Visul

Am o problemă cu visele: în momentul în care mă trezesc, ele se destramă ca fumul, se duc pe apa Sâmbetei. Știu că am visat, îmi amintesc despre cine şi, eventual, chiar unde au avut loc visele mele. Ani de-a rândul, de exemplu, umblam iar și iar pe nişte străzi, mereu aceleaşi. Aparent, mă simţeam ca acasă cutreierând acele străzi pe care nu călcasem niciodată în viaţa mea reală. Iar în ultimul timp, visez mereu că mă aflu la un fel de petrecere în locuinţa unei prietene. De ce zile în şir îmi apare în vis aceasta prietenă care locuia la doi paşi de mine, dar în orăşelul unde eu nu mai stau de opt ani? Deşi îmi amintesc personajele şi locaţia viselor mele, mă deranjează că nu reţin conţinutul lor, ce se întâmplă în ele, acţiunea care le animează. Am sentimentul frustrant că sunt deprivată de o parte a vieţii mele care se petrece în subconştient și care mie mi se pare importantă. De aceea visul despre care voi vorbi nu îmi aparţine; el mi-a fost istorisit de o prietenă. Ei i s-a părut original şi deosebit şi pe bună dreptate, zic eu. “Prima parte a visului meu s-a petrecut în incinta Şcolii din Atena, aşa cum şi-a imaginat-o pictorul renascentist Rafael în fresca cu același nume, aflată la Vatican. Numai că în locul filosofilor și al oamenilor de ştiinţă, în majoritate antici, se aflau prietenii şi cunoştinţele mele. Era un adevărat “tableau vivant” din care făceam parte şi eu.”Read more…

O excursie în Egipt

Este mai 2023 și a sosit momentul pelerinajului meu anual în Țara Sfântă pentru a-mi reînnoi și consolida prietenia cu vechi și noi cunoștințe. Primele câteva zile le-am petrecut în locul nostru familiar, Kibbutz Ein Ghev, unde am alternat între după-amieze leneșe după prânzuri copioase și explorarea împrejurimilor uimitoare. Am făcut excursii la Kațrin pentru a cheltui câțiva dolari pe vinuri excelente, am vizitat rezervația naturală Banyas cu cascadele și ferma de aligatori și ne-am oprit la sinagoga antică unde Iisus a ținut Predica de pe Munte. Alteori am cules cireșe într-o livadă din Înălțimile Golan.La sfârșitul întâlnirii noastre de la Marea Galileei, mă alăturam adesea prietenilor care vizitau alte situri istorice importante, de la Ierusalim până în sudul arid al țării. Această călătorie mă ducea de la Haifa, în nord, până la Omer, lângă Beer Șeva, în sud. Dar în acel an am decis să petrec câteva zile în Egipt, mai precis în Sinai. Așa că am rezervat un sejur de trei zile la Dahab, o stațiune situată nu departe de faimoasa Blue Hole, cunoscută pentru recordurile de scufundări fără echipament, stabilite și doborâte în competiții internaționale… ahab este situat la jumătatea coastei Sinai, între Șarm al-Șeikh și Taba, punctul de trecere a frontierei cu Egiptul. Am mers întâi două ore cu autobuzul până la Eilat, am luat autobuzul local până la frontieră și urma să continui cu un serviciu de taxiuri monopolizat de beduinii locali. Dar călătorie cu autobuzul local mi-a schimbat planurile. Read more…

