După ce am publicat în revista Baabel articolul despre societatea clujeană a medicilor evrei “Paul Ehrlich” (https://baabel.ro/2022/05/asociatia-paul-ehrlich-a-medicilor-evrei-din-clujul-interbelic/ ), mai mulţi cititori m-au rugat să scriu despre Paul Ehrlich, viaţa şi opera, ca deschizător de drumuri în medicină. Cristofor Columb (1451-1506) s-a născut la Genova. La început a fost ţesător ca şi tatăl său, dar încă de la o vârstă fragedă a intrat în lumea navigației. Studiind globul terestru, a ajuns la concluzia în India se poate ajunge nu numai călătorind către est, ci şi navigȃnd spre vest. S-a stabilit în Spania şi după multe încercări, în 1492, a reușit să-i convingă pe regele Aragonului, Ferdinand al II-lea, şi pe regina Castiliei, Isabella, să-i finanţeze acest proiect temerar. În final, navigând către vest, Columb nu a ajuns în India, ci a descoperit un nou continent: America. De acolo el a adus aur și argint, dar şi cacao, tutun, porumb, cartofi, floarea soarelui, – lucruri necunoscute de europeni. A adus şi 25 de “indieni” care au făcut senzație la Sevilla. Dar, din păcate, lucrurile nu s-au oprit aici. Tinerii marinari, care au petrecut multe luni pe corăbii, s-au “îndrăgostit” de tinerele “indiene” de pe noul continent. Curând după ce au coborât de pe vapor, s-au dedicat celebrării zeiţei amorului, în colibele din jungla americană. Despărţirea de frumoasele şi focoasele localnice a fost grea. Din păcate, amintirile desfătărilor de neuitat au fost estompate de suferinţele care au urmat: la revenirea în Spania natală, o mare parte din marinarii lui Columb s-au trezit cu plăgi pe corp, însoţite de dureri insuportabile. Mulţi dintre ei şi-au găsit moartea după cȃteva săptămȃni de chinuri îngrozitoare.Read more…
Islazul
Multe zile de vacanţă ale nepoţilor mei le-am petrecut împreună cu ei, pe meleaguri vâlcene. Deseori colindam dintr-un sat într-altul pentru a fi cât mai mult în natură. Într-o zi, în urmă cu 10-12 ani, am luat cu noi și doi copii localnici care ne-au strecurat cu dibăcie printre grădinile gospodarilor, ca să ajungem mai repede într-un loc foarte frumos numit islaz. Acesta e spațiul în care sunt lăsate în voie să pască multe vaci, boi, oi, chiar și cai, după un obicei străvechi, dar noi aveam ca obiectiv și tufele cu mure. Deodată vedem la liziera pădurii o săteancă ieșită cu o vacă la păscut, rezemată de o bâtă groasă. Însoțitorii noștri, conspirativ, ne anunță că acea femeie e o nebună a satului și că trebuie s-o ocolim, altfel riscăm să arunce cu bâta după noi sau, în cazul cel mai bun, să ne ocărască. Nu știu de ce, dar am pus la îndoială spusele băietanului mai mare. Cu un curaj dat de privirea insistentă a femeii către grupul nostru, gândindu-mă că deja știe ce ni s-a spus despre ea, ne apropiem cu pași firești de drumeție. Când avem contact vizual suficient de bun cu femeia, o salutăm, iar ea ne întreabă în chipul cel mai firesc cine suntem. Read more…
O noapte la Istanbul
Tel Aviv – Cluj cu Turkish Airlines din păcate nu era o cursă directă, avea o escală de două ore la Istanbul. „Nu e o tragedie” mi-am zis. „Aerogara de la Istanbul e una dintre cele mai frumoase din Europa, cu multe restaurante, cofetării și magazine cu marfă specific turcească. Beau o cafea și-am plecat spre orașul meu natal.” Nu a fost să fie așa. Avionul spre Cluj avea o întârziere de șase ore! Era ora unu noaptea, nu aveam posibilitatea să trag o raită prin oraș, nici la hotelul din aeroport nu mai erau locuri. După două cafele și niscaiva knafe, mi-am căutat un loc mai comod în așteptarea zborului meu – oricum poarta de plecare a avionului se anunța doar cu o oră înainte de decolare. Am găsit un loc confortabil într-un fotoliu, alături de care era și o canapea circulară compusă din mai multe piese, ocupate din păcate de cei care sosiseră înaintea mea în aeroport. M-am așezat și mi-am scos cartea, cu intenția de-a-mi omorî timpul citind. Citeam o carte interesantă de Daniel Silva, bine cunoscut pentru romanele lui de spionaj. A acțiunea se petrecea în parte în aeroporturi, cu alte cuvinte era cartea potrivită pentru locul potrivit. Mi-am pus ochelarii, am deschis cartea, dar înainte de a începe, am aruncat o privire spre oamenii din jur.Read more…
