Populația Israelului de azi se apropie de 9 milioane locuitori, 75% evrei, 21% arabi și 4% nici una nici alta – aceasă grupă reprezintă în mare parte emigranții din fosta Uniune Sovietică și care nu și-au putut dovedi apartenența la religia mozaică.
Sondajul efectuat de un cunoscut ziar israelian (de orientație „post-sionistă”, cum o numim noi aici, drept pentru care eu nu-l mai citesc, dar uneori îmi mai cade în mână un exemplar), se referă numai la populația evreiască din Israel. Deci sondajul are o valoare relativ restrânsă. Nu înțeleg de ce populația arabă a fost exclusă, poate doar pentru că el a fost efectuat în preajma Anului Nou evreiesc. Iată despre ce e vorba: La întrebarea legată de credința în Dumnezeu, 54% din evreii Israelului au răspuns pozitiv, procentul fiind de 64% printre tineri (18-24 ani) și 22% printre cei de peste 65 ani. 44% au fost de acord că omul se trage din maimuță. Șabatul (sâmbăta) e respectat total de 25% și parțial de alți 14%. Alimentația kașer (preparată după regulile religioase evreiești) e respectată total de 45% din populație și parțial de 14%.Read more…
O viață pentru pace
În 4 noiembrie se împlinesc 23 de ani de când Ițhac Rabin a fost ucis în timp ce cânta cu însuflețire cu convingere și speranță Șir Lașalom (Cântec al păcii – ebraică.)
Cântă din suflet un cântec de Pace.
Decât să zici pe șoptite o rugă,
În 4 noiembrie se împlinesc 23 de ani de când Ițhac Rabin a fost ucis în timp ce cânta cu însuflețire cu convingere și speranță Șir Lașalom (Cântec al păcii – ebraică.)
Cântă din suflet un cântec de Pace.
Decât să zici pe șoptite o rugă,
Mai bine să strigi un cuvânt pentru Pace!
În anul 5756, tot în ziua de 11 Heșvan a fost împușcat Ițhac Rabin, prim-ministrul Statului Israel, de către Yigal Amir, un tânăr evreu religios mânat de ”credința oarbă” nu din neștiință, ci după ani de studiu sârguincios al scrierilor sfinte. Se spune adesea că doar cei care sunt în stare să ducă un război pot vorbi competent despre pace. În cazul lui Ițhac Rabin nu există dubii în această privință. Născut la Ierusalim, în țara numită pe atunci Palestina, proaspăt Mandat Britanic, a crescut la Tel Aviv, învățând să înfrunte greutățile vieții alături de părinții emigrați din Ucraina. A devenit militar de carieră, a luptat în toate războaiele purtate de Israel și a urcat treptele ierarhiei militare, ajungând general, șeful Statului Major și apoi ministru al apărării. În timpul Războiului de Independență (1948-49) a fost comandantul unei brigăzi Palmach (forța de elită a armatei de apărare evreiești), iar în timpul Războiului de Șase Zile (1967) a ajuns comandantul Statului Major.
O poveste cu tâlc, ca toate poveștile…
Deunăzi am cinat cu câțiva prieteni, ceea ce nu se întâmplă prea des. Suntem cu toții ocupați, chiar dacă la vârsta noastră s-ar părea că timpul ne stă la dispoziție și ne putem organiza viața așa cum vrem. Numai că lucrurile nu stau tocmai așa. Până la urmă, în viață nu există vid – o jumătate de zi care pare liberă și în care, teoretic, faci ce ai chef, se umple imediat cu un lucru care te așteaptă de mult și despre care te întrebi cum se face că nu l-ai rezolvat până acum. Dar acea masă de seară despre care povestesc ne-a găsit pe toți patru liberi și dornici de a schimba o vorbă într-un restaurant plăcut și la un pahar de vin bun. Sunt convins că nimeni nu se va mira că în mai puțin de zece minute discuția a urmat făgașul ”situației de la noi”. În țara mea nu poți vorbi de nimic, decât după ce ai dezbătut ”situația” din acel moment, cu și fără soluții, una mai nerealistă decât cealaltă. Discuția a căpătat imediat o nuanță tipică de dispută, pentru că așa cum se știe, aici trei indivizi posedă în general patru păreri despre același subiect.Read more…
M-am dat pe brazdă sau am capitulat, depinde…
Unul dintre aspectele cele mai interesante ale relației mele cu vârsta e cea legată de impactul tehnologiei moderne asupra vieții mele de toate zilele.