URSS 1989. O aventură nouă

Proiectul meu s-a dovedit mai puțin robust decât credeam și prezența mea la uzina din Brejnev a fost amabil solicitată. Proiectul de modernizare a durat câțiva ani și a implicat patru țări, așa că reapariția mea în comunitatea străinilor nu a stârnit surprize. Dar mă grăbesc. Aterizarea la Moscova părea lipsită de evenimente — It’s déjà vu all over again!, cum spunea Yogi Berra. Mă însoțea un coleg de la principala firmă contractantă. Ne-a întâmpinat aceeași escortă Intourist, am stat la același hotel și a doua zi am prins un zbor târziu spre Brejnev. Am ajuns la 2 noaptea. O dubă ne-a lăsat în fața aceleiași clădiri ca anul trecut. În timp ce mă îndreptam spre intrare cu bagajele în mână, o umbră a ieșit din întuneric și mi-a întins ceva, apunând în grabă: – Știu că au adus ”Sibirskaya” pentru barul străinilor. Cumpără-mi, te rog, o sticlă, iată banii. Pentru o secundă am înghețat, apoi m-am prefăcut că nu înțeleg rusa și am intrat. În timpul perestroikăi, autoritățile au încercat să reducă alcoolismul endemic din Uniunea Sovietică. Producția de vodcă a fost redusă și s-au aplicat restricții la cumpărare. Dar, din cauza prejudiciului adus economiei, măsura nu a durat mult. Sărmanul om, care stătea noaptea în așteptarea unei șanse la o sticlă, mi-a adus aproape realitatea socială.Read more…

Colonizarea planetei Marte

În cartea sa Homo Deus (Omul Dumnezeu), cunoscutul scriitor și filosof israelian-american Yuval Noah Harari susține că va veni timpul când toate organele umane vor putea fi înlocuite cu organe artificiale și omul va deveni nemuritor; va muri numai în accidente rutiere sau în războaie. Poate că cei mai bogați își vor permite acest lux, dar ceilalți? Unii futurologi consideră că prin anul 2200, oamenii cu greu își vor putea asigura un loc de muncă și pâinea cea de toate zilele. În plus, se prezice că încălzirea globală în anul 2300 va fi în medie de 12°C, după care cam jumătate din globul pământesc va deveni nelocuibil.De aceea, știința caută soluții pentru colonizarea altor planete. Planeta Marte sau “Planeta Roșie” este a patra ca distanță de Soare și cea mai apropiată de noi. Cu numai 15% din volumul Pământului, gravitatea este foarte scăzută și la cea mai mică adiere de vânt, praful se ridică și plutește, formând furtuni de praf de proporții planetare. Tot datorită gravitației scăzute, Marte și-a pierdut cea mai mare parte a atmosferei, presiunea atmosferică este doar 0,6% din cea de pe Pământ. Și compoziția atmosferei, atâta câtă este, e diferită. Read more…

Mirosul banului

De zeci de ani suntem ”asociați”. Totul a început când am hotărât că nu mai conduc până la aeroport, o distanță de peste 100 km. De-ajuns, mi-am spus. Nu mai caut loc de parcare, nu mai aștept peste o jumătate de oră autobuzul care să mă ducă la terminal sau cel care să mă ia de la terminal la parcare. Mi-am câștigat dreptul să iau un taxi când plec în străinătate. Îmi trebuie doar un șofer de nădejde, un parolist, care chiar atunci când nu mă poate lua de acasă sau de la aeroport (din motive total obiective și serioase), îmi va găsi întotdeauna un înlocuitor la fel de corect și punctual. Deci, de mulți ani Iosi e ”omul meu”. Ne scriem pe WhatsApp, ne aducem la cunoștință unul altuia orice modificare în programul de zbor și sper ca Iosi să nu iasă la pensie decât după ce mă las eu de călătorii în străinătate. De fiecare dată Iosi mă ia de acasă și la întoarcere mă așteaptă la aeroport, cu exactitatea unui profesionist serios. Și de fiecare dată, cel puțin o oră de drum, vorbim câte-n lună și în stele. Eu îi povestesc pățanii de-ale mele și el tace, apoi el deapănă amintiri sau îmi aduce la cunoștință noutăți din lumea lui și atunci eu tac. Iosi are o tolbă plină de povești, majoritatea culese, desigur, de la clienții săi fideli…Read more…

