După absolvirea clasei a patra de liceu, ca elevă particulară la Liceul de fete Unirea din Tg. Mureş, părinţii mei au hotărât să mă trimită la Bucureşti la Institutul Anglican Speranţa, din str. Negustori nr.6 unde funcţiona un curs deRead more…
Eva Szmuk: O ŞCOALĂ ENGLEZEASCĂ în BUCUREŞTI-ul ANTEBELIC
După absolvirea clasei a patra de liceu, ca elevă particulară la Liceul de fete Unirea din Tg. Mureş, părinţii mei au hotărât să mă trimită la Bucureşti la Institutul Anglican Speranţa, din str. Negustori nr.6 unde funcţiona un curs deRead more…
Mihai Eisikovits: EU, TĂIETOR de LEMNE
Pe străzile din preajma oborului de vite din Gherla se deschiseseră prăvălii care vindeau materiale şi unelte căutate de ţărani. Un evreu, pe nume Saiovits, avea un depozit de produse lemnoase de tot felul, care nu lipseau din curţile gospodarilor,Read more…
Mihai Eisikovits: EU, TĂIETOR de LEMNE
Pe străzile din preajma oborului de vite din Gherla se deschiseseră prăvălii care vindeau materiale şi unelte căutate de ţărani. Un evreu, pe nume Saiovits, avea un depozit de produse lemnoase de tot felul, care nu lipseau din curţile gospodarilor,Read more…
Daniel Löwy: DUMAPOSTA – POŞTA TAIFAS
Poşta Taifas n-a fost o „instituţie” specific evreiască, ci un fenomen tipic clujean, o societate reunită în jurul unei ”mesei rezervate”, în spiritul dialogului deschis, al diversităţii de idei, reprezentând polemica lipsită de prejudecăţi şi promovând schimbul şi fluxul de idei, într-o Europă pornită într-un derapaj iremediabil spre dreapta. M-am referit la Dumaposta (Poşta Taifas) şi într-un eseu de-al meu despre evreii clujeni [Löwy D., AKis Szamostól a Potomac-ig, (de la Someşul Mic la Potomac), Stockholm, Editura EKE, 2004], prezentând câţiva membri însemnaţi ai acestei societăţi, însă am fost surprins s-o regăsesc, chiar sub denumirea Dumaposta, şi în primul volum al Lexiconului Literaturii Maghiare din România [Romániai Magyar Irodalmi Lexikon] [1]. Cine şi-ar fi imaginat că această masă rezervată – cunoscută mai degrabă ca un forum de dispută – figurează într-un lexicon literar?! Probabil, explicaţia rezidă în faptul că majoritatea acestei societăţi era alcătuită din condeieri profesionişti.Read more…
Evi Szmuk: FAMILIA SZMUK (scurt istoric)
Din câte cunosc doi frați Schmuck au ajuns în Maramureș la începutul secolului al 19-lea, de undeva din Galiția. Prezentându-se la autorități (sau fiind prinși, cine știe) care s-au uitat la actele redactate în poloneză (unde grupul de litere szRead more…
Evi Szmuk: TRAGEDIILE FAMILIEI NOASTRE
În septembrie 1944 unitățile Armatei Roșii au intrat în orașul Gheorgheni, părăsit de populație. Însă în urma contraatacului trupelor germane și maghiare pe tot frontul din Transilvania, în jur de 50 de ofițeri ai Armatei Roșii strânși într-o curte auRead more…
TRISTA POVESTE A EVREILOR DIN GHEORGHENI
Tragediile nu se pot compara între ele. Fiecare cu pierderile, durerile sale…Dar pe mine mă doare în special ceea ce s-a întâmplat la Gheorgheni…În vara anului trecut am fost acolo, la inaugurarea unei plăci a evreilor din oraș pieriți înRead more…
ILUZIILE SPULBERATE ale MĂTUŞII RENKA
Povestea unui tipograf din Botoşani
Povestea mea se referă la un evreu din Botoşani care nu locuia în cartierul săracilor, dar nici între cei bogaţi. Eu am aflat-o cu totul întâmplător: În urmă cu câţiva ani, fiind în vizită în Israel, o bună prietenă mi-a dat un text care cuprinde foarte rezumativ biografia tatălui ei. Ea m-a rugat să-l citesc şi eventual să încerc să-l valorific. Este adevărat că m-am uitat foarte superficial prin el şi nu am realizat cât e de valoros este. Din întâmplare, mi-a căzut recent în mână şi socotesc că povestea este aproape emblematică pentru o mare parte dintr-o anumită categorie a populaţiei evreieşti a primei jumătăţi a secolului 20Read more…
