E după-amiază și început de vară. Soare, liniște și călduț. M-am întors de la grădiniță, am mâncat, iar acum îmi bălăngăn picioarele pe scaunul din bucătărie. Bunica nu mai insistă cu somnul de amiază: știe că n-o să închid un ochi, oricât de mult m-ar ruga. Am în față o jumătate de zi în care să fac ce-mi place: mă ascund sub masa din sufragerie, îmi imaginez că sunt veveriță și mă joc cu prieteni imaginari. Deocamdată însă stau și mă uit la două muște care s-au așezat pe mușama chiar în fața mea. E rândul lor să mănânce din firimiturile de pâine rămase de la mine. Îmi place trompa lor delicată, mă fascinează ochii imenși și felul prudent în care se deplasează. Adevărul e că întotdeauna mi-au plăcut muștele și nu înțeleg înverșunarea cu care adulții le vânează, cu pliciul, cu spray-ul, sau cu un băț la capătul căruia au legat multe fâșii de celofan colorat și foșnitor. Mi se par grațioase și delicate și nu consider că fac mare pagubă dacă mănâncă resturile de la masa noastră. Au și un fel tare gingaș de a-și freca piciorușele din față. Cred că am început să le imit, altminteri de ce mi-ar zice Mama, atunci când mă supraveghează la baie, să mă spăl mai cu nădejde, nu ca o musculiță.Read more…
Vilma Néni
E sfârșit de ianuarie, e frig și ninge. Ajung în fața acestei cofetării mici și întunecoase, prin fața căreia trec aproape zilnic, dar în care n-am mai intrat de mulți ani. Pe vremuri mâncam foarte multe prăjituri. Și acum mi-ar fi poftă de un ecler sau de o felie de diplomat. Îmi abandonez spaimele legate de metabolism încetinit și de kilograme și intru. Înauntru totul arată la fel ca în urmă cu 29 de ani. Vopsea bleu-jandarm pe pereți, mobilier de pal din anii 90, scaune cromate și trei mese cu flori de plastic în vaze ieftine de ceramică. La ferestre mușcate. Pe peretele din stânga intrării un telefon public portocaliu, cu cartelă. Și prăjiturile au rămas la fel: cu frișcă veritabilă, făcute într-un mic laborator din spate și cu prețuri înghețate parcă tot din 1992: 5 lei bucata. În cofetărie e mai întuneric decît afară. Vechea clădire a fostului complex Studio din capătul cartierului Grigorescu a fost aproape înghițită de un hotel trântit acolo ca o turtă greoaie și necoaptă. Întunecă ferestrele cofetăriei și ciupește din trotuar. Sunt singurul client. Cumpăr un cremeș și un ecler și le mănânc pe amândouă. Ciudat cum unele lucruri rămân la fel, oricâți ani ar trece peste ele, iar altele dispar de parcă niciodată n-ar fi fost. În primul meu an de studenție aici mi-am sărbătorit fiecare examen reușit din sesiunea de iarnă. De fapt, nu chiar în cofetărie, ci la câteva blocuri mai departe, pe strada Donath, la gazda mea, Vilma Néni.Read more…
Pâinea noastră cea de toate zilele
Când am cunoscut-o, doamna Mioara avea vreo patruzeci de ani și era vânzătoare la magazinul de pâine din cartierul în care locuiam. Era prin anii cincizeci, pe vremea când toate produsele de panificație se vindeau pe cartele de diverse culori, în funcție de ce lucrau membrii familiei: cei care făceau muncă fizică grea primeau cartele roșii, care le dădeau dreptul la un kilogram de pâine pe zi; cei care făceau munci mai ușoare aveau cartele galbene, verzi etc., pe care primeau cantități mai mici. Pâinea ajungea pe la prânz, dar coada se forma cu mult înainte. Responsabil cu ordinea era un pensionar de încredere, nenea Mitu. Școala mea era la câțiva pași de prăvălia cu pricina, așa încât eu eram cel care asiguram aprovizionarea cu pâine a familiei. Camionul care aducea marfa parca cu spatele lângă intrarea în magazin. Joska bácsi, șoferul mustăcios, ne privea cu multă seriozitate, apoi începea să ne dea ordine: – Tinerii, elevii și oamenii între două vârste vor descărca marfa, dând produsul din mână în mână, până în magazin, la doamna vânzătoare, după care se vor întoarce la locurile lor din coadă. Ne-am înțeles? aer plutea un miros amețitor de pâine proaspătă.Read more…
Ayúdame!
