In Memoriam

Două supraviețuitoare ale Holocaustului, eliberate de Forțele Aliate din lagărele de exterminare Auschwitz-Birkenau, slăbite și extenuate după un an trăit în condiții inumane, porniseră pe așa-numitul drum al morții. Bestialitatea fasciștilor din lagăr n-a reușit să stingă licărirea de speranță în supraviețuire și întoarcere la casa părintească, de unde au fost luate cu forța când Germania fascistă încerca să găsească „soluția finală” pentru exterminarea evreilor din Ungaria. Elisabeta, o tânără de 21 de ani, mezina unei familii de evrei ortodocși cu 13 copii din comuna Baktalórántháza, din estul Ungariei, a supraviețuit împreună cu o soră a ei. Părinții și șapte frați și surori mai vârstnici au fost despărțiți de ele în primele ore de selecție, pe rampa de tren din lagăr, ultimul lor drum fiind spre camerele de gazare. Elisabeta nu știa nimic de soarta celorlalți frați și surori. După o peregrinare lungă și obositoare, au poposit pe o pajiște înflorită. În apropierea lor s-a așezat un tânăr. Era tot un supraviețuitor, unul din miile de evrei din convoaiele marşului morţii După câteva minute și-a luat inima în dinți, s-a apropiat și s-a prezentat: – Mă numesc Friedmann Zoltán, am scăpat cu viață după ani de muncă forțată într-un lagăr de concentrare din Bor, Iugoslavia. Am lucrat ca ajutor de mecanic de locomotivă pe trenurile care transportau cărbuni spre Germania.Read more…

Un tablou cu fotografii şi istoria unui magazin din Cluj

De curând am dat peste reproducerea unui tablou cu fotografii, realizat în 1936, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la inaugurarea  templului Neolog din Cluj, de pe str. Horea. O parte dintre cei ce mă privesc din această fotografie sunt rude mai mult sau mai puţin apropiate ale familiei mele. Pe mulţi nu i-am cunoscut personal, căci au trecut în lumea celor drepţi înainte de naşterea mea, dar am avut curiozitatea de a le cunoaşte biografia. Ei au fost conducătorii unei comunităţi cu un trecut glorios, o comunitate care în perioada interbelică era numeroasă şi prosperă. Voi trece în revistă mai multe nume, dar am să mă opresc mai mult asupra unui dintre conducătorii evreimii clujeje din perioada interbelică: Jenő Szabó.Read more…

File din Romanul vieţii mele (II) – Familia mamei

Satul Seletin a avut un loc important în copilăria mea. Acolo mi-am petrecut vacanțele de vară. De când s-a stabilit legătura cu autobuzul, călătoream singură. Mama mă încredința șoferului, iar acesta oprea la capătul drumeagului care ducea spre casa bunicii și mă ajuta să cobor. Bunica și mătușa Steffi mă așteptau dincolo de pod, la moară. Casa bunicii era pentru mine al doilea cămin, niciodată nu m-am simțit străină acolo. La început bunica stătea singură în casa cea mare, iar mătușa Steffi, unchiul Muniu și fiul lor Jacki aveau o locuință în clădirea morii. Mai târziu s-au mutat cu toții în casa bunicii.Read more…

La Şcoala Medie Tehnică de Petrol din Ploieşti

Şcoala Medie Tehnică de Petrol era plasată iniţial într-o veche clădire boierească de pe bulevardul din Ploieşti. În anul respectiv, ca urmare a reformei învăţământului, şcoala s-a transformat în “medie tehnică”, care la absolvire acordă titlul de tehnician, în locul titulaturii anterioare de “subinginer”. Se ştia de asemenea că la terminarea şcolii, numai un număr limitat de absolvenţi aveau dreptul de admitere în învăţământul superior. Ceilaţi – pentru a primi această posibilitate – urmau să lucreze iniţial trei ani în producţie şi să presteze serviciul militar…Read more…

