Fala iudaismului mondial, cum era supranumit Filderman nu doar în cercurile evreilor din România, dar și în cele din America și Europa, s-a născut la București, de Iom Kipur, în 14/25 septembrie 1882. Provine dintr-o familie de meseriași. Tatăl său, proprietarul unui mic atelier de tipografie și legătorie, a murit la 35 de ani, când copilul abia împlinise 3 ani. La această vârstă, desigur, nu a putut înțelege semnificația acestei tragedii. Mama, proprietara unui atelier de broderie și lenjerie, a rămas unica sursă de susținere a familiei cu cinci copii. Wilhelm era cel mai mic. Veniturile nu i-au permis mamei să-și dea toți copiii la studii. Intuind însă capacitățile lui Wilhelm, a făcut cele mai mari eforturi ca să-i poată asigura condițiile necesare nu doar pentru studii primare și medii, ci și pentru studii superioare. Dar până la studiile superioare, copilul și adolescentul Filderman a trecut prin școala primară, gimnaziu și liceu. Cu antisemitismul s-a confruntat chiar din această etapă a vieții. Antisemitismul era parte integrantă din existența noastră zilnică – scrie Filderman în Memoriile sale. Printre altele relatează următoarea întâmplare: În școala noastră s-a înființat ceva de tipul unui club cu obiectivul de a invita persoane care să vorbească despre teme de cultură generală. Un coleg de clasă, Petru Locusteanu, mi-a cerut să fiu prezent la prima întâlnire care a fost prezidată de profesorul Banu. În prezența mea, desconsiderând regula, unul dintre colegi s-a ridicat și a cerut ca toți evreii să fie excluși din club. Locusteanu, care inițial m-a invitat, a aplaudat cel mai zgomotos. M-am ridicat și l-am întrebat pe profesorul Banu dacă clubul are drept scop să ne învețe elemente de cultură generală sau să promoveze o politică antisemită.Read more…
Când împachetezi o copilărie
La câțiva ani după ce Tata a murit, Mama a decis că e momentul să se mute la Cluj și am scos la vânzare apartamentul unde-mi petrecusem o parte din copilărie și toată adolescența. Prin mutări mai trecusem în viața mea, însă era pentru prima dată când trebuia să sortez și să împachetez tot ce reprezentase viața noastră în trei în apartamentul de pe malul Dunării. Și pentru că nu puteam să transportăm totul la Cluj, trebuia să decid ce arunc și ce păstrez. Haine, perne, cuverturi, oale, pahare, farfurii, albume cu fotografii, saci de cărți, toate învelite în ziare, etichetate, băgate în cutii, sau lăsate în urmă. Netrebuincioase. Prea vechi. Prea lipsite de importanță. Ușor de abandonat. Tata fusese o persoană grijulie și ingenioasă. Avea imaginație și îndemânare, așa că punea deoparte ceea ce eu aș fi considerat fleacuri, dar pe care el știa să le refolosească: repara, improviza, construia obiecte casnice din tot felul de resturi, iar rezultatul era de fiecare dată spectaculos. Păstra în cutii etichetate minuțios cabluri, robineți, șuruburi, bucăți de material, obiecte vechi, cutii, capace, borcane, așezate ordonat pe rafturi în boxa noastră de la subsolul blocului. Tot el pusese deoparte colecțiile mele de reviste și almanahuri Cinema, legate cu sfoară pe ani. Read more…
Cehov, autorul unui thriller?!
