După absolvirea clasei a patra de liceu, ca elevă particulară la Liceul de fete Unirea din Tg. Mureş, părinţii mei au hotărât să mă trimită la Bucureşti la Institutul Anglican Speranţa, din str. Negustori nr.6 unde funcţiona un curs deRead more…
Eva Szmuk: O ŞCOALĂ ENGLEZEASCĂ în BUCUREŞTI-ul ANTEBELIC
După absolvirea clasei a patra de liceu, ca elevă particulară la Liceul de fete Unirea din Tg. Mureş, părinţii mei au hotărât să mă trimită la Bucureşti la Institutul Anglican Speranţa, din str. Negustori nr.6 unde funcţiona un curs deRead more…
Mihai Eisikovits: EU, TĂIETOR de LEMNE
Pe străzile din preajma oborului de vite din Gherla se deschiseseră prăvălii care vindeau materiale şi unelte căutate de ţărani. Un evreu, pe nume Saiovits, avea un depozit de produse lemnoase de tot felul, care nu lipseau din curţile gospodarilor,Read more…
Mihai Eisikovits: EU, TĂIETOR de LEMNE
Pe străzile din preajma oborului de vite din Gherla se deschiseseră prăvălii care vindeau materiale şi unelte căutate de ţărani. Un evreu, pe nume Saiovits, avea un depozit de produse lemnoase de tot felul, care nu lipseau din curţile gospodarilor,Read more…
Daniel Löwy: DUMAPOSTA – POŞTA TAIFAS
Poşta Taifas n-a fost o „instituţie” specific evreiască, ci un fenomen tipic clujean, o societate reunită în jurul unei ”mesei rezervate”, în spiritul dialogului deschis, al diversităţii de idei, reprezentând polemica lipsită de prejudecăţi şi promovând schimbul şi fluxul de idei, într-o Europă pornită într-un derapaj iremediabil spre dreapta. M-am referit la Dumaposta (Poşta Taifas) şi într-un eseu de-al meu despre evreii clujeni [Löwy D., AKis Szamostól a Potomac-ig, (de la Someşul Mic la Potomac), Stockholm, Editura EKE, 2004], prezentând câţiva membri însemnaţi ai acestei societăţi, însă am fost surprins s-o regăsesc, chiar sub denumirea Dumaposta, şi în primul volum al Lexiconului Literaturii Maghiare din România [Romániai Magyar Irodalmi Lexikon] [1]. Cine şi-ar fi imaginat că această masă rezervată – cunoscută mai degrabă ca un forum de dispută – figurează într-un lexicon literar?! Probabil, explicaţia rezidă în faptul că majoritatea acestei societăţi era alcătuită din condeieri profesionişti.Read more…
Evi Szmuk: FAMILIA SZMUK (scurt istoric)
Din câte cunosc doi frați Schmuck au ajuns în Maramureș la începutul secolului al 19-lea, de undeva din Galiția. Prezentându-se la autorități (sau fiind prinși, cine știe) care s-au uitat la actele redactate în poloneză (unde grupul de litere szRead more…
Evi Szmuk: TRAGEDIILE FAMILIEI NOASTRE
În septembrie 1944 unitățile Armatei Roșii au intrat în orașul Gheorgheni, părăsit de populație. Însă în urma contraatacului trupelor germane și maghiare pe tot frontul din Transilvania, în jur de 50 de ofițeri ai Armatei Roșii strânși într-o curte auRead more…
Excepţii care nu întăresc regula
Pentru a vă lămuri în privința Holocaustului pogorât asupra evreilor europeni în urma programului de exterminare inițiat și pus în aplicare de către Hitler vă rog să deschideți site-ul Yad Vashem de pe calculator. A fost o tragedie fără marginiRead more…
RUGĂCIUNE la BISERICA ANGLICANĂ, IUNIE 1940
Am mai relatat că făcusem două clase la București la Institutul Anglican Speranța, între anii 1938-1940. Aveam trei profesoare englezoaice, trei germane, o franțuzoaică. Purtam uniformă. Elevele, în majoritatea lor, eram evreice.
