Cunoașteți insula aceasta?

Apr 8, 2021By

Iată un aspect pozitiv al curentei epidemii. Mulți israelieni se întorc acasă, după o absență de ani de zile, unii pentru că afacerile lor în alte părți ale lumii au fost afectate de pandemie și au senzația că totul trebuie luat de la început, alții pentru că pur și simplu vor să se vaccineze împotriva virusului, și mai sunt unii cărora li s-a făcut lehamite de străinătate, uite-așa! Pe omul meu, să-i zicem Z, nu-l văzusem de un car de ani. Nu, nu eram prieteni, ci doar buni cunoscuți, ne întâlneam uneori în cercuri comune de prieteni, de vineri seara, și cu orice ocazie aveam senzația că tot ce povestește e interesant. Mi-a dispărut din orizont și mi-a reapărut acum câtva timp în compartimentul de locuri rezervate al trenului spre Tel Aviv. Eu eram ocupat să pregătesc materialul pentru întâlnirea care urma să aibă loc în capitala financiară a țării, dar am găsit câteva momente pentru a fi pus la curent cu peripețiile tipului. – M-am întors după aproape zece ani de pribegie și am hotărât să rămân aici, acasă…– Unde-ai fost toți anii ăștia? – Acum mai bine de zece ani mi-am luat nevasta și am plecat, n-o să crezi, spre o insulă din Pacific, al cărei nume în limba locului are nu mai puțin de 23 litere, o denumire imposibil de tradus într-o limbă ”normală”, dar căreia eu i-am găsit un nume care cred că i se potrivește, dar asta la urmă…Read more…

Apr 8, 2021 20 comments

Baronul cu sufertaș

Nov 3, 2022By

Un om în vârstă, îmbrăcat în haine ponosite dar curate, trecea în fiecare zi prin fața casei de pe strada Rákóczi, unde locuiau Péter și Betty. Se întorcea acasă cu un mers nesigur, ducând în mâinile tremurânde un sufertaș cu mâncare. Locuia undeva pe la capătul străzii. Întotdeauna apărea pe la amiază, când Péter și Betty erau deja întorși de la școală. Bătrânul era un descendent al renumitei familii nobiliare Bánffy. – Unde ai fost? – îl întrebau copiii. Ce ai în sufertaș? Ne dai și nouă din mâncarea ta? Adesea îl fugăreau ca să-l sperie. Săracul om se străduia să-și grăbească pașii, vărsând supa subţire din sufertaş. Se uita încruntat la copii și mormăia cuvinte pe care ei nu le înțelegeau. La aceste scene erau prezenți și alți copii din casele vecine. Unul dintre ei, Zoltán, striga după el de fiecare dată: “Baron sărac, arată-ne bogățiile tale!”Read more…

Nov 3, 2022 9 comments

Valiză sau buştean, măcar până la crăpatul zorilor

Feb 22, 2024By

Cred că Moş Ene este unul dintre cei mai râvniţi bărbaţi, chiar dacă nu se arată niciodată la faţă. Uneori vine tiptil, alteori brusc şi câteodată (parcă tot mai des, în ceea ce mă priveşte) se lasă aşteptat. Stau cu pleoapele închise, ca să-mi poată aşterne cât mai temeinic somnul pe gene, dar după o vreme mă satur şi privesc tavanul dormitorului luminat intermitent de farurile maşinilor care trec pe stradă. După o vreme şi farurile se răresc şi atunci, vrând-nevrând, ochii mi se fixează pe imaginea cadranului ceasului digital, proiectată pe tavan. Secundele trec, orele se târăsc şi eu sunt blocată aşteptând îndărătnică somnul izbăvitor care se încăpăţânează să nu se arate până la crăpatul zorilor… Uneori adorm către dimineaţă, dar sunt trezită curând de soneria nemiloasă a deşteptătorului, pentru că începe o nouă zi de muncă. Am acumulat ceva experienţă în lupta împotriva insomniei. Am început cu numărătoarea oilor, dar am ajuns la cifre mari şi nu am adormit, apoi am aplicat metoda tatălui meu, aceea de a mă gândi la cele mai plăcute momente din viaţa mea, ba apelam şi la reamintirea unor întâmplări comice şi râdeam de una singură, dar nici gând să adorm. Adevărul e că în nopţile de nesomn ajungeam – inevitabil – la inventarierea problemelor care mă frământau, developând, una câte una, toate temerile care mă bântuiau…Read more…

