De la bun început vreau să liniștesc cititorii: n-am de gând să scriu tomuri voluminoase ca romanul lui Lev Tolstoi. Dar cea de a 70-a aniversare a încheierii celui de-al doilea război mondial – în Occident la 8 mai, laRead more…
23 AUGUST 1944 la BUDAPESTA
După ce tancurile germane au ocupat Ungaria (19 martie 1944) și a fost numit noul guvern având drept prim-ministru ambasadoru Ungariei la Berlin, iar în componenţă alţi politicieni de dreapta, s-au declanșat într-o viteză fulgerătoare cele mai dure măsuri anti-evreiești.Read more…
Fotografie de grup la fântâna arteziană din Parcul Clujului
De câte ori trec pe lângă fântână arteziană, străjuită de figuri mitologice, din secularul parc al Clujului, gândul mă duce la o fotografie de grup – alb negru – reprezentând şase tineri clujeni din mişcarea Habonim, luându-şi adio de la oraşul natal, înainte de plecarea definitivă în patria veche-nouă, în anul 1941. Fotografia figura în albumul nostru de familie, printre pozele dinainte de război, salvate în timpul deportării de József Kántor, prietenul maghiar al tatii, colegul de la fabrică sub mâna căruia învăţase meserie. În 1996 aveam să regăsesc o poză identică la kibuţul Maagan din Israel…
Ajutor (dulce) pentru Cuba!
Într-o zi am dat cu ochii de o lozincă mare, arborată pe faţada Casei de cultură pe care scria “Jos mîi-ni-le de pe Cu-ba!”. Nu m-a interesat prea mult, cine era Cuba şi nici cine pusese mâinile pe ea. Probabil că şi aceste necunoscute noi le-aş fi depozitat alături de celelalte nelămuriri, într-un ungher al minţii, dacă Tovarăşa nu ar fi readus în discuţie subiectul, în ultima oră de clasă. Ne-a povestit despre Cuba, o ţară frumoasă şi însorită, aflată peste mări şi ţări, unde clasa muncitoare luptă pentru libertate, împotriva moşierilor cei îmbuibaţi şi cotropitorilor americani. Ne-a vorbit despre copiii cubanezi care răbdau de foame şi ne-a rugat să-i ajutămRead more…
Cum trec zilele oamenilor vârstnici.
De fapt poate nu ar fi trebuit să scriu un astfel de articol care nu este deloc încurajator, deoarece vârsta nu iartă pe nimeni. Dar am împlinit foarte recent o vârstă matusalemică și am primit multe, foarte multe felicitări. A doua zi am avut o stare sufletească mizerabilă: M-am tot întrebat dacă aceste felicitări trebuie să mă bucure sau să mă întristeze, dacă cei din jur știu că sunt conștientă că numărătoarea inversă e pentru mine din ce în ce mai scurtă și că singura urare pe care o accept e cea de a fi sănătoasă ca să nu dau de lucru celor dragi din jur. Și ca o ilustrare pentru cei care citesc Baabelul vreau să le povestesc cum petrec zilele mele și probabil că și alții de vârsta mea care, cât de cât, mai sunt ancorați în prezent și încearcă să mai aibă o preocupare intelectuală. Totdeauna am fost ordonată și mi-am respectat într-un fel un orar de viață. Acest orar îl urmez acum aproape cu sfințenie și în felul acesta am impresia că fac ceva, deși suma de peste zi este aproape nulă.Read more…
Să comemorăm şi să nu uităm îndatoririle dictate de condiţia umană
Pentru noi, Radnóti Miklós nu este un portret stilizat, ci o rudă de-a noastră. Acum, la trei zile de la cea de a 73-a comemorare a eliberării lagărului de la Auschwitz şi a zilei internaţionale a Holocaustului, noi, maghiarii şi evreii maghiari sîntem nevoiţi să ţinem seama de toate victimele, de moşii şi strămoşii noştri, fără să putem da seamă de pierderea lor. Acum, la Zalău, comemorîndu-i ca maghiar, trebuie să recunoaştem că făptaşii au înfăptuit cea mai josnică formă de fratricid, de la Cain încoace. Deportarea şi uciderea a milioanelor de oameni nevinovaţi constituie renegarea şi pîngărirea celor mai elementare concepte umane. Iar segregarea, călcarea în picioare a demnităţii umane şi a identităţii compatrioţilor noştri de origine semită constituie o josnicie inimaginabilă şi un act de trădare naţională calificată.Read more…
