Cea mai bună ocazie pentru o plimbare prin Ierusalim este o zi senină de iarnă: aer curat, soare… Dar mai e ceva. Cerul e mai albastru decât vara, culorile sunt mai vii, poate pentru că ploile au spălat stratul de praf așternut în timpul verii…De data aceasta am ales să fac o plimbare prin nucleul vechi al cartierului Romema. Aveam despre el o imagine destul de vagă, cu toate că este foarte accesibil, chiar în spatele autogării centrale. Probabil că lumea care trece prin apropiere e prea grăbită să plece sau să se întoarcă acasă și centrul istoric al cartierului a rămas o oază de liniște. Este foarte modest, doar vreo duzină de case adunate pe două-trei străzi și o piațetă cu un monument, dar are un farmec aparte și destul de multe povești. aluzie la un verset din Psalmi, înseamnă „cel care se înalță”:
Dreapta Domnului se înalță; dreapta Domnului câștigă biruință! (Ps. 118:16)
Dacă istoria evreilor din România în perioada fascistă este destul de bine cunoscută, același lucru nu se poate spune despre perioada anterioară. Titlul articolului se referă la pogromul din 16 mai 1899. Nu sunt istoric și nu am făcut o cercetare serioasă în domeniu, dar aș vrea să prezint câteva repere mai puțin cunoscute cititorilor. Revoluția de la 1848 a adus cu sine idealuri liberale vest-europene, printre care și dorința de emancipare a evreilor. Proclamația de la Islaz cerea „emancipația israeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință” (Articolul 21). Evreii au sprijinit cu entuziasm revoluția. Pictorul Constantin Daniel Rosenthal a plătit chiar cu viața participarea la revoluție. După Unire, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a făcut primii pași spre emancipare. Dar bunele intenții s-au evaporat repede. Constituția din 1866, cu toate că prevedea egalitatea în fața legii, libertatea credinței, libertatea de exprimare și multe alte libertăți fundamentale, le refuza evreilor cetățenia română: „Numai streinii de rituri crestine pot dobindi impamentenirea” (Articolul 7). Mai mult, temându-se de un influx de imigranți, liberalii au instituit o serie de acțiuni anti-evreiești, precum interdicții de a locui în mediul rural, expulzări, restricții de ordin economic etc. După Războiul de Independență, Tratatul de la Berlin (1878) prevedea ca împământenirea să-i includă și pe evrei și pe musulmani. Articolul 7 a fost reformulat, dând posibilitatea acordării individuale a cetățeniei după anumite criterii. Read more…
În ziua de vineri, 19 mai, timp de mai bine de trei ore, sala de festivități a muzeului ANU[1] din Tel Aviv a fost gazda întâlnirii organizate de Institutul Cultural Român în colaborare cu Uniunea Evreilor Originari din România (AMIR) sub genericul Timișoara Evreiască. Au fost domni și doamne, unii trecuți demult de prima tinerețe, ba chiar și de a doua, pentru care Zsidlic[2] este un cuvânt emblematic, chiar dacă el nu figurează în dicţionare. Au fost persoane de toate profesiile, oameni care făcuseră o școală, căci așa era regula acolo, trebuia să ai carte ca să ai parte, prin Timișoara nu prea funcționau scurtăturile. Ei vorbesc cel puțin trei limbi. De fapt cam toate au funcționat sub semnul cifrei trei – Timișoara este orașul celor trei teatre și a celor trei sinagogi, iar vedeta incontestabilă a întâlnirii, László Roth, fostul dirijor al Operei Naționale din oraș, are și el trei ani, dacă nu i-am socoti pe cei 100 de dinainte. Tot trei este numărul de Campionate Mondiale la care a arbitrat un alt timișorean celebru, Abraham Klein, prezent și el la întâlnire.Read more…
