Anul e 1973 și la Timișoara cerul e violet, Poli tocmai a promovat în A după foarte mulți ani, eu sunt doar un puști, dar aud galeria scandând în zilele acelea: Zi cu soare, fără soare, Noi la Poli toți venim, Să vedem meciul cel mare, Să vedem meciul cel mare …urmat de acel sacadat “Poli, Poli luptă pentru noi”. Da, cerul era violet în acele zile la Timișoara, dar cum te îndepărtai puțin pe linia 100 din Mersul Trenurilor, cerul devenea albastru, încă de după Caransebeș devenea albastru și alb și era încă alb-albastru mult după Caracal, aproape de București. Uneori era alb-albastru încă de la Lugoj, unde mergeam cu bunica în vacanțe și prietenul meu Raul, cel bănățean în buletin, dar oltean în cuget și în simțiri, îmi povestea despre Țarălungă și Deselnicu, iar eu credeam ca ăștia nici nu există, că sunt doar niște personaje dintr-o poveste în care ȚarăLungă e colegul lui SfarmăPiatră…Read more…
A percepe lumea din jurul nostru ca ființe umane implică un mecanism complex care include folosirea diferitelor simțuri, integrarea informațiilor primite de la senzori în creier, comunicarea prin limbaj și prin gesturi și alte procese care necesită inteligență, obișnuință și experiență. Diferite animale percep lumea în mod instinctiv, în funcție de căutarea hranei, instinctul de reproducere, apărare, atac, sau pentru a scăpa de un pericol. De exemplu, liliecii folosesc pentru orientare, alimentație, etc., ecolocația, bazată pe efectul Doppler, folosit și în ecocardiografie și în examenul ultrasonic. Bufniţa are un auz atât de dezvoltat, încât găsește șoarecele în întuneric, îar dacă șoarecele se mișcă, îl depistează chiar la sute de metri de distanță într-un tufiș, sau sub un strat de zăpadă. Șarpele vede foarte prost, dar poate detecta un șobolan sesizând căldură emanată de acesta, iar păianjenul este sensibil la vibrații.Read more…
Faptul că în Partidul Conservator britanic au apărut în ultimii ani, aproape de vârf, tot mai mulți lideri oarecum “neobișnuiți” din punct de vedere al tradiției partidului pare să-i fi nedumerit pe mulți. și nu e de mirare, căci schimbarea a fost pe cât de radicală pe atât de bruscă. Într-o încercare de a înțelege mai bine ce se petrece, ar fi de semnalat câteva fapte neîndoielnice. Mai întâi, în Partidul Conservator au avut loc epurări succesive. Au fost eliminați: 1. Cei care au fost anti-Brexit (foarte mulți politicieni grei din partid). 2. Cei care au fost pentru un acord care să țină UK cât de cât mai aproape de UE (oameni inteligenți care înțelegeau consecințele Brexit-ului). 3. Cei care au fost pentru orice fel de acord cu UE. (Aceștia din urmă au fost trecuți pe linie moartă, deși Boris Johnson a venit până la urmă cu un acord mai prost decât ceea ce propuneau ei.) Astfel în fruntea partidului au rămas numai cei care au fost, ori s-au declarat în mod oportunist, Brexit-iști turbați (Liz Truss, de exemplu, a votat anti-Brexit în 2016, ca mai apoi să se declare cea mai radicală Brexit-istă). Consecința epurărilor a fost că la vârful partidului au rămas foarte puțini oameni de calitate din categoriile tradiționale de politicieni conservatori, ba chiar au ajuns acolo niște non-valori ca Liz Truss (după cum s-a dovedit în modul cel mai clar), Jacob Rees-Mogg și alții. În această situație de criză se pare că a intervenit însă o înclinație a partidului spre meritocrație…Read more…
