După absolvirea clasei a patra de liceu, ca elevă particulară la Liceul de fete Unirea din Tg. Mureş, părinţii mei au hotărât să mă trimită la Bucureşti la Institutul Anglican Speranţa, din str. Negustori nr.6 unde funcţiona un curs deRead more…
Eva Szmuk: O ŞCOALĂ ENGLEZEASCĂ în BUCUREŞTI-ul ANTEBELIC
După absolvirea clasei a patra de liceu, ca elevă particulară la Liceul de fete Unirea din Tg. Mureş, părinţii mei au hotărât să mă trimită la Bucureşti la Institutul Anglican Speranţa, din str. Negustori nr.6 unde funcţiona un curs deRead more…
Mihai Eisikovits: EU, TĂIETOR de LEMNE
Pe străzile din preajma oborului de vite din Gherla se deschiseseră prăvălii care vindeau materiale şi unelte căutate de ţărani. Un evreu, pe nume Saiovits, avea un depozit de produse lemnoase de tot felul, care nu lipseau din curţile gospodarilor,Read more…
Mihai Eisikovits: EU, TĂIETOR de LEMNE
Pe străzile din preajma oborului de vite din Gherla se deschiseseră prăvălii care vindeau materiale şi unelte căutate de ţărani. Un evreu, pe nume Saiovits, avea un depozit de produse lemnoase de tot felul, care nu lipseau din curţile gospodarilor,Read more…
Daniel Löwy: DUMAPOSTA – POŞTA TAIFAS
Poşta Taifas n-a fost o „instituţie” specific evreiască, ci un fenomen tipic clujean, o societate reunită în jurul unei ”mesei rezervate”, în spiritul dialogului deschis, al diversităţii de idei, reprezentând polemica lipsită de prejudecăţi şi promovând schimbul şi fluxul de idei, într-o Europă pornită într-un derapaj iremediabil spre dreapta. M-am referit la Dumaposta (Poşta Taifas) şi într-un eseu de-al meu despre evreii clujeni [Löwy D., AKis Szamostól a Potomac-ig, (de la Someşul Mic la Potomac), Stockholm, Editura EKE, 2004], prezentând câţiva membri însemnaţi ai acestei societăţi, însă am fost surprins s-o regăsesc, chiar sub denumirea Dumaposta, şi în primul volum al Lexiconului Literaturii Maghiare din România [Romániai Magyar Irodalmi Lexikon] [1]. Cine şi-ar fi imaginat că această masă rezervată – cunoscută mai degrabă ca un forum de dispută – figurează într-un lexicon literar?! Probabil, explicaţia rezidă în faptul că majoritatea acestei societăţi era alcătuită din condeieri profesionişti.Read more…
Evi Szmuk: FAMILIA SZMUK (scurt istoric)
Din câte cunosc doi frați Schmuck au ajuns în Maramureș la începutul secolului al 19-lea, de undeva din Galiția. Prezentându-se la autorități (sau fiind prinși, cine știe) care s-au uitat la actele redactate în poloneză (unde grupul de litere szRead more…
Evi Szmuk: TRAGEDIILE FAMILIEI NOASTRE
În septembrie 1944 unitățile Armatei Roșii au intrat în orașul Gheorgheni, părăsit de populație. Însă în urma contraatacului trupelor germane și maghiare pe tot frontul din Transilvania, în jur de 50 de ofițeri ai Armatei Roșii strânși într-o curte auRead more…
O DEPLASARE LA ORADEA.