Un matematician originar din Cluj, apărător al piloților americani
Chiar dacă orașul meu natal, Oradea, a depășit cu mult toate celelalte localități ardelene în privința figurilor excepționale pe care le-a produs în cele mai felurite domenii, trebuie să recunoaștem că și Clujul, aflat la doar 160 km la est de acest buric al pământului, a produs talente remarcabile. În această privință, îl menționez în special pe Abraham Wald, unul dintre cei mai importanți matematicieni din prima jumătate a secolului XX. El a introdus noțiunea statistică de survivorship bias, care a reușit să se impună, cu toate că la prima vedere părea opusă logicii și gândirii intuitive. Matematicianul evreu-maghiar Abraham Wald a adus contribuții importante în domeniul analizei statistice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Una dintre cele mai remarcabile realizări ale sale a fost îmbunătățirea protecției bombardierelor aliate, contribuind la salvarea a nenumărate echipaje ale avioanelor militare nu numai atunci, ci și în numeroase conflicte ulterioare. Wald s-a născut în anul 1902 la Cluj, aflat pe atunci în Regatul Ungariei, ca fiu al unei familii evreiești. A făcut studiile liceale ca elev particular, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Matematică la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, pe care a absolvit-o cu succes în 1928. Apoi, în 1931, a obținut doctoratul la Universitatea din Viena. El s-a remarcat prin abilitățile sale matematice deosebite, reușind să transforme idei abstracte în calcule statistice solide. La început s-a concentrat în special pe geometrie și topologie. Sub îndrumarea profesorului Karl Menger, Wald a dezvoltat o teorie proprie despre “Varietățile diferențiabile cu un nou concept de curbură”. După obținerea doctoratului, l-a instruit pe bancherul Karl Schlesinger în matematica economiei și cu această ocazie a adus contribuții fundamentale la teoria echilibrului economic.Read more…
Roua
În luna septembrie am avut COVID-19, varianta 2023, Eris. În zilele când simptomele bolii erau în desfășurare, am primit un fișier, format PDF, de citit și de dat ”bun de tipar”. Pentru că nu eram bună nici măcar să deschid calculatorul, stând în pat – doar așa îmi scriu gândurile – am început să notez următoarele fraze și să vă spun ce urmează. Acum un an l-am încurajat pe un fost coleg de școală elementară, revăzut după 52 de ani, să-și definitiveze memoriile, scrise la început pe hârtie, și să mi le dea să le redactez sub formă de fișier Word. Speram să-i înlesnesc găsirea unei edituri care să-i publice cartea, ducându-le un stick cu tot conținutul cărții. Drumul parcurs pentru a-mi ține promisiunea m-a făcut să simt prin toți porii ce înseamnă un asemenea demers, dar l-am făcut cu un entuziasm prelungit pe care nu mi-l bănuiam. Acum, cartea Prima iubire, țambalul, cu memoriile fostului meu coleg de școală Nicolae Feraru, are deja contur tipografic și va apărea curând la Editura Leviathan. Aștept cu nerăbdare să apară cartea. Nicu Feraru, ca și alți câțiva copii din clasă, era țigan. Nu vedeam nicio diferență între el și mine, doar că eu mă simțeam bine că sunt româncă. Înțelegeți că, vizibil, ne deosebeam prin trăsături și culoarea pielii. Pe atunci nu știam nici ce înseamnă minoritate și nici majoritate. Strada pe care locuiam era și cu români, și cu țigani, cred că în părți sensibil egale.Read more…
Hanuca – între istorie și tradiție