Amintiri. București 1956. Labiș
În toamna anului 1956 îmi începeam studiile la Facultatea de filologie a Universității București. Am pășit emoționat în marele hol de pe Academiei, un loc central, mereu plin de oameni, idei și evenimente. Într-un colț, pe o balustradă, ședea zâmbind un băiat scund, negricios, cu mustață. În jurul lui se agitau șușotind mai multe persoane. ”Uite-l pe Labiș” mi-au spus. M-am apropiat. Eram și eu, ca toți ceilalți, atins de mirajul poeziei. Îl admiram. Citeam, reciteam și comentam cu noii mei colegi ”Moartea căprioarei”, un poem de referință, recent apărut. S-au precipitat apoi evenimentele din Polonia, din Ungaria și din Piața Universității. Se zvonea că printre studenții arestați este și Marga, sora lui Labiș. În seara zilei de duminică 9 decembrie poetul, pe-atunci încă elev la Școala de literatură ”Mihail Eminescu”, a ieșit în oraș. S-a alăturat unui grup de petrecăreți, mai întâi la ”Capșa” apoi la ”Victoria” în pasaj.Read more…
Salam
Zvonuri, zvonuri, zvonuri. În ajunul plecării noastre în Israel, Iașul era inundat de zvonuri de tot soiul și toate culorile. Tânărul stat Israel abia înfiripat a și fost atacat de arabi, dar neputând să-l răpună pe front, au găsit o altă metodă: un boicot agricol total. Israelul ducea lipsă de cele mai elementare produse agricole. Se improrta până și ceapa din Cipru. Dar cel mai deocheat zvon și de aceea cel mai credibil era că în Israel e foarte căutat salamul românesc, mai ales cel de Sibiu. Se spunea că cine vine în Israel cu o cantitate de salam cât de cât e un om făcut. Pe noi zvonurile nu ne-au afectat. Bani de salam tot nu aveam. Abia aveam bani să plecăm la București și de acolo la Constanța ca să ne îmbarcăm pentru voiaj. Am ajuns la București într-o seară târzie și ploioasă de octombrie. Bani de hotel nu aveam. Mama avea adresa unei rude îndepărtate, un bătrân pe jumătate surd care locuia în oraș. Tot întrebând am ajuns la el uzi leoarcă. Am bătut multă vreme până ne-a auzit. Ne-a deschis ușa speriat. Mama i-a explicat cine suntem și că suntem în drum spre Țara Sfântă. Pe bătrân nu l-a lăsat inima să ne lase pe stradă. S-a înduplecat și ne-a oferit ospitalitate. Am lăsat boccelele într-un colt, ne-am culcat pe jos și, răpuși de oboseală, am dormit până dimineața. A doua zi ne-am dus la consulatul israelian să ne interesăm de plecare.Read more…
Amintiri din Ramat Hagolan
La începutul anilor 60 am fost în armată. În prima parte a serviciului militar am aparținut batalionul 82 din brigada a 7-a, care a fost instituit încă în 1948, când s-a format armata israeliană. De la începuturile ei și până azi ea a fost una dintre cele mai combative unități blindate israeliene. Cazarma noastră era în sud, nu departe de orașul Așkelon. Aproape în fiecare săptămână eram trimiși în nordul țării, în Galilea, pentru că sirienii bombardau aproape toate orașele și satele din nordul Israelului. Era greu de trăit în nordul Israelului. 140 de persoane au murit din cauza acestor bombardamente. În anii 50, sirienii au cucerit câteva zone care aparțineau Israelului, cum ar fi malul răsăritean al lacului Kinneret și Hamat-Gader, situat între Siria, Israel și Iordania. Să nu uităm că sirienii nu se aflau numai pe platoul Golan, ci și jos, pe malul de est al lacului Kinneret și posedau o parte din lac. Pescarii erau amenințați și adesea atacați. Credeți-mă că nu era plăcut, era un coșmar. Dacă nu eram noi pe Golan, în zilele noastre ISIS și celelalte grupuri teroriste s-ar fi bălăcit în lac și ar fi organizat de acolo ambuscade!Read more…