Cehov a fost, într-un fel, salvatorul meu. Eram în ultimii ani de studenție și îmi căutam un drum de întoarcere la pasiunea adolescenței mele, voleiul. În ultima clasă de liceu jucasem la ”Tânărul dinamovist”, dar începutul studiilor medicale pusese capăt tendinței mele de a deveni ”cineva” în acel sport. Mentorul meu, tata, medic, a priceput imediat despre ce e vorba. Într-o seară mi-a vorbit; în cuvintele sale parcă nu-l recunoșteam pe părintele meu care niciodată nu vorbea despre aspectele intime ale vieții: – Fiule, să știi că medicina e cea mai aprigă amantă! Dacă te prinde că o înșeli, te aruncă din patul ei pentru totdeauna! Oare mai e nevoie să amintesc că orice legătură ulterioară între mine și acel sport a devenit pe loc nulă și neavenită? Au trecut anii, părintele meu a dispărut pe veci, iar eu am trecut demult de vârsta în care viața te pune la răscruce de drumuri și te obligă să iei decizii eroice. De fapt, de mult mă bătea gândul să scriu, orice, dar să scriu. Aș fi făcut-o cu plăcere, dacă cuvintele răposatului meu părinte nu mi-ar fi rămas întipărite în minte, o dată pentru totdeauna. Să scriu, da, dar numai literatură medicală. Să public, da, dar numai articole și cărți care îmi pot îmbunătăți CV-ul în vederea avansării academice. Și deodată am găsit – nici nu știu unde – următoarea declarație a celui care va deveni pentru mine mentor surogat (dintr-o scrisoare a sa către un bun prieten, în 1888): ”Mă sfătuiești să nu alerg după doi iepuri deodată, și cumva să uit de medicină… Dar eu mă simt mult mai alert, mai confortabil și mai împlinit cu mine însumi când realizez că am două ocupații în loc de una…”Read more…
Prietena mea, Saşa Feyer
Pe Sașa am cunoscut-o în anul 1990 și ne-am împrietenit ca și cum ne-am fi știut din copilărie. Lucram încă la spitalul Fundeni și într-o bună zi mi se telefonează de la camera de gardă că mă caută cineva. Crezând că e o mamă sau o rudă a unui copil bolnav care solicită informații despre pacient, am spus, ca de obicei, că persoana să ia liftul și să urce la etajul VI, unde eu o voi aștepta. Surpriza mare a fost când mi s-a adresat în limba germană: ”Tu ești Mimi Korber; am vrut să te cunosc. Sunt Sașa Feyer, nepoata familiei Kreisel din Câmpulung.” Nu o cunoșteam, deoarece era cu șapte ani mai mică decât mine, dar i-am cunoscut bunicii, iar o mătușă de-a ei era prietenă cu verișoara mea, Sylvia pe care eu o adoram. Așa a început prietenia noastră, o prietenie de care amândouă am avut de profitat. Sașa era o persoană foarte inteligentă, cultă, răbdătoare, foarte de treabă și prietenia noastră a venit într-un moment prielnic, deoarece amândouă aveam nevoie de un om apropiat. La fel ca mine, a fost și ea deportată împreună cu familia în Transnistria, ajungând în cele din urmă la Șargorod, la vreo 60 km de Moghilev.Read more…
Inventarul din fântână
În anul 1940, în urma Dictatului de la Viena, România a cedat nordul Transilvaniei către Ungaria. atăl meu s-a născut în 1926 în Dumbrăveni, în România. La începutul anilor ’30 părinții lui au divorțat, după care el a crescut la bunicii dinspre tată, la Dumbrăveni, până în anul 1935, la vârsta de nouă ani. Apoi a fost trimis la Gherla, în nordul Transilvaniei, la rudele mamei, astfel încât, de la patrusprezece ani, a crescut în Ungaria, în timp ce tatăl lui cu toată familia au rămas în România. În anul 1941 Germania a atacat Uniunea Sovietică. Ungaria și România, aliate ale Germaniei, și-au mobilizat armatele și au intrat în război. În cadrul armatei maghiare au fost înființate detașamentele de muncă pentru evrei și alte minorități care nu aveau dreptul să poarte armă. Tinerii care încă nu aveau vârsta încorporării, inclusiv evreii, făceau parte din organizația levenților, un fel de premilitari care erau folosiți mai ales ca forță de muncă locală. Tatăl meu își amintește că a participat la activitățile organizației în Gherla, Dej și la Baia Mare. După cum povestește el, evreii erau „înarmați” cu lopeți, sape sau târnăcoape. Mama lui avea doi frați, Imre şi Lala, și trei surori. La nuntă fiecare fată a primit ca zestre câte un depozit de cherestea și materiale de construcție: Sári la Dumbrăveni, Neli la Iclod, Gizi la Gherla și Manyi la Dej. După moartea bunicului, în 1922, depozitul din Baia Mare a fost administrat de bunica, împreună cu Imre și Lala. Tatăl meu locuia la Gherla și atunci când nu era la şcoală dădea o mână de ajutor la depozitul de cherestea. Read more…
Demonstrațiile masive din Israel – cine are dreptate?