Feb 22, 2024 10 comments

Povestea unui fost pacient

Nov 9, 2017By

M-am pensionat după 41 de ani de activitate medicală şi după 3 ani de întrerupere prin pensionare, am început să fac o specialitate diferită: medicina oamenilor vârstnici din Comunitatea Evreilor București. Mă confruntam cu probleme noi, nu atât medicale, cât psihosociale ale pacienților, pe care medicul trebuie să le cunoască și să le ia în considerație în activitatea sa. Am încercat să-mi cunosc pacienții în întregul lor, nu numai ca bolnavi, și la cei mai mulți am descoperit vieți interesante, neștiute de cei din jur și care, fără îndoială, aveau repercusiuni asupra stării lor de sănătate. Am scris în total 12 povești de viață culese direct de la cei pe care-i îngrijeam…Read more…

Nov 9, 2017 2 comments

Complicitate

Oct 25, 2018By

Zilele trecute, poate una din ultimele zile calde ale sezonului, am luat bicicleta și m-am dus într-unul din parcurile mele preferate. După câteva ture prin parc am hotărât să fac o pauză și să mă odihnesc pe o bancă de unde să pot observa ceva interesant. Am găsit banca ideală la încrucișarea dintre un drum pentru mașini și o potecă de biciclete. În fața băncii era parcată o dubiță albă Mercedes, nouă și frumoasă. În spatele meu pe iarbă stătea o familie mare de pakistanezi, un bărbat mai în vârstă cu turban, o femeie mult mai tânără cu hijab, o fată de vreo 11 ani și trei băieți de vreo 10, 8 și 5 ani. Stăteau cu toții în cerc și patriarhul citea încet dar emfatic din Coran. Toată familia părea să-l asculte, doar cel mic se foia plictisit. Eram curios cât timp patriarhul va fi în stare să le mențină atenția fără admonestări sau violență verbală sau fizică. Cel mic era tot mai nervos. Era clar că nu avea răbdare să asculte poveștile sau versurile pe care oricum nu le înțelegea.Read more…

Oct 25, 2018 3 comments

Eroul meu din copilărie

Nov 21, 2019By

Orice călător are nevoie de puncte de reper pentru a se dumiri: de unde a venit, unde se află, încotro se îndreaptă. Iar dacă acest adevăr e valabil în lumea coordonatelor spaţio-temporale, cu atât mai mult se aplică în cea a simbolurilor şi a principiilor în care spiritul uman încearcă să-şi găsească calea. Omul are nevoie de referinţe pentru a se orienta în viaţă, iar unele „indicatoare” din drum îmbracă forma… unui bătrânel şchiop şi gârbovit de exemplu, cu ochii senini şi vorba domoală. Da. Şi în basme populare se întâmplă ca personajul principal să fie sfătuit de o bătrânică, uneori chiar fără nume, mereu fără pretenţii la faimă, răsplată, jumătatea împărăţiei sau orice altceva râvnit de eroul poveştii. Acest „reper fără nume” din basmul meu a fost bunicul. Care nici măcar nu mi-a fost bunic în sens biologic. Read more…

Nov 21, 2019 3 comments

Politică pe iarbă

Apr 22, 2021By

Gazonul din jurul piscinei, tuns frumos și îngrijit ca niciodată după mai bine de șase luni de lockdown, s-a umplut din nou cu scaune comode, proaspăt vopsite în alb și albastru, și cu oameni fericiți. Meir, un fost lider sindical la una din fabricile din oraș, era așezat în mijlocul unui public de șase persoane obosite după înot și le explica de ce Partidul Muncii, renăscut ca pasărea Phoenix, va avea mare succes la alegerile apropiate. Toți cei prezenți votau de ani de zile numai pentru acest partid, așa că nu era greu să-și convingă auditoriul. Trecutul glorios le era cunoscut tuturor, prezentul și viitorul erau însă incerte. De grup s-a apropiat Grigori, originar din fosta Uniune Sovietică, din tabăra alegătorilor partidului Likud. – Tot Bibist (adică adept a lui Benjamin / Bibi Netanyahu) ai rămas? îl întrebă Doron, unul din grup, pe noul venit. – Nu, răspunse Grigori, încă nu m-am hotărât. În afară de faptul că vor să-l înlocuiască pe Bibi, niciun partid din opoziție nu are o platformă politică prin care să atragă alegătorii, continuă Grigori. Discuțiile s-au încins, dar până la urmă participanții nu au ajuns la nicio concluzie cu privire la rezultatul alegerilor.Read more…