În fine am primit un exemplar al primei mele cărţi publicată de Editura Tehnică: “Utilaje şi instalaţii pentru prevenirea erupţiilor” . O primă surpriză: ordinea autorilor. Numele meu a apărut al doilea, cu alte cuvinte devenisem co-autor şi nu autor.Read more…
SACHERTORTE
Nu am de gând să dau reţeta acestei prăjituri renumite din Viena. De fapt nici nu o cunosc. Vreau numai să povestesc o întâmplare personală, din familie, care aruncă o privire asupra unei epoci trecute, dar importante, din viaţa evreilorRead more…
File din Romanul vieţii mele (II) – Familia mamei
Satul Seletin a avut un loc important în copilăria mea. Acolo mi-am petrecut vacanțele de vară. De când s-a stabilit legătura cu autobuzul, călătoream singură. Mama mă încredința șoferului, iar acesta oprea la capătul drumeagului care ducea spre casa bunicii și mă ajuta să cobor. Bunica și mătușa Steffi mă așteptau dincolo de pod, la moară. Casa bunicii era pentru mine al doilea cămin, niciodată nu m-am simțit străină acolo. La început bunica stătea singură în casa cea mare, iar mătușa Steffi, unchiul Muniu și fiul lor Jacki aveau o locuință în clădirea morii. Mai târziu s-au mutat cu toții în casa bunicii.Read more…
La Şcoala Medie Tehnică de Petrol din Ploieşti
Şcoala Medie Tehnică de Petrol era plasată iniţial într-o veche clădire boierească de pe bulevardul din Ploieşti. În anul respectiv, ca urmare a reformei învăţământului, şcoala s-a transformat în “medie tehnică”, care la absolvire acordă titlul de tehnician, în locul titulaturii anterioare de “subinginer”. Se ştia de asemenea că la terminarea şcolii, numai un număr limitat de absolvenţi aveau dreptul de admitere în învăţământul superior. Ceilaţi – pentru a primi această posibilitate – urmau să lucreze iniţial trei ani în producţie şi să presteze serviciul militar…Read more…
Amintiri din scurta mea studenție în Clujul anilor 1976-1977
Nu e ușor să evoci lucruri petrecute cu patruzeci de ani în urmă. Toate amintirile pălesc cu timpul, dar cele neplăcute se destramă mai repede ca celelalte, ceea ce inevitabil face ca vremurile demult apuse să ne apară mai fericite decât erau în realitate, mai ales că pe atunci eram tineri. Deci trebuie să am grijă să nu idealizez „vremurile fericite de odinioară”. Îmi închipui că cititorul cunoaște destul de bine situația precară din Clujul anilor 1970. Dar din perspectiva mea de atunci, ca student occidental, cetățean relativ nou al RFG, greutățile nu-mi apăreau atât de mari ca cele pe care localnicii le-au suferit pe propria lor piele, ca să nu mai vobim de cele pe care le-au avut de suferit în deceniul următor. Cum se face că am fost nevoit să studiez la Cluj, cu toate că absolvisem liceul la Frankfurt cu un bacalaureat strălucit? Explicația e simplă. La vârsta de 13 ani am plecat din Oradea împreună cu părinții și ne-am stabilit la Frankfurt. M-am adaptat cu ușurință la condițiile locale și la viața școlară. Am învățat temeinic limba germană și după câțiva ani am reușit să obțin o notă mai mult decât acceptabilă la bacalaureat. Și totuși nu a fost suficientă pentru o universitate germanăRead more…
Amintiri despre pâine
De mâine nu mai mănânc pâine, pentru că îngraşă îmi promit în gând, după gimnastica de dimineaţă, dezamăgită de indicaţiile necruţătoare ale cântarului. Doar două felii de pâine prăjită şi se cunoaşte! Pâine de secară prăjită, mai exact „pâine aleasă” din secară şi seminţe, pe care am ales-o adăstând în faţa raionului de panificaţie şi studiind, pe îndelete, toate specialităţile de pâine: albă, integrală cu şi fără seminţe, cu şi fără gluten, cu cartofi, mazăre, ceapă, pâine rustică, pâine dietetică, pâine cu făină de mălai, pâine bavareză şi câte şi mai câte. Abundenţa de sortimente mă lasă descumpănită şi aproape incapabilă să mă decid, dar mă îndeamnă să depăn şi amintiri. Pâinea pomenită în binecuvântarea evreiască şi în rugăciunea de zi cu zi a creştinului o păstrez în amintirile mele şi în amintirile moştenite de la ai mei…Read more…
Adio Românie, Pământ Părintesc! (II)
A urmat a doua etapă a zborului spre Amsterdam, unde prietenul meu mă aștepta îngrijorat la aeroport. Reîntâlnirea a fost simplă, cordială. Prietenul meu știa foarte bine prin ce am trecut și înțelegea condițiile din care am venit. La aeroport am remarcat un steag imens, tricolorul olandez, și mi-a venit imediat în minte expresia “mândrul tricolor”. Am repetat mintal de câteva ori această expresie și am constatat că nu mi se mai asocia cu niciun sarcasm sau cinism. Pentru mine era un nou tricolor, care părea că nu i se “fâlfâia” de mine… După ce am stat o lună în locuința binefăcătorului, meu, din motive de bun simț și spirit de libertate am hotărât să mă mut pe cont propriu și să stau singur.
