Cetăţenii români sunt chemaţi la urne, timp de două zile – 6 şi 7 octombrie 2018 – pentru a decide răspunsul la o întrebare sibilinică legată de o chestiune deja soluţionată atât în Constituţie, cât şi în Codul Civil actual: definirea căsătoriei. În consecinţă, în urma acestui plebiscit va apărea doar o precizare suplimentară în textul Articolului 48 (I) care reglementează căsătoria, în sintagma „între soţi” fiind înlocuită cu „între un bărbat şi o femeie”. Practic în realitatea socială nu se va schimba nimic, în schimb se deschide o breşă în relaţia dintre majoritari şi minoritari. Odată cu victoria acestui referendum, se deschide calea pentru ca majoritarii să decidă, prin vot, adoptarea unei legi antiminoritare, prin simplul fapt că sunt majoritari, adică mult mai mulţi. De data aceasta calul de bătaie îl constituie cuplurile de acelaşi sex (aflate într-o minoritate infimă)Read more…
Admir optimismul lui Andrei Schwartz, dar nu pot să spun cu mâna pe inimă că mă convinge. Da, e adevărat, subiectele de actualitate de obicei mă lasă rece, sunt printre acei (puțini) oameni care ascultă de obicei un singur buletin de știri pe zi, uneori nici atât. În mod normal cu așa o bază de cunoștințe nu aș îndrăzni să contrazic pe nimeni. Dar în cazul acesta nu mă bazez pe actualități, ci pe o carte pe care am citit-o cu mult interes: Collapse de Jared Diamond. Cartea se găsește pe internet. Jared Diamond este autorul meu preferat de cărți de popularizare a științei. Este un fel de „geniu universal”, după tradiția renascentistă. A început ca profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină de la UCLA. În paralel s-a specializat în ornitologie și ecologie. A petrecut mai mulți ani în Noua Guinee, studiind nu numai păsările, ci și băștinașii. În zilele noastre este profesor de geografie și istorie ecologistă tot la UCLA. Am citit mai multe din cărțile lui și nu pot decât să le recomand cu căldură. Subiectul la care vreau să mă refer este așezarea vikingilor în Groenlanda în Evul Mediu. Read more…
”Nimic nu e trecut, până nu e trecut” zicea un înțelept necunoscut și eu am luat-o de bună, gândindu-mă la promisiunea făcută acum o lună în Israel. Am promis redactoarei șefe să povestesc prietenilor care citesc revista ”Baabel” despre călătoria mea la Pekiin, o localitate din nordul Galileei, unde se află cea mai veche comunitate evreiască din lume (cel puțin așa spune tradiția locală), care există de pe vremea celui de al Doilea Templu (ridicat în anul 530 î.Cr.). Cu alte cuvinte o comunitate cu o viață și o activitate neîntreruptă de 2548 de ani. Ce să zicem la asta noi, care care aniversăm cu mândrie 200 sau 300 de ani de existență a comunităților noastre de pe meleagurile României Mari, care nici ea nu are mai mult de un secol.
Ca să păstrez rigoarea povestirii trebuie să precizez că cifra ”exactă” de 2548 de ani este un fel de ”licență poetică”. Legenda spune că primii evrei s-au așezat aici în perioada celui de al Doilea Templu, adică între anii 515 î.Cr. când a fost consacrat (Hanukat Habait) și 70 d.Cr. când a fost dărâmat de romani. Deci nu se știe cu exactitate când anume în decursul celor șase secole și-au început viața comunitară evreii din Pekiin. Cu certitudine se știe doar că evreii au părăsit localitatea în perioada ”răscoalei arabe” (1936 – 1939) îndreptate împotriva Autorității Britanice care primise mandatul Ligii Națiunilor pentru a sprijini întemeierea unui Cămin Național al poporului evreu.Read more…
Într-una din zilele lui octombrire 1998, după un atac terorist nu departe de Beer Sheva, au fost admiși aproape în același timp doi răniți la Terapia Intensivă a spitalului în care lucrez. Unul era victima, un kibuțnic, celălalt agresorul, palestinian din Hevron, rănit de soldații israelieni. Amândoi erau în stare foarte gravă și aveau puține șanse de supraviețuire. Kibuțnicul era elev de liceu, palestinianul nu avea nici el mai mult de 20 de ani. Părinții victimei și ai agresorului veneau zilnic să-și viziteze băieții. Cei doi răniți erau tratați fără nicio deosebire. În fiecare zi unul din membrii echipei medicale stătea de vorbă cu rudele răniților, le dădea informații în legătură cu starea pacienților și răspundea la întrebările lor. Am avut și eu ocazia să stau de vorbă cu părinții din ambele părți. Într-o convorbire între patru ochi, tatăl tânărului din kibuț m-a întrebat:Read more…