Rareori mi s-a întâmplat în activitatea mea jurnalistică să-mi fie frică de un subiect și să nu-l abordez. Acum sunt în această situație. Zecile sau chiar sutele de mii de cetățeni din Israel care de două luni demonstrează în fiecare weekend împotriva proiectului de lege vizând reforma justiției ar trebui să ne dea de gândit. Toți cei care nu trăim în Israel (și nu știm ebraica), dar ne informăm din presa israeliană de limba engleză, ne-am dat seama aproximativ despre ce este vorba. Reducerea puterii Tribunalului Suprem care nu va mai avea dreptul de a invalida legi votate de parlament, judecătorii aleși de către Knesset, legile votate de Knesset să fie prioritare, sunt cele mai importante direcții ale reformei din justiție și despre consecințele antidemocratice ale acestor modificări vorbesc toți cei care i se opun, oameni politici din opoziție, intelectuali, oameni de afaceri care vor să se retragă din Israel, evreii din Diaspora și o parte a opiniei publice internaționale. Secretarul de stat al SUA, Anthony Blinken, venit în Israel, a și sugerat că Statele Unite își vor continua colaborarea cu Israelul numai dacă se va păstra democrația care ar fi afectată de modificarea legislației. În schimb, premierul Netanyahu declară că prin noua legislație justiția israeliană se va moderniza și se va apropia de sistemele juridice din Australia, Canada sau Noua Zeelandă.Read more…
De la Cristofor Columb la Paul Ehrlich
După ce am publicat în revista Baabel articolul despre societatea clujeană a medicilor evrei “Paul Ehrlich” (https://baabel.ro/2022/05/asociatia-paul-ehrlich-a-medicilor-evrei-din-clujul-interbelic/ ), mai mulţi cititori m-au rugat să scriu despre Paul Ehrlich, viaţa şi opera, ca deschizător de drumuri în medicină. Cristofor Columb (1451-1506) s-a născut la Genova. La început a fost ţesător ca şi tatăl său, dar încă de la o vârstă fragedă a intrat în lumea navigației. Studiind globul terestru, a ajuns la concluzia în India se poate ajunge nu numai călătorind către est, ci şi navigȃnd spre vest. S-a stabilit în Spania şi după multe încercări, în 1492, a reușit să-i convingă pe regele Aragonului, Ferdinand al II-lea, şi pe regina Castiliei, Isabella, să-i finanţeze acest proiect temerar. În final, navigând către vest, Columb nu a ajuns în India, ci a descoperit un nou continent: America. De acolo el a adus aur și argint, dar şi cacao, tutun, porumb, cartofi, floarea soarelui, – lucruri necunoscute de europeni. A adus şi 25 de “indieni” care au făcut senzație la Sevilla. Dar, din păcate, lucrurile nu s-au oprit aici. Tinerii marinari, care au petrecut multe luni pe corăbii, s-au “îndrăgostit” de tinerele “indiene” de pe noul continent. Curând după ce au coborât de pe vapor, s-au dedicat celebrării zeiţei amorului, în colibele din jungla americană. Despărţirea de frumoasele şi focoasele localnice a fost grea. Din păcate, amintirile desfătărilor de neuitat au fost estompate de suferinţele care au urmat: la revenirea în Spania natală, o mare parte din marinarii lui Columb s-au trezit cu plăgi pe corp, însoţite de dureri insuportabile. Mulţi dintre ei şi-au găsit moartea după cȃteva săptămȃni de chinuri îngrozitoare.Read more…
Islazul
Multe zile de vacanţă ale nepoţilor mei le-am petrecut împreună cu ei, pe meleaguri vâlcene. Deseori colindam dintr-un sat într-altul pentru a fi cât mai mult în natură. Într-o zi, în urmă cu 10-12 ani, am luat cu noi și doi copii localnici care ne-au strecurat cu dibăcie printre grădinile gospodarilor, ca să ajungem mai repede într-un loc foarte frumos numit islaz. Acesta e spațiul în care sunt lăsate în voie să pască multe vaci, boi, oi, chiar și cai, după un obicei străvechi, dar noi aveam ca obiectiv și tufele cu mure. Deodată vedem la liziera pădurii o săteancă ieșită cu o vacă la păscut, rezemată de o bâtă groasă. Însoțitorii noștri, conspirativ, ne anunță că acea femeie e o nebună a satului și că trebuie s-o ocolim, altfel riscăm să arunce cu bâta după noi sau, în cazul cel mai bun, să ne ocărască. Nu știu de ce, dar am pus la îndoială spusele băietanului mai mare. Cu un curaj dat de privirea insistentă a femeii către grupul nostru, gândindu-mă că deja știe ce ni s-a spus despre ea, ne apropiem cu pași firești de drumeție. Când avem contact vizual suficient de bun cu femeia, o salutăm, iar ea ne întreabă în chipul cel mai firesc cine suntem. Read more…