Asta a început acum vreo 25-30 ani, odată cu apariția primului telefon celular. Hotărîrea mea a fost imediată: voi merge în pas cu vremea, deci am achiziționat unul din primul moment. Dar criza a apărut atunci când, treptat dar în ritm vioi, telefonul s-a transformat dintr-un simplu instrument de comunicare auditivă cu un seamăn de-al meu, într-un minicomputer care îți oferă o mulțime de funcții, în marea lor parte inutile (cel puțin în ochii mei), dar și dificil de manevrat. Și atunci mi-am spus: ” bine, voi poseda un telefon din ăsta, foarte avansat, dar eu voi continua să mă folosesc în primul rând de dragul meu calculator, care îmi aduce informații, distracții, un loc de înmagazinare a produselor mele pseudoliterare și, bineînțeles ,un eficient mijloc de comunicare cu cei apropiați, prieteni, colegi, etc. Și ce frumusețe de corespondență e asta! Scrii ce vrei și cui vrei, citești ce vrei și, mai ales, ții pentru tine ceea ce nu vrei să împarți cu alții.
Dar viața nu stă pe loc, nicidecum.Read more…
Și lumina a biruit forțele întunericului…
Nu de mult am sărbătorit un eveniment din familie și am organizat o mică petrecere. Din rudele soțului meu, din Olanda, a venit sora lui și Lammert de Jong. De fapt Lammert nu ne este rudă, dar a fost absolut normal ca noi să-l invităm și ca el să vină. Relația noastră este atât de veche încât aș putea să-l numesc „fratele adoptiv” al soțului meu. Cred că povestea lui merită să fie cunoscută. Soțul meu este originar din Olanda. Simplul fapt că a venit pe lume a fost de fapt o minune, pentru că aproape trei sferturi din evreii olandezi au fost uciși în timpul Holocaustului. Părinții soțului meu au supraviețuit, fiind ascunși de olandezi inimoși, care și-au riscat propria viață pentru a o salva pe a lor. Socrul meu a fost prins de nemți în timpul unei razii și dus la lagărul de tranzit Westerbork. De acolo urma să ajungă într-unul din lagărele din Polonia, dar în ultimul moment a reușit să evadeze. Până la sfârșitul războiului a fost adăpostit într-un sat, în casa preotului. Dar aș vrea să relatez aici mai pe larg povestea soacrei mele. Ali Meijers, soacra mea, s-a născut în 1925, deci la începutul războiului avea 14 ani. Era fiica unui măcelar și trăia cu familia ei într-un orășel din estul Olandei, aproape de granița cu Germania. Tatăl ei a fost printre primii deportați, în octombrie 1941. A fost luat la muncă silnică, în cariera de piatră de la Mauthausen și nu s-a mai întors. Mai târziu au deportat-o și pe mama ei, care a pierit în mai 1943 la Sobibor. Dar soacra mea a scăpat cu viață…Read more…
Cum am străbătut patru regimuri social-politice
Apariția în ultima vreme în Baabel a unor articole cu caracter autobiografic m-a încurajat să-mi depăn istoria, iar expresia „cum am străbătut” am împrumutat-o din titlul unei cărți a istoricului Lucian Boia.