În 15 noiembrie 1987 au avut loc alegeri locale în Republica Socialistă România. Terminasem facultatea de doi ani și lucram în Banat, într-o comună bogată unde fusesem repartizați, eu și soțul meu, după cutuma timpului – aceea că te duceai unde țara avea nevoie de tine și îți repartiza un loc de muncă prin sistemul economiei planificate. Fiul meu abia împlinise doi ani și învățase să meargă și să vorbească. Țin minte ziua alegerilor de parcă ar fi fost ieri, era ploioasă și rece, o zi de toamnă tipică. Secția de votare era amenajată în școală, așa cum se face și în prezent. Am așteptat toată dimineața ca ploaia rece să stea, nu aveam cu cine să las copilul, tatăl lui fiind plecat din localitate în acel moment. Apoi am așteptat ca băiețelul meu să-și facă somnul de prânz și, pe la ora trei după amiază am pornit cu el de mână spre secția de votare. Am intrat în școală, mi-am scos buletinul cu coperți cenușii în care aveam mutația pentru comuna în care venisem „la lucru” și am intrat în clasa unde era amenajată secția de votare. Am salutat, m-am legitimat și am așteptat să primesc buletinul de vot. Unul dintre cei de la masă a verificat numele meu pe o listă, a ridicat privirea și, uitându-se în ochii mei fără nicio jenă, mi-a spus: „Ați votat deja.”Read more…
Principiile fizicii și ale cosmologiei moderne se bazează în mare parte, pe teoria relativității a lui Einstein. Valabilitatea acesteia a fost confirmată de nenumărate ori prin experimente și calcule matematice. Este greu de imaginat că înțelegerea modernă a funcționării spațiului, timpului, materiei, energiei și vitezei luminii, care există un secol, are o lacună, și anume perioada dinaintea și din timpul dominației naziste din Germania. Conform ideologiei național-socialiste, purtătorii de cuvânt ai fizicii din universitățile germane și cadrele lor de conducere l-au respins pe Einstein și tezele sale, considerându-le o absurditate evreiască. Ei promovau o „fizică germană” pe care o considerau superioară, dar ea nu era luată în serios în afara Germaniei. Cel mai proeminent reprezentant al mișcării anti-Einstein a fost Philipp Lenard (1862-1947), profesor de fizică la Universitatea din Heidelberg și laureat al Premiului Nobel pentru Fizică. Într-un articol din Völkischer Beobachter din 13 mai 1933, Lenard jubila că Einstein a părăsit în sfârșit Germania, remarcând că acesta „a fost cel mai important exemplu de influență evreiască care a dăunat cercetării naturii”. El susținea că tezele lui Einstein proveneau din idei preconcepute și deducții matematice arbitrare care s-ar prăbuși la o examinare mai atentă. El folosea jargonul rasist tipic perioadei, susținea că toți cei de altă rasă reprezintă un pericol și că „evreul pur-sânge Einstein” care a încercat să reorganizeze și să domine fizica cu teoriile sale, a fost înfrânt de fizica ariană.Read more…
Zilele trecute am fost la Tel Aviv, la o expoziție de pictură a unui vechi prieten. Ne cunoaștem de vreo 20 de ani, de la cantina spitalului Hadassah. ei. Ițhak își aducea mandolina și cântam împreună. Din păcate după ce am ieșit cu toții la pensie, ne-am răzlețit, unii nu mai sunt în viață. Doar pe Leni o mai văd uneori. Figura cea mai interesantă era Danny. A lucrat întâi la cardiologie, apoi la nefrologie, dar se ocupa de multe alte lucruri și întotdeauna avea ceva de povestit.Read more…
În vara anului 1939, peste 2000 de evrei, cetățeni ai Palestinei Mandatare Britanice, se aflau în Polonia. Unii își vizitau rudele, participau la nunți în familie, sau pur și simplu se bucurau de o vacanță pe meleagurile natale. Erau mai ales femei cu copii, dar erau și oameni trimiși „în misiune”, ca instructori în taberele de pregătire a tineretului pentru emigrare în Palestina (Hahșara). La 1 septembrie a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, Polonia a fost invadată de trupele germane, iar pentru turiștii din Palestina, vacanța s-a transformat foarte repede în coșmar. Singura lor șansă de scăpare era pașaportul britanic. În Palestina trăiau cam tot atâția templeri, de origine germană, pe care autoritățile britanice i-au luat prizonieri, ca cetățeni ai unei puteri inamice. Naziștii au încercat să-i elibereze în schimbul evreilor din Palestina. În acest scop, Eichmann l-a împuternicit pe ofițerul SS Rudolf Kröning să alcătuiască o listă cu evreii din Palestina aflați în Polonia cu pașapoarte britanice.Read more…