O noapte la Istanbul
Tel Aviv – Cluj cu Turkish Airlines din păcate nu era o cursă directă, avea o escală de două ore la Istanbul. „Nu e o tragedie” mi-am zis. „Aerogara de la Istanbul e una dintre cele mai frumoase din Europa, cu multe restaurante, cofetării și magazine cu marfă specific turcească. Beau o cafea și-am plecat spre orașul meu natal.” Nu a fost să fie așa. Avionul spre Cluj avea o întârziere de șase ore! Era ora unu noaptea, nu aveam posibilitatea să trag o raită prin oraș, nici la hotelul din aeroport nu mai erau locuri. După două cafele și niscaiva knafe, mi-am căutat un loc mai comod în așteptarea zborului meu – oricum poarta de plecare a avionului se anunța doar cu o oră înainte de decolare. Am găsit un loc confortabil într-un fotoliu, alături de care era și o canapea circulară compusă din mai multe piese, ocupate din păcate de cei care sosiseră înaintea mea în aeroport. M-am așezat și mi-am scos cartea, cu intenția de-a-mi omorî timpul citind. Citeam o carte interesantă de Daniel Silva, bine cunoscut pentru romanele lui de spionaj. A acțiunea se petrecea în parte în aeroporturi, cu alte cuvinte era cartea potrivită pentru locul potrivit. Mi-am pus ochelarii, am deschis cartea, dar înainte de a începe, am aruncat o privire spre oamenii din jur.Read more…
Un matematician originar din Cluj, apărător al piloților americani
Chiar dacă orașul meu natal, Oradea, a depășit cu mult toate celelalte localități ardelene în privința figurilor excepționale pe care le-a produs în cele mai felurite domenii, trebuie să recunoaștem că și Clujul, aflat la doar 160 km la est de acest buric al pământului, a produs talente remarcabile. În această privință, îl menționez în special pe Abraham Wald, unul dintre cei mai importanți matematicieni din prima jumătate a secolului XX. El a introdus noțiunea statistică de survivorship bias, care a reușit să se impună, cu toate că la prima vedere părea opusă logicii și gândirii intuitive. Matematicianul evreu-maghiar Abraham Wald a adus contribuții importante în domeniul analizei statistice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Una dintre cele mai remarcabile realizări ale sale a fost îmbunătățirea protecției bombardierelor aliate, contribuind la salvarea a nenumărate echipaje ale avioanelor militare nu numai atunci, ci și în numeroase conflicte ulterioare. Wald s-a născut în anul 1902 la Cluj, aflat pe atunci în Regatul Ungariei, ca fiu al unei familii evreiești. A făcut studiile liceale ca elev particular, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Matematică la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, pe care a absolvit-o cu succes în 1928. Apoi, în 1931, a obținut doctoratul la Universitatea din Viena. El s-a remarcat prin abilitățile sale matematice deosebite, reușind să transforme idei abstracte în calcule statistice solide. La început s-a concentrat în special pe geometrie și topologie. Sub îndrumarea profesorului Karl Menger, Wald a dezvoltat o teorie proprie despre “Varietățile diferențiabile cu un nou concept de curbură”. După obținerea doctoratului, l-a instruit pe bancherul Karl Schlesinger în matematica economiei și cu această ocazie a adus contribuții fundamentale la teoria echilibrului economic.Read more…
Roua