Pentru cine nu mă cunoaște bine, încep cu o mărturisire: eu sunt un om ordonat (pe cât posibil). De exemplu, eu notez în calculator fiecare călătorie în străinătate, un obicei bazat pe obsesia individului care timp de zeci de ani n-a avut cum să viziteze o țară vecină. De zeci de ani îmi doresc să mă urc în mașină, s-o iau spre nord și în câteva ore să ajung la Beirut, într-o după-amiază de duminică primăvăratică, și să beau o cafea turcească într-o cafenea din centrul orașului căruia până nu de mult i se spunea ”Parisul Orientului Apropiat”. Până una-alta, mi-am pus pofta-n cui. Aici trebuie să fac o corectură care să explice și titlul. De fapt, de-a lungul a aproape două decenii eu am fost în țări arabe, în Liban, în Siria și în Iordania. Nu ca vizitator, sau turist, sau ca participant la vreun congres, ci ca medic militar, cu arma în mână, îngrijind răniți, și tot timpul cu speranța să ajung acasă, dar nu cu picioarele înainte… Și ăsta numai turism nu este! Ei bine, ”tradiția” a fost încălcată!Read more…
De curând am vizionat un reportaj de televiziune despre sărbătoarea de Hanuka de la Cluj și filmul mi-a trezit niște amintiri nostalgice. M-am angajat la școala din Timișoara în toamna anului 1972. (Doamne, au trecut 50 de ani!) Școala Profesională a fost înființată în 1951, prin unirea fostei Școli ORT (o școală de recalificare a adulților care din cauza războiului nu învățaseră meserie și care a funcționat în clădirea fostului Liceu Israelit) cu Școala de Surdomuți. Aşa s-a întâmplat că majoritatea maiștrilor instructori și unii profesori erau evrei. În decembrie 1972, de Hanuka, aud o discuție: “Azi la templu va veni Mitropolitul.”Am făcut ochii mari și asta a fost remarcat, căci m-au întrebat: “Cum, nu știi că în fiecare an, de Hanuka, mitropolitul vine la noi la templu?” Nu. Nu știam. Acest obicei fusese introdus cu câțiva ani înainte de regretatul Mitropolit Nicolae Corneanu, bun prieten al Prim-rabinului Neumann, și el s-a permanentizat. De fiecare dată, predica ținută în fața comunității evreiești începea cu cuvintele: „Iubiți frați întru Dumnezeu Tatăl…” Read more…
După ce am trecut prin Haute Provence și Provence, după marile emoții din Aix-en-Provence, ajungem la Laure-Minervois, un sătuc provensal cu o mie de locuitori, în apropiere de Carcassonne. Cina, la Arles, am ratat-o. Totuși, într-o mică ”alimentara” de cartier, pe lângă care am trecut întâmplător, reușim să ne luăm o baghetă crocantă și bună, brânză brie – preferata mea, suc de portocale și ciocolată (altă preferință…), așa că vom avea o cină foarte bună în cameră. Ajungem seara și, deși nu e târziu, e deja întuneric. Drumul și așezările prin care trecem sunt pustii, dându-ne senzația că ar fi miez de noapte, dar nu e mai mult de ora 9. Mie totul mi se pare înfricoșător, nu trece nici un alt vehicul și avem impresia că numai noi am rămas pe Pământ și întunericul e spart doar de lumina farurilor noastre. Abia a doua zi dimineața, în drum spre Carcassonne, vom vedea că sunt de fapt locuri fermecătoare – șoseaua, leneșă și aproape goală, se târăște printre podgorii întinse, cu tufe de trandafiri la capetele rândurilor. Ne era dor de așa ceva după năvala de autovehicule de pe autostrăzi. Găsim ușor Casa Vasaluta, cum e numele pensiunii noastre.Read more…
