bandajul, am descoperit o imagine pe care nu o mai întâlnisem în viața mea: urechea era tăiată și atârna numai pe o bucățică de piele. Read more…
Pedepsirea armenilor catolici din Gherla?
Dacă în 2 iulie 2022, zidurile maiestuoasei biserici baroce din centrul Gherlei ar fi putut vorbi, am fi putut afla şi noi, cei prezenţi în faţa uşilor ferecate, dacă s-a mai întâmplat vreodată şi de ce (incendiu, revoluţie, sau război) să nu se oficieze Liturghia într-a patra sâmbătă de după Rusalii, când armenii catolici din Gherla prăznuiesc sărbătoarea Sfântului Grigore Luminătorul, apostolul care i-a creştinat pe armeni. Am fi aflat dacă s-a mai întâmplat vreodată şi din ce pricină ca incinta bisericii să nu fie plină de lume, armenii catolici să nu se spovedească, să nu se împărtăşească, să nu se roage la altarul Sfântului Grigore, aflat la loc de cinste în cel mai înalt lăcaş de cult armeano-catolic din Europa. Despre evenimentul de sâmbătă, 2 iulie 2022, sărbătoarea Sfântului Grigore Luminătorul, am relatat într-un articol de Ultimă Oră, în care am dat publicităţii şi poziţia Ordinariatului Armenilor Catolici, transmisă verbal de către Msgr. Attila Küsmödi, vicar-general al Ordinariatului, paroh romano-catolic al Gherlei, în prezent administrator al parohiei armeano-catolice. După cum scriam, dialogul a fost imposibil. Comunicatul a fost citit telefonic şi apoi aparatul a fost imediat deconectat. Nu am putut afla de ce s-a refuzat oficierea Liturghiei în ziua sărbătorii Sfântului Grigore Luminătorul şi nici motivul pentru care toţi preoţii care pot oficia în ritul armean au fost convocaţi la arhidieceză tocmai de Sf. Grigore Luminătorul. O clarificare avea să vină via Facebook, în 5 iulie…Read more…
Farmacia Rodia – Muzeul Farmaciei din Oradea
Pe strada Republicii, pietonala care străbate centrul orașului Oradea începând din dreptul Teatrului Regina Maria și ducând până la Gara Mare, la numărul 33 se află clădirea unei farmacii care a funcționat ca atare nu mai puțin de 250 de ani – farmacia Rodia. Deși era una din cele mai vechi și mai cunoscute farmacii din Oradea, în urmă cu vreo zece ani ea și-a închis ușile și așa a rămas până de curând când, în anul 2019, în această incintă s-a deschis Muzeul Farmaciei. În minutele petrecute aici suntem purtați în trecut și ajutați să ne facem o idee despre modul cum se tratau oamenii odinioară, ustensilele folosite în laboratoarele farmaciilor de dinaintea epocii industriale, modul de păstrare a materiilor prime și a preparatelor farmaceutice și ambalajele vechi ale medicamentelor. Chiar neavând studii în acest domeniu, locul este fascinant vizita este o incursiune în istoria farmaceutică a orașului nostru. Existența primei farmacii din Cetatea Oradiei a fost consemnată în anul 1598, sub numele latin domus specierum et aromatorum. Locul găzduia plantele și condimentele necesare fabricării leacurilor și era dotat cu mojare, cu vasele trebuincioase și cu cuptoare. La vremea respectivă Cetatea găzduia și un spital.Read more…
Viktor Orbán și rasismul
De peste două săptămâni presa, organizații internaționale, lideri politici din numeroase țări au luat atitudine și au condamnat declarațiile premierului Ungariei, Viktor Orbán, de la școala de vară de la Tușnad, legate de respingerea de către vorbitor a ”amestecului de rase”. În acea cuvântare au mai fost lansate și alte idei care pot fi criticate și au și fost – cele legate de forurile europene și NATO, organizații din care face parte și Ungaria, incapacitatea acestora de a soluționa problemele acute ale lumii care au început cu pandemia și s-au terminat cu războiul Rusiei în Ucraina și sancțiunile economice care, după părerea premierului, afectează mai mult Occidentul decât pe ruși, ce ar trebui făcut ca să se termine războiul. Nu este o noutate că Orbán critică Bruxelles-ul, supărarea lui izvorăște din sancțiunile care le-au fost impuse din cauza nerespectării de către Ungaria a statului de drept, alegații cu care Orbán nu este de acord, însă el nu este de acord nici cu o serie de prevederi ale legislației europene pe care le-a acceptat atunci când a cerut aderarea la Uniunea Europeană. Ceea ce i se reproșează de fapt lui Orbán nu este în primul rând atitudinea lui critică, în fond fiecare membru al UE sau NATO are dreptul să-și exprime opinia, ci felul în care a acționat premierul ungar, contravenind poziției stabilite în comun de către statele membre, acțiuni care subminează unitatea europeană și transatlantică. Ar mai fi multe de spus despre declarațiile lui, care de altfel au fost adresate cetățenilor din Ungaria, chiar dacă au fost rostite la Tușnad, numai că ceea ce a dus la o condamnare cvasigenerală a discursului premierului a fost abordarea problemei rasiale.Read more…
