Zilele trecute mi-au ieșit în cale niște minunate dude! Mă gândeam că timpul lor a trecut, atât la propriu, cât și la figurat! Totuși iată-le într-o poză, cât se poate de frumoase și proaspete! Sub poză scrie ”dați un like dacă ați mâncat așa ceva în copilăria voastră”! Lăsând la o parte aprecierile (like-uri) care astăzi ne măsoară ”audiențele” pe internet, am căutat răspunsul la întrebarea nepusă explicit și am ajuns la concluzia că eu una nu am mai mâncat dude de foarte mulți ani. Pe firul gândului a apărut firesc bătrânul nostru dud, cel din fața bucătăriei și episoade de viață mi-au înflorit în minte, ca tot atâtea focuri de artificii, mici crâmpeie de amintiri frumoase! Am zâmbit amintirilor ieșite de-a valma din sertărașele memoriei și am recunoscut în ele dudul cel bătrân în variate ipostaze. Am ieșit apoi în curte și, printre lăstari și buruieni, am găsit acea bucată specială de lemn, buturuga rămasă din falnicul dud de altădată!Read more…
Şi anul acesta am fost la München, în vizită familială. Primul drum, după ce mi-am văzut rudele, a fost să vizitez monumentul închinat victimelor atentatului asupra sportivilor israelieni, la împlinirea a 45 de ani de la tragicul eveniment. Ȋn cadrul vizitei în Germania în luna septembrie a acestui an, președintele israelian Reuven Rivlin şi preşedintele german Frank- Steinmeier, au inaugurat Monumentul închinat memoriei celor 11 sportivi israelieni uciși la München, la Olimpiada din 1972, de către teroriștii organizației “Septembrie Negru”.Read more…
La înmormântări toate se iartă, de ”morți numai de bine”, ne aducem aminte de cel sau cea care a plecat dintre noi, chiar dacă atât cât a fost în viață nu ne-am văzut prea des. Ne întâlnim cu oameni de care nu întotdeauna știm cum se numesc sau de unde îi cunoaștem, dar evocăm împreună virtuțile celui dispărut și ne exprimăm reciproc dorința ca acesta să se ”odihnească în pace”, ceea ce evident este un ”non sens” atât pentru cei ce cred ca și pentru cei ce nu cred în ”viața de apoi”. Deseori aud în astfel de prilejuri triste cum sunt despărțirile pentru totdeauna, comentarii apreciative la adresa ritualului de înmormântare evreiesc, un ritual mult mai reținut și mai sumar sau (folosind poate o expresie prea prozaică:) mai ”la obiect” Asta nu înseamnă că la evrei doliul ar fi mai puțin profund. Doar că este altfel distribuit. Read more…
Transmiterea propriilor gene este fără îndoială unul din cele mai puternice impulsuri motivate biologic. Uneori acest impuls este atât de intens încât vine chiar înaintea instinctului de supraveițuire. E destul să ne gândim la soarta tristă a masculului văduvei negre. Acesta își pierde viața fertilizând femela, dar rezultatul este totuși conservarea speciei. Carnivorele își ucid prada pentru a se hrăni – faptul ni se pare normal. De altfel același lucru îl facem și noi când consumăm carne, chiar dacă noi mâncăm respectând codul bunelor maniere. Mai puțin normal ni se pare comportamentul leilor. Când un grup de lei e preluat de un nou mascul dominant, acesta ucide puii predecesorului și produce urmași ai săi, asigurând astfel transmisia propriilor sale gene. De ce nu ne purtăm și noi așa? Tot ce ne desparte de fiarele sălbatice este un strat relativ subțire de civilizație, la care se adaugă educația și un fel de altruism, din care unii au mai mult, alții mai puțin. Civilizația a adus cu sine și inhibițiile – care lipseau cu desăvârșire călăilor naziști care și-au dus victimele în camerele de gazare.Read more…