În primele zile de lagăr, la Auschwitz, tata nu s-a atins de mâncarea care li se dădea. Mirosul pătrunzător de vomă sau de fiertură alterată, aspectul de lături pe care le cunoștea de acasă, l-au făcut să nu fie în stare să apropie de gură nici măcar o lingură din zeama aceea indescriptibilă. Așa a ajuns aproape să leșine de foame. Unchiul lui, Lipot Krampfner, împreună cu care trecuse selecția de pe peronul gării, i-a spus să mănânce puținul care li se dădea, altfel se va îmbolnăvi și va muri. În sensul propriu al cuvântului. La început trebuia să se țină cu degetele de nas ca să poată sorbi supa, dar în câteva zile s-a obișnuit. Același unchi i-a spus că trebuie să facă totul ca să fie duși cât mai curând la muncă, deoarece la Auschwitz cine nu lucra, nu primea de mâncare și vor muri de foame… Dacă vor reuși să intre într-un lagăr de muncă, probabil că vor primi de mâncare. În lagărele de muncă, după apel și surogatul de cafea de dimineață, se organizau echipe de deținuți în funcție de cererile fiecărei companii care avea contract de muncă în zona respectivă: 30 de deținuți pentru AEG, 50 pentru Holzmann… Uneori echipa lui era trimisă la lucrări de construcție a drumurilor de acces sau la întreținerea și repararea lor. Sarcina deținuților era să mute grămezile de pietriș, nisip, pietre de caldarâm dintr-un loc în altul, după cum le cerea șeful de echipă. Acolo l-a cunoscut pe Olandez.Read more…
În urmă cu 20-25 de ani abia așteptam să vină sezonul Eurovisionului. Mă uitam la toate emisiunile, la semifinale și la finale. Îmi aduc aminte că la început lucrurile erau mai simple, nu existau semifinale, cântecele și cântăreții țărilor respective intrau direct în finală. Urmăream și alegerea melodiei din țara noastră, participau compozitori și cântăreți cunoscuți, cu renume, cu experiență și rezultatele nu s-au lăsat așteptate. Chiar dacă nu am luat locul întâi, ne-am situat de două ori pe locul trei și odată pe locul patru, rezultate excepționale, ținând cont că erau în jur de 30 de țări, iar melodiile acelor cântăreți români au fost și sunt cântate până astăzi, cel puțin la posturile noastre de radio. În ceea ce privește interpreții străini, mulți dintre ei s-au afirmat la această competiție devenind vedete. Cel mai bun exemplu este formația ABBA ale căror melodii răsună și astăzi, poate recompuse, modernizate, dar aceleiași. Încetul cu încetul însă lucrurile s-au schimbat și pe plan intern și pe cel internațional. Poate (nu poate, sigur!) am îmbătrânit, sunt mai exigentă, dar nici Eurovisionul nu mai este ce-a fost. Read more…
Oare când istoria este doar poveste, oare când povestea devine istorie? Care din aceste două căi de conservare a evenimentelor trecute și transmiterea lor viitorului este mai eficientă, care are mai multă valoare? În această povestire istoria și beletristica se împletesc, una fără cealaltă nu vor reuși să prezinte cititorilor mai nimic despre acest om, care era pe punctul de a dispărea din istoria colectivă și din memoria individuală pentru totdeauna. Acest articol se datorează Andreei Ghiță. Citez aproximativ din e-mailul ei: „Trecând prin Cimitirul Neolog, am văzut o piatră tombală de marmură albă, pe care scrie Andrei Herzlinger. Nu mai ţin minte anul naşterii, ci doar cel al decesului: 1943. Este cumva o rudă? Oare purtaţi numele de Andrei în memoria lui? Dacă da, cred că povestea sa ar merita relatată în Baabel.” Este macabru să-mi văd numele pe o piatră de mormânt, chiar știind că nu este vorba de mine. Situația mi-a amintit de una dintre poveștile de dincolo ale lui David Eagleman din care am aflat că nu voi putea părăsi anticamera lumii de apoi decât după ce și ultimul om care mai știe să-mi spună numele va muri. Dezső, bunicul meu, și Andor (Andrei) au fost doi dintre cei nouă copii ai străbunicului meu Beni. Așadar Andor era unul dintre unchii tatălui meu. În prima jumătate al secolului trecut ei trăiau în Dumbrăveni.. Tatăl meu a crescut în casa bunicul Beni, dar nu l-a cunoscut, deoarece acesta a murit când el încă nu împlinise un an. El mi-a povestit că Andor, care era cu vreo douăzeci de ani mai mare ca el, a fost cel care l-a învățat să meargă cu bicicleta.Read more…