Orașul cu verbe la trecut. Și un pahar de bragă
Pentru mine familiile mixte sunt ca două mulțimi colorate și intersectate, exact ca în cărțile de aritmetică din clasele primare. Un cerculet verde, un cerculeț roșu, iar la mijloc zona de suprapunere, hașurată cu portocaliu. În care fiecare aduce ce are mai valoros de împărtășit: felurile în care îți manifești grija și iubirea, gusturile, mirosurile și ritualurile, rețetele de prăjitură de Crăciun, amintirile despre cei care nu mai sunt, marile drame, marile bucurii. Toate acele lucruri fără de care nu ești complet, întreg. TU. E început de iulie și e foarte cald. Stăm la o masă într-o cofetărie din centrul Brăilei, eu și fiul meu adolescent și proaspăt licean. Avem în față mai multe prăjituri cu frișcă. Mult mai multe decât am putea mânca. Sinaia și Brateș și eclere. Lângă prăjituri, pahare înalte și aburite de socată. Și cafea. Să mă țină în priză la volan pe drumul înapoi spre Cluj. 550 de kilometri, din care doar 35 pe autostradă. Cofetăria asta nu exista în vremea copilăriei mele, dar e singura în care mai găsești rămășițe din gusturile de atunci.Read more…
Promoția 1992
Am emoții, emoții foarte mari. De parcă aș fi din nou în clasa a noua și la prima oră scriu teză la mate. Iar Jirel vine cu niște subiecte așa de alambicate, că nici măcar nu știu să le citesc, darămite să le mai și rezolv. Mă ajută să mă simt ca în clasa a noua și mirosul, și felul în care cade lumina pe coridorul acestei clădiri impozante, de la începutul secolului trecut. Și balustrada de lemn e neschimbată, și treptele pe care acum nu le mai urc în fugă, ci cu pas măsurat. Aceleași coridoare pe care tremuram că o să mă asculte după ce n-am învățat, că o să mă prindă după ce am chiulit, că o să mă ignore după ce m-am îndrăgostit. La urma urmei, aș putea să fac stânga-mprejur și să plec. Nu m-a văzut nimeni, deci pot să mă întorc în apartamentul impersonal pe care l-am închiriat prin booking, să îmi strâng bagajele și să îmi părăsesc (pentru a câta oară?) orașul natal. Și pe când stau în cumpănă și nu știu ce să fac, mă ajunge din urmă D. Nu mai pot să fug, apăs pe clanță și intru. În amfiteatru sunt deja destul de mulți adulți pe care la prima vedere nu-i recunosc. Stau și ei cam stingheri și par la fel de speriați ca mine. Dar e suficient un gest, un zâmbet, o privire aruncată peste umăr ca să ne recunoaștem. untem noi, cei cu frunțile incandescente, așa cum declama o poezie de Petre Ghelmez, la modă pe vremea adolescenței noastre. Noi, cei care am venit să sărbătorim 30 de ani de la absolvirea liceului Gheorghe Munteanu Murgoci din Brăila. Promoția 1992.Read more…
Maranii (II). Câteva dintre comunitățile mai importante de marani
Spre deosebire de alte orașe-state din Italia, Ferrara și-a deschis larg porțile în fața evreilor expulzați din Spania. Orașul, situat în valea Padului, nu departe de Marea Adriatică, concura cu Veneția și Ancona în comerțul cu Orientul Apropiat. Conducătorii lui liberali, ducii d’Este, urau Spania și erau în conflict cu ambițiile teritoriale ale papei. Cu o generație mai târziu, ducele Ercole d’Este a oferit libertăți religioase și comerciale fără precedent noilor creștini din Peninsula Iberică, cu toate că știa că mulți dintre ei au revenit în secret la iudaism. Între 1530 și 1570, la Ferrara a înflorit primul și cel mai mare centru al evreilor marani din Europa și din lume. Odată cu succesul economic, Ferrara a devenit un magnet pentru refugiații din Spania și Portugalia. Bărbații au fost circumciși și au adoptat o formă rudimentară a religiei evreiești, iar femeile au învățat cum să țină o casă cașer. Chiar vestita Dona Gracia Mendes-Nasi a revenit la iudaism la Ferrara, unde s-a stabilit cu familia pentru o vreme, pregătindu-se să-și transfere averea în Turcia. Odată cu apariția Contrareformei, Alfonso al II-lea s-a supus presiunii Romei și a anulat multe din privilegiile evreiești.Read more…