Ce reprezintă sărbătoarea de Hanuca? Răspunsul este: istorie și tradiție. Pe baza evenimentului istoric, de-a lungul generațiilor s-a format tradiția. Mai ales acum, când unii încearcă să conteste istoria evreiască în timp ce cercetările arheologice au scos la iveală un palat din perioada regilor Hașmonei la Ierusalim, este important să ne referim la ea. Atunci când dovezile ies la iveală, fie ele literare, arhivistice sau arheologice. Istoria nu mai poate fi contestată, cu toate că unii încearcă să le treacă cu vederea, să le ”reinterpreteze” până la denaturare, sau chiar să le distrugă. Chiar dacă unii intelectuali și oameni politici afirmă că în epoca noastră dreptul istoric nu mai poate fi pus în aplicare, el totuși există și trebuie luat în considerație. Hanuca se bazează pe victoria reală a răscoalei conduse de Matitiahu Hașmoneul și fiii săi, frații Hașmonei sau Macabei. A urmat întemeierea regatului hașmoneu. El a rezistat până la cucerirea romană a Ereț-Israelului. Evenimentele desfășurate în decursul unui secol și jumătate de istorie sunt prezentate în numeroase manuale, tratate și studii, așa cum au fost reconstituite de istorici pe baza izvoarelor. Există diferențe de la un istoric la altul, în funcție de cunoașterea izvoarelor, de tendința istoricului respectiv și de epoca în care a trăit acesta. Dar faptele rămân aceleași. Răscoala Macabeilor a dus la târnosirea Templului de la Ierusalim, la întemeierea unui regat iudeu independent, la trasarea unei faze noi în istoria evreiască multimilenară. Desigur, se pune întrebarea interpretării, a reanalizei istorice.Read more…
Copilărie nesfârșită
La terminarea facultății, după ce am primit repartiția guvernamentală, am ajuns să lucrez în București, într-un centru de calcul din Ministerul Industriei Ușoare. Printre colegii de serviciu era și un tânăr cam de vârsta mea. Se numea Liviu S. Liviu era un ”roboțel” cu mai toate atributele unui om. Spun asta pentru că se născuse și crescuse normal din punct de vedere fizic, dar rămăsese un copil în gândire. Nu pot spune că era în totalitate infantil. Avea sentimente specifice oricărui matur: suferea, se bucura, iar mai presus de toate dorea să fie util. Acest sentiment de utilitate îl am și eu; e sădit în mine încă din adolescență și îmi dă și acum o stare de mulțumire sufletească. Liviu se bucura enorm când vedea că avem nevoie de ajutorul său. Veți afla și în ce fel se producea asta. Știam că mama sa, care avea o funcție importantă în ministerul din care făcea parte și centrul nostru de calcul, îl crescuse singură. Venea îmbrăcat corespunzător îndeletnicirii de curier pe care o îndeplinea și era foarte disciplinat și ascultător. Bănuiesc că era într-un fel anume trecut pe statul de plată al instituției, adică avea carte de muncă, la fel ca noi. Nu știu ce școli urmase și nici care ar fi fost ultima absolvită. Îl vedeam că semna condica de prezență, conștiincios, dar ținând creionul, atașat la cotorul condicii de prezență, într-un mod care spunea că știe să scrie, dar că acest lucru nu-l face cu ușurință.Read more…
Un sunet superb într-un deșert verde. Povestea Sinfoniettei Beer Șeva
Spre deosebire de mulți dintre prietenii mei apropiați, eu nu am primit o educație muzicală, în nicio fază a existenței mele. Nu că n-au fost încercări. La vârsta de 7-8 ani, în Buhușiul copilăriei mele, răposata mea mamă m-a trimis să iau lecții de pian de la o profesoară pe care am urât-o din primul moment, pentru că mă punea să zdrăngănesc pe clapele pianului în timp ce ea gătea în bucătăria alăturată și țipa la mine atunci când greșeam notele. Mama a înțeles că pianul nu e de mine. Nu-mi aduc aminte când am început să mă apropii de muzica clasică, ca un ”analfabet” muzical, ascultând concerte la radio, apoi la televiziune, și încercând să-mi creez un soi de cultură muzicală de spoială. Știu însă că odată cu imigrarea în Israel m-am abonat la concertele Orchestrei Filarmonice Israeliene care apărea cu regularitate la Haifa și după ani de zile am înțeles că îmi place Mozart, îl respect pe Beethoven și îl iubesc pe Schubert. Acum aproape 40 ani am făcut saltul de la mare cu nisip (Haifa) la nisip fără mare (Beer Șeva, în sudul Israelului) și am trecut cu bine perioada de aclimatizare în toate domeniile: profesional, familial și social. Primul contact cu muzica clasică la Beer Șeva nu a fost promițător. A avut loc în sala mică a conservatorului, iar scena nici nu se apropia de spațiul necesar unei orchestre de 60-80 de instrumentiști. De fapt nu trebuia să mă mir: orchestra se numea ”Sinfonietta Israeliană Beer Șeva”, cu alte cuvinte nu tocmai o orchestră simfonică, ci una mică, cu doar 35-40 de instrumentiști.Read more…