Recent am primit un volum de traduceri noi din poeziile și proza lui Mihai Eminescu: Poezii alese; ediție bilingvă româno-ebraică; traducere în ebraică de Adina Rosenkranz-Herșcovici. Volumul, pe două coloane, pagină vizavi de pagină, a apărut la Editura Teșu din București, în colaborare cu Centrul Cultural Israeliano-Român din Tel Aviv, ambele conduse de editorul și scriitorul Teșu Solomovici, care a inițiat proiectul și a scris prefața, împreună cu regretatul academician, criticul și istoricul literar Eugen Simion. Volumul, apărut anul acesta, include 38 poezii și două fragmente de proză. Poezii de Eminescu au fost traduse și în trecut în limba ebraică. Mă refer la volume de traduceri de Yehoshua (Iosua) Tan-Pai (Tel Aviv 1954), Ahuvah Bat-Hanah (Tel Aviv 1990), Tomy Sigler (Haifa 2008). Am scris despre ele într-un articol apărut în revista Baabel (2018), republicat în câteva rânduri, printre care în revista ieșeană Scriptor (2022) și în volumul Un deceniu de scris românesc în Israel, editat de Adrian Grauenfels (2021). Fiecare poet traducător are selecția lui, stilul propriu, limba sa ebraică și modul de folosire a acesteia. Traducerile făcute de poeta Adina Rosenkranz-Herșcovici reflectă gândirea și atașamentul ei pentru creația eminesciană.Read more…
Era în 1978. Eram în clasa a XI-a, aveam 17 ani și capul plin de iluzii. Încă nu ajunsesem în cei mai răi, ultimii ani ai comunismului, când nici să visăm nu mai aveam putere. Acum eram încă la vârsta când, cred că în mod instinctiv, omul se abandonează visării, deși mediul era atât de potrivnic! Sau poate tocmai de aceea. La liceul din orășelul transilvan unde învățam aveam practică de producție câte o săptămână pe lună, practică ce avea loc în atelierele școlii. Aceasta era diferită de practica agricolă desfășurată toamna, timp de cinci sau șase săptămâni, când toți elevii școlii eram duși să ajutăm de obicei la culesul recoltelor de porumb, dar adesea și la mere. Cu doar câțiva ani înainte, liceul teoretic, singurul din oraș, fusese transformat în liceu industrial cu profil de așchiere a metalelor. Atelierul nostru de practică era unul de lăcătușărie, eram îmbrăcați în halate albastre de lucru și clasa era împărțită în grupe mai mici distribuite în mai multe ateliere cu diferite profiluri. Grupa noastră era de zece elevi care trebuiau pregătiți să devină calificați în lăcătușărie. Tăiam tablă groasă la dimensiuni potrivite (de fapt a tăia tablă cu ghilotina specială se numește a debita, termenul mi-a rămas în memorie), fixam bucățile tăiate în menghine pe bancurile de lucru și apoi, folosind niște pile mari pentru metal, le pileam marginile îndoindu-le la final în forma potrivită din care luau naștere nici mai mult nici mai puțin decât… zăvoare pentru cotețe.Read more…
Întreabă pe cine vrei, noiembrie e o lună plictisitoare, cenușie. Încă nu e iarnă, nici măcar toamnă. În fiecare zi te întrebi dacă ar trebui să pui în funcțiune încălzirea casei, sau mai bine îți mai pui o pătură noaptea și în felul acesta ai rezolvat problema. În fiecare zi te aștepți să plouă și chiar dacă nu plouă, mai tot timpul e înnorat. Nimic nu pare să se fi întâmplat în noiembrie, până și revoluția sărbătorită în 7 Noiembrie a avut loc în octombrie! Eu m-am născut în noiembrie. Conceperea mea s-a datorat unei erori de înțelegere a situației în lume. Părinții mei nu prevăzuseră ce avea să urmeze și după doi ani de viață în comun au hotărât să aibă un copil, născut la două luni de la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, o greșeală pe care eu o plătesc (cred!) până în ziua de azi, în ciuda eforturilor părinților mei de a mă feri de vicisitudinile sorții. Aparent, eu m-am născut cu o cantitate mare de noroc, dar tocmai atunci când aveam cea mai mare nevoie de el, norocul se risipise în toate direcțiile.Read more…