În luna septembrie am avut COVID-19, varianta 2023, Eris. În zilele când simptomele bolii erau în desfășurare, am primit un fișier, format PDF, de citit și de dat ”bun de tipar”. Pentru că nu eram bună nici măcar să deschid calculatorul, stând în pat – doar așa îmi scriu gândurile – am început să notez următoarele fraze și să vă spun ce urmează. Acum un an l-am încurajat pe un fost coleg de școală elementară, revăzut după 52 de ani, să-și definitiveze memoriile, scrise la început pe hârtie, și să mi le dea să le redactez sub formă de fișier Word. Speram să-i înlesnesc găsirea unei edituri care să-i publice cartea, ducându-le un stick cu tot conținutul cărții. Drumul parcurs pentru a-mi ține promisiunea m-a făcut să simt prin toți porii ce înseamnă un asemenea demers, dar l-am făcut cu un entuziasm prelungit pe care nu mi-l bănuiam. Acum, cartea Prima iubire, țambalul, cu memoriile fostului meu coleg de școală Nicolae Feraru, are deja contur tipografic și va apărea curând la Editura Leviathan. Aștept cu nerăbdare să apară cartea. Nicu Feraru, ca și alți câțiva copii din clasă, era țigan. Nu vedeam nicio diferență între el și mine, doar că eu mă simțeam bine că sunt româncă. Înțelegeți că, vizibil, ne deosebeam prin trăsături și culoarea pielii. Pe atunci nu știam nici ce înseamnă minoritate și nici majoritate. Strada pe care locuiam era și cu români, și cu țigani, cred că în părți sensibil egale.Read more…
Hanuca – între istorie și tradiție
Ce reprezintă sărbătoarea de Hanuca? Răspunsul este: istorie și tradiție. Pe baza evenimentului istoric, de-a lungul generațiilor s-a format tradiția. Mai ales acum, când unii încearcă să conteste istoria evreiască în timp ce cercetările arheologice au scos la iveală un palat din perioada regilor Hașmonei la Ierusalim, este important să ne referim la ea. Atunci când dovezile ies la iveală, fie ele literare, arhivistice sau arheologice. Istoria nu mai poate fi contestată, cu toate că unii încearcă să le treacă cu vederea, să le ”reinterpreteze” până la denaturare, sau chiar să le distrugă. Chiar dacă unii intelectuali și oameni politici afirmă că în epoca noastră dreptul istoric nu mai poate fi pus în aplicare, el totuși există și trebuie luat în considerație. Hanuca se bazează pe victoria reală a răscoalei conduse de Matitiahu Hașmoneul și fiii săi, frații Hașmonei sau Macabei. A urmat întemeierea regatului hașmoneu. El a rezistat până la cucerirea romană a Ereț-Israelului. Evenimentele desfășurate în decursul unui secol și jumătate de istorie sunt prezentate în numeroase manuale, tratate și studii, așa cum au fost reconstituite de istorici pe baza izvoarelor. Există diferențe de la un istoric la altul, în funcție de cunoașterea izvoarelor, de tendința istoricului respectiv și de epoca în care a trăit acesta. Dar faptele rămân aceleași. Răscoala Macabeilor a dus la târnosirea Templului de la Ierusalim, la întemeierea unui regat iudeu independent, la trasarea unei faze noi în istoria evreiască multimilenară. Desigur, se pune întrebarea interpretării, a reanalizei istorice.Read more…
Copilărie nesfârșită
La terminarea facultății, după ce am primit repartiția guvernamentală, am ajuns să lucrez în București, într-un centru de calcul din Ministerul Industriei Ușoare. Printre colegii de serviciu era și un tânăr cam de vârsta mea. Se numea Liviu S. Liviu era un ”roboțel” cu mai toate atributele unui om. Spun asta pentru că se născuse și crescuse normal din punct de vedere fizic, dar rămăsese un copil în gândire. Nu pot spune că era în totalitate infantil. Avea sentimente specifice oricărui matur: suferea, se bucura, iar mai presus de toate dorea să fie util. Acest sentiment de utilitate îl am și eu; e sădit în mine încă din adolescență și îmi dă și acum o stare de mulțumire sufletească. Liviu se bucura enorm când vedea că avem nevoie de ajutorul său. Veți afla și în ce fel se producea asta. Știam că mama sa, care avea o funcție importantă în ministerul din care făcea parte și centrul nostru de calcul, îl crescuse singură. Venea îmbrăcat corespunzător îndeletnicirii de curier pe care o îndeplinea și era foarte disciplinat și ascultător. Bănuiesc că era într-un fel anume trecut pe statul de plată al instituției, adică avea carte de muncă, la fel ca noi. Nu știu ce școli urmase și nici care ar fi fost ultima absolvită. Îl vedeam că semna condica de prezență, conștiincios, dar ținând creionul, atașat la cotorul condicii de prezență, într-un mod care spunea că știe să scrie, dar că acest lucru nu-l face cu ușurință.Read more…