Apr 22, 2021 3 comments

Dalai Lama

Nov 3, 2022By

Așa îi spuneau prietenii de la Autobaza 2 Militari. După ce ieșise din pușcărie pentru cei patru ani făcuți dintr-o eroare judiciară. Un fel de a spune. Făcuse un accident mortal, fără să fie și vinovat. Ce să demonstrezi, ce să argumentezi, toate probele erau împotriva lui. Ba s-a mai găsit și un martor care zicea că a văzut tot și că el era un bețiv notoriu. Un turnător nenorocit, un denunțător. Acum ăștia au căutare, deh. De unde până unde știa dobitocul ăla că bea el mult, habar n-avea, nu l-a văzut pe omul ăla niciodată în viața lui. Merita măcar un cap în gură. Dar poți să-i iei la bătaie pe toți care ar merita o mamă de bătaie fără să împiedici justiția să-și facă datoria? Te poți opune independenței justiției din România care ne tot spune că nimeni nu e mai presus de lege? Păi nu? Pe cine să crezi, ă? Cine era el? Un simplu șofer. Adică el băuse un kil de vin cu prietenul lui care-l tot bătea la cap că nevastă-sa îl înșală cu un negustor nepricopsit din Dragomirești, dar el n-a greșit cu nimic. Când e să se suie în cabina mașinii, parcă e alt om. Îi place ce face. De când se știe. De copil. Read more…

Nov 3, 2022 3 comments

Mătăsuri

Mar 7, 2024By

Într-o zi de octombrie din primul meu an de liceu, mama mi-a adus la cunoştinţă, emoţionată, că în 28 octombrie (cum să uit data?) eram invitată la onomastica unui licean, vecin şi amic cu L., fiul unei bune prietene de-a mamei. Ea îmi transmisese invitaţia, sugerând că eu urma să fiu însoţitoarea fiului ei. În ochii tinerilor de azi o astfel de invitaţie protocolară poate fi îngrozitor de desuetă, dar pe atunci – acum mai bine de o jumătate de veac – era un lucru firesc ca o fată să fie invitată cum se cuvine, luată de acasă şi condusă înapoi acasă, în mod cavaleresc, pentru a fi ferită de orice incident neplăcut. Tocmai intrasem la liceu şi, fiind în al şaisprezecelea an de viaţă. potrivit unui vechi şlagăr maghiar, urma să cunosc dulceaţa primului sărut, dar încă nu avusesem nici măcar prima întâlnire. Cred că părinţii mei, căsătoriţi din dragoste foarte tineri (mama nu împlinise 16 ani şi tata avea 24) erau aproape la fel de nerăbdători ca mine, altfel nu-mi pot imagina de ce s-au bucurat (aproape mai mult decât mine) şi m-au îndemnat să accept invitaţia, ba chiar s-au implicat în pregătirea evenimentului care – păstrând proporţiile – echivala cu faimosul „debut” în societate al tinerelor de odinioară. Mama a declarat că trebuie să mergem numaidecât la croitoreasă…Read more…

Mar 7, 2024 10 comments

Omul cu mașina verde.

Jan 4, 2018By

De vreo două luni apăruse în parcarea imobiliarului în care locuiesc în Beer Sheva, o mașină mică marca Fiat, de culoare verde. După atâta amar de vreme, n-am reușit sa-l cunosc pe proprietar. Nici nu era de mirare. Pleca dis de dimineață în jur de ora cinci şi se întorcea seara pe la unsprezece şi ceva. Vineri şi sâmbătă mașină verde nu se mișca din parcareDe multe ori mi- l închipuiam scund (altfel cum ar fi încăput într-o asemenea mașină?!), cu chelie , între două vârste, vorbitor de limba rusă, ursuz şi retras… Altfel l-aş fi cunoscut!Read more…