Întâmplarea face că sora mea din Iași și cu mine avem în original amintirile scrise de mama noastră care avea 7 ani, în momentul răscoalei și trăia la Botoșani, acolo unde a și început răscoala. Mama a scris aceste memorii în ultimele luni ale vieții, internată fiind în spital, în anul 1970. Voi folosi chiar cele scrise de ea pentru că alți martori direcți nu cred că există. Aceste amintiri scrise după foarte mulți ani, prezintă evenimentele așa cum i-au rămas în amintire, fără vreo tentă politică, fiind într-adevăr autentice. Mie mi se par și azi interesante atât din punct de vedere istoric, cât și al limbii române folosite de mama care urmase numai patru clase primare și provenea dintr-o familie de evrei din Botoșani unde se vorbea mai ales limba idiș. Read more…
În 1945, foarte tânăra supravieţuitoare a Holocaustului folosea materialele procurate în sărăcia de după război, pentru a sluji arta şi adevărul. Pentru a se reconstrui pe sine însăşi. Cine priveşte portretul fetiţei surâzătoare şi o cunoaşte adică nu a uitat fotografia făcută cu doar un an înainte, în care aceeaşi fetiţă, prigonită, privea chinuită lumea necruţătoare din preajma ei, poate recunoaşte în desenul în cretă colorată al Klarei Szűcs, incredibila flexibilitate sufletească a copilăriei. Pe care o poate regăsi în supravieţuitoarea unei generaţii exterminate, căreia iubirea ocrotitoare i-a redat bucuria de a trăi. Şi poate aprecia, plin de emoţie şi recunoştinţă, empatia tinerei pictoriţe.Read more…
Andrew Popper s-a născut la București în 1944, sub numele de Andrei Popper, fiu al Lidiei Selzer și Arnold Popper. După studii liceale strălucite, în 1974, a absolvit Academia de Ştiințe Economice (ASE) din București. Nu mult după terminarea studiilor, a plecat în Statele Unite, unde și-a continuat studiile la University New York, până în 1975. Imediat după terminarea studiilor, A. Popper a fost angajat la Federal Reserve Bank din New York, principala instituție financiară de peste ocean. Aici a activat în domeniul financiar, bancar și economic. Pe Regele Mihai I l-a cunoscut în casa unor bancheri new-yorkezi relaţia dintre cei doi fiind legată de interesele Casei RegaleRead more…
Formaţia poartă numele unor generoşi filantropi, reprezentaţi prin fundaţia Adriana şi Martin Sternin. Începând cu anul 2010 – dată ce coincide în mod fericit cu anul în care Trio Sternin a şi fost lansat – fundaţia şi-a propus să urmeze un obiectiv de interes central: educaţia. Şi a făcut-o pe mai multe căi, nu doar cele muzicale; cu alte cuvinte, mecenatul Sternin nu se opreşte la muzică deşi, în acest caz special, o invocăm. O facem cu atât mai mult cu cât descoperirea talentelor muzicale deosebite o datorăm nu unui muzician, ci unui meloman cu ureche fină şi simţ al valorii privite în perspectiva formativă a dezvoltării tinerilor: inginerul Iancu Ţucărman; este cel pe care nici timpul, nici vremurile nu l-au „îndoit” şi nu l-au putut îndepărta de sala de recital sau concert. În Iaşii tinereţii sale, a constituit şi a cântat el însuşi într-o formaţie camerală, alături de colegii care au devenit ulterior mari muzicieni nu doar ai României, ci ai lumii: Mendi Rodan, Anatol Vieru… Oricât de neprietenoase au fost timpurile, Iancu Ţucărman a fost o prezenţă constantă la recitalurile sau concertele lui George Enescu, muzicianul nepereche pe care l-a cunoscut, având chiar ocazia să schimbe idei cu maestrul.Read more…
De mâine nu mai mănânc pâine, pentru că îngraşă îmi promit în gând, după gimnastica de dimineaţă, dezamăgită de indicaţiile necruţătoare ale cântarului. Doar două felii de pâine prăjită şi se cunoaşte! Pâine de secară prăjită, mai exact „pâine aleasă” din secară şi seminţe, pe care am ales-o adăstând în faţa raionului de panificaţie şi studiind, pe îndelete, toate specialităţile de pâine: albă, integrală cu şi fără seminţe, cu şi fără gluten, cu cartofi, mazăre, ceapă, pâine rustică, pâine dietetică, pâine cu făină de mălai, pâine bavareză şi câte şi mai câte. Abundenţa de sortimente mă lasă descumpănită şi aproape incapabilă să mă decid, dar mă îndeamnă să depăn şi amintiri. Pâinea pomenită în binecuvântarea evreiască şi în rugăciunea de zi cu zi a creştinului o păstrez în amintirile mele şi în amintirile moştenite de la ai mei…Read more…