Întâlnire cu prima iubire a Mamei
De puţine ori am fost mai emoţionantă decât în toamna lui 1996, în Israel, când îl aşteptam – în locuinţa unor foarte buni prieteni din Ramat Gan – pe cel de care Mama fusese îndrăgostită la vârsta de 13 ani. Povestea lor de iubire am aflat-o din relatările Mamei şi mi se părea atât de nedrept modul în care se întrerupsese încât îmi propusesem să forţez un epilog, fie el şi după 51 de ani. Mama s-a măritat cu tata, din dragoste, la 15 (cincisprezece) ani şi jumătate, în vara anului 1946. Au trăit împreună 53 de ani şi în tot acest răstimp am simţit între ei vibraţia iubirii, i-am văzut respectându-se şi, mai ales, râzând cu poftă împreună. A fost o căsnicie durabilă pentru că s-au îndrăgostit de foarte tineri (tata avea 23 de ani şi mama 15), au înfruntat greutăţile vieţii şi s-au desfătat cu bucuriile ei, şi-au făcut un viitor şi au devenit oameni respectaţi, s-au modelat unul după altul, pentru a desăvârşi şi a păstra armonia dintre ei. Au existat desigur şi tensiuni şi frecuşuri, uneori se certau, dar niciodată nu se duceau la culcare fără să se fi împăcat.Read more…
Amintirile bunicului meu, Moses Zwecker (III)
Acest text se bazează pe niște notițe scrise in limba germană de bunicul meu, Moses Zwecker, în 1976, la vârsta de 80 de ani. Lucrarea e neterminată. La scurt timp după moartea lui, mama mea a adunat și a editat fragmentele. Iar eu am tradus textul în engleză in 2004 și in română în 2016.Read more…
Copilărie la Opera din Bucureşti
Mama lucra la opera din București: cosea costume, repara costume, ajusta costume și cred că și visa costume. Costumele m-au fascinat și pe mine încă de atunci și astfel într-o zi, m-am trezit croind și cosând rochițe pentru fetița mea, cu toate că nu învățasem acest lucru.Pe vremea aceea nu existau grădinițe. “Grădinița” mea a fost opera din București unde o însoțeam pe mama de dimineața până seara. La 4 ani am avut primul rol în copilul din “Madame Butterfly”, iar mai târziu, multe alte roluri de figurație în diverse opere.Read more…
Etape în studiul limbilor străine.
Educatorii mei din copilărie au încercat să mă înveţe germana, iar cei din perioada şcolară şi universitară ceva franceză şi foarte multă rusă. La vârsta fragedă de 3 – 6 ani, în Ploiești, pe str. Rudului, am început ”studiul” limbii germane cu d-ra Buton. În Brasov am continuat frecventând grădinița de limba germană de pe str. Hirsch şi conversând cu d-na Neiger, proprietăreasa noastră din str. Carmen Silva, doamnă care nu știa o boabă românește. Părinţii discutau uneori în idiş, atunci când erau interesați să nu înţeleg conversaţia, situaţie care a dus în mod contradictoriu la înţelegerea parţială a limbii lui Şalom Alehem în care se prezentau spectacolele de la TES.Read more…
Palma Stern – Amintiri (IV)
Într-o dimineață deținuții nu au fost scoși la lucru, în birouri au fost date jos portretele mareșalului Antonescu, în unele locuri chiar și cele ale regelui. Două-trei zile a domnit o atmosferă ciudată, paznicii fiind mai prietenoși ca înainte. Încolo n-am știut nimic. Apoi toți puşcăriaşii au fost scoşi în curte şi ni s-a făcut cunoscut că România a denunţat alianţa cu Puterile Axei şi a trecut de partea Aliaţilor. Această comunicare ne-a parvenit absolut pe neaşteptate. Imediat după aceea s-a citit lista deţinuţilor şi a faptelor comise de fiecare; unii au fost trimişi la dreapta, alţii la stânga. Ținând seama de numărul nostru mare, treaba a ţinut ore în şir. În orice caz era clar că împărţirea în două grupe înseamnă pentru unii libertatea, iar pentru ceilalţi continuarea detenţiei. Condamnaţii politici, falsificatorii de acte, purtătorilor de acte false, cât şi cei condamnaţi pentru spionaj au putut părăsi închisoarea încă în aceeaşi zi. Fără să stau pe gânduri mi-am strâns cele câteva lucruşoare şi am luat-o spre ieşire. Trebuia să trec pe la direcţiune, unde mă aştepta Ionel Pop. El venise vrând să fie primul care îmi iese în întâmpinare și ne-am felicitat reciproc. El făcuse parte din delegaţia care tratase cu ruşii întoarcerea armelor împotriva nemţilor. Mi-am luat rămas bun de la director, care mi-a sărutat mâna (tempora mutantur!). Deci acestea au fost „lucrurile mari în pregătire” pomenite de avocat după proces!Read more…