La vita è Bella – Amintiri din studenție
Povestirea amintirilor mele continuă cu perioada studenției. În timpul Războiului de Şase Zile aveam aproape 16 ani. Eram cu toții entuziasmați de victoria “blitz” a Israelului asupra armatelor arabe. Chiar și la școală, toți vorbeau despre asta, nu numai copiii evrei, din care rămăseseră doar foarte puțini la Marghita. Cam în aceeași perioadă tata m-a convins să renunț la visul de a deveni profesor de istorie și să dau admitere la medicină. Era cam complicat, fiindcă voiam să plec în Israel, dar părinții mei credeau (pe bună dreptate) că nu era momentul potrivit. Tata m-a convins să rămân și să mă pregtătesc pentru admitere. La admitere la medicină în Timișoara, în timp ce așteptam nerăbdător publicarea listei celor admiși, am început să fumez pentru prima oară în viața mea. Noaptea pe la ora 23 s-au publicat rezultatele. Am fost primit la facultatea de medicină! Aveam la mine 50 de lei și eram euforic. Am găsit un restaurant deschis și l-am invitat pe un viitor coleg de facultate (Vasile) să mâncăm și să bem ceva împreună. A doua zi m-am trezit cam buimac și mi-am dat seama după data de pe biletul de tren de întoarcere la Oradea, că mai aveam de petrecut încă trei zile la Timișoara. Nu cunoșteam acolo pe nimeni. Cămin aveam, dar mi-au rămas doar trei lei pe care i-am administrat foarte economicos:Read more…
D’ale comunismului sau lumea tuturor imposibilităților
Mă voi referi doar la două exemple ale modului în care regimul ne-a afectat viața de familie. În ambele cazuri deznodământul avea să fie surprinzător și contrar așteptărilor organelor de resort. În 1950 fratele bunicului meu, avocat la Timișoara, a fost somat de un ziarist să condamne sionismul. La care unchiul Bandi a răspuns că el nu face politică. A doua zi, pe prima pagină a ziarului local de limbă maghiară a apărut un articol de fond, intitulat Domnul Naschitz nu face politică! Întrucât organele împuternicite lucrau în mod eficient, a treia zi mama, absolventă eminentă recentă a Universității Babeș din Cluj, a fost dată afară din postul de preparator la Facultatea de Litere, iar sora ei, Anita, juristă de format mare, a fost scoasă de la Institutul de Marxism-Leninism din București. Acestea se petreceau la Cluj și la București, nu pentru că unchiul lor ar fi făcut o declarație, ci pentru refuzul de a condamna.Read more…
Prima mea experiență de medic tânăr cu responsabilități depline
Nu știu dacă mai interesează pe cineva azi, când atenția întregii lumi este fixată pe această pandemie nenorocită, experiența mea de medic tânăr, pus în situația de avea responsabilități depline într-o unitate spitalicească nouă, într-un spital nou creat special pentru a-i îngriji pe copiii refugiaților greci din România. Situația nu suferă comparație cu cea de acum. Singurul punct comun este că și acum spitalele au cerut ajutorul voluntar al studenților de la medicină din anii terminali și bineînțeles al medicilor rezidenți chiar de la început, deși nu au încă pregătirea necesară. Acest fapt m-a determinat să povestesc ceva din lunga mea carieră de medic, când nu m-am prezentat ca voluntar, ci am fost obligată să prestez o muncă pentru care nu aveam încă pregătirea necesară, dar urma să am responsabilitate deplină. Era în 1951, chiar după ce dădusem cu succes examenul de diplomă, fiind încadrată la Institutul pentru Ocrotirea mamei și a copilului, inițial ca preparator și după scurt timp avansată ca cercetător. Baza clinică era la spitalul de copii Emilia Irza. De fapt nu stăteam încă pe picioarele mele, deși făceam gărzile singură și petreceam zile întregi la spital, fiind obligatorii trei contravizite pe săptămână. Mâncam la cantina spitalului, apoi mergeam la biblioteca medicală, iar de acolo continuam uneori direct la un spectacol. Pe atunci nimic nu mi se părea prea greu. Read more…
