După absolvirea clasei a patra de liceu, ca elevă particulară la Liceul de fete Unirea din Tg. Mureş, părinţii mei au hotărât să mă trimită la Bucureşti la Institutul Anglican Speranţa, din str. Negustori nr.6 unde funcţiona un curs deRead more…
Eva Szmuk: O ŞCOALĂ ENGLEZEASCĂ în BUCUREŞTI-ul ANTEBELIC
După absolvirea clasei a patra de liceu, ca elevă particulară la Liceul de fete Unirea din Tg. Mureş, părinţii mei au hotărât să mă trimită la Bucureşti la Institutul Anglican Speranţa, din str. Negustori nr.6 unde funcţiona un curs deRead more…
Mihai Eisikovits: EU, TĂIETOR de LEMNE
Pe străzile din preajma oborului de vite din Gherla se deschiseseră prăvălii care vindeau materiale şi unelte căutate de ţărani. Un evreu, pe nume Saiovits, avea un depozit de produse lemnoase de tot felul, care nu lipseau din curţile gospodarilor,Read more…
Mihai Eisikovits: EU, TĂIETOR de LEMNE
Pe străzile din preajma oborului de vite din Gherla se deschiseseră prăvălii care vindeau materiale şi unelte căutate de ţărani. Un evreu, pe nume Saiovits, avea un depozit de produse lemnoase de tot felul, care nu lipseau din curţile gospodarilor,Read more…
Daniel Löwy: DUMAPOSTA – POŞTA TAIFAS
Poşta Taifas n-a fost o „instituţie” specific evreiască, ci un fenomen tipic clujean, o societate reunită în jurul unei ”mesei rezervate”, în spiritul dialogului deschis, al diversităţii de idei, reprezentând polemica lipsită de prejudecăţi şi promovând schimbul şi fluxul de idei, într-o Europă pornită într-un derapaj iremediabil spre dreapta. M-am referit la Dumaposta (Poşta Taifas) şi într-un eseu de-al meu despre evreii clujeni [Löwy D., AKis Szamostól a Potomac-ig, (de la Someşul Mic la Potomac), Stockholm, Editura EKE, 2004], prezentând câţiva membri însemnaţi ai acestei societăţi, însă am fost surprins s-o regăsesc, chiar sub denumirea Dumaposta, şi în primul volum al Lexiconului Literaturii Maghiare din România [Romániai Magyar Irodalmi Lexikon] [1]. Cine şi-ar fi imaginat că această masă rezervată – cunoscută mai degrabă ca un forum de dispută – figurează într-un lexicon literar?! Probabil, explicaţia rezidă în faptul că majoritatea acestei societăţi era alcătuită din condeieri profesionişti.Read more…
Evi Szmuk: FAMILIA SZMUK (scurt istoric)
Din câte cunosc doi frați Schmuck au ajuns în Maramureș la începutul secolului al 19-lea, de undeva din Galiția. Prezentându-se la autorități (sau fiind prinși, cine știe) care s-au uitat la actele redactate în poloneză (unde grupul de litere szRead more…
Evi Szmuk: TRAGEDIILE FAMILIEI NOASTRE
În septembrie 1944 unitățile Armatei Roșii au intrat în orașul Gheorgheni, părăsit de populație. Însă în urma contraatacului trupelor germane și maghiare pe tot frontul din Transilvania, în jur de 50 de ofițeri ai Armatei Roșii strânși într-o curte auRead more…
LA 85 DE ANI – despre ascendenţă şi copilărie
Pe măsură ce înaintăm în vârstă, ne punem întrebări despre felul cum s-a desfășurat viața noastră. Recent am citit volumul autobiografic al profesorului Andrei Roth, apărut anul trecut la editura Hasefer, și mi-a plăcut felul cum distinsul sociolog din ClujRead more…
Două întâmplări cu Mama mea, Sárika
Amintirile senine pot tămădui sufletul îndurerat. Acest lucru încerc şi eu să fac, evocând întmplările vesele cu mama mea, SárikaRead more…
File din romanul vieţii mele (V) – Căsătoria