Bunicii mei
Știu că toată lumea își adoră bunicii chiar mai mult decât pe părinți și că nu voi putea spune lucruri inedite, dar pentru că nu știu datele când au murit, socotesc 9 octombrie ziua morții lor, Jahrzeitul lor și-l voi comemora ca atare scriind ceva despre ei. De fapt bunicii mei au murit chiar în ziua deportării noastre, în clipa când au ieșit din casa lor unde-și petrecuseră toată viața lor modestă, crescându-și cei 7 copii așa cum s-au priceput mai bine.Read more…
Amintiri de la întâlnirile absolvenţilor de Medicină
Am început facultatea de medicină la Iași, în prima serie după război, în luna mai, 1945, primul an terminându-se în luna octombrie, adică numai după 5 luni. Eram foarte mulți studenți în această serie deoarece s-au adunat foști soldați, care s-au întors de pe front, mulți tineri evrei care întrerupseseră studiile din cauza legilor rasiale – cei mai mulți după ani de muncă obligatorie – și cei reveniți, ca mine, din ghetouri și lagăre, care pierduseră și ei 4 ani de studii. Tinerii evrei din București avuseseră norocul să li se echivaleze o parte din anii absolviți la institutele de învățământ evreiești care funcționaseră cu mari eforturi și sacrificii ,dar și cu foarte bună pregătire datorită profesorilor eminenți care au putut preda numai studenților evrei. Pentru mine, intrarea la medicină a fost o minune la care am putut accede numai pentru că a fost singura serie care nu a dat concursul obligatoriu. E sigur că nu aș fi reușit pentru că după cei 3 ani de ghetou trebuia să învăț din nou cum se învață. Cu mâna pe inimă pot afirma că în primul an de facultate nu m-am sculat dimineața mai târziu de ora 5 și nu m-am culcat mai devreme de ora 24.Read more…
Unchiul Sándor și pietrele de la crematoriu: familii pierite, familii reînviate
Aceasta este povestea a patru familii din Transilvania, Ezri și Ablakos (familia mea) și Grünfeld și Feldman (familia soției mele din partea tatei), originare din Marghita și Oradea, două orașe vecine din Transilvania. Istoria familiilor noastre continuă în sumbra perioadă a Holocaustului, apoi în Timișoara post-belică, unde ni s-au alăturat și familiile soției mele din partea mamei, Gömöri – Vásárhelyi și povestea continuă actualmente în Israel.Este o poveste atât de frecvent întâlnită la evrei în general și la evreii transilvăneni în particular, povestea evreilor care au trecut prin Holocaust și au supraviețuit.Read more…
Amintiri. Aleksikovo – Cernăuți – București. 1944-1946
Din al Doilea Război Mondial, cea mai mare și mai sângeroasă conflagrație din istorie, eu am amintiri frumoase. Din povestirile părinților știu că în vara lui ’41, când eu împlineam un an, Germania ataca Uniunea Sovietică, iar mareșalul ordona „Treceți Prutul!”. Tot atunci noi ne-am refugiat din Cernăuți cu unul din ultimele trenuri spre răsărit. Vagoanele erau supraaglomerate, tatăl meu, Dr. Josef Ehrenkranz, medic pediatru, a călătorit trei zile pe scara vagonului în timp ce soția lui, Leonore, cu un prunc în brațe (care eram eu) păzea cu strășnicie valijoara cu scutece, biberoane, alifii și medicamente pentru copil. Celelalte geamantane au fost furate de la bun început. În tren nu era apă. În stații se lua apă de la locomotivă, un lichid sălciu, ruginit, contaminat. Mai toți copiii s-au îmbolnăvit de dizenterie, unii au murit. Noi am coborât la Donețk, unde eu am nimerit la spital. Un alt refugiat, medic din Leningrad, m-a salvat cu niște sulfamide. Am rămas acolo câteva săptămâni. Pe tata l-au trimis să lucreze ca sanitar în mină. Dar cum frontul se apropia, ne-am continuat călătoria. Destinația stabilită pentru refugiații din vest (mai cu seamă evrei din Polonia, Ucraina, Bucovina, Basarabia) era de obicei Asia Centrală: Tașkent, Alma Ata… Noi însă ne-am oprit la Aleksikovo, o comună destul de mare, reședință de raion și nod de cale ferată, la vreo două sute de kilometri nord-vest de Stalingrad. (Azi Volgograd, v.att. hartă), pentru că aveau nevoie de medici. Acolo am petrecut anii războiului, de acolo datează primele mele amintiri.Read more…