M-am născut și am crescut la Marghita, în județul Bihor, și am învățat medicina la Timișoara. După imigrarea mea în Israel, în 1978, la vârsta de 27 de ani, m-am specializat în anestezie și terapie intensivă. De atunci am fost de nenumărate ori în România, fie la rudele soției sau la un prieten din copilărie din Marghita, fie invitat la congresele și simpozioanele Societății Române de Anestezie-Terapie Intensivă (SRATI). De orașul meu natal, Marghita, sunt profund dezamăgit, fiindcă spre deosebire de multe alte orașe din România, conducerea lui nu a catadicsit să comemoreze existența unei largi populații evreiești (o treime din populația orașului), care în majoritatea lor au fost exterminați de naziștii nemți și unguri. Nu au fost în stare, sau nu vor să pună o simplă placă în memoria lor. n schimb experiența mea cu membrii SRATI s-a transformat de-a lungul anilor într-o adevărată prietenie. Am să încep cu o succintă istorie a anesteziei româneşti. Prima anestezie “oficială” cu eter, care a devenit faimoasă, a fost efectuată la 16 octombrie 1846 la Boston de către William Morton. Aceasta a pus bazele anesteziei ca o specialitate independentă a medicinei. Ca urmare, 16 octombrie este considerată ziua internațională a anesteziei și a anesteziștilor.Read more…
Încă din școala elementară mi-a plăcut să citesc fabule, care erau uneori comice și învățai din ele de-ale vieții. Cine nu a auzit de Esop, la Fontaine sau Krîlov? Se pare că ultimii doi, în fazele incipiente ale carierei lor de fabuliști, s-au “inspirat” din fabulele lui Esop.(1,2) Poate că astăzi acest lucru ar fi considerat plagiat, dar oricum, amândoi au devenit fabuliști de renume. Cel mai mare fabulist român a fost Grigore Alexandrescu. După câte am citit, eroii lui erau originali și nu apăreau la alți fabuliști. Fabulele se termină întotdeauna cu o morală, de obicei pozitivă, care are ca scop alegerea unei căi drepte în viață. Nu știu de ce cauză, dar astăzi m-am trezit cu dorința de a compune și eu o fabulă. Povestea imaginară se petrece în rezervația Ngorongoro din Tanzania, pe care am vizitat-o acum câțiva ani. Cuvântul Ngorongoro este termenul folosit de luptătorii tribului Maasai pentru clinchetul scos de tălăngile de la gâtul vacilor pe care le păzeau.(3) Ngorongoro este vecină cu marea rezervație Serengeti, dar este relativ izolată, fiind situată într-un crater rezultat în urma unei erupții vulcanice. Și acum iată fabula.Read more…
Cele două Primăveri Arabe, 2010-2012 și 2018-2019, au fost mișcări populare de protest legitim împotriva mizeriei, foametei și lipsei de drepturi din regimurile totalitare. Ele au cuprins o serie de țări arabe Nord Africane și din Orientul Mijlociu și au avut consecințe grave, unele impredictibile, care au schimbat ordinea socială, economică și politică nu numai acolo unde s-au declanșat, ci și în alte țări musulmane și chiar în Europa. În decembrie 2010, tânărul tunisian Mohamed Bouazizi și-a dat foc în public, probabil fără să-și dea seama de urmările faptelor sale. Motivul a fost că municipalitatea îl tracasa și nu îl lăsa să-și vândă marfa pe stradă, deși nu avea alte surse de existență. Acest act televizat și moartea tânărului tunisian au fost catalizatorii Primăverii Arabe. Parlamentul European s-a pronunțat