Scriu acest articol scurt ca un comentariu privitor la aspectul ebraic prilejuit de excepționalul articol al lui Peter Biro din ediția trecută. Cred că este important faptul că numele de Palestina apare nu numai în documente în limba latină, ci și în scripturi ebraice din perioada aceea. Există cel puțin trei surse, și anume trei midrașim, care sunt cărți care cuprind și legende, dar și prelegeri ale unor mari rabini din perioada aceea. În aceste documente, scrise în prima jumătate a primului mileniu, găsim și multe detalii istorice. În afară de asta, limba ebraică și aramaică, în care sunt scrise, ne pot învăța multe despre evenimente petrecute în aceea perioadă. Primul document este midrașul ”Eicha Raba”, compus în Ereț Israel spre mijlocul primului mileniu, care conține spusele înțelepților din Israel din primele secole ale erei noastre. În primul capitol avem o descriere a situației din Yerușalaim din perioada distrugerii celui de al doilea Templu: ”Până când Yerușalaimul nu a fost distrus, el nu a fost un oraș important. Însă, imediat după ce a fost distrus, a devenit un oraș imperial metropolitan”. După enumerarea tuturor celor care au vrut să îl cucerească de-a lungul anilor, în document stă scris: ”Vespasian a asediat orașul trei ani și jumătate și erau cu el (adică forțele care asediau) patru ducate, ducatele de Africa, Alexandria, Plastini (în unele ediții este un alt nume)Read more…
Eseul despre Simcha Rotem, publicat în ediţia trecută a revistei Baabel l.a întitulat. ”Moartea unui om care a ieșit din turmă”. Aluzia mea era mai mult decât clară. Am asimilat milioanele de evrei care au fost duși în timpul Holocaustului spre o moarte sigură, cu turmele care sunt îndreptate, fără drept de apel, spre abatoarele unde-și își vor termina existența terestră. Și ca și turmele de animale, aproape nimeni din cele șase milioane de victime nu a încercat să se opună deznodământului, un deznodământ care a devenit din ce în ce mai clar pe măsură ce războiul continua și știrile despre atrocitățile naziste deveneau cunoscute lumii întregi. Excepțiile de la acest mod de a privi soarta ca ceva împotriva căruia nu poți face nimic, sunt de-a dreptul rare atunci când citim istoria barbariei naziste având drept scop, pentru prima oară în istorie, ștergerea de pe suprafața pământului a unei întregi națiuni. Alegerea expresiei ”turmă” (expresie care nu-mi aparține, ea a fost folosită de nenumărate ori în trecut) a provocat un întreg șir de comentarii. Folosind o manieră elegantă și corectă, mai mulți cititori și-au manifestat opoziția față de expresia de mai sus, unii încercând să aducă aminte încercări, în general nereușite, de opoziție față de mașina nemțească a morții, dar mai ales exprimându-și dezacordul pentru felul cum poate fi înțeles termenul de turmă, ca și cum ar fi existat și un alt fel de comportare în fața călăului cu arma în mână și pe drumul spre camerele de gazare și cuptoarele încinse. Ba mai mult, unii au considerat folosirea termenului de turmă ca o exprimare a obrăzniciei și aroganței unui israelian, care-și permite să critice o atitudine de masă, în fața unei situații fără ieșire. Se pare că nici autorul articolului și nici redacția nu s-au așteptat la asemenea reacții. Doar așa se explică faptul că, pentru a doua oară am fost rugat să mă întorc asupra subiectului și ….să mă explic.Read more…
Germania, care între 1933-1945 a fost dominată și condusă de Partidul Național-Socialist (Muncitoresc!!!), a făcut eforturi deosebite ca după terminarea războiului să eradicheze ideologia promovată de acesta. Primii ani ai perioadei postbelice au fost deosebit de dificili. Nu numai că trebuia refăcută țara distrusă de război, aflată într-un declin economic vertiginos, ci se punea problema de a se confrunta cu trecutul nazist, de a-i sancționa pe vinovați, pe criminalii de război și de a face o cât mai aprofundată „lustrație” a celor care au ocupat locuri în viața politică, culturală, în armată, în diferite structuri ale statului. Cea mai grea sarcină a poporului german a fost de a crește o nouă generație care, conștientă de ceea ce au făcut părinții, să pășească pe calea unei reale democrații.