Jan 4, 2018 4 comments

Povestea amuzantă a unei bariere lingvistice

Dec 6, 2018By

Am fost numit șef de proiect, pe baza expertizei mele tehnice și a istoriei mele de succes în multe alte proiecteAm propus ca în loc să aducem din Italia tehnicienii firmei pentru instalare, testare, și punere în producție, să trimitem la firma italiană personalul nostru canadian calificat, care să fie antrenat prin participare directă la asamblarea și testarea echipamentului în Italia, trecând și prin niște examene de competență aprobate de producătorii italieni. Urma ca apoi canadienii să reasambleze și să pună în producție linia nouă, în Canada, fără nici un ajutor de la tehnicienii firmei italiene.

Propunerea mea a fost aprobată și mi s-a dat sarcina să selectez doi mecanici, un electrician și un programator din uzină și să-i duc in Italia pe vreo 4-6 săptămâni. Tehnicienii aleși de mine erau foarte buni şi urmau să dovedească cât de eficienți şi concentrați vor putea rămâne, timp de câteva săptămâni, departe de casă, într-un anturaj de limbă și cultură diferită și cu presiunea de a onora cu succes maxim încredera investită în ei.Read more…

Dec 6, 2018 4 comments

Șina de cale ferată

Jan 23, 2020By

Mergea pe lângă șina de cale ferată. Nu vedea nimic, în afară de femeia din fața ei. De șoldurile femeii, pentru că era mult mai înaltă decât ea. Sau ea era mult mai mică. Mai mică decât de obicei, cu capul tras între umeri, neîndrăznind să privească decât înainte. Timorată. Nu de neverosimilul zilelor, săptămânilor, lunilor trecute. Nu de groaza celor care vor veni. Câte? Cum le va suporta? Vor fi zile, luni, poate chiar ani?! Femeile vorbeau despre asta, dar ea nu precizase niciodată imprecizia viitorului în intervale de timp. Era timorată de prezent, de târșâitul ritmic al pașilor femeilor, de zgomotul asimetric al bocancilor ei de numere inegale. Ce conta că pe un picior avea 42 și pe celălalt 43, atunci când ea purta în mod normal 35? Teama de a-și pierde încălțămintea era mai preocupantă decât durerea produsă de faptul că îi rodea pielea…„Schnell, schnell!” Ei i se spunea oare? Nu îndrăzni să-și ridice capul, să vadă. Mintea ei îngrozită preluă comanda, o traduse în limba maternă, o amplifică, o explicită: „Repede, repede, Lia Feldmann, dacă nu vrei să-ți trag o mamă de bătaie în cel mai autentic stil SS-ist!”Read more…

Jan 23, 2020 4 comments

Poveste din cartierul de sud

Apr 22, 2021By

În cartier lucrurile își aveau rânduiala lor. La fel și oamenii, încă de cum veneau pe lume. Cu cât așteptau mai multe trăsuri în fața bisericii, la botez, cu atât se știa că pruncul aparține unei familii de viță nobilă, iar calea în viață îi va fi ușoară, căci fusese deja netezită de generațiile de dinainte. La fel stăteau lucrurile și la căsătorie. La fel și la înmormântare. În seara aceea murise domnul Petőfi, angrosist și comerciant, una din personalitățile orașului. Dumnezeu nu îl blagoslovise cu copii, dar nici nu îl amărâse cu vreo nevastă, așa că domnul Petőfi fusese toată viața holtei și liber ca pasărea cerului. Nici prea cheltuitor nu fusese, iar acum lăsa toată averea-i frumușică prin testament în custodia Bisericii locale. Domnului Petőfi i se cuvenea așadar o înmormântare pe cinste. Nu cu trăsura cu doi cai, ca muritorilor de rând. Nici dricul cu patru, ca în cazul funcționarilor de stat. Domnului Petőfi i se cuvenea o înmormântare clasa întâi.Read more…