Adevăruri istorice adesea ignorate

Recent, un prieten din Londra, Bruce L., mi-a recomandat un eseu publicat ziarul Financial Times, “The deep wounds of war” (Rănile adânci ale războiului), semnat de Philip Stephens, cu recenziile a patru noi cărți despre conflictul din Orientul Mijlociu (1). Reproduc aici răspunsul pe care l-am trimis prietenului meu.”Mulțumesc, dragă Bruce, pentru semnalarea eseului și a celor patru cărți. Aș avea însă, în acest context, câteva remarci despre chestiuni care consider că ar trebui luate în considerare în mai mare măsură când se vorbește despre acest conflict. – Prima remarcă se referă la populație și număr de oameni. În 1922, întreaga populație din aria geografică administrată sub mandat britanic în Palestina era de circa 750.000 de oameni. Alte câteva sute de mii trăiau în Transiordania, dată de britanici emirului Abdullah (care în 1948 a devenit rege al Iordaniei). Numărul de mai sus a rezultat în urma unui recensământ organizat de britanici în Palestina (fără Transiordania), adică un teritoriu care cuprindea în mare Gaza, actualul Israel și Cisiordania (zonă numită și The West Bank). Din numărul total, cca 80 de mii erau evrei, cca 70 de mii erau creștini și cca 590 de mii erau musulmani. – A doua remarcă este că nimeni nu le spunea acestor oameni ‘palestinieni’, și nici ei nu își spuneau astfel. Majoritatea ne-evreilor își spuneau arabi, dar alții își spuneau beduini, sau druzi, samariteni, armeni etc. ‘Palestinienii’ nu sunt un grup etnic și nici nu reprezintă o națiune. Termenul a fost trasformat însă cu timpul într-o armă, în scopuri politice.Read more…

Cei o sută de ani ai Doctorului Lőwy

Tatăl meu, Carol Lőwy, ar fi împlinit acum vârsta centenară, prilej să evoc câteva episoade din viaţa sa adesea zbuciumată. Trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial, marginalizat de regimul comunist, medic pediatru apreciat al Clujului, activ chiar și la vârsta de peste nouăzeci de ani, autor al mai multor volume de eseuri și articole de popularizare a științei, a desfășurat o activitate multilaterală și bogată. Adolescent pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial, el a avut şansa de a locui la Timişoara. A trăit într-adevăr sub amenințarea deportării, dar, până la urmă, aceasta nu s-a produs. În schimb a fost mobilizat la muncă silnică, prin așa-numitul program de muncă de folos obștesc sau de interes obștesc. A luat parte la construcția clădirii postului de radio Timișoara, care, din cauza posibilelor bombardamente, avea mai multe etaje subterane. Era angrenat într-o muncă grea, ducea cu roaba pământ și moloz de la adâncimea mai multor etaje. Trebuia să-și păstreze echilibrul pe scânduri înguste. Lucra alături de infractori condamnați. I se permitea totuși să locuiască acasă. Seara, după ziua de lucru istovitoare, mai avea energia să iasă la plimbare în oraș, cu vreo domnișoară preferată. Se întâmpla să treacă pe lângă ei un camion cu deținuți în uniforme vărgate de închisoare. Văzându-l pe tata, deținuții strigau în gura mare: „Salut, colega!” – o situație cel puțin jenantă în centrul orașului, unde îl cunoșteau foarte mulți.Read more…

