Despre Israel știam doar din ce-am auzit la comunitatea evreiască din Timișoara, din presa ceaușistă și de la părinții mei, care corespondau destul de rar cu rudele din Israel. Imaginea pe care o aveam despre țara strămoșilor mei era una de “la vie en rose”: țara unde se crede că a fost paradisul pe pământ, unde s-au născut Adam și Eva și unde s-a scris Vechiul Testament după care s-a inspirat și Noul Testament – Biblia. Entuziasmul meu privitor la Israel și la eventuala noastră emigrare a crescut simțitor după Războiul de Șase Zile în care Israelul a zdrobit armatele statelor arabe inamice. Nu știam despre deosebirea dintre evreii orientali, sefarzi și așkenazi, nu cunoșteam problemele cu minoritatea arabă din Israel, nu eram conștient de râca dintre Partidul Muncii, de centru-stânga, și Partidul Likud, de centru-dreapta. Nu știam că în 1977, după decenii de guvernare a Partidului Muncii (pe alocuri cu corupței și nedreptăți față de emigranții orientali, dar și cei români), Likudul a câștigat la alegeri. Nu eram conștient de faptul că o parte destul de mare a populației, mulți dintre religioșii haredim (habotnici), nu lucrau și nu făceau serviciul militar. Nu știam nimic despre nivelul medicinii în Israel și cu atât mai puțin despre medicina publică și despre anestezie. Nici de minoritatea druză nu știam nimic. Deci în 1978 am ajuns în Israel ca noi imigranți fără idei preconcepute. Read more…
Părinții mei
În decursul timpului am scris multe articole, printre care și unul intitulat Bunicii mei, dar despre părinții mei, care au jucat un rol deosebit în viața mea, nu am scris nimic. La vârsta mea cred că trebuie să scriu și despre ei, ca cel puțin nepotul meu să afle câte ceva despre părinții mei, străbunicii lui. Tatăl meu, Leon (Leibu) Korber, născut în anul 1892 la Câmpulung Moldovenesc, a urmat șapte clase și apoi a învățat meseria de geamgiu și de tinichigiu de la tatăl lui, bunicul meu. A plecat la Viena ca să obțină titlul de meșter. Când a început Primul Război Mondial a revenit la Câmpulung și a fost recrutat ca soldat. Îmi povestea cu mare plăcere că nu a fost pe front, dar ca soldat a fost în multe locuri ale vastului imperiu al Austro-Ungariei. După ce s-a întors, a reluat activitatea alături de bunicul. În anul 1922 s-a căsătorit cu mama. Mama mea, Clara Hutman, născută în 1899 la Botoșani, a rămas orfană la 11 ani. Bunicul, David, s-a recăsătorit cu Ghizela, o văduvă din Iași, care avea un fiu. A urmat numai patru clase primare și apoi a fost dată ucenică la o croitoreasă. Dar fiind foarte isteață, ea a învățat pe ascuns alături de fratele ei vitreg. Eu l-am cunoscut pe bunicul David și pe tanti Ghizela și când m-am întors din Transnistria după deportare; amândoi erau încă în putere.Read more…
O catedrală gotică „adevărată”
Stilul gotic a fost în uz cam între 1200 și 1600. Dintre construcțiile obișnuite, case de locuit etc., s-au păstrat foarte puține, cele mai multe au fost demolate sau „modernizate”; s-au păstrat mai ales locașuri de cult. Dar în timpul Revoluției Franceze, furia poporului s-a întors, printre altele, împotriva corupției clerului: preoți au fost măcelăriți, biserici au fost vandalizate și chiar distruse. Iar după revoluție, biserica catolică a rămas cu mai puțini adepți și cu mai puține fonduri. Astfel unele locașuri de cult, chiar dacă scăpaseră de furia revoluționară, nu mai erau folosite. La începutul secolului al XIX-lea, Sainte-Chapelle, de exemplu, servea ca arhivă a Palatului de Justiție de alături. Fără a mai fi întreținute, clădirile cădeau încet-încet în ruină. A dispărut chiar interesul pentru arta gotică. La modă erau imitațiile unor temple grecești, ca de exemplu La Madeleine. Arta gotică era văzută ca învechită, „demodată”. Dar iată că după Revoluția din 1830, noul monarh, Louis Philippe, a înțeles că această situație ar duce la o pierdere ireparabilă pentru patrimoniul țării și a instituit pentru prima dată o comisie a monumentelor istorice. Postul de inspector general îl ocupa scriitorul Prosper Mérimée, creatorul personajului Carmen (care a stat la baza operei cu același nume). Comisia putea genera interes public, putea obține fonduri, dar nu prea exista nimeni care să aibă cunoștințele necesare pentru a face restaurarea. Și aici a apărut ca prin miracol Eugène Viollet-le-Duc. Era omul potrivit la locul și la timpul potrivit.Read more…
Cei vii și cei morți