M-am născut în anul 1928, la Iași. Trecuseră șase ani de când, după îndelungate pertractări, cetățenia română era recunoscută pentru toți evreii din România. Tatăl meu avea un magazin de modă pe o stradă comercială principală a orașului. Părinții mei au fost evrei credincioși, dar cu o activitate de cult redusă: respectau regulile alimentare numai de Pesah și se duceau la sinagogă numai de marile sărbători de toamnă. Nu am urmat nicio formă de inițiere religioasă evreiască, părinții mă duceau cu ei la sinagogă, unde mă jucam în curte cu alți copii. Am urmat cursul primar la Spiru Haret, o școală situată în apropierea cartierului Țicău. Aici am avut și câțiva colegi evrei. În afara faptului că nu participam la ora de religie și la rugăciunea de Tatăl Nostru rostită de elevi în fiecare dimineața, nu îmi făceam cruce și nu spuneam Amin, nimic nu mă deosebea de ceilalți colegi. Nu mă simțeam izolat de colegii mei creștini, cu toate că nu eram inclus de ei la unele jocuri mai violente (de exemplu „de-a hoții și vardiștii”), la care copii mahalalei Țicău erau mai apți.Read more…
Micuții exploratori somalezi ai unui lac canadian
Deci am început să vâslesc și am intrat în ritm, savurând fiecare lovitură de padelă și privind alunecarea lină a bărcii în acest mediu senin și netulburat. Ca prin minune în raza mea vizuală nu se afla nicio singură barcă cu motor, nici măcar o barcă pescărească cu vâsle. Apoi, deodată, totul s-a schimbat. Am auzit în apropiere niște voci de copii care țipau în gura mare, dar nu am văzut imediat de unde vin strigătele, deoarece vâsleam cu fața la soare și eram parțial orbit. Strigau cu o voce din ce în ce mai tare și cu o nuanță de desperare: Sir! Sir!! Sir!!! adică “Domnule! Domnule!! Domnule!!!” M-am gândit că nu puteau să mă strige pe mine deoarece eu nu prea arăt ca un “domn” și cu atât mai puțin atunci când vâslesc. M-am înșelat – câteodată poți deveni “Sir” nu după aparențe, ci din necesitate. Am întors capul în direcția sunetului și am zărit o minusculă barcă gonflabilă de PVC. Cu oarecare bunăvoință ar putea fi numită caiac. M-am apropiat repede. In barcă erau doi băieți de vreo șapte ani, probabil gemeni, stând față în față și ținând în mână, neândemânatici, câte o vâslă mică de plastic cu o singură lopată. Bărcuța se învârtea “ca o muscă în lapte” deoarece ei vâsleau în același timp, așezați față în față și în plus foloseau în mod greșit partea convexă a lopeții. Arătau atât de speriați și dezorientați, să le plângi de milă, nu alta. Erau și tare drăguți, cu fețele lor cafenii, cu ochii mari și cu părul bogat și creț. Mai târziu am aflat că erau frați și veniseră de curând în Canada, din Somalia. Cel care era mai vorbăreț m-a întrebat: “Domnule, vă rugăm, ne puteți ajuta să ajungem la țărm?”Read more…
Și tu, Brutus?