Într-una din excursiile la Barcelona, trecând pe vestita stradă Ramblas, elegantă și plină de turiști, un cerșetor cu ambele picioarele amputate stătea într-un colț, pe trotuar, cu o pălărie în fața lui și striga cu o voce disperată: Ayúdame! Ayúdame!(ajută-mă). Nu știu din ce motiv nu i-am pus bani în pălărie. Toată ziua am avut mustrări de conștiință pentru că nu i-am dat câțiva bănuți, nu avea nicio importanță ce ar fi făcut cu ei. Vocea lui disperată n-am uitat-o niciodată! În ultimele zile urmăresc la diverse stații de televiziune emisiunile de actualități care prezintă imaginile cutremurătoare ale războiului din Ucraina. Nu am de gând să scriu aici despre motivele geostrategice ale războiului, nici despre Putin, Biden sau Macron; au făcut-o mulți alții, mai versați în această problemă. E cumplit ca în secolul douăzeci și unu un stat să încalce suveranitatea altuia și să declanșeze un nou război european. Mă interesează oamenii de rând, cetățeni nevinovați, speriați, a căror viață este în pericol, care se adăpostesc în stațiile de metro sau pe unde apucă, suferind consecințele acestui război, urmare a neputinței societății europene și a conducătorilor ei care nu au putut sau nu au vrut să-l prevină.Read more…
Prietenie (4). Crăciun în august
La zece ani după ce Émilie și cu mine începuserăm să corespondăm a avut loc Revoluția în România și regimul politic s-a schimbat. Deși avea să mai dureze mulți ani până la ridicarea vizelor de călătorie pentru români, ne puteam mișca deja mult mai ușor. Ținuserăm legătura în toți acești ani, cu toate că nu mai eram niște fete de școală, terminaserăm această etapă, aveam familii, lucram, ne construiam vieți și cariere, eram prinse în iureșul tinereții în care, ne amintim, vrei să le faci pe toate – și vrei ca toate să iasă bine. citite de vigilenta Securitate. Mai mult și mai des vorbeam la telefon, demers care devenise posibil, dar costa destul de scump. libertate și într-o societate capitalistă care semăna mult cu banditismul. Era începutul anilor 90. câteva luni după noi.Read more…
Amintiri cu Egon Lővith (I). Portretul meu
Egon Marc Lővith – supravieţuitor al lagărului de la Dachau – unul dintre cei mai cunoscuţi artişti plastici clujeni din a doua jumătate a veacului XX, s-a născut în 21 mai 1923 la Cluj şi s-a stins din viaţă, tot la Cluj, în septembrie 2009. În ultimul deceniu, Clujul a găzduit mai multe expoziţii postume, iar manifestările de anvergură urmează să aibă loc anul viitor, la Centenarul Lővith. Nu mai trecusem de mult prin faţa imobilului de pe strada Universităţii nr.11, unde se afla atelierul său, locul unde a creat timp de aproape 60 de ani, unde poposeau adesea prietenii săi, la o cafea şi la taclale, şi unde am petrecut ore minunate, în compania lui Egon şi a soţiei sale, Margot, încă din anii copilăriei. ştiinţând trecătorul că acolo se află sediul filialei Cluj a formaţiunii politice de extremă dreaptă, vădit antisemite. Holocaust şi sculpturile cu această tematică – să ajungă să găzduiască politicienii AUR. Inscripţiile aurii, triumfătoare, scot şi mai dureros în evidenţă zidurile golaşe ale vechii clădiri şi… absenţa unei plăci memoriale dedicate lui Egon Marc Lővith. În 21 mai 2022 se împlinesc 99 de ani de la naşterea artistului şi mi-am propus ca în ediţiile Revistei Baabel care preced această dată să depăn câteva amintiri legate de Egon Lővith, amintiri personale, nepreţuite.Read more…
Pesach 1944 în Maramureş
