Nu cred că omul s-a născut bun, nu cred că bunătatea există în genele noastre, dar ea se poate forma prin educație, exemplul personal, circumstanțe, o anume etică ce a evoluat la rândul său de-a lungul veacurilor și toate acestea îi fac pe oameni să devină civilizați, înțelegători, poate chiar atenți la nevole celuilalt. Și cu toate că, ceea ce vedem în jurul nostru ar trebui să ne dezamăgească, să ne creeze o viziune pesimistă cu privire la viitor, eu cred în progres, în perfectibilitatea omului, în capacitatea lui de a dirija spre o direcție mai bună dezvoltarea lumii și a speciei noastre. Știu că este o credință naivă, dar fără ea cum am putea să trăim pe acest pământ? Și totuși, recent, această convingere a mea, a fost puternic zdruncinată de două lucrări extrem de provocatoare despre prezentul și viitorul omenirii. Este vorba de volumele lui Ygal Noah Harari – ”Sapiens” și ”Homo Deus”.Read more…
Mussa era um om cu vederi largi, carismatic; adesea critica vehement atât guvernul israelian cât și Fatah (Frontul de Eliberare a Palestinei) și mai ales Hamas. În 1995, când Ițhak Rabin i-a strâns mâna lui Yasser Arafat la întâlnirea de la Camp David, amândoi eram plini de optimism. Când Rabin a fost ucis eram împreună de gardă și niciunul dintre noi nu avea ochii uscați. De atunci lui i-a trecut și mie mi-a mai scăzut optimismul în ceea ce priviște problema palestiniană. El se considera palestinian, dar cetățean israelian. Se integrase în societatea israeliană; de fapt era un israelian de origine arabă. De multe ori îmi spunea că s-a surprins ca se gândește evreiește. Doar când avea probleme făcea uz de etnia lui arabă. Îmi spunea mai glumă mai în serios:
” Îți mai aduci aminte când erai minoritate națională în România? De câte ori aveai probleme serioase și nu reușeai să le rezolvi, aveai o “scuză, o explicație”: erai evreu! Tu acum nu mai ai avantajul minorităților de a-ți explica insuccesle, ele îți aparțin în totalitate. Eu îl am!” Am învățat împreună pentru examenul de specialitate. După câteva eșecuri am reușit să-l trecem…Read more…
Șapte ani de existență a revistei BAABEL, mii de articole publicate, (cred) peste o sută de colaboratori, cu toții angrenați în acestă activitate literară-publicistică și probabil mii de cititori. Și după această trecere în revistă, (foarte posibil) inexactă, două întrebări se cer a fi puse. Prima se referă la motivul care îi face pe toți acești prieteni să colaboreze la o apariție electronică, fiecare împins de la spate, cred eu, de cel puțin o cauză demnă de invidiat. Îmi închipui că unii se delectează în a-și publica ideile, gândurile și mai ales comentariile legate de viața de toate zilele, pe care fiecare o duce în colțișorul său de lume, mai ales când ajunge la concluzia că evenimentele care se deapănă în jurul său merită a fi prezentate și altora, cu scopul de a fi discutate, dezbătute, întoarse pe toate fețele, mai ales atunci când eseul lor primește comentarii ale cititorilor. Pentru că presa electronică oferă fiecărui cititor ocazia de a-și exprima părerea despre cele citite, on line. Această activitate duce uneori (poate prea rar) la adevărate dezbateri, conflicte de păreri, dar după părerea mea acest aspect dă savoare revistei și satisfacție autorului… La cea de a doua întrebare, la care eu nu am răspuns și mă îndoiesc că cineva are o imagine cât de cât clară. Cine deschide poșta electronică, cine intră pe Google și caută Revista BAABEL? Cine ne citește? Read more…
În 27 mai 1942 a avut loc un atentat împotriva lui Reinhard Heydrich, șeful suprem al Securității Reichului și „protectorul”, cel mai înalt demnitar al Protectoratului Boemiei și Moraviei, „omul cu inima de fier”, cel care a organizat Noaptea de Cristal și cel răspunzător de îndeplinirea „soluției finale”. Heydrich a fost asasinat de doi luptători ai rezistenței. Hitler a ordonat represalii crunte: peste zece mii de persoane au fost arestate, mii de oameni au fost uciși sau deportați, dar în memoria colectivă a intrat mai cu seamă distrugerea satului Lidice, în 10 iunie 1942. Satul Lidice (pronunțat Lidițe) se află la vreo 20 km spre vest de Praga. De ce a fost ales tocmai el? Se zvonea că sătenii adăposteau luptători ai rezistenței. O presupunere a fost suficientă pentru a dezlănțui urgia. Toți bărbații au fost împușcați. Femeile au fost trimise la muncă silnică în lagărul Ravensbrück. Prea puține s-au întors. Iar dintre copii, câțiva au fost trimiși în Germania, pe la orfelinate, sau adoptați de familii germane, dar cei mai mulți au fost uciși. La masacrul din Lidice au pierit 340 de persoane, dintre care 88 de copii. Iar la sfârșit satul a fost ras de pe fața pământului. Din