O apariţie editorială recentă schimbă imaginea „trandafirie” creată despre soldații finlandezi, aliați ai trupelor naziste în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Lucrarea semnată de docentul Andre Swanström, de la Universitatea din Turku, stârnește consternare în rândul opiniei publice scandinave interesate de acest subiect sensibil, dar cunoscătoare a tezei mai vechi, conform căreia regimentele SS finlandeze nu s-ar fi făcut vinovate de crime de război. Documentele și scrisorile analizate de Andre Swanström relevă o realitate cu totul diferită de cea prezentatp într-o altă lucrare publicată tot în Finlanda, cu cinci decenii în urmă și semnată de istoricul pe nume Mauno Jokipii. Studiul lui Swanström, întitulat Hakaristin Ritarit (Cavalerii Svasticii) se bazează pe o serie de dovezi, ca de pildă scrisoarea expediată de un soldat SS pe nume Olavi Kustaa Aadolf Karpala, mecanic auto de meserie, pastorului militar și ofițer SS Ensio PihkalaRead more…
Prof. Bilașcu și primele femei stomatolog din România
La începutul anilor 90, nu mult după Revoluţie, am venit în vizită în Clujul natal. Urcam dealul spre cimitirul unde se odihneau părinţii mei.Strada, care odată s-a numit Majális út și apoi str. Republicii, se numea acum str. Prof. Gh. Bilașcu. M-am bucurat să văd înscris acest nume, căci întemeietorul stomatologiei române a fost și maestrul părintelui meu, iar eu, în căutările mele de istorie a medicinei, i-am întâlnit de multe ori numele și biografia. M-am întrebat dacă lumea știe cine a fost Bilașcu și m-am hotărât să întreb doi oameni care urcau și ei dealul. Unul mi-a spus că a fost activist naţional ţărănist, iar celălalt: “mi se pare că a fost ministrul agriculturii după Primul Război Mondial”. Dar cine a fost de fapt Gheorghe Bilașcu (1863-1926)?Read more…
Sfârșitul unui război și începutul unui stat de drept
În martie 1949 s-a desfășurat ultima operațiune din cadrul sângerosului și îndelungatului Război de Independență, care a început la 29 noiembrie 1947, odată cu aprobarea rezoluției ONU referitoare la planul de partajare a teritoriului țării între două state, unul evreu și unul arab. Luptele s-au încheiat în martie 1949, dar războiul s-a terminat oficial abia în iulie 1949, odată cu semnarea acordurilor de armistițiu cu țările din jur. În acest groaznic război au murit 6373 de persoane, dintre care cca. 4000 soldați, dintr-o populație totală de 650 000. Printre morți s-au numărat și numeroși olim hadașim (nou veniți), mulți dintre ei din România. Ultima operațiune a războiului, cunoscută sub numele de „Operațiunea Uvda”, a avut loc în 6-10 martie 1949, pentru a finaliza cucerirea regiunii de sud a țării, deșertul Negev, precum și asigurarea ieșirii la Marea Roșie. Această operațiune a stabilit granițele recunoscute din sudul statului Israel. Astfel s-au pus și temeliile orașului Eilat, cunoscut în toată lumea ca o stațiune balneară de prim rang, dar și ca al treilea port al Israelului, după Haifa și Așdod. Această operațiune era urgentă, fiindcă la 24 februarie 1949 s-a semnat acordul de încetare a focului cu Egiptul și au început și negocierile cu Iordania, care revendica tot sudul deșertului Negev. Read more…
Două linii paralele care (totuși) se întâlnesc (uneori).