Copiii din strada Pavel
La începutul secolului XX, marele romancier și dramaturg maghiar Franz Molnár a scris unul din cele mai frumoase romane pentru tineret ale tuturor timpurilor: „Băieții din strada Pál” (în maghiară A Pál útcai fiúk). De peste o sută de ani el a delectat generații de copii care creșteau la est de Viena. Inspirat de exemplul marelui maestru, la al cărui nivel nu voi ajunge din păcate niciodată, am ales un titlu asemănător. Numele străzii e practic același și articolul meu vorbește tot despre întâmplări pe care le-am trăit în copilărie, chiar dacă acestea s-au petrecut în alt loc, în altă perioadă și în alte împrejurări. Nu am aceleași pretenții literare, dar strada Pavel a existat cu adevărat, la fel și copiii de care mă leagă amintiri, unele vesele, altele mai puțin. Trebuie să fi fost prin 1965 când am părăsit în sfârșit locuința din fabrica Cotex, Oradea și ne-am mutat în primul nostru apartament normal, în strada Pavel (pe atunci Severinului) Nr. 29. Read more…
2 martie: sâmbăta în care se face apelul la memorie
Adeseori când mergeam cu mașina prin Maramureș obișnuiam să fredonez Beltz, Mayn Shetele Beltz…! ascultând povestea Oanei despre cum în copilărie, jucându-se cu copiii din sat pe colinele ce împrejmuiesc Ungurașul, a descoperit împreună cu ei „un cimitir evreiesc”. Dar astăzi nimeni din sat nu mai știe nimic de el și nici de evrei nu pare să-și mai amintească cineva. Și totuși…Sâmbăta zilei de 2 martie, ajunată cu același refren nostalgic de film, în care Moishe Oysher, cantorul evreu din SUA născut la Lipcani a debutat, îmi aduce monografia orașului Baia Sprie în față. Curios, îi propun Oanei să căutăm consemnări despre evreii locului. Read more…
Răsfoind o agendă telefonică de-acum 20 de ani
Un cititor al revistei Baabel a menționat ironic numărul mare al amintirilor, rememorărilor pe care le publicăm. Nu înțeleg ce rău este să alegi un astfel de subiect, fiecăruia dintre noi ne place să evocăm niște clipe frumoase sau mai puțin frumoase din viața noastră și să le împărtășim cititorilor în ideea că le va plăcea sau îi va interesa. Sigur, se întâmplă și contrariul, deși rareori, așa cum s-a văzut din reacția cititorului menționat.Și mie mi s-a întâmplat să mai aștern în Baabel câteva rânduri cu amintiri, nu prea des, fiindcă îmi place să trăiesc în prezent. Dar zilele trecute, când făceam ordine într-un dulap, ceea ce mi se întâmplă rar din lipsă de timp, am dat de un carnețel, o agendă telefonică veche de peste 20 de ani. Însemnările din ea – nu erau numai numere de telefon – mi-au făcut plăcere, amintindu-mi de o epocă frumoasă, interesantă și plină de entuziasm din viața mea.Read more…
Un petec de hârtie care mi-a schimbat viața (în bine)
Am mai scris în ”Baabel” cum am devenit ziaristă, (https://baabel.ro/2013/03/eva-galambos-cum-am-devenit-ziarista/) dar a existat un amănunt pe care atunci nu l-am amintit și datorită căruia am putut să-mi realizez visul și să mă pregătesc pentru această carieră. Am menționat atunci că cel care m-a îndrumat spre jurnalism a fost tatăl meu. El și-a dat seama că am înclinație, ușurință în scris și… fantezie și a ținut cont și de opinia profesoarei mele de română. Îmi povestea despre Facultatea de Ziaristică de la Sorbona, pe care o absolvise profesoara mea de franceză, doamna Ileana Mann. Visul meu era Parisul, dar la jumătatea anilor 50, când am absolvit liceul, nici nu putea fi vorba de așa ceva. Am găsit în schimb Facultatea