Încă dinaintea sărbătorii de Purim, fiica mea, studentă, mi-a spus: – Vreau să-mi măresc nota la fizică. Mecanica newtoniană, compunerea și descompunerea forțelor, pârghii, scripeți și altele asemănătoare. Trebuie să mă ajuți! Deci am scos din bibliotecă Culegerea de probleme de fizică a lui Dorin și Silvia Gheorghiu după care învățasem și eu la liceu și „hai cu aducerea aminte”. Nu a fost ușor. Era în 1976. Cum cartea nu se găsea în magazine, mama mi-a cumpărat-o de la Librăria „Cartea prin Poștă” și timp de o lună și jumătate, până a sosit, m-a ajutat colega Daniela Munteanu care avea un văr student la Facultatea de fizică. Doamna Florica Naghel, diriginta și profesoara noastră de fizică, nu ținea seamă că nu avem culegeri și ne tot repeta: – Trebuie să învățați cum puteți! Neavând nici pile și nici posibilitatea să plătesc 100 lei pentru carte, a trebuit să aștept să sosească prin poștă. Între timp Daniela aducea cartea la fiecare oră de fizică și permitea colegilor să copieze problema dată ca temă de profesoara necruțătoare. Dar uite că m-am luat cu amintirile… Read more…
DESPRE ŞCOALĂ şi CEI ŞAPTE ANI de-ACASĂ
Ce minunat era în clasa întâia ! Era oare aşa de frumos ? Învăţam într-o încăpere mare, văruită, dată la înălţimea noastră cu vopsea verde închis ca să estompeze degetele pătate de cerneală. Pardoseala era împregnată cu motorină, motiv pentruRead more…
Caniculă la München
Era nesuferit de cald la Munchen, copiilor le era foame așa c-am intrat la restaurantul cel mai apropiat. Era un restaurant croat, zăpușeală în interior, mai ceva ca la Beer-Sheba în august. Doua ventilatoare leneșe nu reușeau să ne facă mai bine dispuși. O femeie , în jur de 70, cu păr argintiu dirija chelnerii şi nu scăpa din ochi pe bucătari. Era proprietara localului. Din când în când se uita şi în jur la clienții. Figura ei îmi era foarte familiară şi încercam să-mi dau seama de unde. Brus am înțeles totul. Semăna foarte mult cu mama mea. Când a trecut lângă masa noastră , ca să întimpine niște clienți vechi, i-am văzut numărul de înregistrare de la lagărul de concentrare din Auschwitz, la fel ca pe brațul mamei meleRead more…
Cum n-am devenit dentist
O dată pe săptămână, miercuri, venea la noi Rică, de la Huși, aducând cu el o valijoară în care ținea tot ce avea nevoie pentru practica de dentistică. În afară de o bormașină cu pedală, acolo se aflau tot felul de cleștișori pentru extracția de dinți, cutii cu fiole de novocaină, o cutie de metal cu o seringă, un fel de vas de cauciuc în care făceam preparatul pentru luarea amprentelor gingivale și așa mai departe. Pe vrememea aceea, prin anii 1946-47, nu era dentist în Răducăneni, așa că Rică îndeplinea o funcție importantă pentru bunăstarea și sănătatea gurilor din târgușor. Rică închiria o cameră într-o casă de lângă noi și pentru că era vară și nu aveam școală mă tot perindam pe lângă el și mă uitam pe fereastră plin de curiozitate la tot ce făcea. Rică a ieșit, m-a apucat de ceafă și m-a luat în “cabinet”, mi-a dat un halat alb și m-a angajat “asistent”. Aveam abia unsprezece ani, eram fericit și tare mândru. Iată-mă deci mâna dreaptă a lui Rică. Funcția mea era să țin capul pacienților în timp ce Rică facea o extracție, să le aduc paharul cu apă la nevoie, apoi dezinfectam instrumentele așa cum m-a învățat Rică.Read more…
O povestire cu trup și suflet
Această povestire încearcă să evidențieze veșnicul conflict și dialog logic sau ilogic și adesea discordant între suflet, cel care decide, și trupul care îi acceptă decizia sau se opune în mod instinctiv și fizic deciziei. De obicei, în copilărie și în tinerețe ne împrietenim foarte repede cu oamenii, dar cu anii ne împrietenim tot mai greu. Devenim mai suspicioși, mai pretențioși și mai arțăgoși. Și această schimbare de caracter creează un conflict între sufletul și trupul nostru. – Din cauza ta nu mai am prieteni – îi reprosează sufletul trupului. – Dar de ce? – întrebă trupul. – Fiindcă te-ai făcut leneș și nu mai mergi la restaurante, nici la petreceri și nici la oameni acasă, așa că nu mi-a mai rămas nici un prieten. Astfel, cu timpul, şi vechea prietenie între trupul și sufletul nostru devine instabilă.Read more…