O sută de ostatici sunt în tunelurile Hamasului de peste patru sute de zile. Nimeni nu știe exact câți dintre ei mai sunt în viață. Ce e mai bine oare pentru aparținătorii acestor oameni, să știe adevărul sau să nu știe și să spere că cei dragi mai trăiesc? E o întrebare grea, foarte grea. Tratativele pentru eliberarea lor se duc, cu întreruperi, de peste un an. În luna mai 2024 se părea că succesul e aproape și vor fi eliberați cel puțin o parte dintre ei. Adică cum doar o parte? Dar ceilalți? Când vor fi şi ei liberi? Eșecul acestor negocieri este prea bine cunoscut. În prezent, în ianuarie 2025, se vorbește din nou de posibilitatea eliberării unei părți dintre ostatici. Câți vor fi eliberați în prima fază? Câți în a doua? Și câți dintre ei mai sunt în viaţă? Organizația teroristă islamistă refuză să publice lista celor vii, pentru ea viața unui om nu are nicio importanță. Tratativele se duc indirect. Pe cealaltă parte a “mesei de tratative” se află un guvern de extremă dreaptă cu un prim-ministru care e preocupat de victoria totală asupra Hamasului și menținerea coaliției mai mult decât de eliberarea ostaticilor. A încercat cineva să se pună în locul aparținătorilor acestor oameni aflați în captivitatea unei organizații teroriste?Read more…
Dușmanul dușmanului meu este oare prietenul meu?
“Pericolul care îl pândește pe cel care încearcă să pună în scris gânduri legate de evenimente a căror desfășurare e încă în curs e de-ajuns de evident pentru a te obliga să te gândești de trei ori înainte de a decide dacă îndrăzneala seamănă mai mult cu pripeală, cu o decizie care nu ia în seamă posibilitatea ca tot ce scrii azi să devină mâine incorect / neadevărat / depășit. Această realitate e și mai pregnantă dacă vorbim de o ”compoziție” care va deveni publică doar zile sau săptămâni după ce a fost încropită. Doar așa trebuie privit / citit textul de mai jos.”, Am căutat pe internet sursa acestui dicton atât de cunoscut, dar nu am găsit nimic care aduce chiar de departe cu pragmatismul care stă la baza lui. Anglia și URSS în fața Germaniei naziste – iată exemplul care confirmă justețea acestei vorbe înțelepte. O analiză succintă a celor două sisteme, democrația legendară a insulei britanice și totalitarismul criminal al ursului de la răsărit arată că absolut nimic nu le unea, tot ce se petrecea în fiecare din cele două țări le menținea la distanță de mii de ani-lumină (și întuneric!). Și totuși, dușmanul comun a anulat, ce-i drept doar temporar, diferențele și divergențele și cele două armate (plus cea americană) s-au întâlnit pe Elba în aprilie 1945, soldații s-au îmbrățișat și au celebrat învingerea dușmanului comun. Exemplul de mai sus mi s-a întors în memorie în primele zile ale lunii decembrie 2024, datorită neașteptatelor evenimente care au loc în țara vecină, Siria. (Mă limitez doar la câteva detalii care mi se par esențiale.)Read more…
Povestea lui Harry Hes
Precum am mai povestit, soțul meu este originar din Olanda și însuși faptul că a venit pe lume este un miracol. Ambii părinți au trecut printr-o serie întreagă de peripeții și au scăpat cu viață, ascunși în casele unor oameni de omenie. De fapt, socrul meu a povestit foarte puțin, multe amănunte au ieșit la iveală abia mai târziu: că s-a prezentat la muncă forțată împreună cu fratele său mai tânăr, toți au fost închiși peste noapte în sala de sport a liceului și apoi au fost duși cu trenul în lagărul de tranzit Westerbork, de unde au reușit să evadeze…În toți anii săi de liceu, soțul meu a folosit aceeași sală de sport, fără ca tatăl său să-i spună măcar un cuvânt. Povestea cu sala de sport s-a aflat abia la începutul anilor 2000 și de atunci se organizează întruniri de comemorare a acelor evenimente tragice. Iată textul cuvântării ținute de Harry Hes (1934 – 2024), unul din foștii elevi ai liceului, la întrunirea din aprilie 2005. În mai sau iunie 1947, chiar în această sală, am dat admiterea la Gymnasium Celeanum. Eu veneam de la școala generală Nr. 1, condusă de dl profesor de Jong. În clasa a VI-a a fost selectat un grup dintre elevii mai buni, printre care și eu, și după orele de clasă ne-au pregătit pentru admitere. Se cereau cunoștințe în diverse domenii, erau întrebări de genul „Prin ce orașe va trece un tren care merge de la Groningen (în nord) la Middelburg (în sud)?” Dar oare prin ce orașe a trecut trenul cu vagoane de vite care i-a luat pe evreii din Zwolle la Auschwitz sau Sobibor, trecând prin Westerbork?Read more…
Rămas bun, dr. Judith Szabó!
