După absolvirea clasei a patra de liceu, ca elevă particulară la Liceul de fete Unirea din Tg. Mureş, părinţii mei au hotărât să mă trimită la Bucureşti la Institutul Anglican Speranţa, din str. Negustori nr.6 unde funcţiona un curs deRead more…
Eva Szmuk: O ŞCOALĂ ENGLEZEASCĂ în BUCUREŞTI-ul ANTEBELIC
După absolvirea clasei a patra de liceu, ca elevă particulară la Liceul de fete Unirea din Tg. Mureş, părinţii mei au hotărât să mă trimită la Bucureşti la Institutul Anglican Speranţa, din str. Negustori nr.6 unde funcţiona un curs deRead more…
Mihai Eisikovits: EU, TĂIETOR de LEMNE
Pe străzile din preajma oborului de vite din Gherla se deschiseseră prăvălii care vindeau materiale şi unelte căutate de ţărani. Un evreu, pe nume Saiovits, avea un depozit de produse lemnoase de tot felul, care nu lipseau din curţile gospodarilor,Read more…
Mihai Eisikovits: EU, TĂIETOR de LEMNE
Pe străzile din preajma oborului de vite din Gherla se deschiseseră prăvălii care vindeau materiale şi unelte căutate de ţărani. Un evreu, pe nume Saiovits, avea un depozit de produse lemnoase de tot felul, care nu lipseau din curţile gospodarilor,Read more…
Daniel Löwy: DUMAPOSTA – POŞTA TAIFAS
Poşta Taifas n-a fost o „instituţie” specific evreiască, ci un fenomen tipic clujean, o societate reunită în jurul unei ”mesei rezervate”, în spiritul dialogului deschis, al diversităţii de idei, reprezentând polemica lipsită de prejudecăţi şi promovând schimbul şi fluxul de idei, într-o Europă pornită într-un derapaj iremediabil spre dreapta. M-am referit la Dumaposta (Poşta Taifas) şi într-un eseu de-al meu despre evreii clujeni [Löwy D., AKis Szamostól a Potomac-ig, (de la Someşul Mic la Potomac), Stockholm, Editura EKE, 2004], prezentând câţiva membri însemnaţi ai acestei societăţi, însă am fost surprins s-o regăsesc, chiar sub denumirea Dumaposta, şi în primul volum al Lexiconului Literaturii Maghiare din România [Romániai Magyar Irodalmi Lexikon] [1]. Cine şi-ar fi imaginat că această masă rezervată – cunoscută mai degrabă ca un forum de dispută – figurează într-un lexicon literar?! Probabil, explicaţia rezidă în faptul că majoritatea acestei societăţi era alcătuită din condeieri profesionişti.Read more…
Evi Szmuk: FAMILIA SZMUK (scurt istoric)
Din câte cunosc doi frați Schmuck au ajuns în Maramureș la începutul secolului al 19-lea, de undeva din Galiția. Prezentându-se la autorități (sau fiind prinși, cine știe) care s-au uitat la actele redactate în poloneză (unde grupul de litere szRead more…
Evi Szmuk: TRAGEDIILE FAMILIEI NOASTRE
În septembrie 1944 unitățile Armatei Roșii au intrat în orașul Gheorgheni, părăsit de populație. Însă în urma contraatacului trupelor germane și maghiare pe tot frontul din Transilvania, în jur de 50 de ofițeri ai Armatei Roșii strânși într-o curte auRead more…
Anul 1968. Arestarea mamei şi lupta pentru eliberarea ei.