A trebuit să treacă aproximativ două decenii ca acest proces să înceapă să dea rezultate. Cam din anii 60, Germania occidentală a început să aducă în fața justiției pe criminalii de război, să se întărească partidele politice cu orientare democratică, să dea o nouă direcție generației tinere. Am spus Germania occidentală, deoarece după crearea Republicii Democrate Germane, denazificarea a încetat în est, clasa politică și conducerea statului afirmând că toți criminalii de război se aflau în…vest. Faptul că generații întregi de est-germani au învățat prea puțin despre trecutul nazist, paradoxal a avut consecințe după unificarea Germaniei din 1990. Odată cu libertatea organizării partidelor politice și în fosta RDG, mișcările de extremă dreaptă, care acționau în partea occidentală a țării și-au creat filiale și au devenit vocale în landurile din est. Totuși până în 2014, aceste formațiuni nu au contat prea mult pe eșichierul politic. Condițiile politice puternic modificate din ultimii patru ani au permis însă manifestarea tot mai intensă a curentelor și a mișcărilor extremiste.Read more…
În ultimul timp îl văd peste tot: îmbrăcat de fete şi femei de toate vârstele, la H&M, Cântărești şi la The Place, în toate culorile, cu nenumărate grafisme şi motive, într-o mare de croieli, de la Mickey Mouse şi Antonia, la efigia unei trupe rock sau îndemnuri la lectură.
Bine, bine, dar dacă le îmbrăcam, nu părem niște
adolescente întârziate?
Dacă ne afişăm într-un tricou cu My boyfriend’s wife hates me, da! Ca să
nu cădem în penibil şi vulgar, hai să respectăm două principii de bază…Read more…
Cunosc foarte bine acest drum, l-am făcut de nenumărate ori. Dar în acest an parcă am avut răgazul, ca niciodată, să privesc cu ochii mai critici gările cunoscute și să trag niște concluzii care m-au întristat mult. La București unicul vagon de clasa întâi era aproape plin; până la Iași s-a golit vizibil, ceea ce e normal. Dar de la Ploiești încolo, nu a mai urcat aproape nimeni, nici măcar la clasa a doua. Oare nu se mai călătorește cu trenul? E adevărat, avionul e mult mai ieftin, poate de aceea oamenii nu mai merg cu trenul. Merg mai ales bătrâni ca mine, pensionari, care au gratuitate, costul fiind achitat de casa de pensii. Și totuși era în preajma vacanței de Crăciun. Unde sunt elevii, studenții care și ei călătoresc gratuit? Numai bunicii mai călătoresc? Și gările unde ne-am oprit mi-au dat mult de gândit. Am văzut la TV o serie de emisiuni interesante despre gările din țară, despre istoricul lor și oamenii care au contribuit la clădirea lor. Dar despre gările de pe traseul meu, pe care le cunosc de atâția ani, nu s-a spus nimic. Gările mi s-au părut mai triste ca oricând. De la Râmncu Sărat încolo, la Buzău și Focșani, nu a mai urcat nimeni, nici măcar pensionarii.Read more…
Adeseori când mergeam cu mașina prin Maramureș obișnuiam să fredonez Beltz, Mayn Shetele Beltz…! ascultând povestea Oanei despre cum în copilărie, jucându-se cu copiii din sat pe colinele ce împrejmuiesc Ungurașul, a descoperit împreună cu ei „un cimitir evreiesc”. Dar astăzi nimeni din sat nu mai știe nimic de el și nici de evrei nu pare să-și mai amintească cineva. Și totuși…Sâmbăta zilei de 2 martie, ajunată cu același refren nostalgic de film, în care Moishe Oysher, cantorul evreu din SUA născut la Lipcani a debutat, îmi aduce monografia orașului Baia Sprie în față. Curios, îi propun Oanei să căutăm consemnări despre evreii locului. Read more…
După căderea Cortinei de Fier, directorul Teatrului Evreiesc de Stat, răposatul Harry Eliad, m-a invitat să montez niște spectacole în idiș. Din trupa originală, vorbitori de idiș mai rămăseseră doar trei. Restul erau actori români și basarabeni. Toți erau tineriRead more…