Candelabrul cu nouă brațe

Îmi amintesc că în copilărie, unul din jocurile mele preferate era să merg pe la prietene și să împodobim împreună pomul de Crăciun.  Petreceam ore în șir, făceam podoabe din hârtie colorată…  Și când totul era gata se aprindeau lumânărelele.  Într-o zi l-am întrebat pe tata dacă pot să fac și eu un pom de Crăciun acasă.  „Nu!”, a venit răspunsul.  „Lumânărelele le aprindem de sărbătoarea noastră.”  Am acceptat (cu părere de rău) hotărârea tatei și acum, când înțeleg mai mult, tind să-i dau dreptate: dacă nu ne păstrăm propriile sărbători, cine să le păstreze pentru noi? De fapt, nu m-aș mira dacă Hanuka și Crăciunul ar avea pe undeva o origine comună, ar fi ecouri ale unui ritual străvechi de a aprinde focuri pentru a alunga întunericul în nopțile cele mai lungi ale anului.  Și, precum se știe, adesea religiile noi adoptă obiceiurile mai vechi – e mai simplu decât să încerce să le combată… Dar… lumânărele??  Doar Hanuka comemorează miracolul căniței de ulei care a ajuns pentru opt zile pentru lampa din Templu.  Atunci de unde lumânărele?  Într-adevăr, evreii care trăiau în jurul Mediteranei, în locuri unde cresc măslini, foloseau lămpi cu ulei.Read more…

La mulţi ani! – urarea noastră diferită

Până în clasa întâia primară ştiam româneşte doar să salut şi să spun „da” şi „nu”. Cred că aveam vreo cinci ani când, de Anul Nou, mama m-a învăţat ce să le spun celor cu care ne vom întâlni. „Dacă vorbesc ungureşte, le spui Boldog Új Évet!, iar dacă vorbesc româneşte, An Nou fericit! sau La mulţi ani!”. Am învăţat ambele urări şi le-am rostit plină de elan şi importanţă. Au trecut decenii de atunci şi, în mod interesant, abia acum mi-a atras atenţia faptul că cea mai populară urare românească de Anul Nou este complet diferită de toate celelalte din spaţiul european şi nu numai. Din exemplele date în articol reiese limpede că urarea noastră românească diferă de toate celelalte. Ea nu se referă explicit la anul care urmează şi nici la calitatea lui, ci la ani, în general. Dar care este sorgintea acestei urări? Cel mai probabil, expresia La mulţi ani! provine din latinescul ad multos annos, care în Antichitatea romană era o aclamaţie adresată oamenilor de rang înalt. De pildă, apare în Historia Augusta[3] la întronarea lui Severus Alexander, când senatorii i se adresează cu formula: Augustus noster, imperator noster, di te servent, vincas, vigeas, multis annis imperes („Zeii să te ocrotească, să birui, să fii sănătos, să domneşti mulţi ani”)Read more…

Istoria neștiută a… căruciorului de la supermarket

De cele mai multe ori când mergem la supermarket, mai ales când o facem o dată pe săptămână, pentru că în alte zile nu avem timp, a devenit aproape banal gestul de a lua un cărucior unde să aşezăm cumpărăturile Nu trebuie decât să-l împingem printre rafturile cu marfă de toate felurile. Există și cărucioare cu un loc special pentru copii, unele chiar în formă de mașinuță cu volan, unde mămicile își pot aşeza copiii în timp ce ele aleg de pe rafturi tot ce au nevoie. Cărucioarele au devenit atât de obișnuite în orice supermarket, încât atunci când nu le găsești, te întrebi ce nu este în regulă în acel magazin. Desigur, există și coșuri, dar pentru aprovizionarea săptămânală sau pentru o familie numeroasă, căruciorul ușurează mult misiunea, totul devine mai rapid și mai eficient. Cărând un coș plin nu te poți deplasa cu rapiditate printre rafturi, mai ales dacă eşti în vârstă. Oare v-ați pus vreodată întrebarea a cui a fost această idee? Ei bine, inventatorul căruciorului pentru cumpărături a fost Sylvan Goldman, un evreu care a schimbat pentru totdeauna nu doar felul în care consumăm, ci și felul ne mișcăm și gândim spațiul public.Read more…