Anul acesta ajunul sărbătorii de Pesach, seara de Seder, a coincis cu ajunul de Şabat. La fel ca în 1944…Şi anul acesta dialogul tradiţional dintre cel mai tânăr şi cel mai vârstnic comesean (adesea înlocuit de glasul corului) se încheagă în jurul celor patru întrebări care încep cu formula tradiţională Ma niştana? – prin ce se deosebeşte (această seară de toate celelalte seri ale anului)? – “De ce în celelalte seri unii mănâncă şi beau şezând rezemaţi şi alţii nu, dar în seara aceasta cu toţii şedem rezemaţi în jurul mesei?” – sună ultima dintre cele patru îintrebări. “Pentru că suntem liberi. Numai oamenii liberi pot şedea rezemaţi în jurul mesei, robii sunt obligaţi să stea în picioare” – explică răspunsul. Evreii maramureşeni care în seara de 7 aprilie 1944 s-au reunit în jurul meselor de Seder, pentru a prăznui sărbătoarea eliberării din robia egipteană, nu bănuiau că la sfârşitul celor opt zile de Pesah aveau să fie robi… Închişi în ghetouri.Read more…
Mimici defensive – originea și evoluția lor
Mă gândesc la renumitul neurolog, Prof. Alexandru Șofletea, cu care am învățat neurologia la facultatea de medicină din Timișoara. Îmi plăceau prelegerile lui, nu numai pentru modul clar în care preda neurologia, dar și pentru testele de logică pe care ni le dădea câteodată, nelegate de neurologie. Interesante erau și scurtele discuții “filozofice” pe care le aveam cu el. Îmi amintesc că într-o zi, un coleg care ședea lângă mine căsca tot timpul. Profesorul, observandu-l, a descris căscatul ca pe un reflex primitiv, nefolositor, jignit fiind de acest semn de plictiseală din partea unor participanți la curs. Am cerut permisiunea profesorului să comentez pe această temă, cu teoria mea intuitivă despre căscat. Eu credeam că acest reflex este unul defensiv, care încearcă să compenseze pentru scăderea funcției cerebrale și scăderea oxigenării creierului obosit. Profesorul a căzut pe gânduri. “S-ar putea.” Între timp, căscatul a fost studiat în profunzime de către neurologi, psihiatri și psihologi și lucrurile s-au clarificat, dar nu până la capăt. Multitudinea centrelor cerebrale, a receptorilor și a mediatorilor chimici considerați ca fiind implicați în acest reflex, explică varietatea teoriilor asupra mecanismului său și faptul, că până acum, căscatul a rămas un mister din punct de vedere fiziologic.Read more…
Peter Rosenthal: În capcana timpului (2)
Am privit fără tristețe pe strada Anatole France, în urma Daciei noastre care dispăruse. În copilărie iei lucrurile așa cum sunt. Poate că așa trebuie să fie, trebuie să existe o anumită logică, mi-am spus. De ce să-mi stric cheful tocmai când începe vacanța? Oare ce să fac azi? Aș putea să merg la ștrand, să-l vizitez pe prietenul meu René, sau poate să fac o partidă de rummy cu copiii vecinilor? Am preferat să fac cu Miorel o „tură de aprovizionare” în fața hotelului Astoria. Am fi putut s-o numim la fel de bine o „tură de cerșit”. Încercam să facem rost de cutii goale de țigări de la turiștii occidentali care poposeau în orașul nostru de graniță în drum spre litoralul Mării Negre. De fapt cutiile goale erau numai un pretext ca să intrăm în vorbă cu ei. Nu o dată se întâmpla să mai lase și o țigară-două în cutie și cu un pic de noroc primeam și gumă de mestecat sau ciocolată. Eu simțeam că mă pregătesc pentru viața în Occident. Am devenit experți în mărci de țigări și în mărci de mașini. De atunci mi s-a întipărit în minte „Rothmans King Size”. Străinii aveau ceva deosebit: hainele, mirosul de aftershave, n-aș putea spune exact, dar era un fel de aură, ceva care în ochii noștri îi ridica la rangul de ființe superioare. Când după „maipuțindedoiani” am plecat în Germania, părinții m-au așteptat la aeroportul din Frankfurt cu un Opel Kadett. A fost o mare sastisfacție. Abia ajuns, eram și eu acceptat în casta superioară a „posesorilor de Opel”.Read more…
Conferința de la Évian – o rușine a lumii libere