Amintiri din scurta mea studenție în Clujul anilor 1976-1977

Nu e ușor să evoci lucruri petrecute cu patruzeci de ani în urmă. Toate amintirile pălesc cu timpul, dar cele neplăcute se destramă mai repede ca celelalte, ceea ce inevitabil face ca vremurile demult apuse să ne apară mai fericite decât erau în realitate, mai ales că pe atunci eram tineri. Deci trebuie să am grijă să nu idealizez „vremurile fericite de odinioară”. Îmi închipui că cititorul cunoaște destul de bine situația precară din Clujul anilor 1970. Dar din perspectiva mea de atunci, ca student occidental, cetățean relativ nou al RFG, greutățile nu-mi apăreau atât de mari ca cele pe care localnicii le-au suferit pe propria lor piele, ca să nu mai vobim de cele pe care le-au avut de suferit în deceniul următor. Cum se face că am fost nevoit să studiez la Cluj, cu toate că absolvisem liceul la Frankfurt cu un bacalaureat strălucit? Explicația e simplă. La vârsta de 13 ani am plecat din Oradea împreună cu părinții și ne-am stabilit la Frankfurt. M-am adaptat cu ușurință la condițiile locale și la viața școlară. Am învățat temeinic limba germană și după câțiva ani am reușit să obțin o notă mai mult decât acceptabilă la bacalaureat. Și totuși nu a fost suficientă pentru o universitate germanăRead more…

Amintiri despre pâine

De mâine nu mai mănânc pâine, pentru că îngraşă îmi promit în gând, după gimnastica de dimineaţă, dezamăgită de indicaţiile necruţătoare ale cântarului. Doar două felii de pâine prăjită şi se cunoaşte! Pâine de secară prăjită, mai exact „pâine aleasă” din secară şi seminţe, pe care am ales-o adăstând în faţa raionului de panificaţie şi studiind, pe îndelete, toate specialităţile de pâine: albă, integrală cu şi fără seminţe, cu şi fără gluten, cu cartofi, mazăre, ceapă, pâine rustică, pâine dietetică, pâine cu făină de mălai, pâine bavareză şi câte şi mai câte. Abundenţa de sortimente mă lasă descumpănită şi aproape incapabilă să mă decid, dar mă îndeamnă să depăn şi amintiri. Pâinea pomenită în binecuvântarea evreiască şi în rugăciunea de zi cu zi a creştinului o păstrez în amintirile mele şi în amintirile moştenite de la ai mei…Read more…

Adio Românie, Pământ Părintesc! (II)

A urmat a doua etapă a zborului spre Amsterdam, unde prietenul meu mă aștepta îngrijorat la aeroport. Reîntâlnirea a fost simplă, cordială. Prietenul meu știa foarte bine prin ce am trecut și înțelegea condițiile din care am venit. La aeroport am remarcat un steag imens, tricolorul olandez, și mi-a venit imediat în minte expresia “mândrul tricolor”. Am repetat mintal de câteva ori această expresie și am constatat că nu mi se mai asocia cu niciun sarcasm sau cinism. Pentru mine era un nou tricolor, care părea că nu i se “fâlfâia” de mine… După ce am stat o lună în locuința binefăcătorului, meu, din motive de bun simț și spirit de libertate am hotărât să mă mut pe cont propriu și să stau singur.
Am găsit o garsonieră la parter, pe o stradă liniștită din Amsterdam, în cartierul Jordaan, foarte central și pitoresc, cu multe biserici vechi, boutique-uri, magazine de curiozități, librării, berării vechi de secole, canale sau “gracht”-uri pitorești, specifice Amsterdamului. În apropiere era o piață mare unde se vindea pește proaspăt, fructe, legume și tot felul de bunătăți locale. Populația cartierului era foarte colorată și mie îmi plăcea sa observ vânzătoarele, multe din ele fete tinere cu trăsături aspre și rurale, dar frumoase și sănătoase, cu ciorapi groși de lână și saboți de lemn, care le îngreuiau mersul.Read more…

„Chestiuni organizatorice”

„Chestiuni organizatorice” – sub acest titlu se putea ascunde orice; de regulă mai mult rele decât bune. A fost convocată toată suflarea studențească din Universitatea de Medicină şi Farmacie București (la acea vreme se numea Institutul de Medicină şi Farmacie București; voi folosi în continuare acronimul de atunci, IMF). Din câte îmi amintesc, adunarea a avut loc la mijlocul lui noiembrie 1956, în sala Floreasca. Niciun amfiteatru din IMF nu avea capacitatea să primească miile de studenți din cele patru facultăți: medicină generală, pediatrie, farmacie şi medicină militară – de fapt tot medicină generală, doar că aparțineau de Ministerul Apărării (pe atunci MFA) şi purtau uniforme kaki.