Preotul, doctorul, Dragoș, un IMS și o împărtășanie
Mitru Ghiriti, secretarul Consiliului Popular din Gherța Mică, a avut o idee bună când a pus televizorul din sala de ședințe a primăriei în geam, astfel că puteam să vedem programele de pe verandă. Aici se strângea intelectualitatea satului să urmărească împreună câte un meci de fotbal. Preotul Nichifor Nicolae, originar din Oltenia, era suporterul echipei de fotbal Universitatea Craiova; Stanislav Petre, inginerul agronom, originar din Timișoara, era suporter al Politehnicii Timișoara; echipa preferată a tehnicianului veterinar, Dragoș Vasile, și a lui Mitru, secretarul, amândoi localnici, era Olimpia Satu Mare, iar eu, doctorul, susțineam Universitatea Cluj. În afara meciurilor de fotbal, vizionam împreună și filme, având astfel ocazia să le discutăm. Mai vorbeam de noutățile din sat, de politică – cu precauțiile din acea perioadă – și din când în când gustam și câte un pahar de pălincă. Într-o duminică după masă, când se transmitea partida dintre U Cluj și U Craiova, foarte importantă atât pentru preot, cât și pentru mine, a sosit în un om al bisericii, foarte agitat. – Domn’ părinte, Zoltán Csapós e pe patul de moarte și trebuie să veniți să-i faceți împărtășania. (Era singurul maghiar din sat, fusese contabilul CAP-ului și era căsătorit cu Mărioara lui Handru.) – Dar Zoltán e catolic, cum să-i fac eu împărtășania? – întrebă părintele.Read more…
Ferestre deschise
E sâmbătă dimineața și îmi beau cafeaua pe balcon. E o zi senină, cu soare blând în ciuda lunii noiembrie. În dreapta mea se întinde deșertul cu formele sale variate, de o culoare maro care dimineața are o nuanță de cafea cu lapte, la amiază e galben ca Sahara și la apusul soarelui devine roșiatic. Sper că nu va avea aceeași soartă ca deșertul care înconjura periferiile orașului, transformat în cartiere de locuit. De când am venit la Beer Șeva, am locuit întotdeauna în apropierea deșertului. Prima clădire în care am locuit, imediat după venirea noastră în Israel, era în capătul orașului. Aveam o senzație de „sfârșitul orașului și al civilizației”. Pe dealurile nisipoase cu smocuri de iarbă pășteau oi și cămile, însoțite de beduini și de câini. De atunci, deșertul a fost înlocuit treptat de betonul blocurilor. Iată-mă din nou locuind în apropierea deșertului. E ora opt dimineaţa, majoritatea vecinilor încă nu s-au trezit. Nu mă întrebați de ce, dar îmi plac ferestrele deschise și mă întristează vederea celor închise și cu rulourile trase. Read more…
Cum a ajuns Ceaușescu în Israel
Era 23 August, prin anii optzeci. Dis-de-dimineață, înainte de defilare, Alexandru, directorul Trustului de Transporturi Județene dintr-un oraș din Transilvania, a trecut pe la autobază, ca să se asigure că toate materialele pentru demonstrație sunt pregătite. A intrat în biroul lui și și-a pregătit o cafea; mai era suficient timp până când coloana angajaților urma să iasă pe poarta întreprinderii. S-a așezat comod la masă, bucurându-se de gustul și aroma cafelei și gândindu-se la concediul mult așteptat. Când prietenul lui, Adrian, economistul, a intrat în birou, i-a văzut fața înmărmurită și nu a înțeles de ce acesta se uita uimit la peretele din spate. – Alex, ai văzut portretul lui Ceaușescu de pe peretele din spatele tău? – Ce e de văzut în mod special? – s-a mirat Alex. – Întoarce-te și o să ai o surpriză, – i-a spus Adrian. Alex s-a întors și-a rămas cu gura căscată. Ceaușescu avea barbă și mustață, iar în loc de ochi erau două găuri. – Cine a făcut măgăria asta? – s-a auzit țipând. – Liniște, nu striga, i-a spus prietenul lui, închizând ușa. Oricine ar fi autorul, tot n-o să aflăm și e mai bine.Read more…