Nu am scris acest articol pentru a îndreptăți minciuna, nici pentru a ne denigra pe noi înșine, medicii. Primele zece capitole sunt dedicate fenomenului minciunii în general, în speranța că vor crea un fundament cognitiv prin care vom înțelege mai bine motivul pentru care medicii mint și mai ales cum se confruntă și cum rezolvă această problemă sistemul administrativ medical și cel juridic. În aceste două capitole ale ciclului mă voi referi, mai întâi, la definiţia şi terminologia minciunii şi adevărului, iar apoi la motivele pentru care mint oamenii şi la categoriile de minciuni.Read more…
la 70 de ani după ce au fost deportaţi de la Oradea membrii familiei tatălui meu, Adalbert Rosinger, am ajuns şi eu, Veronica Rosinger Rozenberg, cetăţean israelian, să vizitez locul al cărui nume, Auschwitz, trezeşte în minţile şi inimile oricărui om, cel puţin al celor care au trăit sau care au fost educaţi în Europa, dar probabil şi printre cei de pe alte meridiane, frisoane, temeri şi senzaţia unor lucruri cumplite şi probabil de neînțeles pentru o minte de om obişnuit. Este locul unde de mulţi ani intenţionam să ajung, locul pe care cred că fiecare evreu are datoria să-l viziteze, cel puţin pentru a nu se uita NICIODATĂ ce s-a întâmplat acolo. Astfel se va înfăptui, la fwl ca povestea eliberării evreilor din Egipt, relatată în ajunul sărbătorii de Pesach, să fie transmisă de la o generaţie la alta tragedia prin care au trecut “locatarii” acestui chinuitor loc în care oamenii erau aduşi pentru a fi ucişi. Trebuie să nu se uite niciodată ce au putut să facă oamenii împotriva altor oameni. Am făcut o excursie, dacă o pot numi astfel. Nu se poate spune nici că a fost reuşită. Şi totuşi conştiinţa mi-a dictat să vizitez acel loc morbid, să mă confrunt cu vederea acelor imagini redate doar de ghidul care te poartă prin locurile înfăptuirii crimelor, sau de exponate, urme veşnice şi zguduitoare pentru posteritate, urme despre care auzisem, citisem, le văzusem în poze şi totuși nu mi-aş fi putut niciodată imagina că a fost adevărat, că a fost chiar aşa cum reiese din poveşti şi relicve.Read more…
Israel, mai 2004. Fusesem invitată la o nuntă în familie. Ceremonia urma să aibă loc într-o vineri la prânz la Kfar Daniel, o așezare în apropierea Ierusalimului, departe de Golful Haifa, unde locuiam. Nu mai fusesem niciodată în acel loc și întreaga zonă îmi era necunoscută. Pe atunci nu-l aveam în mașină pe cel ce avea sa-mi devină prieten de nădejde, sistemul de navigație GPS. În plus știam că nu mă pot baza pe simțul meu de orientare, al cărui unic rol este să dovedească faptul că în timpuri foarte, foarte de demult, femeile rămâneau în peșteră, în timp ce bărbații se încumetau să plece la vânat, știind că busola interioară îi va ghida pe drumul de întoarcere. Cu o seară înaintea fericitului eveniment m-am informat asupra drumului și mi-am notat itinerariul. Cunoșteam autostrada Tel Aviv – Ierusalim, la care știam cum să ajung. Singura grijă era să o părăsesc la timp pe o bretea la dreapta, de unde drumul spre sala care găzduia nunta părea simplu. Nuntă în familie, deci ținută ca atare: o rochie vaporoasă, bogată, dintr-un material crem, înviorat din loc în loc de contururi diafane de trandafiri roz, ușor schițati; sandale stiletto crem-roz.Read more…
unt plecat din țară din 1965 şi recunosc că nu am avut curajul să călătoresc în țările aflate sub jugul comunist decât după căderea zidului din Germania și după Revoluția de Catifea din Cehoslovacia. Ca fost redactor în Secția Centrală de Știri (CNR) a postului de radio Europa Liberă în Berlinul de Vest și la München, mă temeam că aș mai putea avea necazuri și complicații. De fapt fusesem deja de două ori în China, dar nu știu de ce, consideram China ca o “altă mâncare de pește”. De aceea, pregătind voiajul anual în Europa din primăvara lui 1990, la părinții soției, în Germania și Austria, (erau divorțați), ne-am hotărât să adăugăm o săptamână în Cehoslovacia, o țară pe care demult doream să o vizitez, dar nu avusesem ocazia. Soția fusese acolo ca studentă din Berlin.Cu luni înainte am pregătit voiajul cu toate amănuntele, ca să nu am surprize pe drum și totuși surprizele m-au urmărit chiar din prima zi.Read more…