De ce tocmai logica unei dimineți de miercuri? S-ar potrivi la fel de bine ”unde dai și unde crapă”! Asta fiindcă plecăm cu un gând, pentru ca mai apoi, în funcție de firul logicii fiecăruia, să ajungem undeva departe. Pentru cine nu știe, poate să pară un salt la alt subiect, dar nu asta este. Este pur și simplu logica fiecăruia dintre cei care gândesc cu creierele lor. Mai mult chiar, un același individ poate gândi diferit o aceași situație, dacă se află în alte circumstanțe. Oare câți știu cât timp ne ia să ne simplificăm frazele scrise, să le facem mai ușor de citit, dar să rămână totuși inteligibile? De fapt, eu una încă nu am reușit în totalitate! Necesitatea de a proceda așa provine din dorința pur umană de comunicare. Limbajul actual a devenit scurt și concis, dar doar aparent mai clar. Câți mai citesc frumoasa literatură clasică, modernă sau contemporană? A scrie esența și a pătrunde cu ea prin modul actual de a citi, cel ”pe sărite sau pe diagonală”, pe care-l are marea majoritate a cititorilor, asta este o provocare reală a zilei de astăzi!Read more…
În sezonul trecut se părea că absolut toată lumea purta – sau căuta – un blazer în carouri, de preferat Prince de Galles. În sezonul acesta, orice model e acceptabil: cu carouri sau în dungi, din stofă, din gabardină, din cașmir sau din mătase, înflorat sau roz, cu epoleți sau doar cu aspect masculinizat… Atâta vreme cât e suficient de lung (adică acoperă posteriorul, așa cum o fac sacourile masculine!), se închide cu 1 sau 2 nasturi, eventual la 2 rânduri, are revere lungi şi umerii bine structurați, blazerul respectiv e în trend. În ceea ce mă privește, am avut dintotdeauna blazere în garderobă. O lungă perioadă am renunțat la ele, dar de curând am reînceput să le port, asta de când mi-am dat seama că sunt un soi de passe-partout stilistic.Read more…
Am plecat de acasă cu o valijoară cu ceva pesmeți și o sticluță cu apă. Mama ne lua de mâna pe soră-mea și pe mine – eram gemeni – și plecam la vreo 200 de metri, în subsolul unui bloc florentin cu patru etaje. Toate adăposturile erau marcate cu un cerc mare, în interiorul căruia se găsea litera A, toate vopsite în alb. Tata rămânea acasă din două motive: teama de hoții care acționau eficient în casele rămase fără proprietari, iar pentru cazul că erau aruncate bombe incendiare, era înarmat cu un clește de vatră cu care ar fi ridicat bomba, urmând s-o arunce de pe acoperiș direct în curte. Bomba era de fapt un imens băț de chibrit arzând. Tata își proteja capul cu o cratiță de aluminiu care strălucea de mama focului în bătaia soarelui, gest care atrăgea protestele celor de la Apărarea pasivă. „Strălucește cratița, nene Georgescu!”. La sfârșitul alarmei, noi copiii grăbeam pasul să ajungem la colțul străzii și când zăream casa noastră intactă ziceam la unison cu voce tare: „Iar am scăpat, n-a bombardat-o”.Read more…
Despre ”Eu” am scris tot în revista Baabel, acum câteva luni. Într-o anume logică, este firesc să mă gândesc ce ar însemna o continuare pri ntr-o pastilă numită Despre ”Noi”. Pare a nu fi un subiect la îndemână, pendulând de la generosul ”noi” – familie, grup, comunitate, societate, lumea întreagă – ajungând până la un simplu cuvânt demonetizat și eventual lipsit de conținut. Ce înseamnă ”Noi” și care ar fi raportarea individului la un precizat sau oarecare grup denumit așa în mod generic?