Amintiri despre „Omul Radio”
„Aici Radio Cluj.” Aceste cuvinte au fost rostite pentru prima oară acum 70 de ani, în 15 martie 1954, dintr-un studio situat într-o vilă frumoasă de pe strada Rákóczi. Înființarea acestui post de radio, eveniment deosebit în viața culturală a Clujului, este legată de conferențiarul universitar Dr. Ludovic Rațiu. Dr. Rațiu s-a născut în 1915 la Satu Mare, într-o familie mic-burgheză. La sfârșitul anilor 1930 s-a înscris la Facultatea de Medicină din Padova. În timpul primei sale vizite acasă, la Satu Mare, după ce Transilvania de Nord a fost anexată Ungariei, a fost arestat de către poliția hortistă pentru activitate antifascistă și închis la penitenciarul din Someșeni. În 1944 a fost deportat în lagărul de la Buchenwald unde a luat parte activă în rezistenţa subterană. În 11 aprilie 1945 a fost eliberat şi a revenit în Transilvania. Părinţii lui au pierit la Auschwitz, dar sora lui, Clara, a supravieţuit. După război Ludovic Raţiu s-a dedicat construirii unei societăți noi, drepte, egalitare, antifasciste. În momentul în care i s-a încredinţat conducerea Studioului de Radio Cluj, şi-a pus în slujba acestui scop toată toată priceperea şi energia, toată zestrea intelectuală – era un om citit, poliglot şi iubitor de cultură. Nu avea experiență în domeniu, ca de altfel toţi angajaţii tinerei instituţii de presă audio, dar şi-a însuşit cunoștințele de bază necesare pentru această muncă. A petrecut vreme îndelungată la studiourile de radio de la București, Moscova, Praga, Berlin și Budapesta pentru a învăța din experiența colegilor din alte țări. A fost directorul instituţiei timp de aproape douăzeci de ani.Read more…
Cine a fost Ruth Westheimer?
În 12 iulie 2024 s-a stins din viață, la 96 de ani, Ruth Westheimer, poate cea mai faimoasă sexologă din lume. Iată pentru început un interviu televizat pe care l-a realizat în 1989 (la vârsta de 61 de ani) în Israel. Ea vorbește liber despre sex. Din păcate interviul nu este subtitrat. M-a surprins ebraica ei excelentă, cu toate că a trăit numai cinci ani în Israel, dar, ce-i drept, obișnuia să vină în vizită în fiecare an. Ruth s-a născut în Germania, într-o familie de evrei ortodocși sub numele de Karola Ruth Siegel. În “Noaptea de Cristal” în 1938, tatăl ei a fost luat întâi la Dachau și apoi a fost ucis la Auschwitz în 1942. În ianuarie 1939, când era o fetiţă de 10 ani, mama și bunica ei au hotărât s-o trimită la o școală de fete din Elveția. Așa a fost salvată viața lui Ruth. Toată familia ei a fost exterminată de naziști. În 1945, la vârstă de 17 ani, Ruth a emigrat în Palestina Mandatară, unde a trăit în diferite kibuțuri. Acolo, la vârsta de 17 ani, a avut prima experiență sexuală, după care a rămas însărcinată și s-a văzut nevoită să-și crească singură copilul. Poate că această întâmplare nefericită ar fi putut fi prevenită dacă ar fi avut mai multă experiență? În orice caz se pare că aceasta a fost sursa care i-a trezit interesul pentru educația sexuală. Fără a se lăsa descurajată, mititica Ruth (avea numai 140 cm înălțime) s-a înrolat în formația militară Hagana și a participat activ în Războiul de Independență al Israelului, în care a fost grav rănită la ambele picioare.(1) După război s-a stabilit la Ierusalim.Read more…
Crăciun în Ierusalimul anilor 1870
Atmosfera Crăciunului în Ierusalimul anilor 1870 este descrisă foarte sugestiv în romanul Fetiţa din Ieruslim, scris de Miriam Harry şi publicat la Paris, în 1914. Versiunea română tradusă de mine a apărut în Revista Baabel şi apoi a fost publicată sub formă digitală.