UN SECOL fără un sfert
Vom comemora anul viitor 75 de ani de la deportarea evreilor din Transilvania de Nord
Mama ar fi împlinit 114 ani la 7 august. Mai sunt câțiva ani până va împlini 120 de ani, în sufletul și în memoria mea – desigur dacă eu voi apuca să trăiesc această împlinire. Vi se pare stranie și ireverențioasă această asociere? Eu știu că ea va muri de tot și de adevărat doar odată cu mine. Căci de când m-a născut ea a trăit doar pentru mine și prin mine. Și am uneori senzația că mai trăiește și împărtășește bucuriile și disperările mele. Până în ultima clipă a vieții ei binecuvântate a fost cu mine. A murit în brațele mele, chinuită, căci la vârsta de 83 de ani a dat peste ea un cancer nemilos și necruțător. A îndurat cu seninătatea ei născută în liniștea satului unde a copilărit, barbaria unui tratament atunci încă și mai neputincios. Acum se odihnește în liniștita Casă a Vieții (Beth HaHaim) a evreilor din Brașov, așteptându-și fiul. Să nu fie în acest cimitir singura din familia ei cândva numeroasă, ale cărei morminte sunt risipite în lume sau… nu sunt deloc.Read more…
1980 – Primele trei luni în Țara Sfântă.
În primele luni ale anului 1980, nou venit în Țara Sfântă, am abordat imediat, printre alte urgențe, cercetările pentru obținerea unui loc de muncă. În dificila acțiune am comis un număr de erori din care trebuie să amintesc: 1. Am întocmit un Curriculum Vitae adăugând, în afara studiilor și a câtorva proiecte importante (informații absolut necesare) și alte detalii care s-au dovedit literalmente nocive. Spre exemplificare am menționat lucrările pentru doctorat, lista comunicărilor la sesiuni tehnico-științifice, deplasările peste hotare în interes de serviciu, cartea de specialitate publicată în România și Polonia, premiile naționale și internaționale primite de proiectele mele, decorații, emisiunea TV “Prim Plan”, precum și alte deșertăciuni de aceeași natură. Acest CV eronat, m-a transformat într-un “overqualified”Read more…
Curcanul
Tatăl meu nu mi-a lăsat moștenire nimic decât simțul umorului. Şi pentru asta sunt recunoscător. A fost luat de lângă mine când aveam aproape șapte ani, în Duminica Pogromului din 41 şi nu l-am mai văzut. Înainte de război am crescut la Răducăneni, de unde s-au tras ai mei şi unde au trăit de câteva generații în relativă liniște până ne-au alungat în preajma războiului. Raducăneniul, aşa cum mi-l amintesc eu, era un orășel liniștit, așezat în nordul Moldovei, la 40 de kilometri depărtare de Iași. Era populat de vreo 300 de familii de evrei care se îndeletniceau cu tot felul de meșteșuguri şi negoț, cu care împlineau nevoile țăranilor din satele înconjurătoare. Erau croitori, cizmari, dogari. Mai era şi un fierar care făurea potcoave cu care potcovea caii şi repara căruțele care se stricau adesea pe drumurile desfundate şi pline de noroi. La Răducăneni se înfiripase o tradiție ca de sărbătoarea de Purim fiecare familie să aibă la masă un curcan. Cu mult înainte de sărbătoarea de Purim – aşa povestește mama – tatăl meu a făcut rost de o frumusețe de curcan…Read more…
Viața în alb și negru, dar nu numai