La o primă vedere și doar din punct de vedere gramatical, pare a fi simplu. Este pluralul prenumelui personal singular ”eu”. În realitate, avem multe valențe și înțelesuri explicite sau subînțelese pentru acest cuvânt. Ar fi aproape imposibil și nici nu îmi propun să spun totul despre ”noi”, fiindcă nici nu știu totul…Read more…
Mă număr totuși printre norocoșii care au mai prins și câte un scurt răgaz numit ”să avem și profesioniști în funcții”. Acum câțiva ani, m-am reîntâlnit cu un specialist român care reprezenta o firmă prestigioasă de consultanță și el mi-a spus că eu am fost printre ultimii profesioniști ”puși” în funcție de propria competență. În urmă cu 20 de ani, noi am fost cei care am lucrat cât s-a putut de obiectiv, adică în baza unor norme, proceduri și bune practici. Unele le aveam, pe altele le-am preluat fiindcă ni se potriveau profilului de țară și parcă nu primau alte considerente, ci pur și simplu erau bune și folositoare pentru a forma un set de bune practici, coduri de conduită, pentru a evita conflictul de interese care uite unde ne aduce. Asta însemna și minima implicare politică. Eu una nu m-am simțit ”apăsată” de politic. A venit însă un moment în care au venit unii care au întrebat ”mă, dar asta cu cine este?” și implicit ”cine a pus-o în funcție”? Eu eram unul dintre primii funcționari publici ”puși” în funcție de propria experiență profesională și în urma urcării treptelor pe așa zisa ”scară a măgarului”, cum o denumea tata.Read more…
Mai mulți ”prieteni virtuali”, dintre cei care nu mă cunosc din copilărie și nici de pe parcursul vieții mele, m-au întrebat unde trăiesc, în România sau în Israel, fiindcă erau mirați că mă interesează și abordez teme evreiești. Evrei se nasc în fiecare zi pretutindeni în lume, doar că nu toți devin și israelieni. Cei care se nasc în Israel sunt de la început israelieni, în timp ce doar unii dintre cei născuți cetățeni ai altor țări decid să facă alia și să meargă în Israel, unde apoi pot deveni cetățeni ai acestui stat. Parcă aud vocea prietenului cu pricina, spunând că am scris iarăși un truism! Aș pune rămășag că mult mai mulți sunt cei care nu știu cum este cu evreii, în comparație cu cei care știu. Spun asta fiindcă mă gândesc la populația actuală și la cunoștințele ei. Vorbind despre mine, dacă vă uitați în orice sursă de informație, eu m-am născut în București, ca evreică, fiindcă astea sunt cele două ramuri ale familiei mele maternă și paternă. A fost un dat cu care am venit pe lume. Venind însă pe lume în România, este firesc că sunt dintotdeauna cetățean român, loial țării mele. Pentru mine, casa bunicilor mei materni din București a fost totdeauna acasă! Aici am crescut, am fost educată, am învățat limba română, dar și ce este iudaismul, am fost tratată uneori ca fiind străină în propria țară, dar de cele mai multe ori am fost admirată de către majoritarii creștini fiindcă fac parte din acest popor mândru și care a dat lumii atâtea valori.Read more…