Un sunet superb într-un deșert verde. Povestea Sinfoniettei Beer Șeva
Spre deosebire de mulți dintre prietenii mei apropiați, eu nu am primit o educație muzicală, în nicio fază a existenței mele. Nu că n-au fost încercări. La vârsta de 7-8 ani, în Buhușiul copilăriei mele, răposata mea mamă m-a trimis să iau lecții de pian de la o profesoară pe care am urât-o din primul moment, pentru că mă punea să zdrăngănesc pe clapele pianului în timp ce ea gătea în bucătăria alăturată și țipa la mine atunci când greșeam notele. Mama a înțeles că pianul nu e de mine. Nu-mi aduc aminte când am început să mă apropii de muzica clasică, ca un ”analfabet” muzical, ascultând concerte la radio, apoi la televiziune, și încercând să-mi creez un soi de cultură muzicală de spoială. Știu însă că odată cu imigrarea în Israel m-am abonat la concertele Orchestrei Filarmonice Israeliene care apărea cu regularitate la Haifa și după ani de zile am înțeles că îmi place Mozart, îl respect pe Beethoven și îl iubesc pe Schubert. Acum aproape 40 ani am făcut saltul de la mare cu nisip (Haifa) la nisip fără mare (Beer Șeva, în sudul Israelului) și am trecut cu bine perioada de aclimatizare în toate domeniile: profesional, familial și social. Primul contact cu muzica clasică la Beer Șeva nu a fost promițător. A avut loc în sala mică a conservatorului, iar scena nici nu se apropia de spațiul necesar unei orchestre de 60-80 de instrumentiști. De fapt nu trebuia să mă mir: orchestra se numea ”Sinfonietta Israeliană Beer Șeva”, cu alte cuvinte nu tocmai o orchestră simfonică, ci una mică, cu doar 35-40 de instrumentiști.Read more…
Amintiri despre „Omul Radio”
„Aici Radio Cluj.” Aceste cuvinte au fost rostite pentru prima oară acum 70 de ani, în 15 martie 1954, dintr-un studio situat într-o vilă frumoasă de pe strada Rákóczi. Înființarea acestui post de radio, eveniment deosebit în viața culturală a Clujului, este legată de conferențiarul universitar Dr. Ludovic Rațiu. Dr. Rațiu s-a născut în 1915 la Satu Mare, într-o familie mic-burgheză. La sfârșitul anilor 1930 s-a înscris la Facultatea de Medicină din Padova. În timpul primei sale vizite acasă, la Satu Mare, după ce Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei, a fost arestat de către poliția hortistă pentru activitate antifascistă și închis la penitenciarul din Someșeni. În 1944 a fost deportat în lagărul de la Buchenwald unde a luat parte activă în rezistenţa subterană. În 11 aprilie 1945 a fost eliberat şi a revenit în Transilvania. Părinţii lui au pierit la Auschwitz, dar sora lui, Clara, a supravieţuit. După război Ludovic Raţiu s-a dedicat construirii unei societăți noi, drepte, egalitare, antifasciste. În momentul în care i s-a încredinţat conducerea Studioului de Radio Cluj, şi-a pus în slujba acestui scop toată toată priceperea şi energia, toată zestrea intelectuală – era un om citit, poliglot şi iubitor de cultură. Nu avea experiență în domeniu, ca de altfel toţi angajaţii tinerei instituţii de presă audio, dar şi-a însuşit cunoștințele de bază necesare pentru această muncă. A petrecut vreme îndelungată la studiourile de radio de la București, Moscova, Praga, Berlin și Budapesta pentru a învăța din experiența colegilor din alte țări. A fost directorul instituţiei timp de aproape douăzeci de ani.Read more…
Cine a fost Ruth Westheimer?