de Ziaristică de la București, în cadrul Universității C.I.Parhon (așa se chema atunci Universitatea București) și am luat decizia neclintită că locul meu este acolo! n primăvara și vara anului 1955 am început să mă pregătesc pentru examenul de admitere. Am luat programa și m-am pus pe învățat. Erau materii la care eram bună, chiar foarte bună – română, istorie, limba rusă și Constituție – nu aveam nevoie de nicio meditație. Totuși, în paralel, sfătuindu-mă și cu părinții, m-am pregătit și pentru franceză; nu voiam să urmez Filologia ca să mă fac profesoară, ci Facultatea de traducători, pe-atunci exista așa ceva. Examenele se dădeau după 15 august, așa că spre 10 august m-am dus la București, singură. Cu câteva zile în urmă împlinisem 17 ani și mă consideram pe deplin matură…Read more…
Prima poezie publicată, prima dezamăgire, primii fani
Din perspectiva unei jumătăţi de secol trebuie să recunosc că în anii de şcoală generală eram un destoinic „pui de om nou”. Schimbarea s-a produs odată cu intrarea în clasa întâi, când am fost înscrisă la secţia română, deşi nu vorbeam nici o boabă româneşte. Până atunci trăisem în universul familial, într-o continuă navetă între casa de la periferie a familiei Friedmann, bunicii mei adoptaţi, cu un solid background cultural maghiar, şi locuinţa părinţilor mei, tineri supravieţuitori ai Holocaustului, de origine muncitorească, entuziaşti constructori ai lumii noi, dar care nu mă iniţiaseră în această acţiune mobilizatoare. Hrana mea spirituală consta din poveştile şi poeziile citite peste săptămână de către Bunica Erzsi şi duminică, de către tata. Bunica avea o ediţie princeps a poeziilor lui Petőfi, din 1884, care mă fascina cu coperta aurită şi ilustraţiile sugestive. Tata îl prefera pe Arany János, dar îmi citea cu plăcere şi din Ady Endre (din care nu înţelegeam mare lucru).Şcoala a venit „la pachet” cu iniţierea mea ideologică, pentru că acolo am auzit prima oară despre Partid, despre tovarăşii Gheorghe-Gheorghiu Dej, Ion Gheorghe Maurer şi Chivu Stoica. De altfel, pe peretele clasei erau expuse tablourile tuturor membrilor Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român şi le silabiseam numele de îndată ce am învăţat literele alfabetului.Am fost foarte mândră când am primit cravata roşie, iar din clasa a V-a am început să scriu versuri șchioape – evident – despre patrie şi partid.Read more…
Câmpulung, orașul în care m-am născut și pe care îl pot vedea numai în vis
N-am întâlnit oameni care să nu-și iubească orașul natal. Nu sunt eu o excepție. Dar după întoarcerea din deportare nu am mai călcat niciodată în Câmpulung și de atunci îl văd numai în vis. În ultimul timp, pentru problemele mele cu somnul, am recurs la un calmant care mă ajută și nu prea mai visez, așa că nu-mi mai văd orașul natal. Recent însă a apărut o știre despre o întâmplare din Gura Humorului, orașul vecin, și ea m-a făcut să mă gândesc, trează fiind, la orașul în care m-am născut și au reapărut din nou visele și orașul meu natal. Oare este la fel cum l-am lăsat în urmă cu 80 de ani, când am fost alungată? Cum o fi arătând acum? Sigur că nu l-aș recunoaște. Chiar dacă pe atunci era capitală de județ, străzile nu erau asfaltate și nu avea canalizare și apă curentă. O treime din populație erau evrei și asta mi se părea normal. Împreună cu sora mea și cu prietena mea Sarina Ionescu, și ea din Câmpulung, am încercat să ne amintim magazinele care erau în centrul orașului și am reușit să o facem chiar după foarte mulți ani. cum nu mai este niciun evreu la Câmpulung. A rămas numai cimitirul evreiesc, îmi închipui în ce stare este. Și totuși, când aud sau citesc ceva despre Câmpulung și despre satele învecinate, tresar. De fapt mi-e dor de copilăria și de tinerețea mea, asta o știu.Read more…