De ce atâția studenți? La admiterea din 1954, după nefericita reformă a învățământului din 1948, s-au prezentat trei serii de absolvenți: cu 10, 11 şi 12 clase, la care s-a adăugat și mulți restanțieri. Aşa se face că promoția 1960 a fost printre cele mai numeroase din istoria școlii de medicină bucureştene. Cred că şi promoţia 1959 a fost cam la fel, adică șase sute de studenți în două serii, conform capacitații celui mai mare amfiteatru din facultate, adică 300 de locuri. Așteptam înfriguraţi să vedem cine va conduce adunarea; „trei furi”, toți cunoscuți.Read more…

Trop tard

Nu știu câți dintre cititorii acestei reviste, în special cei care au studiat literatura franceză din secolul XX, își amintesc de scriitorul și poetul comunist Vercors, născut Jean Bruller, din tată evreu din Ungaria Habsburgică. El adoptase acest nom de plume în amintirea eroilor de pe platoul Vercors, măcelăriți în iulie 1944 de către trupe de șoc naziste, ajutate, între altele, de două companii SS formate în întregime din voluntari originari din Rusia și Ucraina. Mi-am reamintirit de acest eveniment tragic deoarece au trecut exact 50 de ani, din iunie 1969, de când directorul departamentului central de știri de la Europa Liberă, Nathan Kingsley m-a chemat în biroul lui și m-a întrebat cât de bine știu limba franceză. “Excelent”, i-am răspuns, după care mi-a propus să plec în Franța, la Vercors, unde urma să aibă loc o mare ceremonie la aniversarea a 25 de ani de la revolta luptătorilor din Maquis împotriva trupelor de ocupație germane. Noi așteptam primul copil, dar abia în câteva luni, iar mama soției era deja la noi, deci nu aveam niciun motiv să refuz. Am acceptat propunerea și câteva săptămâni mai târziu eram în drum spre Vercors. Între timp am studiat istoria evenimentelor din 1944 și am aflat că această revoltă a fost un eșec total; fiecare participant îi blama pe ceilalți pentru dezastru.Read more…

La vita è bella – Amintirile unui medic începător

Facultatea m-a înzestrat cu o bază teoretică solidă, care mă ajută până astăzi să înțeleg în profunzime fenomenele medicale. Îmi lipsea însă practica. Nu văzusem destule cazuri urgente și mai ales nu eu eram cel care trebuia să le rezolve. Sistemul din Israel este mai practic, fiindcă un an de stagiu îl petreci la spital, unde înveți multă practică medicală, fiind sub supraveghere permanentă, ca să ți se corecteze eventualele greșeli, pe când în România de atunci stagiul se făcea de obicei la țară, singur pe “câmpul de luptă”, învățând de la cine apucai: sanitar, felcer, moașă, etc. Presupun că sistemul s-a schimbat între timp și în România. Mai era și neîndemânarea medicilor începători. În România, procedeele manuale, cum ar fi inserția de infuzii intravenoase sau cusutul unei plăgi, erau efectuate de surori. În vacanța de după anul cinci am făcut o lună de practică medicală la Uivar, o comună din apropierea Timișorii. De când am venit și până la sfârșitul lunii, medicul local nu și-a mai făcut apariția, așa că eu eram medicul “atotputernic” (fără diplomă) peste toată comuna. Am învățat multe de la un felcer neamț mai în vârstă. Comuna avea un mic spital-sanatoriu, unde am devenit un apreciat spălător de cerumen / destupător de urechi. Read more…