Fetița din Ierusalim se numește Siona Benedictus – Siona pentru că s-a născut pe muntele Sion, iar Benedictus, pentru că aparține unei familii de creștini protestanți.
Siona trăiește într-o lume pestriță, exotică, plină de farmec, dar și de mizerie și cruzime, iar ea înregistrează cu fidelitate fiecare imagine, sunet, mireasmă… Într-adevăr, în Ierusalimul de acum 150 de ani trăiau arabi, evrei, creștini de diverse naționalități, printre care mulți preoți, călugări și misionari, iar peste toți domina stăpânirea otomană – singurul aspect care ne este oarecum cunoscut din istoria României. Copilăria ei se desfășoară în umbra locurilor sfinte, ea ajungând de pildă să se joace de-a v-ați ascunselea chiar în Biserica Sfântului Mormânt…
Mama, o femeie ștearsă și bigotă, este eclipsată de dădaca din Betleem, cea care o învață limba arabă, îi spune basme… Dar lumea ei este dominată de figura carismatică a tatălui, un adevărat erou romantic, care face expediții în deșert, este prietenul beduinilor, un mare învățat, arheolog și negustor de antichități.
Îndărătul personajului Siona se ascunde însăși autoarea, născută la Ierusalim în 1869, care își povestește cu multă duioșie, sensibilitate și umor propriile amintiri din copilărie. În casa Sionei se făceau întotdeauna pregătiri mari de Crăciun. Mama ei era cuprinsă de o seninătate aproape copilărească. Pentru ea Crăciunul nu era numai o sărbătoare religioasă, ci mai ales una sentimentală, sărbătoarea amintirilor din copilărie și a vechilor tradiții din Hesse, ținutul ei natal. Și cu toate că îl serba la Ierusalim, la doi pași de însuși locul Nașterii Domnului, pentru ea Crăciunul rămânea o sărbătoare europeană.Read more…
Problema evreiască în dezbaterile Adunării Constituante din 1866
Discuţiile privind problema încetăţenirii evreilor dovedesc existenţa unei adevărate psihoze antievreieşti de care erau cuprinse, cu mici excepţii, clasa politică şi societatea românească în general. Printre obsesiile principale era teza invaziei evreieşti. După susţinerile unor deputaţi, la data respectivă în România trăiau 500.000 de evrei. În realitate, potrivit recensământului din 1859, populaţia totală a Moldovei era de 1.325.096 locuitori, din care118.922 erau evrei. La Iaşi, dintr-un total de 67745 locuitori, 47% erau evrei. În Muntenia, după o statistică din 1860, din 2.400.921 de locuitori 9234 erau evrei. (5934 trăiau în Bucureşti)Read more…
Calif pentru o zi
Așa că faptul că un medic anestezist scrie despre comunicarea dintre pacient și medicul său nu este întâmplător. Este un subiect de mare actualitate, care de la o zi la alta el devine tot mai ”fierbinte”.