Apr 22, 2021 9 comments

Când ai un fluviu în familie

Dec 1, 2022By

Într-un sertar cu mărunțișuri mi-am regăsit – fără să caut dinadins – primul pașaport, modelul verde, eliberat în mai 1990. Nu-mi mai amintesc dacă am stat la coadă ca să-l obțin, dar probabil că am stat. Memoria n-a reținut asta poate pentru că la începutul anilor 90 trebuia să stai la coadă cam peste tot: cele mai crunte cozi de care-mi amintesc au fost cele la blugi. Un magazin proaspăt privatizat din Brăila aducea marfă din Turcia și știu că m-am plimbat cu Mama prin fața vitrinei vreo trei zile, până am putut intra și mi-am cumpărat, pe fugă și pe neprobate, o fustă de blugi cu volane de dantelă. Dar să revin la pașaport. M-am dus împreună cu Mama și cu Tata să ni-l facem. Ei visau pe atunci la o călătorie în fosta Iugoslavie, pe care însă n-au apucat să o facă niciodată. Eu am putut să-l folosesc pe al meu abia în august 1995. Prima mea călătorie în străinătate a fost la Budapesta. Pentru o excursie de cinci zile, am primit de la părinți 100 de dolari, bani de buzunar. Îi cumpărasem împreună cu Mama de la singura casă de schimb valutar care funcționa pe atunci în oraș, în sediul fostului shop de la parterul hotelului partidului. Am cumpărat 100 de dolari și două cutii de Coca Cola. Primele pe care le-am băut vreodată. Drumul de la Cluj la Budapesta a fost lung și obositor, într-un microbuz cam vechi și cam uzat, cu arcuri slabe care scârțâiau îndurerate la fiecare groapă. La vamă am avut emoții mari, deși n-aveam nimic de ascuns sau de declarat.Read more…

Dec 1, 2022 3 comments

Tula pentru veşnicie

Jun 13, 2024By

Sunt Tula, pisica maidaneză pe care o cunoașteți de câțiva ani, revin cu o poveste nouă. În luna ianuarie, prietenul meu s-a mutat din blocul lângă care locuiesc, undeva departe, în centrul orașului. Eram tristă că m-a părăsit. M-am așezat pe banca unde m-a mângâiat înainte de a se urca în mașină și am privit lung în urma camionului care părăsea curtea cu lucrurile lui. Cine o să mă alinte, cine o să mă mângâie?, mă întrebam, dacă el nu mai locuiește aici. Mâncare voi primi de la mamițica de la etajul 4, dar nu mai mult. Spre uimirea mea, după câteva zile, prietenul meu cu părul cărunt a reapărut. E drept că venea doar o dată pe zi, dar era bine și așa. Îmi aducea mâncare, mă răsfăța și îmi povestea tot felul de întâmplări cu pisici și câini. Mi-a cumpărat și un cadou, o minge mică, portocalie, care mi-a plăcut mult. Pisicile din jur, prietenele mele: Dă-mi și mie (cerea tot timpul mâncare), Pasta (cu coada în formă de spaghetti), Pinguin (o pisică neagră cu o pată albă pe piept) se bucurau și ele de revenirea lui. Când mă striga, veneau toate, de parcă și ele se numesc tot Tula. Primeau și ele de mâncare, e drept, o porție mai mică.Read more…

Jun 13, 2024 5 comments

Locotenentul şi evreii

Jan 18, 2018By

După terminarea facultății de medicină, mi-am satisfăcut stagiul militar timp de patru luni la Focșani, județul Vrancea. Am sosit la cazarmă undeva la sfârșitul lunii octombrie 1973. Ofițerul comandant al companiei, locotenentul Anghel, era un bărbat foarte tânăr {abia terminase școala de ofițeri}, cu o figură severă, uniforma stătea impecabil pe el, arăta ca într-o poză dintr-o revista militară. În timpul instrucțiilor era foarte sever, însă în pauze se întreținea cu noi, prietenos. Într-o zi Compania Nr. 1 cu care eram în același batalion, a întârziat de la gimnastica de înviorare şi tot batalionul a fost pedepsit Read more…