Într-o după-amiază de primăvară mă întorceam acasă de la cursuri împreună cu prietenii mei Micu Schapira și Marci Dollberg. Eram cu toții în anul întâi. Pe drum am întâlnit un cunoscut de-al lui Schapira. Ne-am oprit să stăm de vorbă și Schapira mi l-a prezentat: Rubin Schaffer, un „landsmann” [consătean] din Suceava, care urma să înceapă medicina la toamnă. Era înalt, slab, cu păr negru și cu ochelari. Purta o scurtă de lână în alb-negru. Mult mai târziu am aflat că scurta era făcută dintr-un palton pe care-l avea de la paisprezece ani, încă dinainte de deportare. A fost prima noastră întâlnire și mai știu exact unde s-a petrecut.Read more…
Prima iubire… ca prima zăpadă
Fulgii potopiseră parcul, crengile copacilor gemeau sub greutatea zăpezii proaspete şi băncile se acoperiseră cu un strat gros de ninsoare. Iar noi, dorind să ne prelungim adăstarea pe acest tărâm de basm, ne-am suit pe o bancă, am curăţat zăpada de pe spătar şi ne-am aşezat pe muchia lui, unul lângă altul…Read more…
Situaţia de tip kibli
„Iată o situaţie de kibli”- spunea tata atunci când în familia noastră trebuia să se ia foarte repede o hotărâre importantă, poate chiar esenţială, iar opţiunea nu era limpede. Cuvântul maghiar kibli, preluat din limba germană (kübel) – ca de altfel multe din denumirile vaselor şi ustensilelor de bucătărie – înseamnă găleată, iar situaţia căreia îi este ataşat în istoria familiei noastre s-a petrecut la Buchenwald, în primăvara lui 1945. După evacuarea din lagărul de la Auschwitz, în 18 ianuarie 1945, tatăl meu, Imre Székely, a fost dus într-un marş forţat, „al morţii”, până la Breslau (episodul este descris în volumul de mărturii publicat de Daniel Lőwy, Sárga csillag, Kolozsváron, Editura Koinonia, Cluj, 2017). Deţinuţii care scăpaseră cu viaţă din această încercare cumplită au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă, descoperite Read more…
Palma Stern – Amintiri (Capitolul II)
Clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a le-am urmat ca elevă particulară. În anul şcolar 1942-1943, după multe discuţii, părinţii au acceptat să fac ultima clasă de liceu (a VIII-a) la Cluj. Pentru evrei era numerus clausus aşa că spre norocul meu am mers la liceul evreiesc. Deşi războiul era în toi, a fost pentru mine anul şcolar cel mai plăcut şi mai frumos. Am locuit în gazdă la Fanny-néni, mătuşa mamei. Cunoşteam condiţiile în care locuieşte şi le-am acceptat fără crâcnire. Dânsa avea atunci peste 70 de ani şi locuia împreună cu o altă doamnă şi mai în vârstă. Locuinţa avea două camere cu baie dar fără bucătărie, iar camerele nu aveau intrare separată ci se trecea dintr-una în cealaltă. Mătuşa mea și cu mine ocupam camera din fund. La aceasta m-am adaptat fără probleme. Fanny-néni era o persoană neobişnuită: când eu nu eram acasă şi cineva venea la mine, stătea de vorbă cu prietenele mele fără dificultate. Colegele mele care nu erau din Cluj mă compătimeau pentru condiţiile mele de cazare. Masa o luam împreună cu ea ori la o pensiune modestă din apropiere, ori acasă, dar neavând bucătărie, nu ne puteam face decât o cafea (bineînțeles surogat) şi foarte rar câte o omletă. În toată această perioadă în Ungaria nu se simțea prea mult din catastrofa ce se apropia cu paşi uriaşiRead more…
Amintiri. Radio Days 1947-1968