Explicația se găsește în două date statistice opuse una alteia. Pe de o parte numărul populației care necesită îngrijire medicală crește în progresie geometrică. Oamenii trăiesc mai mult, sunt din ce în ce mai bolnavi și au nevoie de tot mai mult tratament și control periodic. Pe de altă parte, numărul medicilor activi crește doar în progresie aritmetică. Noi ieșim la pensie, unii mai și murim (poate nu știați?!), iar facultățile de medicină nu sunt în stare să-și mărească ”producția” în ritmul necesar pentru a acoperi nevoile. Rezultatul: un număr crescând de pacienți pentru fiecare medic și o teribilă lipsă de timp pentru a te ocupa de fiecare pacient, așa cum e nevoie și așa cum se așteaptă orice individ suferindRead more…
O strângere de mână
Pentru mine cel mai impresionant moment al serviciului divin de la sinagogă este cel în care cel chemat să citească din Tora îşi încheie pasajul desemnat şi, înainte de a se aşeza la locul său, strânge mâinile coreligionarilor din preajmă, primind surâzător vorbele lor bune. Am avut prilejul să particip la liturghia din biserica armeano-catolică şi am observat că, după Riturile Împărtăşirii şi rostirii rugăciunii Tatăl Nostru, credincioşii catolici dau mâna cu cei care şed în vecinătatea lor; acest gest fiind un semn al păcii, al împărcării. În copilărie ieşeam adesea la plimbare cu bunicul meu adoptiv, un bătrân chipeş cu ţinuta elegantă. Când ne întâlneam cu o cunoştinţă, saluta ridicându-şi pălăria cu un gest amplu, iar dacă ne opream să schimbăm câteva cuvinte, dădea mâna cu persoana respectivă, strângând-o energic.Read more…
Europa în schimbare
La ora în care scriem și publicăm articolul, la Bruxelles au loc negocieri acerbe cu familiile politice din Parlamentul European din care ar urma să provină liderii suprastructurilor care conduc Europa – președinții Comisiei Europene, ai Consiliului European, comisarii. Ei trebuie să obțină un vot majoritar, dar nicio familie politică – populari, socialiști, liberali sau verzi – nu are majoritate, ceea ce înseamnă că trebuie să se ajungă la un compromis între aceste grupuri politice pro-europene. Potrivit rezultatelor alegerilor pentru Parlamentul European, lucrurile s-au schimbat dar, din fericire, nu spre rău. Nu s-a confirmat previziunea cu privire la cucerirea imensă de teren a euroscepticilor, a extremei drepte, a suprematiștilor, despre care se preconiza că vor dobândi 30 la sută din locurile atribuite în Parlamentul European. Creșterea lor a fost numai de șapte la sută, ceea ce este suportabil și poate fi ușor contracarat de forțele pro-europene. Important este succesul lor, faptul că în pofida numeroaselor obstacole apărute în ultimii ani, în primul rând problema imigranților, pentru care încă nu s-a găsit o soluție adecvată, Europa unită merge înainte. Că majoritatea nu mai este deținută de alianța dintre centru-dreapta și centru-stânga (PPE și Alianța Socialiștilor și Democraților), că de acum trebuie luate în calcul forțele liberale sau ale Verzilor, nu este atât de important, ținând cont că și acestea sunt pro-europene.Read more…
Israelul – în prag de război
Peste 200 de rachete au fost trase din fâșia Gaza către teritoriul israelian – spre zone locuite exclusiv de civili – de către organizațiile teroriste palestiniene. Ele au fost îndreptate spre localitățile din sudul Israelului, dar și spre Tel Aviv. Această ploaie de rachete a reprezentat răspunsul palestinian după ce forțele armate israeliene au reușit să-l anihileze pe Bahaa Abu al Ata, liderul organizației jihadiste palestiniene din fâșia Gaza. A fost o operație ”chirurgicală” cum sunt numite măsurile de anihilare a unor persoane implicate în atacuri teroriste. Bahaa Abu al Ata a fost unul dintre cei mai periculoși lideri, răspunzător cu organizarea numeroaselor atentate teroriste antiisraeliene și de pregătire a altora noi. El, împreună cu soția lui au murit într-un bombardament efectuat de aviația israeliană. În același timp, a fost organizat un atentat împotriva unui alt lider jihadist din Damasc, Akram al Ajouri. Acesta nu și-a pierdut viața, dar au fost ucise două persoane, unul fiind fiul teroristului. Acuzat, Israelul nu și-a asumat această acțiune.Read more…
Limba pe care o vorbim