Începuturile presei

Ca ziaristă amatoare și interesată de istorie, mi-am pus întrebarea când și cum a apărut presa și, începând să cercetez, am dat peste tot felul de lucruri interesante.  (Mai nou a intrat în vogă mass media, dar eu detest acest neologism fără rost, presa exprimă perfect ceea ce vreau să spun: presa scrisă și cea electronică, adică radio, TV și internet.)  Termenul presă a fost preluat din franceză, unde are mai multe semnificații, printre care: mijloc de informare, dar și tiparniță, care presează foaia de hârtie pe literele unse cu cerneală.  Evident că între cele două există o strânsă legătură: presa s-a răspândit cu adevărat abia după folosirea pe scară largă a tiparului.  Dar ce a fost înainte?  Doar omul este prin natura lui o ființă curioasă, cum s-a informat până atunci?  Evident că zvonurile și bârfa au existat dintotdeauna – și unele publicații, fie ele scrise sau electronice, continuă să ni le furnizeze până astăzi. Poate că omul primitiv încă nu știa că pe lume mai există și altceva decât pădurea în care vâna și culegea.  Dar odată cu organizarea societății a apărut nevoia de informare.  În multe părți din Europa precreștină, mai ales printre triburile germanice, exista obiceiul că mai multe triburi se adunau o dată pe an într-un loc dinainte stabilit.  Read more…

China

Un client nou îmi prezintă o fațetă nouă a lumii afacerilor — amintindu-mi că afacerile, asemenea geometriei, găsesc mereu o modalitate de a adăuga un nou unghi la ceea ce părea deja o formă perfectă. Până să-mi dau seama, zbor la clasa Business spre Hong Kong, încercând să par că fac asta în fiecare săptămână. E anul 1993 și fiindcă nu există zboruri directe spre destinația mea în China, trebuie să zbor la Hong Kong și de acolo să continui trei ore cu trenul. Itinerariul meu are două faze: întâi aeroportul din Guangzhou (odinioară Canton), ca să repar un invertor care alimentează avioanele, când acestea sunt atașate la poarta de acces a pasagerilor; apoi Shenzhen, pentru o rundă de întâlniri menite să cultive parteneriate și să extindă o bază de clienți complet nouă. E epoca redeșteptării gigantului, iar eu am privilegiul de a fi martor la primele sale mișcări. Zborul devine mai plăcut datorită doamnei de alături: britanică, inteligentă, umblată prin lume, soția unui bancher stabilit la Hong Kong. Schimbăm preferințe literare și povești din experiențele noastre diferite, dar complementare, în Africa Subsahariană. Până la aterizare, între noi se creează familiaritatea ușoară a unor vechi cunoștințe. Hong Kong-ul îmi apare ca un uriaș mușuroi de termite umane: mișcare neîncetată, fără răgaz. Read more…

Cînd amintiri vechi îmi dau tîrcoale (…și sînt însoțite de fotografii de epocă)

Este o bucurie pentru mine să vă prezint volumul II al memoriilor mamei mele, apărut în 2022 la Editura LiterNet, în ediţia îngrijită de mine şi redactată de domnul Răzvan Penescu. Regretata Mirjam Bercovici publicase în 2016 în Baabel un articol de suflet despre primul volum, Unde eşti, copilărie! (numindu-l „o poveste de familie… ca şi cum ai citi un basm cu A FOST ODATĂ“). Acesta, scris în 1975, surprindea copilăria și adolescența mamei, născută în 1915 – o copilărie fericită, desfășurată sub cerul senin al anilor de după Primul Război Mondial, plină de mici năzbâtii, pozne și bucurii simple, în mijlocul familiei avocatului Isidor Birnberg şi a soţiei sale Regina, născută Cohen, care mi-au devenit bunici în 1952. Volumul II se cufundă în anii tinereții și ai maturității, zugrăvind devenirea mamei mele într-o lume aflată în permanentă frământare. În această carte, dragostea părinților mei se înfiripase deja, crescând treptat până la marea iubire ce străbate prin fiecare rând în care mama vorbește despre tata. El apare nu doar ca dramaturg de succes, ci și ca soț extraordinar, tată, fiu și frate ideal, prieten generos.Read more…