Începutul anului 1968 fusese de bun augur pentru noi . Aveam deja un bebeluş adorabil în vârstă peste un an şi primisem un apartament nou cu două camere, în blocul din apropierea intrepriderii unde lucram. Soţia era medic la oRead more…
AMINTIRI DE FAMILIE
Avram Toivi Avram Toivi, tatăl meu, a văzut lumina zilei în anul 1896, pe stradă Doi Grăniceri din oraşul Fălticeni. Interesantă este povestea numelui de familie. Tatăl sau se numea Toivi Herșcovici. A avut cinci copii. Când i–a declarat laRead more…
File din romanul vieţii mele (I) – Familia tatei
Sunt încredinţată că întâlnirile nu sunt niciodată întâmplătoare şi acest lucru a fost dovedit şi în această primăvară când – prin mijlocirea unei foste colege de facultate Erica (Sieber) Anghel (din Germania) – am întâlnit-o pe fosta ei colegă de clasă şi bună prietenă din adolescenţa petrecută la Arad, Hava (Shaffer) Oren stabilită în Israel. Din prima clipă am discutat ca două cunoştinţe vechi – colege de generaţie şi de prietenie cu Erica – şi în scurta după amiază petrecută împreună, Hava mi-a povestit că mama ei îşi scrisese amintirile în limba germană, ea le tradusese în engleză dar crede că ar fi interesante şi pentru cititorii Revistei Baabel. În curând mi-a trimis textul amintirilor (traduse în limba română) pe care le-am citit pe nerăsuflate. Poveştile cuprinse în memoriile medicului Erika Shaffer – pe care le veţi putea citi în revista Baabel în mai multe episoade – reflectă destinele emblematice ale evreilor trăitori în Bucovina fie ei negustori, muncitori, ţărani sau intelectuali, de-a lungul unui secol scurt şi tragic: al XX-lea.Read more…
Amintiri despre soţii Rosenfeld – medicii evrei din Gheorgheni
La Gheorgheni erau doi medici evrei Endre și Jolán Rosenfeld. S-au stabilit în oraș după obținerea diplomelor – el medic internist, ea stomatolog. Erau deosebit de apreciați – ceea ce se vedea şi prin pacientura mereu crescândă. După câțiva ani de stat cu chirie în mijlocul orașului, și-au construit o casă cu etaj, parterul fiind dedicat locuinței, iar etajul cabinetelor medicale, ale asistentelor precum și sălii de așteptare, mereu plină…Read more…
50 de ani de când am revăzut fostul Ghetou din Djurin
Prima excursie pe care am făcut-o în fostul URSS, în 1961, a fost cu gândul că poate ar exista pe parcurs posibilitatea de a mă abate din drumul propus, Kiev- Leningrad-Moscova, drum făcut cu trenul, și să ajung cel puțin la Moghilev în căutarea mormintelor. Dar atunci excursiile se făceau cu un pașaport colectiv, pe listă, și o evadare era imposibilă. Din acest motiv, în 1967 am căutat și găsit o modalitate de a ajunge la Chișinău, capitala republicii moldovenești, mai aproape de Ucraina și deci de Moghilev. Prin mijlocirea scriitorului de limbă idiș Ludovic Brukștain, originar din Sighet, prieten al soțului meu, am obținut o invitație pentru 10 zile la Chișinău, de la un cunoscut de al lui din copilărie, urmând ca și eu să-i trimit o invitație pentru București. În luna septembrie, am pornit singură în necunoscut, într-un oraș străin, la oameni necunoscuț,i cu ferma convingere că va fi posibil să ajung în acest interval la Moghilev și Djurin. Read more…
Amintiri despre familie- fragmente
în casa bunicilor, am găsit întotdeauna o atmosferă specifică unei oaze de liniște și pace de unde de fiecare data când plecam, aveam cu mine un plus de noi cunoștințe pe care mi le dăduse bunicul și bunica. Într-o asemenea atmosferă și de relații deosebit de bune cu toți vecinii, prietenii și cu toate autoritățile locale, s-au născut și au crescut copiii bunicilor de la Buzău. Tata a avut încă trei frați: Iacob, Ozias și Morice. Când tata a terminat studiile de liceu, obiceiul sistemului de învățământ era ca înainte de bacalaureat fiecare elev să pregătească o lucrare pe o temă pe care și-o alegea singur. Tata și-a luat ca temă subiectul: Există Dumnezeu? Și-a scris lucrarea și a predat-o profesorului care conducea examenul de bacalaureat. Într-o zi înainte de bacalaureat, profesorul s-a întâlnit cu bunicul Șimon pe stradă, și au avut un dialog scurt, pe care aflându-l, îl reproduce mai jos:Read more…
