Vederea pieselor de mobilier depozitate pe trotuar, chiar dacă pentru scurtul răstimp înainte de a fi încărcate într-un camion, îmi stârneşte întotdeauna un sentiment de milă: mi se par dezrădăcinate, dezorientate şi oricât ar fi de frumoase, par ponosite, toate defectele fiind expuse privirilor indiscrete ale trecătorilor. De obicei îmi întorc capul ca să nu fiu părtaşă la umilinţa lor. Îmi displace să privesc interiorul unei locuinţe care are uşa deschisă. Niciodată nu am fost curioasă să aflu ce au oamenii în casa lor şi mă sfiesc să văd femei în capot sau bărbaţi în pijama, paturi nefăcute sau oale pe foc. În schimb, îmi place să iscodesc curţile care se dezvăluie prin porţile deschise sau întredeschise, ba chiar şi prin ulucii gardurilor. Sunt asemeni unui explorator care nădăjduieşte să regăsească, sub pomii umbroşi, printre florile multicolore sau chiar într-o curte golaşă, împrejmuită de locuinţe, un petec din minunatul tărâm pierdut al copilăriei. Magia copilăriei mele s-a risipit când ne-am mutat „la bloc”, unde nu mai era curte, copiii se jucau pe stradă. Nu vreau să spun că aş fi fost nefericită. Mi-am făcut mulţi prieteni, jocul de-a v-aţi ascunselea se desfăşura pe un spaţiu mai mare şi era mai palpitant, dar îmi lipsea curtea, pentru că până atunci avusesem norocul să locuiesc în case cu curte. Prima curte pe care mi-o amintesc era cea a casei de pe strada Şincai nr. 4. Era o curte mică şi betonată. Nu aveam gard, ci intrând prin poarta casei ajungeam direct în curticica înghesuită, ca o gură de aer, între zidurile clădirilor de pe această stradă centrală.Read more…
Insule grecești. Rodos
Fac și eu, cum zic americanii, ”o plimbare pe cărarea amintirilor”. În urmă cu opt ani am fost pe insula Rodos în Marea Egee, principala insulă a arhipelagului Dodecanez, adică ”Cele douăsprezece”. De fapt, sunt 15 insule mai mari (Rodos, Kos, Patmos, Kalymnos, Kastellorizo, Karpathos, Astypalea, Kasos, Leros, Tilos, Symi, Lipsi, Nisyros, Halki și Agathonisi – le enumăr pentru stricta plăcere a muzicalității numelor elene) și încă vreo 150 de insulițe, situate în sud-estul Mării Egee, mult mai la sud decât Zakynthos, insula mea preferată despre care am scris anterior. Când am ajuns în Rodos cu un zbor din Cluj, se însera și prima impresie adâncă mi-a dat-o apusul de soare pe care l-am observat la aterizare în toată splendoarea lui. L-am socotit un cadou de bun-venit din partea tărâmului insular. Hotelul în care am stat cele șapte zile era la doar 200 de metri de plaja care s-a dovedit nu prea grozavă, fiind plină de pietre aduse la mal de valuri. Avea aspect destul de sălbatic, fiind preferată de sportivii cărora le place să zboare cu zmeiele practicând sportul extrem numit kyteboarding. Îi vedeam zilnic cu zmeiele lor colorate pe care le înălțau de pe mare și după zbor cădeau tot în mare – erau zburători și înotători. Plaja se numea Kremasti, era un paradis al sportivilor și am aflat că acolo veneau de peste tot din Europa împătimiții acestui sport, stăteau uneori toată vara folosindu-se de vântul puternic propice pasiunii lor.Read more…
Este posibil acum un stat palestinian alături de Israel?