Amintesc un episod aproape uitat – dar nu lipsit de importanță – din ultimii ani ai dictaturii ceaușiste. Într-un scurt răstimp, doar câteva zile din vara anului 1983, au fost concediați în mod neașteptat, fără vreun preaviz, 70 de angajați ai radioteleviziunii – majoritatea ziariști, mulți dintre ei minoritari, mai toți pe motive ideologice. Această campanie fără precedent, inițiată și aprobată pare-se de către Elena Ceaușescu, începuse de fapt mai devreme, cu câteva săptămâni în urmă. Prima victimă a fost și cea mai cunoscută – popularul comentator sportiv Cristian Țopescu. Vina lui? Îndrăznise să spună într-o transmisie directă că ar fi bine să se permită unor fotbaliști români să joace la cluburile din străinătate. Profund lezați în fierbintele lor patriotism, conducătorii țării au dispus înlăturarea lui imediată. Cât despre mine, după 15 ani la TVR ca operator și reporter la redacția naționalități, am fost chemat atunci la serviciul de cadre unde mi s-a explicat că nu mai corespund întrucât am rude de gradul întâi în străinătate cu care continui să întrețin relații. Mi s-a oferit un post fictiv la o întreprindere fictivă. Mă aflam într-o companie mai mult decât onorabilă. Odată cu mine au fost dați afară doctorul Andrei Bacalu, cunoscutul realizator de emisiuni științifice, talentata și astăzi regretata ziaristă Lena Boiangiu, propagatorul de cultură Iosif Sava. Acesta din urmă, el singur dintre toți, a fost ulterior reprimit, se spune în urma intervenției personale a rabinului-șef Moses Rosen.Read more…
În decembrie 1966 era publicat în Monitorul Oficial Decretul 770 , privitor la „reglementarea întreruperii cursului sarcinii”, fără ca în paralel să se fi introdus vreo măsură alternativă de planning familial. În acest fel se limita drastic dreptul femeii de a dispune de propriul corp, de a decide asupra propriei existenţe. În următorii 23 de ani (până la abrogarea Decretului 770/1966 care s-a petrecut în decembrie 1989) statul s-a amestecat, practic, în viaţa intimă a cuplurilor şi a supravegheat strict femeile (cu vârsta sub 40 de ani) pentru a depista dacă erau gravide sau ba. În acelaşi timp erau deferite instanţelor de judecată atât persoanele care efectuau sau mijloceau întreruperile ilegale de sarcină, cât şi femeile care se supuneau acestei intervenţii riscante, pentru simplul fapt că nu aveau altă alterantivă de a scăpa de o sarcină nedorită. Decretul de tristă faimă – de altfel singurul care a devenit substantiv comun, dând naştere şi cuvântului derivat „decreţei” care defineşte copiii născuţi ca efect al acestui act normativ – a influenţat dramatic existenţa multor femei, dar şi a multor medici. Anul 1974. Tatăl meu avea 67 de ani. Fusese ginecolog la Spitalul Județean din Lugoj, cu titlul de medic primar ginecolog-obstetrician, dar la vârsta de 60 de ani a fost pensionat cu forța. Avea voie să lucreze doar la Fabrica de Textile ITL din oraș, unde la nevoie examina femeile bolnave și executa în mod obligatoriu și periodic trierea femeilor pentru a verifica dacă sunt gravide, cu sau fără acceptul acestora – legea contra avorturilor obliga pe fiecare ginecolog la această procedură înjositoare. Femeile gravide veneau în număr mare să ceară ajutorul medicilor pentru avort. Unele îi implorau pe medici…Read more…