Să mă ierte Woody Allen că împrumut titlul unui faimos film de-al său, dar n-am găsit nicio denumire mai potrivită pentru vremea greu de imaginat când încă nu exista televiziune. Pe când aveam vreo 7-8 ani, după război, refugiu și revenirea treptată la o viață cât de cât normală, prima achiziție importantă a familiei a fost un aparat de radio ”Orion”. O adevărată minune: carcasa masivă din lemn furniruit, difuzorul drapat în culori discrete, trei lungimi de undă – lungi, medii și scurte. Scala mare și verde – o lecție de geografie cu nenumărate denumiri de localități, unele cunoscute, altele mai puțin: Hilversum, Beromuenster, Koblenz. La mijloc, deasupra scalei o lumină intensă clipind fascinant: ochiul magic. Dar partea interesantă se afla mai sus, ridicând un capac găseai încă o instalație – un patefon! Cumpărătura de ocazie cuprindea și un pachet cu vreo 30 de discuri uzate – plăci grele de ebonită cu turația 78 (azi la mare preț printre colecționari). Selecția era cam eclectică dar atractivă:Read more…
Anne Frank nu trebuie uitată
Povestea Annei Frank am aflat-o când se știa deja despre lagărele de exterminare, despre Auschwitz, despre soarta evreilor din Europa în general. Piesa m-a impresionat profund, într-atât de mult încât trebuie să mărturisesc că am văzut-o de aproape 30 de ori (poate și pentru că TES. era foarte aproape de casă) şi pot afirma că știam replicile artiștilor atât de bine încât dacă aș fi avut talent, la nevoie, aș fi putut juca fiecare rol în parte. Spectacolul a făcut vâlvă. Se juca cu sala plină nu numai pentru că mai erau evrei în țară, ci şi pentru că regia (Gerge Teodorescu, de fapt regizor atunci la operă) decorurile (Dan Nemțeanu) și artiștii în frunte cu Lia König –Anne, dar și toți ceilalți, Beno Poplicher, Samuel Fischler, Carol Feldman –Peter, Leonie Eliad, sora Annei, au fost magistrali. Spectacolul a fost văzut și apreciat de foarte mulți neevrei și lăudat pe toate căile, în condiţiile în care eram categorisiți minorități conlocuitoare la categoria „și alții”. Atunci nu ştiam că piesa se juca cu mult succes pe Brodway și că prima ecranizare s-a făcut mai târziu, în 1959.Read more…
Capesius și Herskovits
În anii dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial un tânăr farmacist german pe nume Victor Capesius îi vizita pe medicii din Cluj, făcând reclamă, împărţind prospecte și mostre din produsele farmaceutice ale firmelor germane I.G.Farbenindustrie și Bayer. Venea la Spitalul Evreiesc din Cluj, unde îi cunoștea bine pe șefii de secţie. Vizita și cabinetele particulare ale unor medici cunoscuţi – dintre care o parte erau evrei. După izbucnirea războiului s-a încadrat în Wermacht și apoi în SS, unde a ajuns până la gradul de farmacist maior (Sturnbannfürer). Ca ofițer SS a fost trimis mai întâi la lagărul de concentrare Dachau, iar în 1944 a ajuns fermacistul șef al lagărului de concentrare Auschwitz. Ȋn această calitate a colaborat cu Mengele la experienţele genetice pe cobai umani și a fost responsabil pentru administrarea gazului ucigător Zyklon B. Și mai important din punct de vedere istoric este faptul că farmacistul Capesius a participat la selecţia evreilor sosiţi la Auschwitz. Al doilea personaj al acestui articol este Dr. Isidor Herskovits (1894-1944), șeful secţiei de radiologie al Spitalului Evreiesc din Cluj, prieten și coleg de spital cu părintele meu…Read more…
Frânturi de amintiri. Primii ani la Timișoara