În 12 iulie 2024 s-a stins din viață, la 96 de ani, Ruth Westheimer, poate cea mai faimoasă sexologă din lume. Iată pentru început un interviu televizat pe care l-a realizat în 1989 (la vârsta de 61 de ani) în Israel. Ea vorbește liber despre sex. Din păcate interviul nu este subtitrat. M-a surprins ebraica ei excelentă, cu toate că a trăit numai cinci ani în Israel, dar, ce-i drept, obișnuia să vină în vizită în fiecare an. Ruth s-a născut în Germania, într-o familie de evrei ortodocși sub numele de Karola Ruth Siegel. În “Noaptea de Cristal” în 1938, tatăl ei a fost luat întâi la Dachau și apoi a fost ucis la Auschwitz în 1942. În ianuarie 1939, când era o fetiţă de 10 ani, mama și bunica ei au hotărât s-o trimită la o școală de fete din Elveția. Așa a fost salvată viața lui Ruth. Toată familia ei a fost exterminată de naziști. În 1945, la vârstă de 17 ani, Ruth a emigrat în Palestina Mandatară, unde a trăit în diferite kibuțuri. Acolo, la vârsta de 17 ani, a avut prima experiență sexuală, după care a rămas însărcinată și s-a văzut nevoită să-și crească singură copilul. Poate că această întâmplare nefericită ar fi putut fi prevenită dacă ar fi avut mai multă experiență? În orice caz se pare că aceasta a fost sursa care i-a trezit interesul pentru educația sexuală. Fără a se lăsa descurajată, mititica Ruth (avea numai 140 cm înălțime) s-a înrolat în formația militară Hagana și a participat activ în Războiul de Independență al Israelului, în care a fost grav rănită la ambele picioare.(1) După război s-a stabilit la Ierusalim.Read more…
Crăciun în Ierusalimul anilor 1870
Atmosfera Crăciunului în Ierusalimul anilor 1870 este descrisă foarte sugestiv în romanul Fetiţa din Ieruslim, scris de Miriam Harry şi publicat la Paris, în 1914. Versiunea română tradusă de mine a apărut în Revista Baabel şi apoi a fost publicată sub formă digitală.
Fetița din Ierusalim se numește Siona Benedictus – Siona pentru că s-a născut pe muntele Sion, iar Benedictus, pentru că aparține unei familii de creștini protestanți.
Siona trăiește într-o lume pestriță, exotică, plină de farmec, dar și de mizerie și cruzime, iar ea înregistrează cu fidelitate fiecare imagine, sunet, mireasmă… Într-adevăr, în Ierusalimul de acum 150 de ani trăiau arabi, evrei, creștini de diverse naționalități, printre care mulți preoți, călugări și misionari, iar peste toți domina stăpânirea otomană – singurul aspect care ne este oarecum cunoscut din istoria României. Copilăria ei se desfășoară în umbra locurilor sfinte, ea ajungând de pildă să se joace de-a v-ați ascunselea chiar în Biserica Sfântului Mormânt…
Mama, o femeie ștearsă și bigotă, este eclipsată de dădaca din Betleem, cea care o învață limba arabă, îi spune basme… Dar lumea ei este dominată de figura carismatică a tatălui, un adevărat erou romantic, care face expediții în deșert, este prietenul beduinilor, un mare învățat, arheolog și negustor de antichități.
