Vederea pieselor de mobilier depozitate pe trotuar, chiar dacă pentru scurtul răstimp înainte de a fi încărcate într-un camion, îmi stârneşte întotdeauna un sentiment de milă: mi se par dezrădăcinate, dezorientate şi oricât ar fi de frumoase, par ponosite, toate defectele fiind expuse privirilor indiscrete ale trecătorilor. De obicei îmi întorc capul ca să nu fiu părtaşă la umilinţa lor. Îmi displace să privesc interiorul unei locuinţe care are uşa deschisă. Niciodată nu am fost curioasă să aflu ce au oamenii în casa lor şi mă sfiesc să văd femei în capot sau bărbaţi în pijama, paturi nefăcute sau oale pe foc. În schimb, îmi place să iscodesc curţile care se dezvăluie prin porţile deschise sau întredeschise, ba chiar şi prin ulucii gardurilor. Sunt asemeni unui explorator care nădăjduieşte să regăsească, sub pomii umbroşi, printre florile multicolore sau chiar într-o curte golaşă, împrejmuită de locuinţe, un petec din minunatul tărâm pierdut al copilăriei. Magia copilăriei mele s-a risipit când ne-am mutat „la bloc”, unde nu mai era curte, copiii se jucau pe stradă. Nu vreau să spun că aş fi fost nefericită. Mi-am făcut mulţi prieteni, jocul de-a v-aţi ascunselea se desfăşura pe un spaţiu mai mare şi era mai palpitant, dar îmi lipsea curtea, pentru că până atunci avusesem norocul să locuiesc în case cu curte. Prima curte pe care mi-o amintesc era cea a casei de pe strada Şincai nr. 4. Era o curte mică şi betonată. Nu aveam gard, ci intrând prin poarta casei ajungeam direct în curticica înghesuită, ca o gură de aer, între zidurile clădirilor de pe această stradă centrală.Read more…