La 18 februarie 2025 s-a stins din viaţă dr. Judith Szabó (1928-2025), reprezentantă de frunte a Şcolii Clujene de Medicină, prima femeie chirurg generalist din Transilvania, un om de ştiinţă erudit şi empatic, dăruit pe deplin profesiunii sale nobile. În 21 februarie a fost înhumată la Cimitirul Evreiesc de rit neolog din Cluj, în prezenţa unui număr mare de prieteni, foşti colegi şi pacienţi. Sunt prietena lui Judith, la fel cum au fost şi mama mea şi tatăl meu. Împreună cu Judith făceau parte dintre acei evrei arădeni „norocoşi” care, adolescenţi fiind, au reuşit să supravieţuiască ororilor celui de-al Doilea Război Mondial. E un lucru foarte rar ca o pensionară, o văduvă de 96 de ani fără copii, fără fraţi, surori şi nepoţi, fără să fi avut multe funcţii de conducere şi care nu a beneficiat de prea multe onoruri oficiale să adune atât de mulţi oameni la un loc, într-un cimitir evreiesc mic şi intim, într-o zi atât de friguroasă. Adunarea aceasta numeroasă se datorează calităţilor umane excepţionale ale doamnei doctor, ale iubitei noastre Judith. Ne-am adunat aici ca să mai retrăim puţin sentimentele pe care le încercam în preajma ei.Read more…
Ioav
Ioav fost studentul meu. Era îndrăgostit de terapia intensivă, și-a împlinit visul și a ajuns medic specialist în domeniul pe care și-l dorea. Am lucrat mult împreună, am fost examinatori ai studenților de medicină care făceau rotație în secția de Anestezie și Terapie Intensivă la spitalul Soroka. Avea un umor deosebit. La examene, înaintea întrebărilor de specialitate, îi relaxa pe studenți cu întrebări despre literatură, muzică, religie. Aceasta a devenit o tradiție îndrăgită de studenți pe parcursul anilor. Era citit, îl interesa literatura, filosofia, istoria. Era o plăcere să stau de vorbă cu el. Era întotdeauna nelipsit de la demonstrațiile de sâmbătă seara împotriva reformei judiciare. La începutul războiului a refuzat propunerea spitalului de a-l reține la locul de muncă și s-a înrolat în armată. ” Pe front e mai mare nevoie de mine,” spunea. A fost medicul unei unități de comando. În prima sa permisie a participat la demonstrația de solidaritate cu ostatecii deținuți de Hamas… În decembrie 2023, în timp ce îi trata pe soldați, a fost el însuși foarte grav rănit, în creier și în masivul facial. La sosirea la spitalul Soroka, nimeni din personal nu l-a recunoscut din cauza rănilor extinse ale feței.Read more…
„Mitologie”
Thasos este o insulă grecească din nordul Mării Egee. Aici s-a născut Afrodita. Se spune că dacă înconjori insula înot, întinerești cu zece ani! Cât despre mine, ar trebui s-o înconjur de trei ori… – Oprește-te! – îmi strigă o prietenă. Nu se leagă! Afrodita s-a născut în insula Paphos! Am fost acolo, e minunat! – Stop! – strigă alta. Afrodita s-a născut în preajma insulei Kythera, din spuma albă a valurilor mării… Un vânt ușor a dus-o apoi în insula Cipru! – Nu vedeți pădurea din cauza copacilor! – conchide prietena mea bună. Dragostea și frumusețea se nasc peste tot, au nevoie doar de un dram de liniște și confort!Read more…
Amintiri din copilăria mea de la Bistriţa (1949-1964)- partea I