Acum 84 de ani, la scurt timp după anexarea Austriei de către Germania, în pitorescul oraș francez Évian-les-Bains, renumit în toată lumea pentru apele sale minerale, s-au întrunit reprezentanții a 32 de țări din sfera liberă a omenirii. Peste câțiva ani ei urmau să lupte contra inamicului nazist care amenința lumea întreagă. Scopul acestei adunări era propunerea de soluții pentru problema tot mai acută a refugiaților din țările aflate sub jugul nazist și din țările amenințate de acest regim. Era vorba mai ales de evrei și mai puțin de alte câteva minorități – romi, homosexuali și alții. Conferința a fost inițiată de președintele SUA, Franklin D. Roosevelt, în urma unor presiuni uriașe depuse de organizațiile evreiești americane. Între 1933, anul când a început regimul nazist și 1941, nemții au amenințat că vor face Germania judenrein (curată de evrei). Idea inițială era să le facă evreilor viața atât de mizerabilă, încât ei să plece din Germania de bună voie. Când această metodă nu a fost destul de eficientă, au trecut la fapte mai grave, ajungând până la urmă la „soluția finală”. Până în anul 1938 cca. 150.000 de evrei, sau cam un sfert din numărul lor total în Germania, au părăsit țara. În martie 1938 li s-au adăugat încă 180.000, fugiți din Austria anexată de Germania. Problema celor care voiau să plece era că nicio țară nu îi primea.Read more…
Amintirile unui medic stagiar rural (II)
Într-una din aceste duminici, în timp ce stăteam cu părinții mei care veniseră să ne viziteze, liniștea serii a fost întreruptă de țipetele și gălăgia unor localnici care încercau să între în incinta dispensarului. Tineri răniți, cu cuțite și topoare în mâini, însoțiți de prieteni sau membri de familie, invadaseră sala de așteptare. Nu știam cum să-i potolesc pe acești oameni, al căror comportament ieșise de sub orice control. Am văzut răniți plini de sânge culcați pe podea sau pe băncile din sala de așteptare. Nu aveam timp să stau pe gânduri, răniții trebuiau tratați de urgență. Părinții priveau speriați și îngrijorați prin geamul locuinței noastre, fiind martorii unei situații groaznice, la care erau expuși pentru prima oară în viață. Am cerut ajutorul miliției locale pentru a bloca intrarea publicului în sala de tratamente, l-am chemat de urgență pe Ion, asistentul meu cel mai versat în situații asemănătoare, și împreună am cusut rănile, le-am bandajat și încet, încet, toți răniții au părăsit dispensarul. Abia atunci am observat încă un rănit, aproape adormit sub una din băncile sălii de așteptare. Avea fața plină de sânge, inclusiv bandajul care-i acoperea urechea stângă. După ce am scos bandajul, am descoperit o imagine pe care nu o mai întâlnisem în viața mea: urechea era tăiată și atârna numai pe o bucățică de piele. Read more…
Expoziția care atinge inimi: ”Biró József Remember 2022”
Este o după-amiază ploioasă de duminică, dar ploaia se oprește exact la ora potrivită, o după-amiază ca un dar făcut orașului nostru – povestea adevărată despre viața unui om excepțional, născut la Oradea și, iată, neuitat după mai bine de un veac de la nașterea lui. Este József Biró, tânărul pictor și om de cultură de o anvergură excepțională, spun tânăr fiindcă a murit la nici 38 de ani, asasinat la Budapesta de către jandarmii partidului crucii cu săgeți (Nyilas-Keresztes Párt) chiar în ajunul eliberării capitalei ungare, în ianuarie 1945. În după-amiaza zilei de 10 iulie 2022, în clădirea Muzeului Istoriei Evreilor orașului Oradea, Sinagoga Aachvas Rein, a avut loc vernisajul expoziției pictorului martir orădean, cu prilejul împlinirii a 115 ani de la nașterea lui, în 8 iulie 1907. Expoziția intitulată ”Biró József Remember 2022”, a cărei curator este scriitorul Daniel Lőwy, cuprinde tablouri în ulei, grafică, caricaturi, documente și fotografii personale din colecția donată Comunității Evreiești din Cluj Napoca de nepotul artistului, scriitorul Adam Biró. Prin prezentarea emoționantă și caldă a dlui Daniel Lőwy, toți cei prezenți am simțit ca pe un dar posibilitatea de a cunoaște momente ale vieții și creației unei personalități uriașe, a unui artist și erudit de marcă.Read more…