păcate nici nu a fost singurul, dar distrugerea satului Lidice a fost filmată și publicată de înșiși cuceritorii germani, pentru a sluji drept exemplu! După război satul a fost reconstruit ceva mai încolo, iar pe locul satului distrus s-a ridicat un muzeu (cel vizitat de Eugen Jebeleanu) și mai târziu un monument în amintirea copiilor uciși. Multe țări din lume și-au manifestat solidaritatea. Foarte curând satul Lidice a primit o semnificație simbolică. Comuniștii au văzut în el un simbol al rezistenței și al luptei pentru pace; mitul „Lidice” s-a păstrat și după revoluție, chiar până în zilele noastre. Până aici, povestea, chiar dacă foarte tristă, este bine cunoscută. Dar iată că în ultimul an ea a luat o întorsătură neașteptată, provocând o dispută crâncenă.Read more…
Pe internet am descoperit un fapt ciudat: în Brazilia se folosește ca nume de botez… Adonai. Am găsit un arbitru de fotbal, un frizer, un informatician, precum și un atelier de artizanat, un hotel, o școală…Adonai?! Sună ebraic, dar de aproape cincizeci de ani de când stau în Israel nu am auzit așa un nume. Ba da, am auzit! În rugăciunea Șma Israel, Adonai Eloheinu, Adonai ehad. (Ascultă, Israele, Adonai, Dumnezeul nostru, Adonai este unic.) Cuvintele aparțin celei mai fundamentale rugăciuni a iudaismului, comparabilă poate cu „Tatăl nostru”. Nu e de mirare că niciun părinte nu a îndrăznit să-și numească astfel odrasla. V-ați putea închipui situația: „Adonai, ți-ai făcut lecțiile?” „Adonai, astâmpără-te!” E absurd! Site-urile onomastice de pe internet cunosc numele, dar nu dau niciun fel de explicații, spun doar că e un nume foarte rar. Am întrebat o cunoștință, originară din Brazilia. Răspunsul ei: numele apare uneori, mai ales în zone îndepărtate și izolate. De unde să fi cunoscut creștinii de acolo un nume atât de insolit? Răspunsul a venit parcă de la sine: conversos! Poate că numele exista de multe generații în unele familii? E timpul să mă documentez…Read more…
“Dacă cineva mi-ar pune pistolul la tâmplă și m-ar obliga să-i spun într-un singur cuvânt care e subiectul cărților mele, i-aș răspunde: familiile. Şi dacă m-ar pune să-i spun asta în două cuvinte i-aș spune: familiile nefericite. Familiile, chiar și cele mai banale, ascund în ele cele mai tulburătoare secrete. Nu în regate, imperii ori în cancelariile așa-ziselor conspirații mondiale, ci în familii se află cele mai necunoscute taine ale lumii” Așa spunea în cadrul unui interviu marele scriitor Amos Oz, cu puțin timp înainte de a pleca dintre noi. o suferință autentică, spun cei care au citit-o. Ceilalți doi frați, Fania și Daniel, îi contrazic. “Nu am fost o familie nefericită. Din cartea Galiei reiese că am fi avut un tată abuziv, aproape un sadic. Noi am cunoscut un alt Amos Oz.” În această dispută nici nu mai contează cine are dreptate. La fel ca în gluma cu rabinul, probabil că există adevăr în afirmațiile ambelor părți. contează însă un amănunt care a fost necunoscut tuturor și a fost descoperit pur întâmplător printre manuscrisele lui Amos Oz, după moartea acestuia.Read more…
Cehov a fost, într-un fel, salvatorul meu. Eram în ultimii ani de studenție și îmi căutam un drum de întoarcere la pasiunea adolescenței mele, voleiul. În ultima clasă de liceu jucasem la ”Tânărul dinamovist”, dar începutul studiilor medicale pusese capăt tendinței mele de a deveni ”cineva” în acel sport. Mentorul meu, tata, medic, a priceput imediat despre ce e vorba. Într-o seară mi-a vorbit; în cuvintele sale parcă nu-l recunoșteam pe părintele meu care niciodată nu vorbea despre aspectele intime ale vieții: – Fiule, să știi că medicina e cea mai aprigă amantă! Dacă te prinde că o înșeli, te aruncă din patul ei pentru totdeauna! Oare mai e nevoie să amintesc că orice legătură ulterioară între mine și acel sport a devenit pe loc nulă și neavenită? Au trecut anii, părintele meu a dispărut pe veci, iar eu am trecut demult de vârsta în care viața te pune la răscruce de drumuri și te obligă să iei decizii eroice. De fapt, de mult mă bătea gândul să scriu, orice, dar să scriu. Aș fi făcut-o cu plăcere, dacă cuvintele răposatului meu părinte nu mi-ar fi rămas întipărite în minte, o dată pentru totdeauna. Să scriu, da, dar numai literatură medicală. Să public, da, dar numai articole și cărți care îmi pot îmbunătăți CV-ul în vederea avansării academice. Și deodată am găsit – nici nu știu unde – următoarea declarație a celui care va deveni pentru mine mentor surogat (dintr-o scrisoare a sa către un bun prieten, în 1888): ”Mă sfătuiești să nu alerg după doi iepuri deodată, și cumva să uit de medicină… Dar eu mă simt mult mai alert, mai confortabil și mai împlinit cu mine însumi când realizez că am două ocupații în loc de una…”Read more…