Sinagoga Mare, sau în idiș Di Groise Șil, este situată pe actuala stradă General G. Bălan. Evreii din oraș veneau la această sinagogă de sărbătorile lunii Tișrei, când toamna acoperea copacii cu galben, de Paște, când copacii erau plini de flori, și de Șavuot, vara, când copacii erau plini de verdeață. Fațada era impresionantă. Deasupra intrării principale era o fereastră mare cu vitralii, iar deasupra frontonului se vedeau cele două Table ale Legii. În interior, în sala mare, erau băncile destinate enoriașilor. În față, Arca Sfântă impunătoare, decorată cu simboluri evreiești, adăpostea sulurile Torei împodobite cu coroane. Erau și „arătătoare” din argint, utilizate de cantor sau de rabin la citirea Torei. Și la etaj, în galeria destinată femeilor, pereții erau acoperiți cu simboluri evreiești. De sus, femeile puteau să privească în sala principală și să urmărească etapele rugăciunii. Pe băncile bărbaților erau inscripționate numele familiilor, iar lângă Arca Sfântă se afla locul de rugăciune al cantorului. Tot lângă Arca Sfântă se afla jilțul rabinului comunității noastre, respectatul rabin Schpitz.Read more…
Ce fel de papă va fi Leon al XIV-lea?
Este o întrebare care frământă toată lumea, indiferent de confesiune, deoarece poziția unui Suveran Pontif depășește granița catolicismului, îndrumările lui sunt ascultate, se conturează o cale, o atitudine în speranța unor schimbări în bine. Pentru noi, laicii care am urmărit desfășurarea conclavului cardinalilor, surprinzătoare a fost alegerea unui cardinal american, respectiv din Statele Unite. În primele etape ale conciliului nimeni nu se aștepta ca el să fie ales, nici cardinalii nu l-au luat în considerare, nu figura ca învingător nici la casele de pariuri. Împotriva candidaturii lui stătea tocmai originea americană, argumentul fiind că America este în sine atât de puternică, încât nu mai are nevoie de un papă. Se vede că ipoteza nu a contat, mai ales după ce s-a aflat că Robert Francis Prevost a criticat politica anti emigrare a lui Donald Trump. Mulți cardinali nici nu știau cine este, el a fost chemat la Vatican și făcut cardinal de Papa Francisc abia de doi ani, dar a ocupat funcții importante, supervizând alegerea și activitatea episcopilor. Mulți dintre aceștia îl cunoșteau și au dat referințe cardinalilor când Prevost a intrat în elita celor cu șanse de a fi ales. A tras foarte mult în cântar faptul că decenii de-a rândul a acționat în America Latină, în Peru, și la fel ca Papa Francisc, a fost și el un episcop al săracilor, i-a ajutat, a sprijinit emigranții și minoritățile.Read more…
Arheologii confirmă adevărurile biblice
Într-un articol precedent, am analizat momentul istoric în care regele asirian Senaherib capturase cetatea Lahiş și se pregătea să atace Ierusalimul, unde domnea regele Ezechia. Fiecare dintre ei prezintă același moment istoric în mod diferit: Senaherib lasă impresia unei victorii răsunătoare, pe când punctul de vedere al lui Ezechia, prezentat în Biblie, este că, Ierusalimul a rezistat printr-o intervenție divină, dar nu numai. În 2Cronici 32:2-5 se spune că Ezechia, care se aștepta la un asediu al Ierusalimului, a inițiat două proiecte strategice importante: întărirea zidurilor de apărare și asigurarea alimentării cu apă a orașului. Spre deosebire de versiunea lui Senaherib, care s-a dovedit „fără acoperire”, cele descrise în textul biblic au putut fi dovedite. Tunelul lui Siloam sau Tunelul lui Ezechia era un proiect de infrastructură ambițios, îndrăzneț și vital, care asigura alimentarea cu apă a capitalei în caz de asediu. Era un tunel subteran care lega izvorul Ghihon din afara cetății cu bazinul Siloam din cetate. Și chiar dacă Tunelul lui Ezechia fusese pierdut de secole, el a fost redescoperit. În 1625, pentru prima dată în timpurile moderne, orientalistul italian Franciscus Quaresmius a vorbit despre un posibil canal subteran între izvor și bazin. În 1865 tunelul a fost explorat de ofițerul britanic, inginer și arheolog, Sir Charles Warren. El a emis ipoteza că acesta ar fi tunelul lui Ezechia, menționat în Biblie, dar nici Quaresmius, nici Robinson și nici Warren nu au putut dovedi că ar fi același tunel.Read more…