În ultimele luni, asupra Israelului se exercită presiuni extraordinare pentru a accepta un stat palestinian, acest demers fiind considerat drept soluția miraculoasă pentru terminarea războiului din Gaza și eliberarea ostaticilor. Cei care au propus această formulă vor să ofere palestinienilor din Gaza și din Cisiordania o speranță în viitorul lor, în sensul că un stat palestinian ar putea să-și rezolve singur problemele care decurg din calitatea statală, fără amestec, doar cu sprijin din afară, că vor dispune de instrumentele pentru a lua cele mai bune decizii care să creeze condițiile unei coexistențe pașnice cu statul evreu pe care să-l recunoască drept partener. Să presupunem că autoarele propunerii statului palestinian sunt conduse de bunăvoință, că nu au acționat constrânse de presiunea opiniei publice, formată în mare parte dintr-o populație musulmană neintegrată, din extremiști de dreapta și de stânga și din antisemiți și că resping ca nerealistă (deși n-ar trebui) declarația premierului Benjamin Netanyahu că este vorba de recompensarea terorismului respectiv a Hamas. Din păcate, alături de lansarea propunerii, un demers mai degrabă propagandistic care „sună bine”, nu cunoaștem vreun plan bine definit al căii prin care s-ar realiza acel stat palestinian. Iar dacă totuși ar reuși să fie impus, cum ar arăta.Read more…
Prima oară în Africa, în interes de serviciu
Abidjan se întindea pe o suprafață mare: un centru cu clădiri coloniale bine întreținute, înconjurat de o mare de sărăcie. Nu departe de centru, o șosea asfaltată mergea câteva sute de metri și apoi dispărea printre dune nesfârșite de nisip; o plăcuță proclama: „Această șosea este un dar din partea poporului Cehoslovaciei.” Mai încolo, rămășițele unei fabrici de încălțăminte indicau o origine similară — cadouri dintr-o țară socialistă soră. Mi-au venit în minte memoriile lui Paul Théroux despre proasta gestionare a ajutorului dat Africii după independență. Străzile principale erau pline mai ales de rezidenți francezi și de oameni de afaceri aflați în vizită; fete tinere în pantaloni scurți mergeau pe motociclete cu nonșalanță franțuzească. Oamenii își făceau somnul de după-amiază pe trotuare sau pe petice de iarbă. În copaci ciorchini de lilieci atârnau cu capul în jos, adăugând culoare peisajului. Și apoi era Hotel Ivoire, o clădire modernă cu mai multe etaje, cu un hol imens care găzduia magazine-boutique și, în centru, un patinoar, o prezență ciudată într-un climat tropical. Acolo, și nu-mi amintesc prea bine cum, l-am întâlnit pe cel mai interesant om din oraș. Josh era un israelian care crescuse în România și emigrase curând după terminarea serviciului militar, în anii ’60. La Abidjan era antreprenor în instalarea și întreținerea aparatelor de aer condiționat. Ne-am împrietenit imediat și, la insistențele lui, în aceeași zi m-am mutat în apartamentul pe care îl împărțea cu prietena lui franțuzoaică.Read more…
Fotografie de familie. Crasna 1946
De curând, Herşi, vărul meu de al doilea din New York, mi-a trimis pe WhatsApp, o fotografie veche, cu următorul text (l-am tradus din engleză): Trecând în revistă fotografiile părinților, pe care nu am avut până acum puterea să le privesc, am găsit una pe care cred că ai aprecia-o și tu. Nu am înţeles textul maghiar de pe verso, m-aş bucura dacă mi l-ai traduce.” Spre uimirea mea, în centrul fotografiei sepia, ca nişte oaspeţi de onoare se află părinţii mei, foarte, foarte tineri şi alături de ei o fetişcană. În spatele lor, în picioare, la stânga şi la dreapta, câte un cuplu tânăr, iar în mijloc o femeie cu batic, de vreo treizeci-patruzeci de ani. Textul de pe verso, scris frumos de mână, sună (în maghiară): “Îţi expediem cu bucurie această mică fotografie de familie, în speranţa că ne vom revedea cât de curând. Eszter şi Smáji, Crasna, 9 XII, 1946”. Am privit cu luare aminte fotografia şi am recunoscut persoanele din instantaneul surprins în faţa casei din Crasna, în 1946. Mi-am dat seama cine sunt pentru că le-am cunoscut şi eu, cu vreo 35-40 de ani mai târziu decât momentul surprins de obiectivul aparatului de fotografiat.Read more…
Învățământul evreiesc din Arad