Au trecut trei secole de la moartea celui care este considerat părintele microscopului: Antoni van Leeuwenhoek (olandezii îl pronunță LEU-ĂN-HUK). Fără îndoială că el a schimbat pentru totdeauna modul în care este văzută și înțeleasă lumea. Totuşi, nu el a inventat microscopul! S-au făcut încercări și înaintea lui, dar cu rezultate foarte nesatisfăcătoare. Lupele erau cunoscute chiar din antichitate. Leeuwenhoek a fost primul care a construit un microscop funcțional și, mai ales, el a fost primul care a observat și a descris lumea minunată a vietăților minuscule, nebănuite până atunci. Pentru Olanda, secolul al XVII-lea a fost perioada de aur: vasele comerciale olandeze brăzdau mările și aduceau mirodenii din colonii, acasă se dezvoltau manufacturile, mulți oameni se bucurau de o relativă bunăstare și, mai ales, Olanda fiind o republică protestantă, nimeni nu trebuia să se teamă nici de rege, nici de inchiziție. Cultura și arta au luat un mare avânt – e suficient să ne gândim la Rembrandt sau Spinoza. În această lume în plină efervescență s-a născut Antoni van Leeuwenhoek în orașul Delft, în 1632.Read more…
În Exodul 17, capitol întitulat ”Înfrângerea lui Amalec”, este consemnat că israeliții, proaspăt evadați din Egipt, sunt atacați prin surprindere de Amalec și de banda sa la Refidim. Moise îi ordonă locțiitorului său militar, Iosua[1], să ia o trupă de elită pe care să-i conducă în luptă. Și de această dată toiagul Său ținut în mână de Moise face minuni: israeliții ies victorioși. Este prima bătăile în deșert, amaleciții fiind primii dușmani de moarte ai israeliților. Ca urmare a acestui atac mișelesc, un blestem divin a fost pus asupra lui Amalec și a descendenților săi, Dumnezeu promițând că va șterge complet amintirea lui Amalec de pe pământ și că va duce un război etern contra sa din generație în generație (Exodul 17:14, 16; Deuteronom 25:17–19; etc.). Textul biblic ”raportează” că abia în vremea regelui Ezechia[2] (716–686 î.Hr.) israeliții i-au înfrânt pe ultimii amaleciți din regatul Iudeea. Să fi fost chiar așa, amaleciții să fi fost stârpiți în totalitate? Răspunsul ar fi: desigur, în textul biblic există și inexactități, au mai existat amaleciți și după această dată.Read more…
A fost o traiectorie neobișnuită parcursă de un om neobișnuit, întemeietorul industriei chimice din Israel. După părerea mea, biografia lui se citește ca un roman polițist. Subiectul este bine cunoscut, pentru că în ultimii ani el a scris două cărți autobiografice: My Siberian Life (Viața mea în Siberia) și Given to Salt (Dedicat sării). Novomeysky s-a născut în 1873 în satul Barguzin din apropierea Lacului Baikal. Cum adică? Eu știam că în Rusia Țaristă exista o lege prin care evreii puteau să se stabilească doar în așa-numita „Zonă de rezidență” (Pale of Settlement), în partea de apus a imperiului țarist. Dar iată că în Siberia au trăit și evrei – deportați ca deținuți politici. Bunicului lui Novomeysky a fost unul dintre aceștia. A fost amestecat în mișcarea de eliberare a Poloniei