Când va intra Alice…
Îl vizitam uneori pe domnul Viki Déznai la Cluj. Locuia în cunoscuta vilă Tătaru, în vârful abruptei străzi Rosetti. Era un specialist de renume european în proiectare și planificare urbană. Obținuse un doctorat în științe umaniste la Sorbona. Am inclus o biografie detaliată a lui în anexa cărții mele De la Calvar la Tragedie. El a fost președintele comisiei de bacalaureat a bunicii mele, Alice. La vremea examenelor, domnul Déznai trebuie să fi avut treizeci și patru de ani, un om tânăr după standardele de astăzi. Alice, desigur, avea optsprezece. Profesorul Déznai fusese avertizat că printre absolvente se afla o fată deosebit frumoasă. De fiecare dată când se deschidea ușa și intra câte o absolventă, Viktor Déznai îl întreba în șoaptă pe colegul său: “Aceasta este Alice?”, Read more…
Andrea Ghiţă: TURTE DE MĂLAI ŞI O LECŢIE DE VIAŢĂ
Mălaiul copt în casa bunicii mele adoptive, Erzsi, era unul dintre deliciile copilăriei mele de la mijlocul anilor cincizeci, când nu te puteai desfăta cu prea multe delicatese, iar pentru prăjiturile şi torturile ocaziilor speciale, se aduna din timp făina, zahărul şi untul luate pe cartelă. În schimb făină de mălai se găsea din belşugRead more…
Pesah – în Timişoara copilăriei mele
Pregătirile începeau cu săptămâni înainte. Toată casa era în fierbere. Se goleau dulapurile și sertarele, se mișca tot ce putea fi urnit din loc, se scutura, se freca, se lustruia, se fierbeau cratițe în lighene uriașe, se rânduia vesela deRead more…
EU şi EUROPA
Iarăşi trebuie să mă scuz faţă de cititor pentru faptul că titlul acestor rânduri începe cu pronumele la persoana întâia. Dar m-am întrebat: dacă aş fi schimbat ordinea şi l-aş fi intitulat “Europa şi eu” ar fi sunat mai bine?!Read more…
RĂSCOALĂ, JAFURI ŞI INCENDII LA BALTIMORE
Revenind luni seara dintr-o vacanţă în California, fără acces la ştiri pe durata de 5 ore ale zborului, aşteptam liniştit bagajele, când ochii mi s-au lipit de ecranul televizorului uriaş din sala de aşteptare. “Baltimore-ul arde!” era afişat cu litereRead more…
CE SPUN HAINELE DESPRE NOI
Un scurt domentar-reportaj BBC m-a făcut să descopăr un proiect fascinant, despre oameni şi propriile garderobe. Yassine El Mansouri, un fotograf american de origine marocana, a creat un fel de experiment-studiu social: a invitat diverse persoane în studioul lui, rugându-leRead more…
MIKSA HORVÁTH, FABRICANTUL DE LĂZI DIN GHEORGHENI
Era soțul mătușii mele, Lili. El era brașovean. Ştiam despre el că în timpul primului război mondial era elev la școala de ofițeri de marină Koenigin Elisabeth o navă care, neputându-se întoarce în portul de la Fiume, a rătăcit timpRead more…
SUPĂ de VIŞINE
Curtea bunicilor mei adoptaţi (părinţii părinţilor mei au pierit în Holocaust şi m-aş fi numărat şi eu printre copiii fără bunici, dacă mama şi tata nu ar fi avut norocul să-i cunoască pe soţii Friedmann, a căror poveste am depănat-oRead more…