Martorii lui Iehova – victimele Holocaustului
Data de 27 ianuarie a fiecărui an marchează Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Genocidului nazist i-au căzut victimă milioane de oameni din cauza rasei, naționalității sau a ideologiei politice. Puțini însă cunosc că printre victime s-au numărat și mii de Martori ai lui Iehova care au suferit pentru credința lor creștină. Cunoscuți pe atunci ca Studenți în Biblie, Martorii lui Iehova au fost „singura grupare din timpul celui de‑al Treilea Reich persecutată exclusiv pe criterii religioase”. (Prof. Robert Gerwarth) Potrivit istoricului Christine King, naziștii i-au catalogat pe Martorii lui Iehova „dușmani [ai Statului], din cauza refuzului [categoric] de a accepta chiar și lucruri minore ale național-socialismului, care contraveneau credinței lor”. Datorită conștiinței lor religioase, Martorii erau neutri din punct de vedere politic și refuzau să folosească salutul „Heil Hitler”, să se implice în acțiuni rasiste și violente sau să se înroleze în armata germană. În plus, doamna King a adăugat: „În publicațiile lor, ei făceau cunoscute pe scară largă nelegiuirile acelui regim, inclusiv atrocitățile comise împotriva evreilor”.Read more…
Tablouri dintr-o expoziție. Jaful – un pas spre genocid
Știrea legată de vernisaj mi-a parvenit printr-un mesaj trimis de „Prietenii Sinagogii din Norrköping”, un grup de voluntari care și-au început activitatea cu doar trei ani în urmă, simultan cu terminarea lucrărilor de restaurare a templului ridicat cam la mijlocul secolului al XIX-lea, când Gothenburg și Norrköping erau singurele orașe de pe teritoriul Suediei care acceptau evrei. Mesajul expoziției despre care vorbesc este evident: jaful obiectelor de artă și cultură comis de naziști în timpul războiului reprezintă o pagină integrantă a istoriei Holocaustului. Ceea ce începe cu jaful de piese de artă și cărți devine în mod rapid o crimă contra omenirii, o metodă de a răpi tradițiile unui neam întreg. Ideea expoziției de la Muzeul din Linköping, oraș universitar la sud de Norrköping, se bazează în mare parte pe volumele autorului suedez Anders Rydell: Cum au jefuit naziștii tezaurul culturii Europei și Hoții de cărți. În căutarea bibliotecii dispărute, publicate de editurile Ordfront (2013) și Norstedt (2015).Read more…
Memoria Holocaustului la Cluj (I)
Se împlinesc 80 de ani de la ghetoizarea şi deportarea evreimii clujene. În zorii zilei de 3 mai 1944 a început adunarea evreilor din Cluj în ghetoul de la fabrica de cărămizi, din cartierul Iris. După aproape trei săptămâni petrecute în şoproanele de uscat cărămizi, în 23 mai 1944, spre seară, pornea primul transport (3130 de persoane, copii, bătrâni, femei, bolnavi) cu destinaţia Auschwitz-Birkenau. Am întitulat articolul Memoria Holocaustului la Cluj, din dorința de a evoca cronologic, cu bune și cu rele, cele mai importante evenimente din această categorie, din 1945 și până în zilele noastre. Am fost prezent la majoritatea acestor manifestări, mai puțin la cele din 1945-1946. Un prim eveniment important a avut loc în martie 1945, când șef rabinul Cultului Mozaic din România, Dr. Alexandru