O femeie de afaceri în Anglia medievală
În primăvara aceasta în orașul Winchester din sudul Angliei a fost inaugurat un monument dedicat unei eroine locale: Licoricia din Winchester (?-1277). Povestea a început în 1995, când săpături arheologice făcute în afara zidurilor orașului medieval au scos la iveală rămășițele unui cimitir evreiesc. Suzanne Bartlet, care locuia la doi pași, a găsit mormântul Licoriciei și nu a rezistat tentației de a cerceta cine a fost această femeie. După aproape un sfert de veac de căutări (și obținerea unui masterat în istorie) a publicat volumul Licoricia of Winchester. Marriage, Motherhood and Murder in the Medieval Anglo-Jewish Community. Primii evrei s-au stabilit în Anglia curând după cucerirea normandă; un document din 1148 menționează două familii evreiești care locuiau la Winchester. În zilele ei de glorie, pe la 1250, comunitatea număra 90 suflete, într-un oraș de cca 8000 de locuitori. Evreii erau considerați „proprietatea regelui”, o sursă nesecată de bani pentru vistieria țării, prin nenumăratele impozite pe care trebuiau să le plătească, și, mai ales, prin împrumuturile pe care le dădeau cămătarii evrei. Ei îndeplineau rolul băncilor de astăziRead more…
De la Turnul Babel la Revista Baabel
Conform naraţiunii din Geneză 11: 1-9, curând după Potop, o rasă umană care migra înspre est şi vorbea o singură limbă, ajunge într-o câmpie în ţara lui Shinar şi decide să se stabilească acolo şi să construiască un oraş cu un turn care să ajungă până la cer. Aşa credeau ei că îşi vor face un nume şi nu vor fi răspândiţi pe toată suprafaţa pământului. Dar Dumnezeu, văzând puterea pe care o aveau oamenii uniţi şi care vorbeau aceeaşi limbă, a coborât pe pământ şi le-a încurcat graiul, astfel încât să nu se mai poată înţelege între ei și apoi i-a răspândit pe toată suprafaţa pământului, cetatea şi turnul rămânând neterminate. Iar oraşul-turn a fost denumit “Babel”, de la verbul balal care înseamnă în ebraică a încurca sau a provoca confuzie. În încercarea de a explica varietatea limbilor vorbite de diverse popoare, întâlnim povestiri similare – cu sau fără turn – la multe popoare. Găsim paralele în mitologia greacă, în Mexic, Nepal, Botswana, etc. Interpretarea tradiţională a naraţiunii biblice explică povestea construcţiei turnului ca pe un act de sfidare a puterii Domnului, iniţiat de tiranul arogant Nimrod (vizibil în pictura lui Pieter Bruegel în fruntea grupului de la baza turnului). Această interpretare se datorează istoricului roman evreu Flavius Josephus (în Antichităţile evreilor, c. 94 e.n.), dar competiţia dintre Dumnezeu şi fiinţele umane are origini mult mai vechi şi ea apare tot în Geneză, în povestea lui Adam şi Eva în Grădina Raiului.Read more…
Igal, eu și o rachetă
Am parcat mașina lângă intrarea în piscină. Parcarea era goală. Centrul Sportiv era închis din cauza unui nou conflict militar între Israel și fâșia Gaza. În Beer Șeva încă nu căzuseră rachete, așa încât speram să pot înota și în ziua respectivă. La intrare stătea încă un veteran al piscinei, pe care îl cunoșteam din vedere. După ce ne-am salutat, “colegul” meu s-a prezentat: – Igal sau Boris, cum vrei să-mi spui. Am făcut șase kilometri pe jos până aici și poftim, acum pot să mă întorc, dar mai întâi aş vrea să mă odihnesc puțin la umbră. Era o zi caldă de sâmbătă, în care preferi să stai lângă instalația de aer conditionat. – Te duc eu acasă cu mașina, dacă dorești, i-am spus, dar hai să bem întâi o cafea. Am pornit la drum, dar după câteva minute s-a declanșat alarma aeriană. Am parcat în partea dreaptă a drumului – spre norocul nostru circulația nu era mare – și ne-am întins pe trotuar cu capul protejat între mâini. Am auzit un zgomot puternic, nu departe, apoi încă unul mai slab, provocat probabil de proiectilul lansat de sistemul antirachetă. După zece minute ne-am ridicat și ne-am scuturat hainele de praf.Read more…