Noroc și paradox

Noi, cetățenii Israelului, trăim într-o stare de tensiune, încă din 2020, de la izbucnirea pandemiei COVID-19, deci de șase ani. Conflagrația cu formația teroristă Hamas a început cu mulți ani în urmă, scurt timp după retragerea armatei israeliene din Gaza. Hamas trimitea în mod regulat rachete asupra civililor israelieni. Începând din 2018, au inventat o metodă nouă: când direcția vântului era potrivită, lansau înspre noi baloane sau zmei care duceau substanțe inflamabile sau explozivi pentru a distruge câmpiile roditoare din sudul Israelului. 7 octombrie 2023 ne-a lovit ca un fulger cu invazia teroriștilor și a unor civili din Gaza care au ucis și au jefuit în mai multe așezări din sudul Israelului. În paralel, frații lor din Liban, teroriștii Hezbollah, au bombardat nordul și centrul Israelului cu mii de rachete, vreme de aproape un an. La ordinul guvernului, sute de mii de israelieni din nordul și sudul țării au fost nevoiți să-și părăsească casele și fermele. Guvernul le-a promis despăgubiri cu care să-și reconstruiască viața în locurile de care erau legați de decenii. Tot atunci am suferit primul atac cu rachete balistice și drone de la a treia metastază a Iranului, Huthii din Yemen.Read more…

După eliberare, în drum spre noua libertate. Alegerile parlamentare din Ungaria

Rezultatul alegerilor din Ungaria în 12 aprilie înseamnă nu numai abolirea unui guvern, prin câștigarea a peste două treimi din voturi de către partidul de opoziție de dreapta moderată Tisza (138 de locuri în parlament, față de 55 obținute de Fidesz), ci abolirea unui regim întreg. În noul parlament vor fi trei partide, dintre care partidul pro-fascist Mi Hazánk (Patria noastră) cu 6% din voturi. În prezent nu există niciun partid de stânga sau liberal, nici în parlament, nici extra-parlamentar. De altfel, și Fidesz, care a pierdut alegerile, este membru al uneia dintre uniunile partidelor de extremă dreapta din UE – Patrioții. Partidul Tisza a pătruns în politica ungară doar de doi ani, la fel ca și liderul său, Péter Magyar (45), necunoscut publicului ungar până în februarie 2024. Absolvent al facultății de drept, el a fost un consilier de încredere în sistemul lui Orbán. Este și fostul soț al ministrei de justiție, Judit Varga. Într-un interviu dat televiziunii Partizán, el a întors însă spatele regimului corupt și în doi ani, cu un partid nou-nouț, a reușit să câștige alegerile în faţa lui Viktor Orbán și a partidul său, activ în parlament de treizeci și șase de ani.Read more…

Vecinii mei din copilărie

Casa în care am locuit vreme de douăzeci și cinci de ani pe strada Rákóczi, în cartierul Grigorescu din Cluj, avea treizeci de locatari, români, maghiari, germani, evrei, armeni și turci, „o casă a naționalităților conlocuitoare din România”, dacă vreți. Era o clădire cu două etaje, construită în anii 1930. Toți copiii din imobil vorbeau româna și maghiara, unii au învățat și germana. Curtea cu pomi fructiferi oferea o diversitate de fructe gratuite care, din păcate, erau recoltate verzi. În spatele imobilului era un teren mare pe care jucam fotbal sau volei. Vecinii se alăturau cu plăcere la jocurile noastre. Cea mai bătăioasă și mai sprintenă era Ana, fetița familiei cu care împărțeam apartamentul. Se cățăra cu dibăcie în pomi, iar noi băieții o rugam să ne arunce și nouă fructe. Într-o zi, împreună cu prietenul meu Béla, i-am demontat o păpușă și ca pedeapsă ea mi-a făcut un cucui pe frunte cu o bilă de popice. În adolescență, Ana obișnuia să-și spele lenjeria de corp și s-o usuce în curte, pe o sfoară întinsă în fața ferestrei ei, între doi pomi. Un vecin, nenea Barabaș, avea motocicletă și dimineața trecea printre acei copaci pentru a ieși în stradă. Dacă rufele Anei erau la uscat, se apleca și se ferea. Într-o zi, după ce rufele s-au uscat, Ana a uitat să scoată sfoara și după-amiază, când nenea Barabaș s-a întors de la lucru, era cât pe ce să fie spânzurat. De atunci el a poreclit-o pe Ana “Floare de Spânzurătoare”.Read more…