în favoarea acestor mișcări, dar mai târziu aceste declarații au fost considerate neavizate. De exemplu, în ianuarie 2011 președintele Parlamentului European a declarat că autoritățile tunisiene nu au înțeles că datoria lor primordială este de a se dedica bunăstării cetățenilor. De aceeași naivitate au dat dovadă și americanii prin politica de non-intervenție, deși încă de la început era clar că guvernele care vor cădea vor fi înlocuite de partidele islamiste și era puțin probabil ca atitudinea lor să fie mai democratică decât cea a guvernelor care le-au precedat.Read more…
De-a lungul anilor am observat, fără să mă pricep la psihologie, că visele mele sunt de multe ori influențate de gânduri tulburătoare pe care le-am avut în acea perioadă, de remușcări sau de evenimente plăcute sau neplăcute pe care le-am trăit recent, sau în trecutul îndepărtat. Cu timpul, visele mi s-au maturizat, împreună cu caracterul și trupul. Dacă în adolescență aveam adeseori vise erotice mi le aminteam după ce mă trezeam, în studenție și în rezidențiat nu reușeam să rețin ceea ce visam, atât de ocupat și de obosit eram la culcare. Asta nu înseamnă că nu visam. Mai târziu, când am devenit responsabil asupra hotărârilor medicale profesionale ale unui întreg departament, aveam uneori vise tulburi, somnul agitat și adeseori îmi aminteam fragmente de vise în care aveam remușcări: oare acest bolnav a fost tratat corect? Oare putea fi salvat? Oare acțiunile mele au fost adecvate? Iar acum, la bătrânețe timpurie, visele mă duc înapoi la istoria vieții mele, a familiei, a colegilor și a prietenilor dragi și chiar la perioada când lucram în Texas. Recent am visat că nu găsesc intrarea la departamentul de anestezie din Houston, unde lucrasem doi ani. Visul acesta se repetă de multe ori. Oare ce legătură are el cu gândurile mele de odinioară sau cu cele actuale?Read more…
Întoarcerea huliganului este titlul unui roman autobiografic al scriitorului Norman Manea. Dar ar putea fi și mottoul apropiatelor alegeri din Israel. Itamar Ben Gvir este o corcitură ciudată între un habotnic și un guraliv. Uneori, în lumea noastră deformată, asta ajunge pentru vreo duzină de mandate care să-l facă să devină, conform sondajelor, al treilea partid în Parlament. Deține și un pistol, pe care nu sunt sigur că știe să-l folosească, pentru că atunci când promoția lui își făcea serviciul militar, el se ocupa de vandalizarea bunurilor arabilor din teritorii, ori a evreilor care nu-i erau pe plac. Printre altele a demontat și tăblița cu logoul de la mașina fostului prim ministru Yitzhak Rabin, declarând atunci că dacă a ajuns la tablă, poate ajunge și la om. Bineînțeles că Itamar Ben Gvir nu acționează singur. El este “ajutat” în primul rând de acei teroriști arabi, înfierbântați de propaganda Hamasului, care au comis o serie de atentate pe străzile Israelului. Fiecare astfel de terorist îi mai adaugă lui Ben Gvir un mandat.Read more…
Oare când istoria este doar poveste, oare când povestea devine istorie? Care din aceste două căi de conservare a evenimentelor trecute și transmiterea lor viitorului este mai eficientă, care are mai multă valoare? În această povestire istoria și beletristica se împletesc, una fără cealaltă nu vor reuși să prezinte cititorilor mai nimic despre acest om, care era pe punctul de a dispărea din istoria colectivă și din memoria individuală pentru totdeauna. Acest articol se datorează Andreei Ghiță. Citez aproximativ din e-mailul ei: „Trecând prin Cimitirul Neolog, am văzut o piatră tombală de marmură albă, pe care scrie Andrei Herzlinger. Nu mai ţin minte anul naşterii, ci doar cel al decesului: 1943. Este cumva o rudă? Oare purtaţi numele de Andrei în memoria lui? Dacă da, cred că povestea sa ar merita