Heinrich Schlieman a crescut într-o familie săracă în care părinții se disprețuiau reciproc și nu a fost dat la școală ci a lucrat ca ucenic la un băcan din Hamburg. Micul Heinrich avea să devină celebru și bogat, dar nimic nu prevestea această schimbare de destin. A plecat de la băcănie și s-a dus la Hamburg, unde a urmat un curs de contabilitate. Convins că America anului 1840 oferea posibilitatea realizării unor mari averi, şi-a vândut ceasul şi s-a îmbarcat pe un vapor pentru Venezuela. Când o puternică furtună de decembrie a scufundat vasul şi el s-a trezit gol în apa îngheţată, un butoi providenţial şi-a făcut apariţia în viaţa lui. A plutit ţinându-se de el ore în şir, până când a fost reperat şi urcat pe o plută improvizată împreună cu alţi treisprezece supravieţuitori. Grupul de nefericiţi a reuşit să ajungă pe coasta olandeză, descoperind acolo că doar bagajul lui Schliemann fusese împins de valuri pe plajă, intact, cu bunurile şi hârtiile lui în stare bună. Heinrich Schliemann părea să fie ferit de releRead more…
Am cunoscut revista Die Stimme [Vocea] din anul 1971, când am fost pentru prima dată în vizită în Israel. Apărea inițial săptămânal și apoi lunar, în limba germană, cu subtitlul Mitteilungsblatt für die Bukowiner, începând din anul 1944, adică de când evreii din Bucovina de nord și de sud au început să emigreze în Israel, acei puțini care s-au întors din deportarea în Transnistria și cei rămași la Cernăuți, cei mai mulți vorbitori de germană. Revista a fost fondată de binecunoscutul cernăuțean Dr. Elias Weinstein. Noi, cei din Bucovina aveam pentru Cernăuți, „mica Vienă”, aceeași admirație și nostalgie ca cei din regat pentru București, „micul Paris”. Die Stimme era cunoscută, iubită și sprijinită financiar de bucovineni; îmi amintesc chiar că o rudă pe care am vizitat-o la prima mea excursie scria din când în când la rubrica apreciată de femei, despre mâncăruri specifice bucovinene, pe care le-aș gusta și azi cu plăcere. Nu era o revistă performantă în ceea ce privește știrile la zi. Și cu toate acestea e o mare minune că a rezistat atâția ani în condiții relativ precare, fără subvenții, numai din dragostea cititorilor. Read more…
Ajunsă în Israel şi vizitând-o pe verişaora mea, Susana Kalmár (n. Szmuk) din Haifa, am primit împrumut o carte rară, în limba maghiară: Volt egyszer egy Dés…Betheln, Magyarlápos, Retteg, Nagyilonda és környéke, Dés vidékéről elszármazottak Landsmannschaft [Au fost odată Dej…Beclean, Târgu Lăpuş, Reteag, Ileanda şi împrejurimi, istoria comunităţilor din zona Dejului]. Pe atunci, eu şi cu soţul meu ne petreceam iernile în Israel şi restul anului la Oradea. Am citit cartea de mai multe ori, cu atenţie, şi la vremea întoarcerii acasă, am lăsat-o în grija fiului nostru care locuia la Beer Sheva, pentru a o returna verişoarei Susan Kalmár. Numai că lucrurile s-au precipitat şi schimbările majore intervenite în cariera sa de medic, au adus în prima plan transferul său la Tel Aviv. În toiul mutării cartea despre Dej s-a rătăcit. Dat fiind că era o carte păstrată cu sfinţenie de familia Kalmár, originară din părţile Dejului, am încercat să fac rost de alta, dar nu am reuşit nicicum. Nu se mai găsea în librării şi nici în anticariate nu am dat de urma nici unui exemplar. A trecut ceva vreme şi într-o seară am fost invitată la familia