Salvați de un criminal de război

Pe dr. Iosif Rosenthal (tatăl lui Peter „al nostru”, din Baabel) îl cunosc de când lumea și dintotdeauna l-am numit „Nenea Ioji”.  Nu demult am avut cu el o conversație extrem de interesantă, a evocat diverse amintiri din tinerețe și astfel am aflat o poveste mai puțin cunoscută legată de comunitatea evreilor din Orăștie în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Nenea Ioji s-a născut în 1932 la Lupeni.  Era fiul unuia din cei numai trei medici din localitate.  A făcut primele două clase la Lupeni, dar în 11 octombrie 1940 a intrat în vigoare legea care îi excludea pe evrei din învățământ și el a fost trimis la o mătușă, la Alba Iulia, unde exista o școală evreiască.  În vara anului 1941, când el era acasă, în vacanță, familia a fost „evacuată” (adică deportată) într-un lagăr la Hațeg. Până aici, povestea e cunoscută, e expusă detailat în articolul lui Dan Simion Grecu despre Județul Hunedoara în anii 1939-49. (1)  În iunie 1941, Antonescu a ordonat ca toți evreii să fie concentrați în reședințele de județe.  La început, unii au fost exceptați (bătrâni, invalizi sau persoane indispensabile, de exemplu medici), mulți dintre aceștia au fost luați mai târziu, în octombrie.  Problema era că Deva, reședința județului, este un oraș destul de mic, astfel încât evreii au fost adunați în trei centre: Deva, Ilia și Hațeg. Read more…

Paradoxul Hester Street

La sfârșitul lunii mai, la ⁠Museum of Jewish Heritage din New York a avut loc un eveniment cultural de o însemnătate deosebită pentru istoria cinematografiei, pentru cultura și istoria evreiască: lansarea cărții Hester Street a Juliei Wagner. Cercetătoare de elită, critic de film și curatoare britanică cu un doctorat de la King’s College London, Wagner s-a specializat în analizarea modului în care identitatea evreiască, memoria Holocaustului și traumele dislocării și imigrației sunt reprezentate pe marele ecran. Volumul său nu e doar o cronică a unui vechi succes cinematografic, ci închide un cerc fascinant care conectează literatura secolului al XIX-lea, filmul independent din anii ’70 și analiza academică contemporană. Dincolo de mitul cultural, Hester Street este o stradă reală din Manhattan. Ea păstrează o istorie veche, complexă și extrem de vie, care continuă să atragă cercetători și turiști deopotrivă. Însă în memoria colectivă universală, Hester Street este titlul unei capodopere a cinematografiei independente, lansată în urmă cu peste o jumătate de secol, în 1975. Pe atunci, pentru majoritatea producătorilor de la Hollywood, acest proiect părea rețeta perfectă pentru un eșec comercial și artistic absolut: era regizat de o femeie, filmat alb-negru din lipsă de fonduri, realizat cu un buget infim și vorbit în cea mai mare parte într-o limbă considerată pe moarte, idiș. În ciuda tuturor acestor previziuni sumbre, filmul regizat de Joan Micklin Silver este considerat astăzi o adevărată bijuterie cinematografică, inclusă în National Film Registry al Statelor Unite pentru valoarea sa „semnificativă din punct de vedere cultural, istoric și estetic”.Read more…