relatată în Baabel.” Este macabru să-mi văd numele pe o piatră de mormânt, chiar știind că nu este vorba de mine. Situația mi-a amintit de una dintre poveștile de dincolo ale lui David Eagleman din care am aflat că nu voi putea părăsi anticamera lumii de apoi decât după ce și ultimul om care mai știe să-mi spună numele va muri. Dezső, bunicul meu, și Andor (Andrei) au fost doi dintre cei nouă copii ai străbunicului meu Beni. Așadar Andor era unul dintre unchii tatălui meu. În prima jumătate al secolului trecut ei trăiau în Dumbrăveni.. Tatăl meu a crescut în casa bunicul Beni, dar nu l-a cunoscut, deoarece acesta a murit când el încă nu împlinise un an. El mi-a povestit că Andor, care era cu vreo douăzeci de ani mai mare ca el, a fost cel care l-a învățat să meargă cu bicicleta.Read more…
În oceanul de ură împotriva Israelului și a antisemitismului, există și insulițe de solidaritate cu Israel. Printre ei se numără creștini, în primul rând de evangheliștii americani. Organizația Christians United for Israel (CUFI), întemeiată în 1975, are 10 milioane de membri sioniști neevrei.(1) În câteva articole anterioare am evidențiat că sunt și musulmani prieteni ai Israelului care privesc lucrurile bazat pe realitate, nu pe dogme și spălare pe creier. Crimele odioase comise de Hamas, în 7 octombrie 2023, ignorate sau minimalizate de o mare parte a lumii, au lăsat o impresie adâncă nu numai asupra majorității evreilor, dar și a arabilor israelieni cu bun simț și obiectivi. Un exemplu este Sofia Salma Khalifa. Merită să vizionați acest clip și să aflați adevărul despre Israel, Gaza și Hamas, descris de o femeie arabă musulmană care declară că nu are niciun interes politic sau economic, ci numai dorința de a spune adevărul. Ea dezminte propaganda că în Israel se practică apartheid și că arabii nu ar avea drepturi egale. Pe de altă parte, ultima festivitate Oscar ne-a arătat cât de meschini pot fi unii evrei, numai ca să fie glorificați de media. Este vorba de recentul premiat Oscar, Jonathan Glazer, regizorul filmului The Zone of Interest, care compară situația populației din Gaza cu Holocaustul. Dar să lăsăm “buruienile” și să vedem dacă în lumea dominată de antisemitism și atitudine anti-israeliană există și înțelegere, compasiune sau chiar prietenie față de Israel, care e nevoit să ducă actualul război de supraviețuire. Read more…
De la bun început doresc să remarc modul corect în care autorul articolului abordează subiectul diferenței (enorme!) dintre sionism și islamismul fundamentalist, două mișcări cu iz național / religios, dar care se deosebesc una de alta ca albul de negru. Această deosebire este perfect analizată în articolul d-lui Vasilescu și de aceea nu e în intenția mea de a aprofunda subiectul, atât de bine prezentat în acel articol. Eu doresc să revin asupra unor aspecte discutate doar succint în articolul lui Mihai Vasilescu și care, după părerea mea necesită anumite clarificări. Definirea evreilor drept un bun etnic este oarecum înșelătoare, pentru că face abstracție de faptul că evreii, pe lângă religia care îi unește și îi ține împreună, posedă toate caracteristicile unui popor, chiar răspunzând pozitiv la definiția lui Stalin (!): istorie comună, limbă comună, cultură comună, tradiție comună și chiar teritoriu comun, dacă ne referim la simplul fapt istoric că până acum 2000 ani evreii aveau țara lor, patria lor (unii susțin chiar două: Israel și Yehuda!), ca orice alt popor în acea vreme. Iar dacă adăugăm la toate aceste caracteristici și religia comună, obținem în felul acesta un tablou complet al noțiunii de popor. Această precizare nu are numai o importanță istorică, ci și una (mai ales) actuală. Ideea, vehiculată de mulți, după care evreii, nefiind un popor, nu au dreptul la o țară, o patrie a lor, nu e deloc nouă, dar e folosită azi mai mult ca oricând de către oricine care neagă dreptul Israelului de a exista ca patrie a poporului evreu.Read more…