Amintirile unui medic israelian în America

Am început să lucrez în prima luni din mai 1993. Departamentul de anestezie și terapie intensivă era al patrulea că mărime din SUA, cu 140 de anesteziști (80 de specialiști și 60 de rezidenți). De departament aparținea și clinica de tratament al durerilor cronice și camerele hiperbarice. Anual se specializau câte 30 de medici. După specializare și până ce treceau examenele, mulți dintre noii absolvenți treceau la practica privată, mai bine plătită. Aproape fiecare avea de restituit taxele de studii, care se ridicau la $200,000-300,000. După ce își plăteau datoriile, mulți reveneau la spitalele universitare. Între timp secprimeau medici străini, cu salarii mai mici, dar totuși bune față de cele din Israel. Cea mai importantă era expunerea la o cazuistică uriașă și o tehnologie avansată. Cele 30 de săli operative (față de opt la spitalul meu Kaplan din Israel) erau tot timpul active, de la operații simple și până la transplanturi, operații cardiovasculare complicate, neurochirurgie și traumatisme complexe. Lângă sala de operații era o pistă de aterizare pentru elicoptere, care îi aduceau pe bolnavii în stare critică…În prima zi eram într-o sală cu un rezident începător. Anestezie știam, dar nu cunoșteam mediul Cealaltă sală pe care trebuia s-o acopăr era goală, pregătită pentru accidente sau urgențe. La un moment dat mi-a sunat beeperul, dar nu găseam numărul pe listă. Peste câteva minute a apărut Steve și m-a muștruluit că nu am răspuns chemării – în cealaltă sală fusese adus un rănit în șoc hemoragic, cu un glonț în ficat. Read more…

Ce urme lasă studiile? (2)

Pe atunci clasele nu se numerotau în continuare. După școala ele­men­tară începea liceul, cu clasele I-VIII. Liceul Principesa Ileana era situat departe de casa noastră, aproape vis-à-vis de Clinica Stanca. După cum s-a văzut, noi stăteam în spa­te­le Gră­di­nii Bo­ta­nice, pe strada pe care se află acum Clinica de Boli Infecţioase. De aici eu nu mai veneam singură, ci cu tata, care mer­gea pe jos zilnic până la fabrica Dermata. Porneam la ora 7.00, eu ajun­geam pe la 7:30 și el își continua drumul, parcurgând toată strada Paris ca să ajungă la timp, înainte de ora 8.00, la lucru. Ce am învățat în acest an școlar? În esență, faptul că sunt evreică și ca atare, sunt urâtă de oameni. Adică am făcut cunoștință cu antise­mi­tis­mul. De exemplu, un vechi vecin și coleg de serviciu de-al lui ta­ta, Rezső bácsi, cu care mergeam împreună în fiecare dimineață, în­tr‑o bună zi a renunțat la noi pur și simplu, folosindu‑se de un pretext fals și străveziu. Îmi mai amintesc și alte semne, dar nu știu dacă au apărut chiar în timpul primului an de liceu sau mai târziu.Read more…

Amintiri din deportare. Cum am încercat să câştig câţiva bănuţi

Nu mai știu exact când și cum am învățat să folosesc andrelele. Eu nu ziceam tricotat, ci împletit, pentru că produsul final seamănă perfect cu părul împletit. Probabil că la orele de lucru de mână de la școală. O dată pe săptămână aveam oră de lucru de mână și de gospodărie. Acolo am învățat să croșetez, să tricotez și să brodez și chiar am reușit să-mi fac o ie foarte frumoasă, cu un model deosebit. Și iată că cele învățate la școală mi-au fost de folos chiar în Transnistria. Când tata a fost luat la lucru, undeva departe, fără ca noi să știm unde este (acum știu că era lângă Odessa) și nu mai aveam ce vinde, am aflat că două femei, deportate la fel ca noi din Siret, înjghebaseră un fel de afacere din care și noi am putea câștiga câte ceva. Vindeau în piață jachete și pulovere tricotate, dar nu le făceau ele, ci angajau persoane care știau să tricoteze și le dădeau materialul și andrelele. Erau andrele din lemn, nu din metal, așa cum eram obișnuită. Unele persoane făceau numai mânecile, altele tricotau fețele. Erau plătite cu bucata, dar plata era foarte mică, așa încât fiecare avea tot interesul să termine cât mai multe. Dacă mi-aduc bine aminte, plata era o marcă de ocupație pentru o mânecă. Dacă reușeai să faci într-o zi o mânecă, sau o față, câștigai o marcă, pentru care cumpărai în piață câțiva cartofi.Read more…

In memoriam (II)