SPAIMĂ şi MOFTURI
A venit toamna devărată în suflet şi în pantofi. Când mergi la cumpărături, neapărat trebuie să porţi umbrela cu tine şi soarele e tot mai scump la vedere. Întorcându-mă dintr-o asemenea excursie, am luat pieptiş strada noastră, observând amănunte noiRead more…
Copilul de la metrou
Știrile de la BBC erau agasante, ca în multe alte zile: președintele Trump e acuzat de implicare a Rusiei în ultimele alegeri prezidențiale, premierul israelian Netanyahu e învinuit de luare de mită, președintele Africii de Sud (un erou al luptei împotriva apartheidului) și-a dat demisia. În statul Florida, un tânăr de 19 ani a tras în elevii unui liceu, ucigând 17 și rănind alte zeci de oameni. Parcă am duce lipsă de terorism! Dacă nu jihadiștii, atunci se găsesc diverse persoane dezaxate care ajung, fără probleme, în posesia unei arme. Până și la Olimpiada din Pyeongchang, în Coreea de Sud, s-a prăbușit o pancartă de reclame pe pârtia de schi, rănind câțiva oameni. Am vrut să schimb canalul, când deodată pe ecran a apărut imaginea unui copil de vreo 3-4 ani, într-o stație de metro din Spania…Read more…
Cine doreşte apă de Borsec?
Apa de Borsec, după cum o știm, este deosebit de gustoasă, împrospătează şi domolește setea. Atât stațiunea balneo-climaterică cu acelaşi nume cât și regiunea înconjurătoare a Harghitei sunt foarte pitoreşti. Calitățile curative ale apelor minerale românești erau cunoscute de secole şi stațiunile de tratament s-au răspândit și au înflorit peste tot. O combinație fericită de istorie medicală de succes și atracție naturală a creat o tradiție de odihnă și tratament bazată pe mersul la aceste stațiuni balneo-climaterice. Chiar și în timpurile dificile și restrictive ale fostului regim comunist, o mare parte din populația cu probleme serioase şi chiar mai puțin serioase de sănătate a beneficiat de tratament la “băi”. Un bilet tipic de tratament de 18 zile îți dădea dreptul la cazare şi mâncare de un standard în general modest, în schimb băile și degustările de ape minerale, prescrise în cantități precise și într-o secvență misterioasă, reprezentau luxul adevărat.Read more…
Generalul
Józsi, un băiat de 14 ani, handicapat psihic, zăcea în pat cu febră mare, cu ochii închiși, cu masca de oxigen pe față. Fusese internat cu două zile în urmă la Spitalul de Boli Infecțioase din Cluj pentru o pneumonie foarte severă. Nu știam precis etiologia bolii, așa că îl tratam cu două antibiotice. Nu dădea semne de ameliorare. Cu mama copilului vorbeam în fiecare zi. Aștepta de la mine vești bune. – Deocamdată starea lui rămâne gravă, nu vă pot promite nimic, doar că facem tot posibilul ca să-l vindecăm. Dacă am avea rezultatul bacteriologic din diversele secreții și din sânge, precum și sensibilitatea la antibiotice, îmi spuneam, i-am veni de hac bolii. Fiecare zi de întârziere putea să scadă șansele de supraviețuire ale băiatului. A patra zi de la internare, în timpul vizitei, una dintre bacteriologe a venit cu vestea bună. – Din spută a crescut stafilococ aureus, a spus. Asta e vestea bună; vestea rea că este un stafilococ care e sensibil numai la vancomicină. Din păcate acest antibiotic nu se importa în România anilor optzeci. Read more…
Jacob Sadé – Opt povestiri: 1. O vânătoare în Galileea
Jacob Sadé (1925 – 2020) a fost nu numai un renumit medic ORL-ist și profesor la Facultatea de Medicină din Tel Aviv, ci și o rudă îndepărtată. Vizitând-o recent pe văduva lui, am aflat cu surprindere că a fost și scriitor. În anul 2019 a publicat un volum de povestiri autobiografice. Mi-au plăcut atât de mult, încât m-am apucat să le traduc.