Doctor tânăr în Buhușul anilor 30, părintele meu a devenit curând medicul curant al marelui rabin Friedman, cu care a întreținut timp de ani o relație unică în felul ei. El era medicul care,după ce consulta pacientul și rezolva (bine înțeles în măsura posibilităților de atunci) problemele medicale ale acestuia, se așeza la taifas cu rabinul cărturar și discuta subiecte având ca origine Vechiul Testament și Tanahul și scrierile lui Rambam. Medicul ateist (și erudit) și înțeleptul rabin găsiseră la acea vreme o platformă comună care le permitea să discute, uneori în contradictoriu, acele scrieri care stau până în ziua de azi la baza a ceea ce mie îmi place să denumesc iudaismul perenial. Această imagine, care s-a întruchipat în mintea mea datorită poveștilor tatei, s-a redeșteptat în memorie în momentul când bunul meu prieten beerșeevian Strul Moisa mi-a propus o întâlnire (pe scenă!) cu unul din cei mai cunoscuți teologi ai României de azi, părintele Prof. Ioan Chirilă, președintele Senatului Universității Babeș-Bolyai din Cluj. De la bun început această propunere mi s-a părut ca o foarte reușită glumă. De ce glumă?! Pentru că eu, evreul ateist, știam foarte puțin despre ce s-a scris în ebraică acum câteva milenii , iar distinsul teolog român e știut ca un recunoscut specialist în domeniul Vechiului Testament (ca să nu mai vorbim de Noul Testament, de care doar am auzit pe ici si colo)! El a petrecut un timp în Israel, citește curent în ebraică, a scris cărți despre Israel, iudaism și iudeo-creștinism, și chiar se exprimă în limba care de cincizeci de ani a devenit prima mea limbă.Read more…
Ucraina are un președinte evreu. Este bine sau nu?
Recentele alegeri prezidențiale din Ucraina au avut un rezultat care pentru comunitatea evreiască internațională ridică un mare semn de întrebare. Volodymir Zelensky, un actor și producător de filme artistice, de desene animate și seriale de televiziune, câștigătorul scrutinului cu o cifră neașteptată – peste 73 la sută – este evreu, din părinți evrei nereligioși din Krivoi Rog. De menționat că la ora actuală, până în octombrie, premierul ucrainean Volodymir Groysman este de asemenea evreu. O astfel de structură nu există decât în… Israel. Oare victoria lui Zelensky se datorează marii dragoste a ucrainenilor pentru evrei? Greu de spus la prima analiză. De-a lungul istoriei dragostea nu părea chiar atât de mare. Încă din vremea dominației țariste evreii au fost uciși în pogromuri, în perioada ocupației naziste au fost uciși de Einsatzgruppen ale armatei hitleriste, sau în lagărele de exterminare cu paznici ucraineni care au dat dovadă de o mare cruzime, unii dintre ei fiind chiar condamnați pentru crime de război. Pe de altă parte, în timpul regimului comunist, al marii foamete din anii 1930, evreii au murit cu miile alături de ucraineni, suferința lor fiind comună. Read more…
Cu condeiul și lupa prin Balcanii de azi (II)
Călătoria prin Balcani poate fi realmente o experiență hedonistă, o sărbătoare senzorială pentru văz, auz și gust. Frumusețea peisajului, a plajelor, insulelor, munților, pădurilor, lacurilor şi râurilor, este absolut copleşitoare. Iubitorii de fructe de mare îşi vor găsi acolo paradisul, pentru că prospețimea, gustul şi rafinamentul în gătirea și servirea mâncării sunt toate excelente. Regiunea abundă în zone viticole, sursa unora dintre cele mai bune vinuri europene. Adăugând la asta și muzica omniprezentă atât în localuri, cât și cântatul la reuniuni cu prieteni, ne putem forma o imagine reală a vieții gastronomice şi sociale din Balcani. Dacă în prima parte a acestei călătorii cu „condeiul şi lupa” am ajuns la punctul 8 din cele 36, în care mi-am sintetizat experienţa de turist, vă invit să parcurgeţi următoarele zece:Read more…
De ce mint oamenii? (5, 6)
Mincinoșii patologici au creat și continuă să creeze psihologilor și psihiatrilor probleme de identificare, definiție și de diagnostic diferențial între unele boli psihiatrice în care minciuna patologică aparține simptomatologiei bolii respective și minciuna “pură”, nelegată aparent de o boală psihiatrică specifică. Mincinoșii se străduiesc tot timpul să memoreze ceea ce au mințit anterior, respectiv ce au spus diferitelor persoane. Această preocupare permanentă este adeseori destinată eșecului fiindcă tendința naturală a mincinoșilor este de a “înflori, și a împodobi” minciuna cu noi detalii și astfel să se dea de gol. În mod logic, memoria funcționează mai bine când este vorba despre o minciună “mică” povestită numai unei singure persoane. Deși unii oameni mint atât de frecvent încât deseori nu putem depista sau chiar nu suntem interesați să le depistăm minciunile, majoritatea dintre noi nu suntem experți în a ne ascunde minciunile (efectul “Pinocchio”). Read more…
Istoria cimitirului din Valea Uzului
Nu este pentru prima oară când cimitirul din Valea Uzului întâmpină probleme în cei 100 de ani de existență. Societatea Cultul Eroilor care funcționa sub patronajul Reginei Maria, în perioada interbelică, și-a luat angajamentul de a îngriji mormintele eroilor, dar în 1940 statul maghiar reinstaurat în Transilvania de Nord a găsit doar niște cruci mâncate de vreme, iar în perioada dictaturii comuniste a existat un plan de reorganizare. Despre toate aceste povestim în lumina unor dovezi jurnalistice apărute de-a lungul timpului. Cimitirul din acest loc aproape uitat de Dumnezeu a fost înființat în urma luptelor din 1916-1917, ce au avut loc la vremea respectivă între trupele Imperiului Austro-Ungare și cele ale României. Deoarece Casa Regală a României avea rădăcini adânci în familiile regale din Europa Centrală, decizia de a întoarce armele împotriva aliaților de până atunci a fost o surpriză neplăcută pentru Germania și aliații ei. Read more…
Pot să (mai) port saboţii cu toc?