Jan 18, 2018 0 Comments

Hippocrate și teroristul

Dec 20, 2018By

Într-una din zilele lui octombrire 1998, după un atac terorist nu departe de Beer Sheva, au fost admiși aproape în același timp doi răniți la Terapia Intensivă a spitalului în care lucrez. Unul era victima, un kibuțnic, celălalt agresorul, palestinian din Hevron, rănit de soldații israelieni. Amândoi erau în stare foarte gravă și aveau puține șanse de supraviețuire. Kibuțnicul era elev de liceu, palestinianul nu avea nici el mai mult de 20 de ani. Părinții victimei și ai agresorului veneau zilnic să-și viziteze băieții. Cei doi răniți erau tratați fără nicio deosebire. În fiecare zi unul din membrii echipei medicale stătea de vorbă cu rudele răniților, le dădea informații în legătură cu starea pacienților și răspundea la întrebările lor. Am avut și eu ocazia să stau de vorbă cu părinții din ambele părți. Într-o convorbire între patru ochi, tatăl tânărului din kibuț m-a întrebat:Read more…

Dec 20, 2018 3 comments

Nemulţumitului i se ia darul (Din ciclul dedicat Bunicului)

Jan 23, 2020By

„De altfel” – mi-a spus bunicul, – „sentimentul satisfacţiei ţine de suflet, nu de circumstanţe. Cine nu poate fi mulţumit cu puţin, dezvoltându-şi propria capacitate de a folosi tot ce are, degeaba ar primi mai mult, nimic nu i-ar fi de ajuns. Însă cine se bucură de ce are, va avea și beneficii la care nici nu s-ar fi aşteptat.” Şi ca să nu uit vreodată acest lucru, mi-a povestit despre cele două fetiţe voioase din cătunul celor nemulţumiţi, care, în treacăt fie spus, aveau codiţe, ca fetiţa de pe ascuţitoarea mea. (Poveştile bunicului aveau mereu o legătură concretă cu realitatea din viaţa mea şi explicau foarte logic şi pe înţelesul meu unele fenomene sau detalii din mediul înconjurător.) Povestea veveriţelor A fost odată ca niciodată un sat unde, dintr-un motiv sau altul, câţiva oameni s-au sculat într-o zi cu faţa la cearceaf. Erau tare bosumflaţi, dar nu era nimic de făcut și de aceea ei au devenit tot mai nesuferiţi. Se legau de toată lumea, atacau şi criticau tot ce le ieşea în cale şi oriunde mergeau, purtau cu ei o atmosferă proastă, sâcâitoare, care mai apoi s-a răspândit ca o infecţie – oamenii erau supărați, se certau, se plângeau, se văicăreau, blestemau şi acuzau cerul şi pământul, găseau hibe şi greşeli în tot şi în toate. Au ajuns atât de rău, încât s-a lăsat o ceaţă neagră și usturătoare peste întregul sat şi chiar Bunicuţa Munţilor a auzit vestea acestei năpaste stranii… Read more…

Jan 23, 2020 4 comments

Întâmplări cu ceai

May 6, 2021By

De obicei, când mă aşez în faţa computerului – ca acum, de pildă – am la îndemână o ceaşcă de ceai. Înainte de a-l prepara, baleiez raftul ticsit de cutii cu diferite sortimente de ceai: revigorant, alcalinizant, relaxant, pentru armonia sufletească, de iarnă, de vară, pentru zile însorite sau vremuri furtunoase…De obicei, când mă aşez în faţa computerului – ca acum, de pildă – am la îndemână o ceaşcă de ceai. Înainte de a-l prepara, baleiez raftul ticsit de cutii cu diferite sortimente de ceai: revigorant, alcalinizant, relaxant, pentru armonia sufletească, de iarnă, de vară, pentru zile însorite sau vremuri furtunoase…La noi în casă se bea mult ceai. Chiar şi seara târziu, când ne întoarcem de la un spectacol sau din vizită, preparăm câte o ceaşcă de ceai şi stăm la taclale. Am deprins acest obicei în casa părintească şi l-am continuat acasă la noi. Ai mei s-au obişnuit cu ceaiul rusesc în studenţie, la Leningrad, dar în viaţa mea „ceaiul adevărat” nu a intrat în prima copilărie. Poate că aici e locul să explic că, de fapt, doar ceaiul adevărat se numeşte ceai (sau tea), restul infuziilor şi decocturilor din plante au uzurpat acest termen după ce băutura din China – care potrivit legendei, îşi are sorgintea acum patru milenii – pătruns pe meleagurile noastre, acum vreo două veacuri.Read more…

May 6, 2021 4 comments