De când trăiesc în Israel, nu o dată am fost întrebată dacă în copilărie am urmat o școală evreiască. Din păcate nu, și chiar am rămas cu lacune, unele lucruri le-am învățat de când colaborez la Baabel, altele vor continua să-mi lipsească. Pur și simplu „am întârziat”, în anii 1960, școlile evreiești nu mai funcționau. Dar învățământul evreiesc din Arad are un trecut glorios. Pentru evrei, școala a avut dintotdeauna un rol important. În școlile tradiționale se studia în primul rând religia: păstrarea tradițiilor, cunoașterea rugăciunilor, a Bibliei și a Talmudului… Alte materii de studiu erau disprețuite, dacă nu chiar interzise, pentru a nu distrage atenția tinerilor de la ceea ce comunitatea evreiască vedea ca important. Ca urmare, absolvenții școlilor religioase erau uneori de-a dreptul analfabeți în limba țării și aveau o pregătire minimă pentru a se descurca în viață. Dar la Arad nu a fost așa, datorită rabinului Aaron Chorin, cel care a păstorit comunitatea între 1789 și 1844 și a fost un reformator avant la lettre. În anii 1770 a apărut mișcarea numită Haskala (iluminismul evreiesc) care susținea că evreii nu trebuie să se izoleze, ci să se integreze în societatea din jur, să-i cunoască limba și cultura și să-i adopte valorile, să se poarte ca toată lumea, să aibă ocupații productive. A existat și o mișcare de emancipare a evreilor, pentru obținerea drepturilor cetățenești. Rabinul din Arad a fost unul dintre primii adepți ai acestor idei, a fost și printre primii care au propus reformarea cultului (într-o carte apărută în 1803, cu peste o jumătate de secol înainte de apariția mișcării reformiste neologe).Read more…
Musicaluri de Hanuka – o poveste mai puțin cunoscută
În apropierea sărbătorii Crăciunului, așteptată cu atât entuziasm de milioane de oameni, atât în Europa cât și în America, cel mai programat și căutat spectacol este baletul Spărgătorul de nuci al lui Piotr Ilici Ceaikovski, a cărui premieră a avut loc în 6 decembrie 1892, cu scenariul și coregrafia aparținând vestitului coregraf Marius Petipa. De atunci baletul a devenit emblema acestei sărbători. M-am întrebat dacă există și un balet a cărui muzică și coregrafie să fie special compuse pentru sărbătoarea de Hanuka, dat fiind că în aceeași perioadă au existat mulți compozitori evrei are au compus pagini muzicale devenite celebre în istoria muzicii universale. Există, ce-i drept, un oratoriu scris de Georg Frederich Haendel cu mai bine de 100 de ani înainte, în 1757, Iuda Macabeul, care urmărește povestea eliberării Ierusalimului de către Macabei, concentrându-se pe figura eroică a lui Iuda, dar aceasta nu a fost compusă pentru Hanuka, ci pentru a celebra victoria armatei britanice asupra scoțienilor în bătălia de la Culloden. Oare niciunul dintre compozitorii evrei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea nu a compus vreo operetă sau un musical vesel a cărui acțiune se petrece de Hanuka? Read more…
Rob Reiner – originile şi moştenirea sa
În ultimele săptămâni, vestea morții tragice și violente a lui Rob Reiner, actor, regizor și producător de film și televiziune, și a soției sale, Michelle Singer, vestită artistă fotografă, a zguduit nu doar lumea artistică americană, ci i-a șocat chiar și pe oamenii simpli care i-au văzut filmele de-a lungul timpului. Ecoul morții lui Rob Reiner, resimțită ca o tragedie simbolică a continuității, marchează mai mult decât dispariția unui artist. Ea este privită și ca închiderea unui cerc cultural: generația de aur a umorului evreiesc american, născută din exil, transformată în spectacol și livrată Americii ca un dar ironic. Rob Reiner s-a născut în anul 1947, la New York, într-o familie de artiști. Tatăl lui era Carl Reiner, o adevărată legendă a comediei, scriitor, regizor și actor, cunoscut pentru The Dick Van Dyke Show și pentru parteneriatul cu Mel Brooks, pe care Rob îl considera principalul său mentor. Iar mama sa era actriță și cântăreață de jazz. Rob a fost cel mai mare dintre cei trei copii. Ceilalți au fost Annie Reiner, poetă, dramaturg și psihoterapeut, și Lucas Reiner, pictor, fotograf și, ocazional, actor și regizor.Read more…
Andrea Ghiţă: LA ŞIMLEU SILVANIEI S-A ANIVERSAT COPACUL PRIETENIEI
Trebuie să recunosc că s-a întâmplat pentru prima oară să particip la aniversarea unui copăcel…Nici nu puteam lipsi din moment ce fusesem prezentă şi la plantarea lui şi, mai ales, îmi făcea plăcere să revin la Şimleu Silvaniei, un oraşRead more…
Pot să (mai) port pulovere cu mâneci scurte?