Nu sunt nici pantofi, nici sandale, nici papuci, nici botine, nici mocasini. Sunt un hibrid stilistic, plasat într-o zona cenușie: apar şi dispar din tendințe; unora li se par dificil de purtat şi asortat, în timp ce alte femei îi adoră; suferă modificări substanțiale de la un sezon la altul devenind ba transparenți, ba colorați, ba imprimați, ba chiar îmblăniți; în fotografii apar şi la ţinute de vară, dar şi la ţinute de toamă târzie…Eu mă plasez în tabără celor care militează pentru aducerea lor în garderobă şi purtarea lor frecventă: au avantajul de a acoperi pe jumătate piciorul (ceea ce îi face potriviți pentru cele care se plâng de aerul condiționat din birouri, dar şi pentru primele zile mai răcoroase de toamnă), unele modele au vârful decupat (ceea ce le adaugă un şarm retro), iar toate au călcâiul „absent” (o construcție care le da un plus de comoditate, neexistând barete). Mai adaug, pe lista argumentelor, că se încalță ultra-rapid şi, având în vedere varietatea nesfârșită de modele există o versiune pentru orice ținută şi orice ocazie.Read more…
Sfârşit de stagiune
De ani de zile păstrez aproape cu sfinţenie abonamentul la Orchestra Simfonică din Tel Aviv, care continuă să vină la Haifa pentru două concerte aparţinând aceluiaşi ciclu. Din toți anii de când acest abonament face parte din rutina vieţii mele, directorul muzical şi unul dintre dirijorii cei mai renumiţi ai orchestrei a fost Zubin Mehta. Încă înainte de a sosi în Israelca ola hadaşa, numele acesta a avut pentru mine o rezonanţă deosebită, evocând un muzician de anvergură mondială, de care auzisem încă din adolescenţa trăită la Bucureşti. Acum, la sfârşitul stagiunii muzicale a anului 2019, după jumătate de veac în funcţia emoţionantă de director muzical al minunatei orchestre israeliene, acest geniu al dirijatului, omul şi muzicianul Zubin Mehta se retrage din lumea concertantă. Ultimul concert al stagiunii 2018-2019, a fost şi ultimul concert dirijat de Zubin Mehta la Haifa.Read more…
Capesius și Herskovits
În anii dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial un tânăr farmacist german pe nume Victor Capesius îi vizita pe medicii din Cluj, făcând reclamă, împărţind prospecte și mostre din produsele farmaceutice ale firmelor germane I.G.Farbenindustrie și Bayer. Venea la Spitalul Evreiesc din Cluj, unde îi cunoștea bine pe șefii de secţie. Vizita și cabinetele particulare ale unor medici cunoscuţi – dintre care o parte erau evrei. După izbucnirea războiului s-a încadrat în Wermacht și apoi în SS, unde a ajuns până la gradul de farmacist maior (Sturnbannfürer). Ca ofițer SS a fost trimis mai întâi la lagărul de concentrare Dachau, iar în 1944 a ajuns fermacistul șef al lagărului de concentrare Auschwitz. Ȋn această calitate a colaborat cu Mengele la experienţele genetice pe cobai umani și a fost responsabil pentru administrarea gazului ucigător Zyklon B. Și mai important din punct de vedere istoric este faptul că farmacistul Capesius a participat la selecţia evreilor sosiţi la Auschwitz. Al doilea personaj al acestui articol este Dr. Isidor Herskovits (1894-1944), șeful secţiei de radiologie al Spitalului Evreiesc din Cluj, prieten și coleg de spital cu părintele meu…Read more…
Casa din Portobello
La Dublin, asemenea altor orașe pe care am avut norocul să le cutreier de-a lungul anilor, mi-am respectat pe cât posibil obiceiul de a ocoli marile Muzeul se află în clădirea modestă a unei sinagogi de altădată, în cartierul Portobello, numit de mulți Micul Ierusalimatracții turistice. Norocul a făcut însă ca într-o seară ploioasă, în camera de hotel, studiind cam într-o doară harta primită la recepție, să dau peste Muzeul Evreiesc al Irlandei, situat în imediata apropiere, pe cheiul lui Grand Canal, pe care-l vedeam prin geam și care vrând-nevrând îmi amintea de lacul Parcului din Cluj, probabil datorită sălciilor plângătoare, ale căror ramuri mângâiau apa acestui colț liniștit al orașului.Read more…
Vara Babelor
Cu câteva zile în urmă am surprins toamna furişându-se discret, îngălbenind câteva frunze răzleţe şi ridicându-le în stol, deşi încă vremea e caldă şi însorită, de vară…Mai exact de „vara babelor” aşa cum se numeşte acest răstimp de sfârşit de septembrie-început de octombrie în limbile germană: Altweibersommer , maghiară vénasszonyok nyara sau rusă бабье лето (bab’ye leto). Unii spun că denumirea acesta – deloc măgulitoare (zic eu) – provine de la obiceiul babelor friguroase de a adăsta mulţumite pe laviţa din faţa porţii, în aceste zile calde de toamnă. Alţii zic că această ultimă zvâcnire de vară a toamnei este asemeni perioadei de graţie a ultimei iubiri de care se bucură o femeie trecută. Tălmăcirea rusească, limba în care cuvântul „baba” este mai degrabă femeie sau ţărancă, această denumire face trimitere la faptul că în miez de toamnă muncile agricole sunt terminate şi ţărăncile se pot bucura în tihnă de zilelor însorite. Şi pentru că tot mă intrigă denumirea de „vara babelor” încerc să reflectez asupra …condiţiei de babă.Read more…

