După terminarea războiului, tatăl meu a primit un post la Timișoara, iar ca urmare, la sfârșitul anului 1944 ne-am mutat și noi, mama, bunica și cu mine. Pe vremea aceea Timișoara avea aproximativ 100.000 de locuitori și era centrul cultural, economic și social din vestul României. Orașul era împărțit în patru cartiere istorice: Centrul (Belváros), Iosefin (Jozsefváros), Elisabetin (Erzsebetváros) și Fabric (Gyárváros). Trăiau aici români, maghiari, nemți, sârbi și evrei. În oraş funcționau mai multe instituții de învățământ, printre care şi Institutul Politehnic, înființat în 1920. Instituțiile culturale ale orașului asigurau o viață culturală bogată: opera de stat, trei teatre: român, maghiar și german și filarmonica. Am trăit la Timişoara până la plecarea în Israel în 1975. Părinții au subînchiriat o locuință pe malul Canalului Bega, în Palatul Ancora (Horgonypalota). Eu terminasem primul trimestru al școlii primare la Lugoj. Am fost înscris la Școala Israelită Ortodoxă din Iosefin. Eram obligați să avem capul acoperit cu șapcă. Diminețile stăteam în picioare cu fața spre răsărit și spuneam rugăciunea Șaharit. Cei mai mulți dintre elevi învățau la Heder, unde se preda Tora și rugăciuni. La Lugoj învățasem limba ebraică modernă, cu pronunțare sefardă, dar m-am obișnuit și cu accentul aşkenaz.Read more…
Ivry Gitlis şi tinerii evrei din Cluj
Cluj – ianuarie 1980. Violonistul israelian-francez de talie mondială Ivry Gitlis sosește la Cluj pentru un concert extraordinar de vioară, la Casa Universitarilor. Concertul a fost într-o marţi seara; trebuiau făcute și repetiţii, dar Ivry a găsit timp să ia legătura cu tineretul evreiesc din Cluj. Unde îi putea întâlni? La Cantina evreiască de pe str. Paris. Aici a avut loc o primă întâlnire, iar după concert câţiva dintre tineri au mers la locuinţa doamnei Lily Wolheimer, văduva cunoscutului ginecolog de la Spitalul Evreiesc, Joska Wolheimer. Aici Ivry a mai dat un micro-concert. Locuitorii casei de pe strada fosta stradă Dr. Petru Groza, care auzeau Capriccio de Paganini nu știau cine e interpretul și nici faptul că el cânta pe o vioara Stradivarius din 1713.Read more…
Ce urme lasă studiile? (3)
Clasele de liceu de după război au lăsat urme mai puțin adânci în memoria mea. Clasa a VI-a, după întoarcerea din deportare, a constat în participarea pasivă la ore, timp de o lună (ultima din anul școlar 1944-45), la un liceu de băieți. Ultimele două clase le-am urmat la nou-înfiinţatul Liceu Evreiesc din Cluj, care a avut o existenţă de doar doi ani. Spre deosebire de Zsidlic, acest liceu avea clădire proprie, avea limba de predare română, dar principala diferență consta în numărul mic al elevilor. Exista câte o singură clasă mixtă, cu un număr redus de copii. Lipsa de elevi a determinat probabil și viața scurtă a acestui liceu. Pe de o parte acum copiii evrei se puteau înscrie la orice școală, pe de alta însuși numărul evreilor din Cluj (și din România) a scăzut dramatic, prin plecarea în Israel sau alte țări a puținilor supraviețuitori.Read more…
Societatea Paul Ehrlich a medicilor evrei din Clujul interbelic
Ȋntr-o zi de toamnă, în octombrie 1930, medicii de la Spitalul Evreiesc din Cluj (instituţie în formare) și-au depus halatele și, frumos îmbrăcaţi, s-au întrunit pentru a înfiinţa o organizaţie profesională a medicilor din Cluj, afiliată Spitalului Evreiesc. – în contextul in care, în România, tocmai se votase noua Lege a Sănătăţii (1930).
Numărul medicilor evrei din Clujul acelor ani era mult mai mare decât ponderea populaţiei evreiești (10% – 12% din populaţia Clujului acelor ani). Ȋn prima ședinţă a asociaţiei a fost ales președintele, doctorul Ede Goldberger, un dermatolog de talie europeană. pentru perfecţionarea profesională, dar și necesitatea unui sindicat pentru apărarea intereselor medicilor. orașului, a vorbit despre “Aspectele radiologice ale pietrelor la rinichi”.Read more…