A fost o vreme când îmi plăcea la nebunie acest gen de pulover drăgălaş. Era pe timpul cand Benetton înseamnă ceva pe piaţa de fashion retail de la noi: aveau acel mega-magazin la Universitate, unde puteai găsi tricotaje declinate înRead more…
SECETA din CALIFORNIA – un fenomen istoric
Țările din bazinul mediteraneean au învățat de câteva decenii să economisească apa și să își suplimenteze resursele de apă cu uzine de desalinizare. Nu atât fiindcă e secetă dar în această zonă lipsa de apă a devenit cronică iar consumulRead more…
AMINTIRI din GHEORGHENI. PRIETENII MEI EDI şi BÉLA VÁGÓ
Erau cu doi, respectiv un an mai mari ca mine. Atât Béla, cât și sora lui, Edi Vago erau mereu primii și la școala elementară și la liceu. Copilăria mea este strâns legată de ei. Cu Edi am fost colegeRead more…
CEL MAI FRUMOS CUVÂNT…
Iom Ierușalaim A trecut și sărbătorirea Zilei Ierusalimului. S-a întâmplat la Brasov în sinagoga ”Beit Israel” inima ”complexului comunitar” din acest oras situat în centrul geografic al României, despre care mulți ”local patrioți” exaltați afirmă că datorită poziției sale arRead more…
NICIODATĂ NU E PREA TÂRZIU
Ingeborg Syllm Rapoport este medic și a împlinit 102 ani. Născută în Germania, ea a vrut să își susțină teza de doctorat în 1938 având ca subiect difteria. Absolvise medicina la Hamburg și a lucrat între 1937-38 la spitalul israelitRead more…
ILUZIILE SPULBERATE ale MĂTUŞII RENKA
YOHANAN VASS – AUTOBIOGRAFIE NECONVENŢIONALĂ
Deşi m-am născut din părinţi în vârstă, când am venit pe lume doctorul mi-a spus: “eşti normal!”. Atmosfera din casa părintească a fost impregnată de memoria Holocaustului, în care au pierit mulţi dintre membrii familiei. Tatăl meu ducea cu sineRead more…
JONATHAN POWELL: UTOPIST, VIZIONAR sau VISĂTOR INCURABIL?
Eram de curând sosit pe pământ scandinav. Într-o zi însorită de primăvară târzie, în drum spre lacul unde obişnuiam să pescuiesc, am trecut pe lângă ceea ce părea a fi o construcţie asemănătoare cu cele pe care copiii le ridicăRead more…
DESPRE MOFTURI
O familie clasică, formată din mama, tata şi copilul, lua micul dejun într-o dimineaţă de duminică. Toţi erau obosiţi după o saptămână grea, aşa încât obiceiurle proaste au ieşit la iveală. „Ceaiul e rece”, a spus tata. Soţia vărsă conţinutulRead more…
FILE din ISTORIA EVREIMII CLUJENE – ediţia a IV-a
Cea de a patra ediţie a simpozionului internaţional File din istoria evreimii clujene a avut loc în zilele de 21 şi 22 octombrie 2015, în cadrul unui proiect mai amplu, întitulat Itinerare evreieşti în spaţiu, timp şi spirit, realizat cuRead more…
JALEA din MIEZUL BUCURIEI
Cu mulţi ani în urmă l-am vizitat acasă pe cunoscutul artist plastic Egon Marc Lövith (1923 – 2009), bun prieten de familie. Tocmai terminase renovarea casei şi era foarte nemulţumit de munca zugravilor care nu reuşiseră să nimerească nuanţa deRead more…


