Infidelitățile conjugale

Precum se vede și în tabloul de mai sus, adulterul există de când lumea. Îmi amintesc încă din copilărie de o aventură între un chirurg și o asistentă medicală de la spitalul din Marghita. Când soțul asistentei a aflat, a intrat în cabinetul chirurgului și l-a înjunghiat mortal. Literatura clasică (Anna Karenina, Madame Bovary) descrie psihologia adulterului. Infidelitatea poate fi nu numai fizică, ci și romantică, emoțională, pe când adulterul se referă strict la o legătură sexuală extraconjugală. Infidelitatea este definită drept un comportament secret emoțional, sexual sau romantic care lezează legăturile dintre doi parteneri. Femeile sunt mai predispuse la infidelităţile emoționale. Pe bărbați îi deranjează mai mult adulterul partenerei, pentru că trebuie să fie siguri că ei sunt tații copiilor, pe când  femeilor infidelitatea emoțională le face griji mai mari privind posibilitatea destrămării familiei și despărțirea de copii. O statistică americană din 2017 arată că soții înșală mai mult (20%) comparativ cu soțiile 13%. Interesant este că femeile înșală mai mult în tinerețe, iar bărbații la o vârstă mai înaintată. Unor bărbați mai în vârstă le este greu să accepte că activitatea lor sexuală este pe terminate. Bărbații tind să-și înșele soția din cauze pur fiziologice, atunci când femeia este gravidă. Discrepanța paternală (tatăl copilului nu este soțul mamei) are o incidență de 10% în Africa și 1-2% în Europa.Read more…

Yaakov Miron. O viață la Ierusalim. (1)

Zilele trecute la poarta blocului nostru a apărut un anunț mortuar: s-a stins din viață vecinul nostru Yaakov Meir Miron.  Avea 95 de ani, dar parcă îmi vine greu să-l descriu ca „bătrân”.  L-am cunoscut acum vreo zece ani, când ne-am mutat aici.  Era un pensionar plin de energie și administratorul benevol al blocului.  Prin mâinile lui treceau toate facturile, întreținerea, reparațiile, renovările, el supraveghea grădina, curățenia, ascensorul, centrala termică, cumpăra motorina pentru încălzire…  A continuat până la 90 de ani.  La început m-a cam intimidat, mă simțeam ca o elevă în fața unui profesor cam sever.  Treptat ne-am împrietenit și într-o zi chiar mi-a povestit unele dintre „aventurile” lui – și a avut destule!  Dar abia acum, făcând o vizită de condoleanțe, am aflat că Yaakov și-a înregistrat poveștile.  Filmul e fascinat.  Vorbitorii de ebraică sunt invitați să se convingă singuri, iar pentru ceilalți, iată textul: M-am născut la Ierusalim, tatăl meu și bunicul s-au născut la Hebron și bunicul bunicului meu era din Jaffa.  Mai mult nu știu. Mama mea s-a născut la Ianina, în nord-vestul Greciei.  Comunitatea evreiască din Ianina a fost întemeiată curând după distrugerea celui de al Doilea Templu de un grup de evrei luați în robie și care s-au oprit acolo în drum spre Roma. Părinții mamei mele se pregăteau să vină în Palestina în 1914 și l-au trimis înainte pe fratele bunicului meu, Marco Cohen.  Familia consta atunci din bunici, părinți și șapte copii.  Din cauza războiului au venit abia în 1919.  Drumul a durat o lună întreagă cu vaporul, apoi cu trenul…   Când au ajuns în portul Jaffa, bunicul meu și-a rupt pașaportul grec, l-a aruncat în mare și a exclamat: „S-a terminat cu exilul!”Read more…