Zilele trecute am dat din întâmplare peste un articol care mi-a atras atenția. Articolul a apărut în noul număr al revistei ALEH, publicată de asociația imigranților olandezi din Israel. Autorul, Wout van Bekkum, a fost șeful catedrei de limbi orientale și de studii ale Orientului Apropiat la Universitatea din Groningen. Este prieten al soțului meu încă din studenție. Zilele trecute am dat din întâmplare peste un articol care mi-a atras atenția. Articolul a apărut în noul număr al revistei ALEH, publicată de asociația imigranților olandezi din Israel. Autorul, Wout van Bekkum, a fost șeful catedrei de limbi orientale și de studii ale Orientului Apropiat la Universitatea din Groningen. Este prieten al soțului meu încă din studenție. Articolul original se află aici: https://www.ioh.co.il/_files/ugd/98a859_f2278b81a46d4e9dacd952c85d064694.pdf (la pag. 25) Cu aprobarea lui l-am tradus, am adăugat ilustrații și câteva note explicative pentru cititorii de limbă română. La începutul anilor 1980, un israelian american stabilit la Haifa, un anume James Bennett, a vizitat clădirea impunătoare a Arhivelor Statului din Groningen[i], pe strada St. Jan. Groningen.Read more…
Un vechi prieten care locuiește în Germania mi-a povestit că anul acesta se sărbătoresc 1700 de ani de la prima atestare documentară a evreilor pe teritoriul Germaniei. (De fapt ar fi trebuit să fie anul trecut, dar s-a amânat din cauza pandemiei.) 1700 de ani?? Pentru mine a fost o surpriză. Știam despre evrei în Germania nu mult după anul 1000, sinagoga din Erfurt, despre care am mai scris, datează din secolul al XII-lea, https://baabel.ro/2018/10/tezaurul-din-erfurt/ dar despre o vechime de 1700 de ani nu știam. În urmă cu 1700 de ani o mare parte a Germaniei actuale se afla sub stăpânire romană. Ea era împărțită în două provincii: Germania Superior și Germania Inferior, iar Rinul, care a fost și este navigabil, era principala arteră de comunicație. Colonia Claudia Ara Agrippinensium (Köln din zilele noastre) era capitala Germaniei Inferioare. Era un centru comercial și militar important, avea și propriul pod peste Rin. Ar fi logic ca odată cu ocupația romană să vină și un oarecare număr de evrei. (De altfel același lucru se presupune și despre prezența evreilor în România – doar că descoperirile arheologice nu sunt foarte convingătoare – existența unor monede dovedește numai legături comerciale, nu neapărat o comunitate evreiască stabilă.) Săpături făcute în orașele Köln, Worms și Speyer au scos la iveală rămășițele unor sinagogi și băi rituale (mikve), dar acestea datează din secolul al XI-lea. Existența unor sinagogi mai vechi este atestată documentar, dar nu se știe cum arătau și de aceea nu au fost recunoscute ca atare de arheologi. Și în orice caz, odată cu întărirea creștinismului în Imperiul Roman, construcția de sinagogi a fost interzisă.Read more…
La naștere părinții i-au spus Oscar. Colegii de la Liceul Israelit i-au spus Oszi. Când a ajuns în Palestina, singur la 13 ani, i s-a dat numele patriarhului Abraham. Zilele astea Abraham Klein a revenit în orașul în care s-a născut. Nu singur, ci însoțit de soția Braha, copiii Amit și Sharon și toți ceilalți 12 membri ai familiei. Niciunul n-a lipsit, pentru că Abraham a organizat temeinic excursia, a pregătit-o minuțios. Cum era în fotbal, așa e și în viață. Au venit cu toții să cunoască orașul în care Oszi și-a petrecut primii 13 ani. Și-a revăzut casa părintească din cartierul Iosefin și liceul unde învățase alături de colegi care au devenit mai apoi medici, ingineri, arhitecți. Poate că el ar fi rămas un anonim, dar un costum prost croit i-a schimbat destinul. S-a dus la un croitor să i-l repare și acesta l-a chemat după aceea să-l însoțească la un meci de fotbal pe care îl arbitra. Neșansa croitorului, dar șansa sportului a făcut ca acest croitor să facă o întindere de ligament în timpul meciului.Read more…