ocupate de Rusia țaristă și în 1831 a fost deportat în Siberia. Patru ani a mers pe jos până la Lacul Baikal! Bineînțeles că la început familia a avut de înfruntat mari greutăți, dar au avut și noroc: în apropiere s-au descoperit zăcăminte de aur. Fiul său s-a ocupat de extracția aurului și cu timpul a devenit un om înstărit. Visul lui a fost să le dea copiilor cea mai bună educație posibilă. Așa se face că la vârsta de 11 ani Moshe Novomeysky a plecat la Irkutsk, unde a urmat un liceu tehnic. Iar după bacalaureat a studiat la Universitatea Tehnică din Clausthal, până astăzi una dintre cele mai bine cotate din Germania, devenind inginer minier. Read more…
Când am scris despre evreul maghiar Ferdinand Huszti Horvath, am fost surprinsă, dacă nu chiar șocată cât de greu a fost să găsesc material de referință în limba maghiară despre cel care nu doar că s-a născut în Ungaria și luptat pentru țara sa în război, da care a fost un artist atât de desăvârșit, încât ajuns în SUA (după ce și-a dat seama că în patria sa nimeni nu-i acordă importanță și nu poate supraviețui acolo), însuși marele Walt Disney l-a contactat cerându-i să lucreze în studiourile Disney. Repet: nu Ferdinand Horvath a bătut la ușa lui Walt Disney cu umila rugăminte să i se dea o șansă. Nu. A fost contactat cu oferta gata pregătită! Și despre o astfel de personalitate, un astfel de talent cu care Ungaria s-ar fi putut mândri pe bună dreptate, nici azi nu se prea poate citi în limba maghiară. Nu are nici măcar un articol Wikipedia, decât în franceză! Și celelalte informații provin mai toate din arhivele Disney, din studii referitoare la arta desenului animat, în special în engleză. Deși acest fapt m-a cam tulburat, mi-am spus: da, probabil cei rămași acasă îi ignoră pe cei care au plecat în lume și s-au făcut remarcați acolo, pe baza calităților care nu au fost apreciate pe meleagurile natale. E un fel de consolare ciudată, un mijloc de a se împăca cu situația, de a-și justifica ignoranța și nepăsarea față de cel care s-a dovedit o valoare inestimabilă pentru omenire – altundeva. Este un mod de a-și spune: simțeam eu că ne va trăda, că ne va părăsi în cele din urmă! De aceea nu i-am acordat importanță! Dar acum nu-mi mai pot ascunde tristețea. Noi, cei din Bazinul Carpaților (și nu doar maghiarii, după cum veți vedea din exemplele aduse) chiar nu știm să-i prețuim pe cei care ne îmbogățesc viața, indiferent dacă aceștia pleacă sau nu în lume. Și mai surprinzător este că cei din alte țări știu uneori mai mult despre talentele de la noi, inclusiv despre cei care NU au emigrat, decât conaționalii lor…Read more…
În 1976, la 34 de ani, Béla Károlyi a urcat pentru prima oară Everestul olimpic și nu singur, ci împreună cu soția sa, Márta, și având în expediție două fete al căror nume aveau să rămână definitiv înscrise în Panteonul sportului: Nadia Comăneci și Teodora Ungureanu. A făcut-o, e drept, într-un mod destul de controversat. Károlyi nu a fost un antrenor blând, nu a fost nici un om comod. „Ca să strici un copil nu trebuie să fii neapărat mamița domnului Goe” – i se confesa el lui Ioan Chirilă, marele jurnalist sportiv care a scris cartea Nadia. „E destul să glumești când nu e cazul.” Károlyi nu era omul care să se țină de glume. Dar era mai mult decât atât. Nu era doar privațiunea de glume, era privațiunea de orice atribut al copilăriei, în special privațiunile alimentare. Dar aceste metode au fost tocmai potrivite pentru fetele din echipa de la Onești, pentru că și ele își doreau foarte mult să câștige.