Am găsit o garsonieră la parter, pe o stradă liniștită din Amsterdam, în cartierul Jordaan, foarte central și pitoresc, cu multe biserici vechi, boutique-uri, magazine de curiozități, librării, berării vechi de secole, canale sau “gracht”-uri pitorești, specifice Amsterdamului. În apropiere era o piață mare unde se vindea pește proaspăt, fructe, legume și tot felul de bunătăți locale. Populația cartierului era foarte colorată și mie îmi plăcea sa observ vânzătoarele, multe din ele fete tinere cu trăsături aspre și rurale, dar frumoase și sănătoase, cu ciorapi groși de lână și saboți de lemn, care le îngreuiau mersul.Read more…
„Chestiuni organizatorice”
„Chestiuni organizatorice” – sub acest titlu se putea ascunde orice; de regulă mai mult rele decât bune. A fost convocată toată suflarea studențească din Universitatea de Medicină şi Farmacie București (la acea vreme se numea Institutul de Medicină şi Farmacie București; voi folosi în continuare acronimul de atunci, IMF). Din câte îmi amintesc, adunarea a avut loc la mijlocul lui noiembrie 1956, în sala Floreasca. Niciun amfiteatru din IMF nu avea capacitatea să primească miile de studenți din cele patru facultăți: medicină generală, pediatrie, farmacie şi medicină militară – de fapt tot medicină generală, doar că aparțineau de Ministerul Apărării (pe atunci MFA) şi purtau uniforme kaki.
De ce atâția studenți? La admiterea din 1954, după nefericita reformă a învățământului din 1948, s-au prezentat trei serii de absolvenți: cu 10, 11 şi 12 clase, la care s-a adăugat și mulți restanțieri. Aşa se face că promoția 1960 a fost printre cele mai numeroase din istoria școlii de medicină bucureştene. Cred că şi promoţia 1959 a fost cam la fel, adică șase sute de studenți în două serii, conform capacitații celui mai mare amfiteatru din facultate, adică 300 de locuri. Așteptam înfriguraţi să vedem cine va conduce adunarea; „trei furi”, toți cunoscuți.Read more…
Trop tard
Nu știu câți dintre cititorii acestei reviste, în special cei care au studiat literatura franceză din secolul XX, își amintesc de scriitorul și poetul comunist Vercors, născut Jean Bruller, din tată evreu din Ungaria Habsburgică. El adoptase acest nom de plume în amintirea eroilor de pe platoul Vercors, măcelăriți în iulie 1944 de către trupe de șoc naziste, ajutate, între altele, de două companii SS formate în întregime din voluntari originari din Rusia și Ucraina. Mi-am reamintirit de acest eveniment tragic deoarece au trecut exact 50 de ani, din iunie 1969, de când directorul departamentului central de știri de la Europa Liberă, Nathan Kingsley m-a chemat în biroul lui și m-a întrebat cât de bine știu limba franceză. “Excelent”, i-am răspuns, după care mi-a propus să plec în Franța, la Vercors, unde urma să aibă loc o mare ceremonie la aniversarea a 25 de ani de la revolta luptătorilor din Maquis împotriva trupelor de ocupație germane. Noi așteptam primul copil, dar abia în câteva luni, iar mama soției era deja la noi, deci nu aveam niciun motiv să refuz. Am acceptat propunerea și câteva săptămâni mai târziu eram în drum spre Vercors. Între timp am studiat istoria evenimentelor din 1944 și am aflat că această revoltă a fost un eșec total; fiecare participant îi blama pe ceilalți pentru dezastru.Read more…
La vita è bella – Amintirile unui medic începător
Facultatea m-a înzestrat cu o bază teoretică solidă, care mă ajută până astăzi să înțeleg în profunzime fenomenele medicale. Îmi lipsea însă practica. Nu văzusem destule cazuri urgente și mai ales nu eu eram cel care trebuia să le rezolve. Sistemul din Israel este mai practic, fiindcă un an de stagiu îl petreci la spital, unde înveți multă practică medicală, fiind sub supraveghere permanentă, ca să ți se corecteze eventualele greșeli, pe când în România de atunci stagiul se făcea de obicei la țară, singur pe “câmpul de luptă”, învățând de la cine apucai: sanitar, felcer, moașă, etc. Presupun că sistemul s-a schimbat între timp și în România. Mai era și neîndemânarea medicilor începători. În România, procedeele manuale, cum ar fi inserția de infuzii intravenoase sau cusutul unei plăgi, erau efectuate de surori. În vacanța de după anul cinci am făcut o lună de practică medicală la Uivar, o comună din apropierea Timișorii. De când am venit și până la sfârșitul lunii, medicul local nu și-a mai făcut apariția, așa că eu eram medicul “atotputernic” (fără diplomă) peste toată comuna. Am învățat multe de la un felcer neamț mai în vârstă. Comuna avea un mic spital-sanatoriu, unde am devenit un apreciat spălător de cerumen / destupător de urechi. Read more…