Adio Românie, pământ părintesc! (I)
Integrarea mea rapidă în sistemul școlar românesc a fost ajutată mult și de dispariția rapidă a penarului meu de piele, a gumei albe de șters Koh-I-Noor cu elefant, a compasului din metal solid nichelat, fără creion de lemn cu gheară, și a stiloului cu pipetă. Toate astea era accesorii standard la şcoala rusească din Praga și chiar la școlile cehești. N-am aflat niciodată cine mi-a pus în buzunarul hainei un bilețel mototolit cu niște versete de mare talent, afecțiune si înțelepciune, pe care nu le-am uitat nici până în ziua de azi “De mai aduci la școală șmecherii din astea jidovești, poți și tu sula să mi-o belești”. Prin acest mesaj, înțelegerea mea a naturii umane în general și a invidiei în special s-a îmbunătățit substanțial. M-am gândit de multe ori dacă și cum s-ar fi modificat mesajul de pe bilețel, dacă eram, să zicem, finlandez?Read more…
O emigrație improvizată și primul an petrecut în Germania
În aprilie 1970 am părăsit împreună cu mama Viena cu trenul de noapte. Mama mai avea o singură rudă în viață, pe bătrânul Sándor-bácsi, care locuia la Budapesta, acolo unde adepții „Crucilor cu săgeți” i-au împușcat singurul fiu și l-au aruncat în Dunăre. Când mama i-a spus că nu mai plecăm în Australia, ci în Germania, el a declarat că rupe relațiile cu noi. Împotrivirea lui era o lovitură destul de serioasă și în același timp neașteptată – pe noi ne critica, în vreme ce el însuși trăia mai departe în mijlocul ucigașilor fiului său. Ca urmare a acestei discuții eram destul de deprimați când ne-am urcat în trenul spre Frankfurt, prima oprire pe drumul emigrației noastre modificate la repezeală. Acest pas era necesar pentru că tatăl meu aflase pe neaștepate că diploma lui nu va fi recunoscută în Australia. Am optat pentru metropola de pe Main pentru că abia cu o săptămână în urmă tatăl meu s-a întâlnit acolo cu un fost coleg de școală, ca să se sfătuiască cu el asupra unei posibile emigrări în Germania. Informațiile fiind atrăgătoare, el ne-a telegrafiat să venim imediat cu tot calabalâcul: șase valize, câțiva saci uriași și două lăzi de tablouri pe care intenționam să le vindem, dar nu am reușit niciodată.Read more…
La Buchenwald, pe Appellplatz
În fiecare an, la 11 aprilie, avea loc Întâlnirea Buchenwaldiştilor, un eveniment important de care am luat cunoştinţă încă din copilărie, dar la care aveam să particip abia peste decenii, când îi ţineam locul tatei, care nu mai era printre noi…A fi buchenwaldist însemna nu numai să fi trăit experienţa dramatică a lagărului de concentrare nazist, ci şi de a fi făcut parte dintr-un colectiv în care primau solidaritatea şi ocrotirea celor vulnerabili, în faţa animalicei lupte pentru supravieţuire. Însemna să împărtăşeşti idealurile antifasciste şi să respecţi întreaga viaţă cele cuprinse în Jurământul de la Buchenwald depus de cei douăzeci de mii de supravieţuitori, adunaţi pe Appellplatz, de îndată după eliberare, când încă războiul nu se încheiase. An de an am marcat ziua de 11 Aprilie, la Cluj, şi abia acum, în primăvara lui 2019, am ajuns să trăiesc emoţiile acestei aniversări la Buchenwald, pe Appellplatz. Şi nu oricum, ci alături de doi oameni foarte apropiaţi…Read more…
Răsfoind prin Arhivele Kunilor
Una din marile mele plăceri este să-mi pun ochii minții la muncă grea, nu numai să privească, ci să și vadă, căci este mult de văzut și de amintit. Partea delicată este ce să fac cu rezultatele introspecției, să le țin doar pentru mine, sau să le împărtășesc și altora? Depinde. Am constatat că adesea cititorul sau ascultătorul inteligent se ridică deasupra amuzamentului oferit de bârfă, care oricum este de scurtă durată și se concentrează pe învățăturile din experiența altora.Recent am avut timp și interes să explorez mai detaliat viața mea și a familiei mele și să o re-evaluez cu mintea de azi. Am răsfoit albume vechi de fotografii, însemnări, jurnale, scrisori… Cine mai are timp pentru așa ceva?! Sursa cea mai importantă de informații este totuși memoria, care se estompează cu timpul, dar menține și insule izolate de o prospețime surprinzătoare. Am dat recent peste o poză a bunicului meu după tată, Emanuel Kun, pentru noi Mano Otata. Era originar din Transilvania săsească, a locuit la Mediaș și Sighișoara și întreaga familie avea cultura și limba maternă germană. Era un om deosebit, original și foarte întreprinzător. Deși avea o educație formală limitată, era inteligent și avea talent de orator și de leader.Read more…