La această întrebare cheie m-am referit în recentul meu comentariu la articolul “Și noi avem prieteni”. Încep cu o realitate cunoscută: atât printre autori cât și printre cititori, mulți preferă știrile negative. Iată cuvintele neurologului Rick Hansen: “Creierul este ca Velcro (bandă adezivă care poate înlocui șireturile de pantofi) pentru știrile negative și ca teflonul (anti adeziv) pentru cele pozitive.” (1) Această tendință este exploatată de mulți ziariști și prezentatori TV, chiar și de profesioniștii serioși, fiindcă știrile negative atrag cititori și spectatori. Un exemplu actual este războiul din Gaza. Peste tot se publică știri despre crimele și chiar genocidul provocat de armata israeliană printre civilii din Gaza. Referitor la aceste publicații (2,3), trebuie să spun în primul rând că starea de război și genocidul sunt două lucruri complet diferite. Războiul este un conflict armat între două sau mai multe state, națiuni, grupuri, pentru realizarea unor interese economice și politice. El se caracterizează prin violență, distrugere și moartea unor soldați, dar și a unor civili nevinovați. Dar ce înseamnă genocidul după definiția ONU? El este un act care are ca scop distrugerea totală sau parțială a unei națiuni, etnii, rase sau grupări religioase. (5) Războiul Israelului în Gaza nu se încadrează în această definiție, pentru că el urmărește cu totul altceva: înlăturarea de la conducerea Gazei a grupării teroriste Hamas și eliberarea ostaticilor răpiți de ei. Din contră, această definiție a genocidului se potrivește mult mai bine crimelor săvârșite de Hamas împotriva civililor israelieni. Țelul lor final era distrugerea sistematică a evreilor din așezările israeliene, dar, din fericire, ei nu au reușit să-și ducă planul la bun sfârșit. În urma interogatoriului prizonierilor s-a aflat că Hamas avea deja un program concret, hotărâseră chiar cine va conduce fiecare oraș israelian ocupat.Read more…
Tocmai se încheie una din săptămânile cele mai tumultuoase din istoria recentă a Ierusalimului: vizita majestății sale împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, însoțit de soția sa, împărăteasa Augusta Victoria, și de o suită de cca 200 de persoane. Acesta a fost apogeul vizitei oficiale a cuplului împărătesc în Imperiul Otoman. Călătoria de peste o lună a început, desigur, la Istanbul, unde au avut loc convorbiri cu sultanul Abdul-Hamid al II-lea, pentru a întări relațiile de prietenie dintre cele două țări. Dar se poate spune că această călătorie a avut și un scop… turistic, încheindu-se cu o expediție în Levant. Iată itinerarul parcurs de cuplul imperial: au venit cu yachtul la Haifa, au continuat cu trăsura la Jaffa, Ierusalim și Betleem. Apoi de la Jaffa au continuat cu yachtul la Beirut, iar astăzi urmează să ajungă cu trenul la Damasc… În acest context ar trebui să-l menționăm și pe dl Theodor Herzl – poate că unii cititori și-l amintesc din relatările noastre din vara trecută, de la Congresul Sionist de la Basel. (Un al doilea a avut loc în vara aceasta.) El propovăduiește întoarcerea evreilor în patria lor istorică și construirea unui stat modern în ceea ce astăzi este o provincie otomană destul de înapoiată. Cum sultanul a refuzat net cererea lui Herzl de a crea un stat evreiesc, acesta s-a gândit să-l roage pe împăratul german să intervină…Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