Memoria Transnistriei în artă, într-o expoziţie la Muzeul Etnografic al Transilvaniei
În 9 octombrie, Ziua Naţională de Comemorare a Holocaustului, la Muzeul Etnografic al Transilvaniei – o gazdă primitoare pentru toate minorităţile transilvănene şi nu numai – a avut loc vernisajul expoziţiei Între lagăr şi artă, cuprinzând creaţii artistice care evocă memoria detenţiei din Transnistria. Expoziţia, organizată din iniţiativa lui Andrei Klein, fotograf şi colecţionar clujean, născut în lagărul de la Moghilev, în aprilie 1942, a fost îngrijită de Tekla Tötszegi, muzeograf şi director adjunct al MET. Andrei Klein nu-şi aminteşte nimic din primii doi ani de viaţă, în care a trăit la Moghilev, însă trauma detenţiei i-a marcat întreaga existenţă. Supravieţuitor, dar şi fiu al unor supravieţuitori ai Holocaustului, şi-a asumat – asemeni altora din generaţia G2 – păstrarea memoriei grozăviilor pe care părinţii le-au trecut sub tăcere (pe de o parte pentru a reuşi să-şi refacă viaţa, pe de alta pentru a-şi scuti copilul de suferinţă) şi să militeze împotriva antisemitismului, xenofobiei şi rasismului care, din păcate, se fac tot mai simţite în spaţiul public. Expoziţia prezintă lucrări de intarsie, pictură şi grafică create de doi artişti supravieţuitori ai lagărului de la Moghilev: Ernő (Ernest) Klein şi Rózsa (Rózsika) Gottlieb, ambii strâns legaţi de Andrei Klein, din momentul venirii sale pe lume. Ernest şi Rózsika Klein, Elemér şi Rózsika Gottlieb, cu fetiţa lor Katica, de un anişor, împărţeau aceeaşi odaie în lagărul de la Moghilev. Curând s-a născut şi copilul familiei Klein. Andrei, aşteptat timp de şase ani, a văzut lumina zilei în condiţiile sumbre ale detenţiei din Transnistria.Read more…
Relația dintre medici și pacienți de-a lungul timpurilor
Within every patient there resides a doctor, and we as physicians are at our best when we put our patient în touch with the doctor inside. (În fiecare pacient există un doctor, iar noi, medicii, suntem cei mai buni dacă reușim să punem în legătură pacientul cu doctorul său lăuntric.) – Dr. Albert Schweitzer. Din acest motto se pot trage cel puțin două concluzii: una că pacienții trebuie ascultați cu atenție, fiindcă ei își cunosc cel mai bine simptomele, iar a doua, mai modernă, că mulți pacienți se consultă cu “Dr. Google” înainte de a merge la medic. Multe boli au o componentă psihosomatică, de exemplu vezica sau colonul iritabil, migrena, fibromialgia, etc. Ca urmare, o vorbă bună și compasiunea doctorului pot ajuta la vindecare. Aș adăuga și psihoterapia, meditația, mindfulness (concentrarea atenției la ceea ce simțim) și alte metode de medicină alternativă. Termenul “pacient” vine de la cuvântul latin paciens, care presupune răbdare și tolerare pasivă a suferințelor și intervențiilor medicale. Acest lucru îl pune pe pacient într-o poziție de inferioritate față de medic.Read more…
Victoria neașteptată a democraților în alegerile la jumătate de mandat din SUA
De obicei, alegerile americane la jumătatea mandatului președintelui confirmă o erodare a popularității acestuia, precum și a partidului său, făcând destul de dificil pentru el să îndeplinească unele proiecte politice sau economice în partea a doua a mandatului. În cei doi ani care rămân, președintele trebuie să facă concesii, uneori serioase, partidului în opoziție, pentru a ajunge la votarea proiectelor care de multe ori sunt respinse Și, evident, rezultatele ultimilor doi ani influențează șansele viitorului candidat la președinție, indiferent dacă este vorba de realegerea lui, sau despre un candidat nou. Cam acestea au fost previziunile sau așteptările legate de scrutinul desfășurat săptămâna trecută în SUA. De precizat că este vorba de o reînnoire a jumătate din componența celor două Camere – a Reprezentanților și a Senatului. În același timp, în diferite state au avut loc și alte alegeri – de guvernatori, de procurori generali, sondaje legate de diferite proiecte de lege ș.a.m.d. La prima vedere, pentru democrații care dețineau majoritatea în cele două Camere și președinția, șansele s-au arătat proaste. Read more…