Ziaristică
Articolul doamnei Eva Galambos despre “petecul de hârtie” care i-a schimbat cursul vieții și cariera, o urmare a unui articol asemănător din 2013, îndrumând-o spre Facultatea de Ziaristică din București, mi-au stârnit propriile amintiri de la aceeași facultate, unde după cum se pare am fost colegi. Spun “se pare”, deoarece nu mi-o amintesc cu precizie. Poate că este o problemă de vârstă, sau poate ne învârteam în cercuri diferite. Când dumneaei își începea studiile, eu eram în anul trei. Trebuie să recunosc însă că amintirile mele sunt cu totul diferite. Eu nu îmi amintesc de lecții de echitație sau de alte activități sofisticate oferite la facultate. Marea majoritate a colegilor mei erau săraci, sau foarte săraci. Trăiau în cămine studențești mizerabile, sau în camere împreună cu alți colegi, împărțind uneori chiar patul. Mâncam la cantina studențească, doi sau trei pe același bon.Read more…
Întâmplări cu cafea
Îmi place mirosul de pâinii prăjite, al cartofilor copţi în cuptor, parfumul portocalelor într-o zi înzăpezită. Într-o vreme, când locuiam în apropierea Fabricii de Bere Ursus, nu ratam niciodată să mă sui pe o piatră, ca să ajung în dreptul unui geamlâc întotdeauna întredeschis, prin care se vedeau butoaiele aşezate rânduri-rânduri şi se simţea adierea, uşor înţepătoare, a berii proaspete. Dar nimic nu mi-a plăcut – niciodată – mai mult decât să adulmec cafeaua aburindă din ceaşcă sau aroma unui pachet de cafea abia început. Probabil că este o plăcere… congenitală dacă mă gândesc că mama a devenit cafegioaică pe vremea când era gravidă cu mine. În timpul primilor ani ai copilăriei mele nu ţin minte să fi avut în casă altfel de cafea decât cea cu lapte, făcută din surogat (Enrilo), pentru care se stătea la cozi lungi, la „Alimentara”. Apoi tata s-a dus la doctorat, la Moscova, şi când venea acasă, în vacanţă, aducea cafea boabe verde, din care le împărţea cu dărnicie şi prietenilor apropiaţi. Cafeaua verde era prăjită cu multă atenţie într-o tigaie specială, până când boabele căpătau o nuanţă brună (cafenie), începeau să „transpire” şi răspândeau aroma aceea irezistibilă, exotică şi totuşi cunoscută parcă dintr-o altă viaţă. Read more…
Atachi, începutul coşmarului
Se spune că bătrânii trăiesc în trecut pentru că nu au viitor. Așa mi se întâmplă mie. Trează, ore în șir, sau în vis, îmi apar frânturi din trecut, în special cele trăite în deportare. Cred că acest lucru li se întâmplă și altora, dar poate că ei nu simt nevoia să-l împărtășească. Relativ recent am scris despre Câmpulung, orașul din care am fost deportată, sau mai bine zis alungată. Prima oprire mai lungă în drum spre Transnistria a fost la Atachi, (în ucraineană Otaci), pe malul drept al Nistrului, în actuala republică Moldova. Nu am intenția să repet ce am scris în jurnalul meu, devenit carte după 50 de ani, (Jurnal de ghetou). Vreau să vă relatez prin filtrul anilor mulți care au trecut de atunci cum am resimțit primul popas în drum spre Transnistria. Coborârea din tren m-a pus în fața unei realități pe care nu mi-aș fi putut-o închipui niciodată: ploaie rece, noroi și soldați români înarmați cu puști ne păzeau și ne grăbeau să coborâm din tren. Și unde să ne adăpostim? Așezarea părea pustie, nu se zărea niciun localnic, dintre casele care mai stăteau, majoritatea erau fără acoperișuri, parcă trecute printr-un incendiu și pline de evrei deportați la fel ca noi, dar veniți înaintea noastră: rădăuțeni, suceveni. Parcă erau acolo toți evreii din Bucovina de sud. Cu mare greutate am găsit și noi o casă fără ferestre și uși, parțial și fără acoperiș, în care să ne ferim de ploaia rece de toamnă. Oare ce se întâmplase cu cei care au locuit în acele case?Read more…