Chabadabada, chabadabada
S-a stins din viață Jean Louis Trintignant. A trăit nouăzeci și trei de ani și a jucat în 130 de filme regizate de mari maeștri: Costa-Gavras, Truffaut, Chabrol, Rohmer, Lelouche. Pe scena teatrelor a interpretat roluri din piesele lui Shakespeare, Bernard Shaw, Ionesco, Apollinaire, Vian, adică tot ce un actor de teatru își poate dori. O carieră bogată a unui actor de neuitat al filmului francez. Bărbatul cu o înfățișare foarte serioasă, distantă, a jucat o paletă largă de roluri, sobre, dure, dar și unele pline de tandrețe. Filmul Și Dumnezeu a creat femeia, unde parteneră i-a fost Brigitte Bardot, a fost primit cu foarte multe obiecţii de către critici, fiind considerat trivial. Au urmat multe alte filme remarcabile: Z (1970), Trenul (1973), Amour etc. Filmul care l-a făcut celebru a fost Un bărbat și o femeie (1966) parteneră fiindu-i Anouk Aimée. Regizat de Claude Lelouche, un cineast necunoscut până atunci, unul din cele mai puțin costisitoare filme franceze din acea perioadă, cu o temă banală despre dragoste, filmul a repurtat un succes senzațional, a fost distins cu două premii Oscar, pentru cel mai bun film străin și pentru cea mai bună imagine, Palme D’Or, pentru cel mai bun film la festivalul de la Cannes.Read more…
Cei patru din Iran
Nu ştiu dacă povestea asta are vreo legătură cu New Journalism al lui Tom Wolfe, cu Autobiographical Fiction, legat de numele lui Sherwood Anderson care e mult mai puţín cunoscut decât Faulkner şi Hemingway care i-au fost ciraci, de acel Dirty Reality cu care erau etichetate prozele lui Raymond Carver, de parcă ăia care nu beau pot pricepe ceva din viaţa celor care tot trag la măsea, sau cu însăşi noţiunea de literatură, de care se face mare caz, dar tot ce e cuprins în ea este adevărat. Mare scofală şi cu literatura asta. Sau cu adevărul. De data asta nu contează adevărul artistic, cred eu, adică impresia de autentic, pentru că lucrurile s-au petrecut aşa. Viaţa unor oameni a depins de mine. Fără voia mea, desigur. Aşa a fost să fie. Despre ce este vorba? Foarte simplu.S-a petrecut cu mulţi ani în urmă. Este vorba de patru oameni de vârste diferite. Un bărbat, o femeie şi doi copii, un băieţel şi o fetiţă. Fetiţa, foarte drăguţă şi lipicioasă, de vreo cinci ani, iar băieţelul, zâmbăreţ şi jucăuş, de vreo trei sau patru, oricum mai mic decât sora lui. Aşa cred, nu le-am văzut actele niciodată. Nu-mi mai amintesc numele lor. Nişte oameni fără nume. Ar trebui să mai existe pe undeva pe acest pământ. Unde? Nu ştiu. Armeni sunt peste tot. Mama lor, a celor doi copii adică, între douăzeci şi trei şi douăzeci şi cinci, subţire, înăltuţă, cu părul negru, tăcută, cu un aer speriat şi mereu cu ochii după progenituri, să nu facă ceva rău sau să păţească ceva. Tatăl copiilor, nu foarte înalt, dar bine legat, mușchiulos, trecut de 35, poate spre patruzeci, ceea ce vorbitorii de limba engleză ar numi late thirties. Dar nici unul din ei nu vorbea englezeşte. Doar armeana pe care o ştiam şi eu, şi farsi de care eu nu aveam habar.Read more…
Prietenie – Din nou împreună