Îmi amintesc că atunci când scriam programe în limbaj COBOL (în anii 1970) existau aşa-numite cuvinte rezervate care, având un rol special, nu puteau fi folosite ca atare în corpul programului. Pentru mine cuvântul Holocaust are acelaşi statut. Utilizarea sa frecventă îi diminuează unicitatea definită în lucrările de referinţă care tratează negaţionismul sub toate aspectele lui. Multă lume confruntată cu tragedia unui masacru caută metafore cât mai sugestive şi atunci spune: holocaust şi e greu să vii cu lexiconul sau cu articolele de specialitate ca să infirmi validitatea comparaţiei, chiar dacă ea nu e potrivită. Consider că e nepotrivită pentru că Holocaustul, care a dus la uciderea a şase milioane de evrei şi a sute de mii de romi, a avut loc printr-o acţiune metodică şi consecventă, legiferată de parlamentele şi executată de guvernele ţărilor cu regim fascist, asupra cetăţenilor proprii, lipsiţi total de apărare, cu şanse aproape inexistente de a se salva. Dimensiunile şi durata Holocaustului nu pot fi comparate cu nicio altă crimă în masă.Read more…
“Libertate, Egalitate, Fraternitate“ erau cuvintele emblematice ale revoluționarului Robespierre. Din 1789, lozinca a fost simbolul Revoluției Franceze, care a însemnat nu numai asaltul Bastiliei la 14 iulie, ci și abolirea absolutismului despotic al monarhiei. În 11 iulie 1789, generalul Lafayette, cel care a condus armata franceză de partea americanilor în Războiul de Independență, aduce în Adunarea Națională „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, după modelul american, care va sta mai târziu la baza constituției franceze. De-a lungul secolelor, celebrele cuvinte au cunoscut diverse “versiuni”. În 1793, în teroarea care a cuprins întreaga țară, parola a degenerat în Liberté, Égalité, Fraternité ou la mort! Revoluția își ucidea eroii, Robespierre devenind victima ghilotinei, familia soției lui Lafayette a fost decapitată, doar soții reușind să se salveze în ultimul moment. Dată uitării în timpul Imperiului Francez, sintagma a reapărut odată cu revoluțiile din 1848 în Europa. În secolul al XXI-lea cuvintele celebre au fost adaptate ideologic de partidele politice, socialiștilor li s-a părut discriminatorie la adresa femeii și au înlocuit Fraternité cu Solidarité (fără conotația masculină a cuvântului “frate”). La alegerile pentru Parlamentul European, partidul ecologist francez aduce o variantă mai progresistă: Liberté, Égalité, Biodiversité. Așa că mi-am permis și eu să adaptez deviza democrației franceze doar pe durata Campionatului European de Fotbal, pentru că îmi doresc ca echipa Franței să devină campioană, în 14 iulie, chiar de Ziua Națională. La conferința de presă din Hamburg, starul echipei Les Bleus, Kylian Mbappé face un apel pentru participarea la vot în turul al doilea de scrutin, în speranța că s-ar mai putea schimba ceva din rezultatul final al alegerilor.Read more…
Sute de mii de credincioși au participat la funeraliile papei Francisc, alături de 170 de delegații oficiale, multe la cel mai înalt nivel. Suveranul Pontif fiind șeful statului Vatican, era firesc ca multe delegații să fie conduse de președinți de stat și să fie prezente chiar și capete încoronate, ca un omagiu adus poziției și rolului jucat de el în cei 12 ani de pontificat. Papa Francisc a fost iubit și apreciat de cea mai mare parte a lumii catolice și nu numai. A fost denumit papă al săracilor și foarte multe din gesturile lui, inclusiv ceremonia de înmormântare, au dovedit acest lucru. Atunci când sicriul a ajuns la biserica Santa Maria Maggiore, locul său de înmormântare în afara Vaticanului, acesta a fost întâmpinat, la cererea lui, de un grup de oameni ai străzii și imigranți. Papa Francisc a încercat să reformeze Biserica Catolică, să o aducă mai aproape de realitățile de astăzi, stârnind nemulțumirea catolicilor conservatori, printre care mai mulți cardinali și demnitari de la Vatican. Pentru el ecumenismul a reprezentat un ideal pentru care a militat și s-a pronunțat permanent pentru apropierea cultelor creștine. A vrut să cunoască credincioșii din întreaga lume, de aceea a călătorit în aproape toate continentele. Vizita lui din 2019 în România a rămas una dintre cele mai frumoase amintiri ale românilor, nu numai ale catolicilor, deoarece el, în spiritul ecumenismului, a onorat Biserica Ortodoxă, ținând o slujbă comună cu patriarhul Daniel. A recunoscut suferințele îndurate în timpul comunismului de membrii cultului greco-catolic și a beatificat lideri ai cultului, adevărați martiri, morți în închisorile comuniste. Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