lui Jóska Gréda, vechi orădean, fost secretar literar la Teatrul Maghiar, devenit ziarist Új Kelet, în Tel Aviv. De altfel îl cunoscusem cu mult înainte pe drumul de întoarcere din iadul deportării, la Cernăuţi şi mai apoi, în Belorusia, la Sluck. Am depănat amintiri şi, la un moment dat, l-am întrebat dacă nu m-ar putea ajuta să obţin cartea despre Dej, scrisă de Zoltán Singer. Spre uimirea mea a răspuns prompt: “Cred că da”. Şi apoi s-a dus la vecinii de la acelaşi etaj şi a revenit cu o doamnă pe care mi-a prezentat-o: Trude Singer, soţia lui Zoltán Singer, autorul cărţii. E mi-a făcut cadou un exemplar şi astfel am putut să returnez cartea pentru care mă frământasem atâta. În acelaşi timp mi-am făcut o prietenă nouă.Read more…
Sunt orăşeancă get-beget. Ba mai mult, mama era tot orăşeancă, născută la Gheorgheni, iar tata era clujean. De fapt, tata se născuse la Bănişor, satul natal al mamei sale – Malka Fischman – dar locuia la Cluj de la vârsta de câteva luni. Totuşi, tata îşi petrecuse vacanţele la rudele din acest sat sălăjean, unde în anii 1930 locuia bunica lui şi familiile unor unchi care aveau să fie deportaţi la Auschwitz, unde au pierit cu toţii. După război, după ce scăpase cu viaţă de la Auschwitz şi Buchenwald, Bănişorul a rămas zăvorât pe tărâmul amintirilor. De curând, Bănişorul a revenit în atenţia mea, odată cu traducerea Enciclopediei Geografice a Holocaustului din Transilvania de Nord, unde apare ca un titlu de sine stătător, conţinând informaţii despre mica obşte evreiască ce trăia aici de la începutul secolului al XIX-lea şi până la deportare. Curioasă de existenţa unor izvoare despre acest sat locuit şi de strămoşii mei, am început să „googlez” (mai bine mai târziu decât niciodată) şi am dat de asociaţia Fiii Satului Bănişor care are o pagină de Facebook şi am aflat că există şi un anuar al comunei Bănişor, redactat de inginerul Artemiu Vanca, bănişorean stabilit la Bucureşti. Pasul următor a fost să iau legătura cu el, ca o fiică îndepărtată a aceluiaşi sat. Din răspunsul prompt şi binevoitor al lui Artemiu Vanca am aflat cu uimire, bucurie şi recunoştinţă, că în numerele acestui anuar au fost publicate informaţii şi amintiri despre evreii din localitate.Read more…
Există un banc care sună cam așa: “Un domn pleacă în călătorie. Alături de el în avion stă o doamnă foarte atrăgătoare, care răsfoiește o revistă de specialitate. Domnul o întreabă fără ocolișuri:
– Ce fel de revistă citiți?
– Este o revistă de sexologie, răspunde ea.
– Foarte interesant, spune bărbatul. Pot să vă întreb ce scrie în numărul acesta?
– Bineînțeles. Tocmai s-a stabilit că medicii sunt foarte sensibili, indienii sunt amanți excelenți, iar evreii sunt foarte fideli.
– Ce interesant, spune bărbatul. De altfel încă nu m-am prezentat; numele meu este Dr. Winnetou Rosenthal.
Deși despre scriitori nu se vorbea în articol, îmi închpui că un studiu pe această temă ar duce la rezultate asemănătoare, iar „scriitorul medic” sau „medicul scriitor” este un fel de marcă înregistrată, la fel ca „Coca-Cola”, „banc evreiesc”, cămăși „Lacoste” sau „blondină”. Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