„Nadia e un copil cu sentimente profunde. Își iubește părinţii, îşi adoră mama. E prietenă cu Teodora. Dacă vreţi, aceste două fetiţe se completează. Nadia e gravă. Teodora e veselă. Am spus odată că Nadia e pisica sălbatică a grupului nostru. Teodora e pisicuţa de casă, cu fundiţă roşie.”. Iar cu metoda Károlyi pisica sălbatică, cea mai pregătită sacrificiului, a reușit mai bine decât cea domestică.Read more…
Ne aflăm în perioada de început a cuceririi și colonizării Țării Făgăduite. Personajele: Rahav și doi cercetași. Din dosarul biblic existent la serviciul de cadre rezultă următoarele date personale: Numele: Rahav; Naționalitatea: canaanită; Religia: politeism; Ocupația: prostituată. Conform Cărții lui Iosua, Rahav era o femeie canaanită din Ierihon, în Ţara Făgăduinţei. Ea i-a ajutat pe israeliţi, ascunzând doi bărbaţi care fuseseră trimiși să cerceteze orașul înainte de cucerirea lui; astfel, ea s-a salvat pe sine însăși, precum și familia ei după ce israeliți au cucerit orașul. Rahav, în ebraică רָחָב înseamnă larg, mare, spațios. Textul biblic, Iosua 2:1-24, o prezintă ca pe o prostituată, în ebraică אִשָּׁה זוֹנָה / ișa zona. Să fi fost cu adevărat?Read more…
Ziua însorită de primăvară foarte timpurie, cu vremea caldă, serios decalată față de data din calendar, ne-a prilejuit o întâlnire plină de bucurie, mie și prietenei mele din copilărie, Heidi, cu care mă întâlnesc mult mai rar decât mi-ar plăcea. Motivul este evident administrativ și ține de faptul că în prezent locuim în țări diferite. Această mică istorioară face parte din categoria celor care iau naștere prin metoda ”subiecte sunt peste tot în jurul nostru, trebuie doar să fii atent la ceea ce te înconjoară și să asculți”. Întâmplarea mi-a fost povestită de prietena mea cu care ne-am regăsit după mulți ani, la o vârstă când înțelepciunea, atâta cât am dobândit-o, a ajuns la noi prin multe bune și rele pe care ni le-a servit viața. Heidi și cu mine stăteam împreună la o cafea, în tihna împărtășirii unor momente de care ne fusese tare dor. Evocam orășelul copilăriei noastre și cunoștințele comune și pe lângă dulciurile fine care însoțeau cafeaua, ne mai bucuram și de priveliștea atrăgătoare a centrului orașului meu, în dimineața care ne adusese bucuria întâlnirii. Ne-am spus câte și mai câte, am rememorat întâmplări din trecut și asta ne-a făcut tare bine amândurora. Prietena mea avea pe mâna stângă o foarte frumoasă brățară din cristale rozalii, cu un breloc adorabil în formă de pisicuță. Eu, mare iubitoare și admiratoare de pisici, am observat micul breloc și am admirat brățara, iar de aici încolo am aflat povestea micii bijuterii.Read more…
Asociaţia Evreilor din România Victime ale Holocaustului protestează energic faţă de publicarea volumului ”Holocaustul – Gogoriţa diabolică – Extorcarea de bani de holocaust”, de Vasile I. Zărnescu, şi evenimentul public al lansării acestuia, pe 8 aprilie 2016, la Librăria Mihai Eminescu, din Bucureşti. Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