“Ideea de a organiza o vânătoare de mistreți în mlaștinile din valea Hula, în primăvara anului 1954, a fost a mea, sub influența cărților citite în copilărie despre vânătorii din Africa și din stepele Rusiei. Altora nu le prea stătea gândul la vânătoare; nici eu nu vânasem în viața mea decât fructe coapte de avocado din vârful pomului, cu o pușcă de 0,22, încercând să nimeresc codița, fără a atinge fructul. Eram patru medici tineri. Cu chiu-cu vai ne-au dat câteva zile de concediu, după ce vreo șase luni munciserăm pe brânci, dimineața, seara, noaptea, uneori chiar șapte zile pe săptămână, la secția de interne a spitalului Tel Hașomer. Ne-am înghesuit tuspatru ca sardelele în rabla de „Henry J” a fratelui lui Oleș. Mati, bulgăroaica, ocupa ea singură aproape toată bancheta din spate, abia lăsând loc lui Jaapie, olandezul, (poreclit Geppetto, din cauza părului său creț); în față stătea Oleș, care conducea, și cu mine”.Read more…
Jucătorul
“Viața mea e jocul la bursă, fără el nu are niciun rost să mă scol dimineața”, îmi spune Alexandru E un om înalt, bine făcut, cu ochi albaștri, pătrunzători și cu un zâmbet deschis pe buze. În tinerețe a fost avocat cu propriul său birou. De zece ani e pensionar. Nu e câștigătorul care face avere din jocul de bursă, din contră, e “regele loser-ilor”. Nu numai că nu a devenit milionar, ci și-a pierdut toate economiile. În fiecare dimineață, cu excepția sărbătorilor și a zilelor de odihnă, de la ora zece până la închiderea bursei stă la computer și intră în lumea neînțeleasă, cel puțin pentru mine, a bursei. În ultima vreme, din lipsă de fonduri, joacă doar pe sume simbolice. Aproape întotdeauna pierde, dar rămâne optimist și crede că mâine va fi ziua cea mare când în sfârșit va lua potul cel mare. Și-a încercat norocul și pe la cazinouri, dar fără mare succes.Read more…
Roiul
Era prin 2007. Mă aflam la Brno, în apartamentul unuia din băieți. Dusesem nepotul la grădiniță și de-abia venisem acasă. Am ieșit pe balcon după niște rufe întinse la uscat. De obicei, ușa de la balcon era deschisă, dar atunci am închis-o, nu știu nici eu de ce. După nu mult timp, lumina naturală a scăzut brusc și camera a fost inundată de un ropot puternic, ca atunci când te afli în mașină și cade grindină. Puzderie de insecte se loveau de geamul ferestrei și al ușii dinspre balcon. Din izbitură insectele cădeau vertiginos lângă geam, pe balcon. După câteva secunde unele începeau să se miște, dar nu-și puteau lua zborul imediat, probabil din cauza amețelii. Eu le vedeam ca pe niște pete mici și negre care alunecau pe geamuri. Din momentul în care se făcuse întuneric în cameră, apreciați, vă rog, cam câte albine s-au izbit de geam. Spectacolul de sunet dar fără lumini a continuat minute bune. Deodată s-a auzit o sirenă. Eram speriată. Nu știam ce se întâmplase. Trăiam aceeași groază pe care o văzusem la personajele din filmul lui Alfred Hitchcock Păsările, doar că aici era vorba de albine.Read more…
MOFTURI ŞI SILUETĂ
O tânără sofisticată şi-a decorat camera în stil minimalist. Vrând să se înfrumusețeze pe sine şi la sfaturile celor din jur, a hotărât că trebuie să fie mai zveltă, în ton cu camera. Şi-a cumpărat un stepper, o bicicletă ergonomicăRead more…
Misterul din Cheile Nerei (o poveste adevărată)