Șafran, a vizitat comunitățile greu încercate din Transilvania de Nord: Cluj, Oradea, Satu-Mare, Dej, Bistrița. Cu această ocazie, la fabrica de cărămizi din cartierul Iris – unde fusese ghetoul din Cluj – în prezenţa supraviețuitorilor (încă foarte puțini), a autorităților și a publicului, Dr. Alexandru Șafran a ținut o predică memorabilă. Aceasta a început cu întrebarea biblică: Îmi caut frații… Am venit la Cluj să-mi caut frații care nu mai sunt. Unde sunt evreii acestei comunității altă dată numeroasă? Nu-i văd. Nu-i găsesc… Și a încheiat: Asasinatele au fost pregătite la lumina zilei de către asasini, știți bine aceasta, iar însăși tăcerea voastră a fost complice! Predica a conținut un discurs vehement la adresa clerului clujean (au existat și unele excepții, puține, pe care le voi menționa) și a fost preluată de presa din țară și din străinătate. În mai 1945, la comemorarea unui an de la deportări, s-a amplasat o placă comemorativă la fabrica de cărămizi din Iris, unde fusese ghetoul (Kajántói út). Curând fabrica și-a reluat activitatea și placa a dispărut.Read more…
ÎN PRAGUL EXPOZIŢIEI “EGON MARC LÖVITH”
Nu am lipsit de la vernisajul nici unei expoziţii clujene a lui Egon Marc Lövith. Îl cunoşteam dintotdeauna, pentru că – împreună cu soţia sa Margot – se număra printre prietenii cei mai apropiaţi ai părinţilor mei. Încă din varaRead more…
Povestea unui inel
Nu ştiam, sau mai bine zis nu voiam să cred că obiectele neînsufleţite pot avea un comportament care să-ţi sugereze că ar reacţiona şi ele diferit în anumite ocazii. Iată o poveste autentică: Înainte de a împlini 25 de aniRead more…
Va ishlah – Va trimite
Aveam vreo șapte ani când am început să învăț pericopele din Tora (Biblie).
Când am ajuns la cea numită Va Ishlah (“Va trimite”), m-am dus la bunicul meu, știind că pe el îl interesează cum învăț. Am intrat în casă, i-am spus “Săru’ mâna, Zeida” (bunicule) și am continuat, “Zeida, știi c-am început să învăț Himish (pericopele)?”
“Bun, și știi ceva? ”
” Sigur! ”
” Ia să văd ce știi! “Read more…
Cum l-am cunoscut pe Fidel Castro
În1978 am participat la organizarea şi desfăşurarea Festivalului Internaţional al Tineretului care a avut loc în luna august în Cuba (în Cuba era toamă. Am participat la adunarea festivă prilejuită de aniversarea Movimiento – atacul de la 26 iulie 1953 asupra cazărmii Moncada de la Santiago de Cuba. Adunarea s-a desfăşurat pe stadionul din Havana în prezenta a 80.000 de persoane. Cu acest prilej Fidel Castro – preşedintele Cubei – a ţinut un discurs fluviu de 8 (opt) ore din care 6 (şase) ore despre prostituţia şi delicvenţa juvenilăRead more…
În vizită…acasă, la Cluj
Atât ideea întâlnirii, cât și o mare parte a soluțiilor „logistice” legate de realizarea ei, au fost ale Marianei care, cu energia și optimismul său contagios, au transformat visul în realitate.
Am copilărit toți patru într-o cameră, la etajul casei de pe străduța care purta pe atunci numele lui Paul Ehrlich, mai mult ca niște frați decât veri. Mai târziu, soarta ne–a răspândit în lume (trăim acum pe patru continente).Dacă îmi amintesc corect, recenta vizită la Cluj a fost prima noastră revedere în orașul în care ne–am născut, de după război, la câte un an diferență unul de altul. Detaliile legate de (prea) scurta întâlnire, încep acum să se sedimenteze, imaginile fiind ceva mai clare decât în momentele, deseori haotice, ale petrecerii lor. Umbrelor li se adaugă apariții reale, orașul creat prin îmbinarea acestora fiind un amestec ciudat de vis și realitate, fenomen care, presupun, are loc și în sufletele altor ,,dezrădăcinați”.Read more…