Octombrie 1995. 50 de ani de căsnicie! Nunta de aur! Doream să le oferim un cadou deosebit, un voiaj în care să-i plimbăm prin țări necunoscute lor, dar oferta noastră a fost refuzată – erau foarte sedentari, se temeau de greutățile călătoriei. Planul a fost înlocuit cu o vacanță de o săptămână la Eilat, dar nici aceasta nu s-a materializat după așteptările noastre. Cu o zi înaintea plecării, primul ministru al Israelului a fost asasinat. Eram cu toții înmărmuriți. Am amânat călătoria pe a doua zi, dar la câteva ore după sosirea la Eilat ne-a întâmpinat o nouă surpriză: un atac de cord. A fost internat la terapia intensivă. Am stat alături de el, îngrijorați, fără să știm dacă va supraviețui. După o săptămână, un avion particular cu doi anesteziști l-a transportat la spitalul Meir din Kfar Saba, unde lucram eu, iar a doua zi a fost dus la spitalul Beilinson din Petach Tikva, pentru o operație urgentă de bypass coronarian. După eliberarea din spital, singurul gând care-l preocupa era dacă va mai putea lucra. După o scurtă perioadă de reabilitare a revenit la serviciu și a lucrat încă 12 ani, până la vârsta de 87 de ani. Au trecut încă zece ani. Înconjurați de frumoasa familie, patru nepoți și cinci strănepoți, Familia Friedmann urma să celebreze 60 de ani de căsnicie. Elisabeta nu a dorit niciodată să-și revadă meleagurile copilăriei și tinereții. Păstra cu sfințenie amintirile acelor ani, ochii i se umpleau cu lacrimi când ne povestea despre familia ei, despre tatăl ei, rabinul Silber, a cărui fotografie înrămată se afla în dormitorul lor. Uneori vorbea despre ororile trăite în lagăr. An de an, în ziua comemorării holocaustului stăteau în fața televizorului, copleșiți de amintirile dureroase pe care le-au păstrat până în ultima clipă a vieții.Read more…

De ce prefer să ascult ştirile la radio

Radioul a intrat de foarte mulți ani în viața mea, chiar din copilărie. Familia noastră a fost printre primiele care avut radio. Deși nu a avut parte de multă școală, tata era un mare admirator al noului și de aceea țin minte că noi am fost printre primii care au avut radio. Dar atunci îl ascultam cu o cască. Prima emisiune oficială de radio a fost la 1 noiembrie 1928. Eu eram elevă la școala primară și îmi amintesc că vecinii veneau la noi să asculte știrile, iar noi, copiii, trebuia să stăm liniștiți ca să nu-i deranjăm și între timp ne plictiseam. Pe parcurs m-am obișnuit și eu să ascult știrile și muzica. Puteam să-mi fac lecțiile ascultând muzică în același timp. De multe ori îi povesteam și bunicului ce am auzit la radio, deoarece ziarul lui ajungea mai târziu decât știrea transmisă la radio. Și așa a intrat radioul în viața mea, devenind pe parcurs o necesitate. În cei doi ani în care am fost la școală la Botoșani i-am simțit foarte mult lipsa. Mătușa la care locuiam nu avea radio. Poate și de aceea, în anul următor, înainte de deportare, când evreilor nu li s-a mai permis să aibă aparate de radio, nu i-am resimțit lipsa chiar atât de mult. Dar în cei trei ani petrecuți în Transnistria, fără niciun ziar, orice știre vehiculată de evreii localnici, ascultată la un aparat de radio clandestin, îmi readucea dorința de a asculta știri și muzică. Dar nu era posibil. Nu știam nimic despre Auschwitz și chiar despre înaintarea cu succes a Armatei Roșii am aflat foarte târziu, așa încât am fost aproape surprinși când primii soldați au ajuns la Djurin.Read more…

Amintirea familiei Deutsch din Gheorgheni, pierită in Holocaust

Mă preocupă uitarea ce se așterne peste populația evreiască din Ardealul de Nord exterminată la Auschwitz în fatidicul an 1944. Îmi vin în minte nume, familii de care nimeni nu are cum să-și aducă aminte pentru că au pierit aproape toți care i-au mai cunoscut. Și eu fac în curând 91 de ani…Aseară auzeam vorbindu-se despre cineva că are vârsta biblică de 90 de ani…Iată categoria din care fac parte !!!Read more…