Răsfoiesc un album vechi cu fotografii în alb-negru și îmi aduc aminte de un vers dintr-o poezie a Anei Blandiana: „Țin timpul în mâini ca pe niște cireșe roșii, rotunde”. Iată-mă la vreo trei ani, într-o bluză de marinar, în brațele lui Kaicsa néni, dădaca mea. Femeia care privește din fotografii nu era frumoasă, dar mie îmi plăcea foarte mult. În altă fotografie părinții mă îmbrățișează, iar eu privesc victorios, parcă aș vrea să le spun că viața are sens și că e frumoasă, chiar după ce au trecut prin infernul lagărelor naziste. Iată și copiii de pe strada Rákoczi 72, unde am locuit timp de douăzeci și cinci de ani, și cu care am avut o copilărie ca-n povești. Cu doi dintre ei am rămas prieteni toată viața, îi văd adesea în realitate, nu numai în poze. Read more…
Anul întâi de medicină la Iași
Exact la un an după revenirea din deportare, după ce am dat în lichidare la liceul evreiesc din Botoșani clasa a VII-a și a VIII-a de liceu, apoi bacalaureatul în februarie 1945 (prima sesiune după 23 August), am plecat la Iași, la facultate. Războiul încă nu se sfârșise și facultatea de medicină s-a redeschis la 1 mai 1945 – nu știu dacă a fost la cererea viitorilor studenți. Pentru România războiul se sfârșise. Numeroșii tineri demobilizați, cei care nu au putut învăța din cauza legilor rasiale și au învățat la liceul evreiesc, cei care au fost la muncă obligatorie și cei care s-au întors din deportare ca și mine, am fost scutiți de concursul foarte greu de admitere la facultatea de medicină, până azi spaima celor care vor să devină medici. Nu aș fi putut face față unui concurs. Numărul de studenți era foarte mare, cred că erau vreo 700, total neobișnuit pentru anul întâi. Nu m-am mirat să găsesc printre studenți și foste colege la Botoșani, de când am fost dată afară din liceu. Am întâlnit chiar pe unul dintre cei care au făcut percheziția la noi acasă, la Câmpulung, în acea zi vestită de Yom Kipur. Read more…
Persecuţii rasiale (I). O scrisoare de recomandare din 1942 şi autorul ei: inginerul Malek
Într-un final, am decis să depun şi eu cererea pentru obţinerea indemnizației prevăzute de Legea din 4 iunie 154/2021, pentru urmaşii persoanelor persecutate, din motive etnice, în timpul regimurilor instaurate în România cu începere din 6 septembrie 1940 şi până în 6 martie 1945. În perioada mai 1944 – aprilie 1945 tata a fost deportat la Auschwitz şi Buchenwald, dar anterior fusese în detaşamentul de muncă pentru evrei al armatei maghiare. Dacă pentru detenţia din lagărele naziste aveam documente, pentru perioada din detaşamentul de muncă nu am putut obţine nicio dovadă. Atât arhivele statului ungar, cât şi arhivele armatei din Ungaria au răspuns negativ cererii mele, argumentând că toate actele s-au pierdut în învălmăşeala şi dezordinea retragerii armatei maghiare din Transilvania de Nord. Un prieten mi-a spus că ar trebui să existe o consemnare în acest sens în carnetul de muncă al tatei. Într-adevăr, în carnetul său de muncă sunt consemnate atât perioada deportării, cât şi cea anterioară care figurează ca „persecuţie rasială” şi nu ca detaşament de muncă. În mod interesant, în cererea pentru beneficiarii legii care priveşte drepturile acordate urmaşilor celor care au suferit de persecuţii etnice nu figurează explicit această persecuţie! Deci slabe şanse ca eu – în calitate de urmaş – să mai beneficiez de vreo indemnizaţie pentru perioada sept. 1942 – mai 1944, însă curiozitatea jurnalistului m-a îndemnat să încerc să reconstitui acest răstimp din ceea ce aveam la dispoziţie; câteva scrisori şi cărţi poştale din anii 1942-1943, salvate din Holocaust graţie lui József Kántor, colegul tatei de la Uzina Dermata, căruia i-a încredinţat, înainte de plecare, fotografiile, scrisorile şi bicicleta. Printre cele câteva scrisori primite de tata de la părinţii săi (bunicii mei pieriţi la Auschwitz), am descoperit un petec de hârtie îngălbenită, pe care figurau câteva rânduri de recomandare, aşternute cu un scris şi o semnătură total necunoscute mie.Read more…