Am văzut chiar azi o frază a lui Jack Kerouak, foarte subtilă dar penetrantă, care mă însoțește: ”bietele inimi omenești bat oriunde s-ar afla…” M-am gândit, dacă așa este, atunci hai să le ducem departe, în locuri care să le facă să bată mai repede. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Fiul meu a avut ideea și mi-a propus, în felul lui generos, să mă ducă la prietena mea pe care n-o mai văzusem de 11 ani, de la ultima ei vizită în România, atunci când ne sărbătoriserăm împreună 100 de ani de viață. Hotărârea a fost repede luată, cu entuziasm și încredere, care ne-au fost răsplătite de Univers prin reușita ei deplină. Așa că am început să ne pregătim amândoi planul timp de mai multe luni, întâi s-a conturat intenția, apoi aceasta a început să se concretizeze în acțiuni serioase, cum a fost cumpărarea unei mașini de către Mircea. De fapt, i s-a dat ocazia, aproape necrezută, de a-și vinde mașina veche și apoi, curând, a găsit mașina americană, încăpătoare și puternică, perfect potrivită în planul nostru – frumosul Crysler argintiu, cu eleganța lui neostentativă, în stil retro, puternic și confortabil, având cutia de viteze automată, care s-a comportat minunat pe cei peste 5.300 de km parcurși în total.Read more…
Şiragul meu de granate – o bijuterie de familie
N-am moştenit bijuterii de familie. Bunicile mele erau sărace și chiar dacă ar fi fost bogate, toate bijuteriile le-ar fi fost confiscate înainte de deportarea la Auschwitz…Cât mi-aş fi dorit să pot purta şi eu, cu mândrie – asemeni multor fete de vârsta mea, aflate la primul bal, sau alt eveniment important – lănţişorul, cerceii sau inelul moştenit de la bunica sau străbunica… În ochii mei, aceste bijuterii de familie erau ca nişte însemne ale perenităţii, încărcate de poveşti împărtăşite doar celor care le moşteneau. Norocul mi-a surâs, totuşi, când am împlinit 16 ani – cea mai frumoasă vârstă a unei fete, cel puţin potrivit romanţelor maghiare de pe timpuri. Bunica Erzsi mi-a dăruit şiragul ei de granate. Era cea mai fascinantă dintre puţinele bijuterii care îi mai rămăseseră după război şi după primii ani ai comunismului, când sărăcia a dat iama şi în casa lor. Granatele erau încuiate într-o casetă, alături de un lănţişor cu medalion de aur, verigheta pe care n-o mai purta şi un delicat ceas de mână Doxa. Mai ţinea acolo un portmoneu de argint gravat, cu interior de piele roşie, şi doi cercei desperecheaţi cu granate şi perle mărunte. Le cunoşteam pe toate, pentru că Bunica Erzsi descuia din când în când caseta şi le inspecta pe îndelete, ca să se convingă că mai sunt acolo. Probabil acea brumă de obiecte de valoare îi oferea o minimă garanţie pentru neprevăzutul zilei de mâine.Read more…
Regina Jonas – prima femeie rabin din lume
“A fi binecuvântat de Dumnezeu înseamnă a dărui altora binecuvântări, bunătate și loialitate, indiferent de loc și de situație”. Acestea au fost ultimele cuvinte scrise de Regina Jonas la Theresienstadt, înainte de a fi trimisă la moarte la Auschwitz. De-a lungul istoriei femeia a avut adesea un rol secundar, limitat la îngrijirea familiei și a copiilor. Era lipsită de multe drepturi care pentru bărbați par de la sine înțelese. Și poate nicăieri inegalitatea nu este mai evidentă ca în cele trei mari religii monoteiste: funcțiile de preot, imam sau rabin erau (și într-o mare măsură mai sunt) ocupate exclusiv de bărbați. În secolul al XIX-lea femeile din Europa Occidentală s-au emancipat treptat, au început să învețe și să practice medicina, ingineria, științele, să scrie cărți, să învețe ziaristica și să predea la școli și la universități. Așa a apărut în Germania prima femeie rabin din lume, Regina Jonas. Dar cum se face că a rămas atât de puțin cunoscută? Nici măcar foștii ei colegi, rabinul Leo Baeck și psihoanalistul Viktor Frankl nu au găsit de cuviință să o amintească după Holocaust. Oare au uitat-o din motive de mândrie masculină?Read more…