Cu câtva timp în urmă, s-a petrecut o tragedie despre care presa a făcut doar mențiune în fugă, nici nu prea a fost remarcată în avalanșa de știri despre nenumăratele evenimente care se petrec oră de oră de-a curmezișul bătrânei noastre, planete din ce în ce mai neîncăpătoare și mai asaltată de oameni și de ”natură”. Un activist pentru drepturile omului, etnograful Albert Razin, în vârstă de 79 de ani, și-a dat foc în 10 septembrie (2019) în piața centrală din Ijevsk capitala Republicii Udmurtia una din cele 22 republici autonome ale Federației Ruse, în semn de protest împotriva presiunilor exercitate de Guvernul federal, pentru promovarea unei politici de ”rusificare”. Limba autohtonă a republicii autonome este limba udmurt o limbă din familia ”uralică”, însă tendinţa este ca această limbă oficială a republicii să fie înlocuită cu limba rusă. Actul eroic în sine a unui om de știință, profesor la o universitate de stat, un om în vârstă care și-a jertfit viața pentru susținerea unei idei nobile, este impresionant. M-a frapat povestea tragică a unui om care credea atât de mult în idealul important al limbii naționale încât a fost gata să-și jertfească viața. Rezultatul investigațiilor și câtorva cugetări pe subiecte adiacente vi le înșir în cele ce urmeazăRead more…
O succintă introducere în anestezie și în istoria ei
“Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, și omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui și a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om.” (Fac. 2: 21,22).Din citatul de mai sus aș zice că prima anestezie a fost administrată de către Cel de Sus, atunci când a creat-o pe Eva dintr-o coastă a lui Adam (Adam în ebraică înseamnă om). Se pare că Domnul l-a anesteziat pe Adam, procedura nefiind dureroasă, așa cum ar fi fost în cazul unui somn fiziologic. Sau poate l-a hipnotizat? Analizând pictura de mai sus ca anesteziști, prima anestezie din istorie nu ar corespunde standardului de vigilență al anestezie moderne. În ziua de azi chirurgul operează și anestezistul anesteziază și răspunde de siguranța pacientului. În tablou Adam nu este supravegheat după anestezie și pare să aibă căile aeriene obstruate. (Poate lipsa lui de oxigen este motivul pentru care, în general, femeile sunt mai inteligente decât bărbații…) Read more…
Aradul copilăriei mele
Din nou m-a inspirat un articol al soților Grosz, unde se pomenea despre trecerea compozitorului Franz Liszt prin Arad, despre care aveam amintiri vagi. M-a influențat și articolul Andreei Ghiță despre cinematografele din Cluj. Le mulțumesc. Așa a început să mă preocupe istoria Aradului și mai ales importanța lui culturală și am descoperit că după o întreagă copilărie și adolescență petrecute acolo, știu prea puțin. Deci m-am documentat. Spre deosebire de alte orașe din Transilvania, ca Brașov, Cluj sau Alba Iulia, istoria Aradului este destul de modestă. În sec. al XVI-lea exista o cetate turcească. În sec. al XVIII-lea Aradul a trecut sub stăpânire austriacă, dar a rămas un orășel de graniță, ceea ce explică construcția Cetății Aradului pe la 1750. Recensământul din 1788 indică o populație de vreo 8000 de locuitori (dintre care 352 evrei). Abia în 1834 Aradul primește statutul de oraș liber. Oricât ar părea tabloul de „primitiv”, pe vremea aceea Aradul se mândrea deja cu un teatru permanent, primul de pe teritoriul României, teatrul Hirschl, construit în 1817. Iacob Hirschl era un evreu vienez înstărit, negustor de textile, care s-a refugiat din fața armatei lui Napoleon, ajungând tocmai la Arad. Read more…
Ferdinand Weiss – un acompaniator de excepţie
Cei care treceau în ultimele decenii ale secolului trecut pe la cafeneaua clujeană pe care o numeam cu toții “La trei varice”, nu puteau să nu fie atrași de figura marcantă a unui bărbat înalt, cu ochelari cu ramă groasă, îmbrăcat elegant cu un balonzaid crem, cu mănuși glassés și uneori cu o pălărie mai deosebită– câteodată cu țigara în mână. Avea întotdeauna un zâmbet ironic pe buze. Era pianistul Ferdinand Weiss, pe care am avut onoarea de a-l cunoaşte din tinerețea mea. Nu voi uita întâlnirile pline de umor care m-au încântat de fiecare dată. Nu voi uita concertele în care întotdeauna acompania numaiinstrumentişti de elită.Read more…