Îndărătul personajului Siona se ascunde însăși autoarea, născută la Ierusalim în 1869, care își povestește cu multă duioșie, sensibilitate și umor propriile amintiri din copilărie. În casa Sionei se făceau întotdeauna pregătiri mari de Crăciun. Mama ei era cuprinsă de o seninătate aproape copilărească. Pentru ea Crăciunul nu era numai o sărbătoare religioasă, ci mai ales una sentimentală, sărbătoarea amintirilor din copilărie și a vechilor tradiții din Hesse, ținutul ei natal. Și cu toate că îl serba la Ierusalim, la doi pași de însuși locul Nașterii Domnului, pentru ea Crăciunul rămânea o sărbătoare europeană.Read more…
Adio, Adriana Bera!
Incredibil: Adriana Bera nu mai este cu noi, a plecat surprinzător de repede și mult prea timpuriu pentru acceptul vremurilor noastre. Din copilărie a promis o ascensiune semnificativă în carieră. În liceu a cântat cu orchestra școlii: în clasa a IX-a Concertul în Re Major de Haydn, într-a X-a Beethoven I, și într-a XI-a Prokofiev I. A absolvit Academia din București, a predat un timp la Iași și apoi a revenit la Cluj, urcând toate treptele ierarhice academice, de la profesor universitar până la prorector. De-a lungul anilor a cântat ca solistă cu diferite orchestre din România, a susținut recitaluri, cursuri de măiestrie în țară și străinătate, a fost foarte activă în organizarea și patronarea festivalului „Mozarteum ” la Cluj-Napoca – un palmares cu adevărat prodigios. Adriana nu mai este cu noi. Eu o chemam Duți, așa cum o chemau cei din familie și cei foarte apropiați. Câteva zile am fost complet paralizată, incapabilă de a reacționa, fără un cuvânt de rămas bun pe Facebook, așa cum am remarcat cu zecile din partea celor foarte mulți care au apreciat-o și au admirat-o. Nu am fost capabilă pentru că în primul rând trebuia cumva să-mi înțeleg sentimentele, greutatea despărțirii, dar mai ales adâncimea neputinței, a imprevizibilului și a deșertăciunii.Read more…
Amintiri din copilăria mea de la Bistriţa (1949-1964) – partea a doua
Aveam 12 ani și eram în vacanța de vară. Într-o dimineață, pe la ora 11, în casa noastră au năvălit câțiva milițieni conduși de căpitanul Munteanu. Au răscolit totul și au confiscat pieile pentru pantofi și uneltele de cizmărie ale tatălui meu. Am alergat la tata, la cooperativa Unirea, dar el era deja arestat și reținut la miliție. Mama m-a trimis să-i duc de mâncare. La întoarcere, mama, care știa cât de corect și de onest era tata, ne-a explicat, mie și surorii mele, ce s-a întâmplat. Miliţienii presupuneau că tata furase piei de la cooperativă, au făcut percheziție și au confiscat totul. Dar foarte repede căpitanul Munteanu a găsit sursa tuturor pieilor de pantofi din casa noastră: una aparținea soției directorului școlii, a doua era a soției șefului de gară, a treia a soției directorului spitalului ș.a.m.d. În acei ani, sub regimul comunist, doamnele din elita orașului purtau pantofi de calitate, făcuți la comandă de un cizmar privat: tatăl meu.Read more…
Progresul şi viitorul civilizaţiei
Viteza progresului industrial e amețitoare. Iată un exemplu edificator: în 1998, Kodak avea 170.000 de angajați și vindea 85% din hârtia foto necesară în lume. În doar câțiva ani, baza tehnică a afacerii lor a dispărut și au dat faliment; au apărut aparatele foto digitale, care s-au vândut cu miliardele, adesea combinate cu telefoanele digitale, nimeni nu a mai avut nevoie de hârtia foto color și de filmul pentru diapozitive. Au dispărut și miile de laboratoare care developau filmele făcute de amatori. Ceea ce s-a întâmplat cu Kodak se va întâmpla cu o mulțime de industrii, în următorii 10 ani. Și majoritatea oamenilor nu-şi pot imagina ce se va întâmpla în viitor.. Read more…