Amintirile unui medic israelian în America
Am început să lucrez în prima luni din mai 1993. Departamentul de anestezie și terapie intensivă era al patrulea că mărime din SUA, cu 140 de anesteziști (80 de specialiști și 60 de rezidenți). De departament aparținea și clinica de tratament al durerilor cronice și camerele hiperbarice. Anual se specializau câte 30 de medici. După specializare și până ce treceau examenele, mulți dintre noii absolvenți treceau la practica privată, mai bine plătită. Aproape fiecare avea de restituit taxele de studii, care se ridicau la $200,000-300,000. După ce își plăteau datoriile, mulți reveneau la spitalele universitare. Între timp secprimeau medici străini, cu salarii mai mici, dar totuși bune față de cele din Israel. Cea mai importantă era expunerea la o cazuistică uriașă și o tehnologie avansată. Cele 30 de săli operative (față de opt la spitalul meu Kaplan din Israel) erau tot timpul active, de la operații simple și până la transplanturi, operații cardiovasculare complicate, neurochirurgie și traumatisme complexe. Lângă sala de operații era o pistă de aterizare pentru elicoptere, care îi aduceau pe bolnavii în stare critică…În prima zi eram într-o sală cu un rezident începător. Anestezie știam, dar nu cunoșteam mediul Cealaltă sală pe care trebuia s-o acopăr era goală, pregătită pentru accidente sau urgențe. La un moment dat mi-a sunat beeperul, dar nu găseam numărul pe listă. Peste câteva minute a apărut Steve și m-a muștruluit că nu am răspuns chemării – în cealaltă sală fusese adus un rănit în șoc hemoragic, cu un glonț în ficat. Read more…
Ce urme lasă studiile? (2)
Pe atunci clasele nu se numerotau în continuare. După școala elementară începea liceul, cu clasele I-VIII. Liceul Principesa Ileana era situat departe de casa noastră, aproape vis-à-vis de Clinica Stanca. După cum s-a văzut, noi stăteam în spatele Grădinii Botanice, pe strada pe care se află acum Clinica de Boli Infecţioase. De aici eu nu mai veneam singură, ci cu tata, care mergea pe jos zilnic până la fabrica Dermata. Porneam la ora 7.00, eu ajungeam pe la 7:30 și el își continua drumul, parcurgând toată strada Paris ca să ajungă la timp, înainte de ora 8.00, la lucru. Ce am învățat în acest an școlar? În esență, faptul că sunt evreică și ca atare, sunt urâtă de oameni. Adică am făcut cunoștință cu antisemitismul. De exemplu, un vechi vecin și coleg de serviciu de-al lui tata, Rezső bácsi, cu care mergeam împreună în fiecare dimineață, într‑o bună zi a renunțat la noi pur și simplu, folosindu‑se de un pretext fals și străveziu. Îmi mai amintesc și alte semne, dar nu știu dacă au apărut chiar în timpul primului an de liceu sau mai târziu.Read more…
Amintiri din deportare. Cum am încercat să câştig câţiva bănuţi
Nu mai știu exact când și cum am învățat să folosesc andrelele. Eu nu ziceam tricotat, ci împletit, pentru că produsul final seamănă perfect cu părul împletit. Probabil că la orele de lucru de mână de la școală. O dată pe săptămână aveam oră de lucru de mână și de gospodărie. Acolo am învățat să croșetez, să tricotez și să brodez și chiar am reușit să-mi fac o ie foarte frumoasă, cu un model deosebit. Și iată că cele învățate la școală mi-au fost de folos chiar în Transnistria. Când tata a fost luat la lucru, undeva departe, fără ca noi să știm unde este (acum știu că era lângă Odessa) și nu mai aveam ce vinde, am aflat că două femei, deportate la fel ca noi din Siret, înjghebaseră un fel de afacere din care și noi am putea câștiga câte ceva. Vindeau în piață jachete și pulovere tricotate, dar nu le făceau ele, ci angajau persoane care știau să tricoteze și le dădeau materialul și andrelele. Erau andrele din lemn, nu din metal, așa cum eram obișnuită. Unele persoane făceau numai mânecile, altele tricotau fețele. Erau plătite cu bucata, dar plata era foarte mică, așa încât fiecare avea tot interesul să termine cât mai multe. Dacă mi-aduc bine aminte, plata era o marcă de ocupație pentru o mânecă. Dacă reușeai să faci într-o zi o mânecă, sau o față, câștigai o marcă, pentru care cumpărai în piață câțiva cartofi.Read more…