De curând președintele Franței, Macron, a criticat din nou guvernul american și a afirmat de că țara lui nu se aliniază cu politica Casei Albe de a izola regimul din Teheran, în vreme ce guvernul iranian face tot posibilul pentru a destabiliza regiunea și înceracă să distrugă Israelul! După cum se pare, Macron și guvernul lui sunt interesați mai mult să facă afaceri dubioase cu Iranul și să cumpere petrol la un preț redus, decât să respecte rezoluțiile acceptate de comunitatea țărilor civilizate pentru a-i pedepsi pe mullahs cu sancțiunile pe care le merită. Desigur nu este prima dată când Parisul a ales calea contrarie bunului simț și solidarității internaționale, nu numai din interese economice, dar și pentru a demonstra lumii că ei sunt în stare să se opună Washingtonului când le convine. Pentru cei mai în vârstă dintre noi, care își mai amintesc situația de la sfârșitul anilor 60, poziția lui Macron pare o copie a declarațiilor și acțiunilor lui De Gaulle în special împotriva războiului din Vietnam. De fapt nu a fost prima dată când francezii au avut nevoie de ajutor american după înfrângerile dezastruoase suferite în aventurile lor militare.Read more…
Pe Shoshana Palmor o cunosc de când lumea. Când eram încă la grădiniță și locuiam la Arad, ea era studentă. În 1958 părinții mei au organizat un bal mascat de Purim și au invitat-o în mod special din Cluj. (Shoshana este în rândul din spate, în centru – iar eu sunt pe genunchii mamei.) Mi-o amintesc încă de atunci. Se cheamă că suntem rude, tata o numea verișoara lui, dar cum anume ne înrudim este un mister care nu a fost elucidat nici până azi. Cert este doar atât: că amândouă aveam numele de fată Schaffer și familiile noastre sunt originare din Bistrița. Shoshana mi-a povestit unele lucruri despre familia ei, pe care le dorea publicate în Baabel. Iată-le.Părinții Shoshanei erau amândoi farmaciști, tatăl studiase la Cluj, iar mama la Iași. La început au locuit la Cluj. Tatăl Shoshanei era foarte bun în meseria lui și pe deasupra un om simpatic. Își servea clienții nu numai cu medicamente, dar și cu sfaturi. Crema de față pe care o prepara pentru primadonna operei, Ana Roja Vasiliu, a devenit vestită și clientele „săteau la coadă” pentru ea. Așa se face că în scurt timp farmacistul Yoel Schaffer a devenit cunoscut la Cluj și și-a făcut o sumedenie de prieteni, mai ales printre profesorii de la Universitatea Ferdinand: prof. Virgil Galea de la toxicologie, prof. Angheluță de la matematică, dr. Goina și alții. Soții au economisit și în 1937 și-au deschis propria farmacie la Vatra Dornei, la distanță egală de părinții lui din Bistrița și de părinții ei de la Câmpulung Moldovenesc. Farmacia lor a avut mult succes. După cum spune Shoshana: „Tata era și farmacist, și doctor, și asistent social…” Read more…
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut primele ziare în limba ebraică. Ele publicau știri și noutăți, în special din universul evreiesc. Aceste ziare aveau un public destul de numeros, iar mulți cititori contribuiau și ei știri din locurile unde trăiau. Cele mai răspândite ziare erau HaMaghid (vorbitorul), care apărea în Germania, Prusia și mai târziu Polonia și HaMeliț (omul cu influență), care apărea la Odesa. Acestea aparțineau curentului iluminist, dar existau și ziare ale altor curente. Încă din 1863 în Palestina apărea HaLevanon (Libanul), care aparținea curentului ultra-ortodox. În anii 1870 – 80 au mai apărut HaChavațelet (crinul), HaȚvi (gazela), etc. După numărul de știri venite din România, pot să afirm că ziarul ebraic cel mai popular în România, în special în Moldova, a fost HaMaghid. Aproape în fiecare număr din anii 1870-80 apare câte un articol legat de România. Majoritatea articolelor sunt scrise de localnici, limba este cea biblică, exprimarea este greoaie, uneori destul de greu de înțeles. Și transcrierea numelor proprii în ebraică este adesea ciudată și greu de descifrat, mai ales că numai foarte puține apar și în litere latine. Totuși, voi încerca să traduc câteva articole de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, pentru a primi o imagine despre atmosfera care domnea în presa ebraică a vremii.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