Prima discuţie serioasă despre viitorul meu profesional am avut-o cu tatăl meu când am împlinit 12 ani. Îmi aduc aminte că era o vară frumoasă şi într-o duminică după amiază ne-am dus doar noi doi la o plimbare de câteva ore prin parcurile înflorite timişorene, de-a lungul Canalului Bega. Tatăl meu iubea natura, îi plăcea mişcarea în aer liber şi se destindea de minune vorbind despre tot ce-l interesa: politică, filozofie, literatură, munca lui, umor, lingvistică, viaţa în general. Oricine îl asculta învăţa ceva de la el şi era fascinat doar ascultându-l, indiferent dacă voia sau putea să contribuie cu ceva la conversaţie. Erudiţia şi șarmul lui erau fără îndoială deosebite, dar puteau fi şi intimidante. Această plimbare a fost însă diferită şi am observat că tatăl meu manifesta nu numai o răbdare binevoitoare, dar şi un interes sincer pentru ceea ce aveam eu de spus. Două săptămâni mai târziu, tatăl meu mi-a comunicat că s-a gândit mult la discuţia noastră şi poate un prim pas ar fi o vacanţă în mijlocul naturii, ca să-mi clarific interesele în mod direct. El vorbise deja cu un bun prieten, un profesor de ştiinţe naturale deja pensionat, care avea pasiunea drumeţiei, a muntelui şi a pescuitului. Acest domn, Mihai Neagu, petrecea în fiecare vară vreo zece zile în Cheile Nerei, la pescuit de păstrăvi şi se caza într-o casă ţărănească, pe un vârf de deal.Read more…
Stagiarul din Düsseldorf
În dimineața unei zile de iulie 1999, când în sfârșit studenții de medicină și cei de la cursul de paramedici erau în vacanță, la sala de operații unde lucram a apărut un student de medicină german, aflat în schimb de experiență la spitalul nostru.– Mă numesc Peter Ritter, sunt student în anul patru la Facultatea de Medicină din Düsseldorf. Pe perioada verii am ales ca loc de stagiu de vară Centrul Medical Universitar din Beer Șeva. Mă acceptați?Read more…
Horniphon – un radio cu amintiri
Bună ziua (sau bună seara). Așa-i că încă nu ați auzit de mine? Nici eu nu știu prea multe; uite o temă pentru istoricii care nu au ce face. Știu doar că am cetățenie olandeză, probabil ceva rudă cu Philips, fabricantul (și) de aparate de radio. Prin 1936 am ajuns în casa familiei Georgescu, doi modești funcționari din București, Silvia și Aurel, ea 34 de ani, el 33. În casă mai erau și doi țânci, Nuți și Bibi sau Tibi. Amândoi aveau 3 ani. Da, erau frați gemeni. Ea, blondă, el brunet și cârlionțat; ea, cuminte, delicată, așezată, docilă, ca o păpușă; el, zbânțuit, veșnic agitat, preocupat de cele din jur. Cunoștea pe de rost inventarul fiecărui ungher, dulap, dulăpior, sertar din casa cu patru camere. Isprăvile lui Bibi nu se terminau întotdeauna cu bine. Din cauza prea marii lui curiozități era să-mi dau duhul. Numai moșul Nicolae și un meșter priceput m-au salvat de la o moarte sigură. Ce să mai zic despre curiozitatea lui în cele mai neașteptate domenii? De pildă bunica făcea dulceață de cireșe. Cratița mare era trasă pe marginea sobei cu lemne. Bibi se întreba ce gust o fi având bunătatea aceea? (Se anunța în el un mare amator de dulciuri!). Faptul că era fierbinte nu era o piedică pentru Inventivul Bibi. O cană cu apă rece turnată în cratiță dădu drum liber la asaltul unei lingurițe. Doar apariția bunicii îi tulbură elanul. Din păcate bunica venise prea târziu, dulceața era pierdută, adaosul de apă rece o făcuse de nemâncat Read more…
Oh, Omicron!
Ați vrea să știți când se va termina pandemia cu coronavirus?? Din păcate nu sunt eu acela care vă va da vestea bună. Am încercat doar să stau de vorbă cu varianta omicron în tête-à-tête. Discuția a avut loc nu de mult, în timpul zborului meu de la New York la Tel Aviv. Pe bord se aflau 260 pasageri, candidați la infecția cu Covid, e drept, toți erau mascați și cu PCR negativ (cine oare s-a gândit că P.C.R. va fi din nou prezent în viața noastră?!) și, bineînțeles, Omicron. – V-ați cam făcut de cap, voi ăștia din încrengătura coronavirus, am început eu discuția. “Scuză-mă că-ți distrag atenția de la căutările tale pentru o nouă victimă”. – Nu, nu mă deranjezi de loc, mi-a răspuns virusul; noi n-am făcut nimic altceva decât să urmăm cursul natural al speciei noastre. Noi provenim din marea familie a coronaviridelor cu patru genuri: alfa, beta, gama și delta, având peste trei sute de tipuri și subtipuri diferite.Read more…