În 2018 am vizitat Japonia cu o excursie organizată. A fost o experiență specială, țara și locuitorii se deosebesc de tot ce văzusem până atunci. Să fie izolarea seculară a insulelor japoneze? Pe străzi era o curățenie exemplară. Nu erau coșuri de gunoi, fiindcă oamenii își luau gunoiul acasă. Nu se vedea un fir de praf pe mașini. La fiecare oprire, șoferul autobuzului nostru ștergea cauciucurile de praf și de noroi. Conducea tot timpul cu mănuși. Japonezii sunt foarte competitivi și lucrează enorm de mult. Seara vedeam bărbați și femei îmbrăcați elegant care veneau de la lucru, dar în loc să plece acasă cu trenul, ceea ce putea dura câteva ore, intrau la un bar, mâncau, beau, se relaxau, dormeau în oraș și a doua zi se întorceau la lucru. Cerințele profesionale exagerate au dus la un procent ridicat de sinucideri. Oamenii sunt amabili, respectuoși, tăcuți și foarte preciși. Seamănă mult cu germanii, numai că sunt mai puțin gălăgioși. Asemănarea dintre cele două popoare s-a dovedit și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când și unii și ceilalți au dovedit o cruzime deosebită față de popoarele subjugate. Doar purtarea lor față de evrei a fost diferită, poate fiindcă în Japonia erau puțini evrei, ei fiind considerați o importantă legătură de afaceri cu Statele Unite.Read more…

Dacă am povestit despre trenul din Ierusalim, urmarea logică este să povestesc și despre trenul electric din Arad, mai ales că este un subiect aproape necunoscut în afara împrejurimilor imediate ale orașului și localnicii se laudă că acesta este primul tren electric din Europa de Răsărit și al optulea din lume – o adevărată piesă de muzeu.  În zilele noastre el este denumit „Săgeata verde”, dar primele garnituri erau gri; culoarea verde a apărut mai târziu, ca un mijloc de camuflaj în timpul războiului.  Oricum, eu mi-l amintesc numai ca „trenul electric din podgorie”, iar fratele meu îl numea în zeflemea: „trăcăneața”.  Era ideea lui, așa un cuvânt nu există în limba română, o onomatopee care imita țăcănitul molcom al roților pe șine – teoretic viteza maximă era 45 km pe oră, dar cu atâtea opriri, un drum de 20 km dura în jur de o oră.  Ce rost avea un tren care mergea atât de încet?  Ei bine, avea rost!  Era strămoșul transportului suburban modern. În jurul Aradului se află un număr de sate mari și bogate, mai ales cele de la poalele munților Zărandului, unde de ani și ani se cultivă vița de vie și pomii fructiferi – Podgoria Aradului.  Până azi îmi amintesc vinul de Miniș, vișinele de Mâsca…  Locuitorii aveau nevoie de un mijloc de a ajunge la oraș și de a-și aduce marfa la piață într-o vreme când încă nu prea erau mașini. Read more…

Am plecat la Bucureşti pentru trei zile ca să particip la lansarea cărţii prietenei mele Anca Laslo, O după-amiază cu ceva dulce, care a avut loc la Librăria Eminescu sâmbăta, 16 noiembrie 2024. Anca Laslo a debutat ca scriitoare acum mai bine de trei ani în rândurile revistei Baabel. Cunoşteam dorinţa ei de a-şi publica povestirile într-o carte, iar împlinirea acestui vis începuse să înflorească de câteva luni. Cartea, apărută la editura bucureşteană Bifrost, a fost lansată la Oradea, cu câteva săptămâni în urmă, iar participarea mea în lansarea de la Bucureşti a fost o surpriză pe care am dorit s-o fac prietenei mele “baabeliene”. Cartea este concepută în cinci părţi, al căror liant este biografia Ancăi. Este o carte de povestiri, în care Anca vorbeşte despre momente ale vieţii ei cu un profund umanism şi cu o dezinvoltură care, în opinia, mea denotă calitatea ei de povestitoare. Povestirile sunt scrise la persoana întâi, astfel încât fiecare dintre ele relatează faptele din unghiul de vedere al naratorului, uneori erou al povestirii, alteori martorul delicat al evenimentelor. Read more…

Moștenirea lui Tamás Ditrói este una complexă. M. Mesajul criptat lăsat posterității prin creația sa artistică fiind pe măsură. Descifrarea acestuia nu este un lucru simplu, totuși nu e un demers imposibil. Ea este facilitată de faptul că această expoziție, una comemorativă de fapt, găzduită cu generozitate de Muzeul de Artă din Cluj, reunește lucrări de pictură și sculptură care ne oferă imaginea abordării a două tematici importante ale activității creatoare a artistului: motivul scoicii, respectiv cel al femeii veșnice. Interesantă împrejurare este faptul că acest lăsământ artistic este prezentat în incinta Muzeului de Artă clujean, instituție fondată în anul 1950 de către tatăl artistului, criticul de artă Ervin Ditrói, devenit și cel dintâi legendar director al acestui muzeu. Fiul său, Tamás, a absolvit Institutul de Arte Plastice Ion Andreescu din Cluj în anul 1973, în clasa unui renumit profesor al acestei instituții, talentatul sculptor Artúr Vetró. Un an mai târziu, Tamás Ditrói a emigrat în Israel, astfel că publicul iubitor de artă al Clujului și al Transilvaniei nu a avut până acum posibilitatea cunoașterii lucrărilor sale. Tamás Ditrói s-a născut la Cluj, în 1950, când tatăl său lucra la organizarea muzeului. A fost unicul copil al părinților săi, doi supraviețuitori ai Holocaustului. Mama sa a fost deportată la Auschwitz și, după război, a predat istoria în Liceul Sámuel Brassai, iar tatăl său a evadat dintr-unul din detașamentele de muncă forțată ale armatei maghiare și s-a alăturat unui grup de partizani care se luptau în Munții Tatra. Nu e de mirare că această pereche trecută prin atâtea suplicii și-a protejat într-un mod aproape excesiv unicul copil. Trebuie să avem permanent în vedere aceste circumstanțe, atunci când privim lucrările artistului, în care urmele cronice ale traumelor suferite se lasă destul de ușor descoperite. Read more…