Să te pui cu Yuval Noah Harari, asta chiar se cheamă impertinență, dar pe undeva sunt bucuros că pot comenta una din ideile celui care a cucerit lumea intelectuală în mai toate limbile pământului cu cele trei volume ”Sapiens”, ”Homo Deus” și mai ales ultima, ”21 lecții pentru secolul al 21lea”. Parcurgerea ultimului său volum, intitulat de o manieră care poate produce senzația unui perfect complex de superioritate, este de fapt o trecere în revistă a celor mai importante aspecte ale realității începutului secolului XXI, cea de ”global village”, analiza lor distrugând în întregime obstacolele granițelor geografice și punând în fața cititorului întrebări care în mai mare parte nu au răspunsuri, dar Harari încearcă. Aș zice că citind cartea, am găsit că sunt de acord cu imensa majoritate a tezelor sale, ceea ce mă face să mă gândesc că volumul în cauză ar trebui să facă parte din lista lecturii obligatorii, nu numai a liceanului de rând, dar și (sau mai ales!) a șefilor de state, a acelora care ne conduc destinele. Dacă totul ar fi rămas așa cum am scris mai sus, ar fi fost logic să mă opresc aici și să mă mulțumesc cu faptul că am făcut un serviciu acelor puțini care încă nu au găsit timpul pentru a parcurge ultimul volum al lui Harari. Dar după cum își închipuie cititorul, eu mai am ceva de spusRead more…
Amintiri: Școala de film 1964-1968 sau cum l-am cunoscut pe Fischer Pista
În anul 1963, după o lungă întrerupere, s-au redeschis la IATC (Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică ”I.L. Caragiale” din București) secțiile de regie teatru, regie film, teatrologie și operatorie film. Am început să mă pregătesc pentru concursul de admitere și un an mai târziu eram student la secția de operatorie. Aici totul era nou și interesant. În primele două semestre accentul era pus pe fotografia stills, dar învățam și multe alte lucruri importante: materii tehnice (optică, fotoprocese, iluminare ș.a.), principii de estetică vizuală, istoria artei, montaj, machiaj și câte și mai câte. Erau și lecții de regie, astfel nu e de mirare că unii dintre noi s-au îndreptat mai târziu spre această complexă îndeletnicire. Încă din primele săptămâni la Institut l-am cunoscut pe studentul Ştefan Fischer. Era cu un an înaintea noastră la aceeași secție și chiar de pe atunci o figură dominantă. Mai în vârstă decât majoritatea colegilor săi, cu o mai bogată experiență de viață, bine informat, mereu plin de vervă și umor – uneori ce-i drept usturător – el s-a impus ușor ca un fel de cap de promoție. Îmi amintesc unul din primele sale filme de examen, inspirat de o temă populară în fotografia artistică interbelică: turnarea asfaltului noaptea. Pe-atunci operația se făcea manual, la lumina reflectoarelor. Aburii groși, fețele încordate ale muncitorilor, efortul fizic, contrastul alb-negru produceau un efect puternic. Filmul a primit desigur nota maximă.Read more…
Iarăşi despre Holocaust?!
Nu încetez să evoc tragedia Holocaustului, realizând interviuri şi publicând memorii, relatând despre evenimente comemorative, despre cărţi şi simpozioane ştiinţifice. Consider că nu e numai datoria mea de jurnalist, de urmaş al supravieţuitorilor, ci şi de om care-şi poate ridica glasul pentru a împiedica – prin cunoaştere şi conştientizare – repetarea unei atari tragedii în existenţa oricărui popor. Totuşi, uneori mă cuprinde îndoiala privind impactul şi eficienţa a tot ceea ce fac…„Never again” spunea primarul Clujului, în urmă cu 5 ani, la inaugurarea Monumentului Memorial al Evreilor Deportaţi din Cluj, în mai-iunie 1944. Peste cinci ani, la comemorarea a 75 de ani de la deportarea la Auschwitz a celor peste 18.000 de evrei din Cluj şi împrejurimi, nu mai participa nici un reprezentant al primăriei, consiliului local sau judeţean. Evreii şi-au comemorat martirii, ce treabă avea cu asta conducerea oraşului?! …De curând am vizionat un film “Masacrul de acasă”, realizat de fraţii Brega. Un reporter curajos descinde în mijlocul ţăranilor din Pepeni (Republica Moldova) pentru a-i întreba pe locuitori ce ştiu despre evreii din comună, masacraţi în iulie 1941…Read more…
Primii șapte ani
Șapte ani de existență a revistei BAABEL, mii de articole publicate, (cred) peste o sută de colaboratori, cu toții angrenați în acestă activitate literară-publicistică și probabil mii de cititori. Și după această trecere în revistă, (foarte posibil) inexactă, două întrebări se cer a fi puse. Prima se referă la motivul care îi face pe toți acești prieteni să colaboreze la o apariție electronică, fiecare împins de la spate, cred eu, de cel puțin o cauză demnă de invidiat. Îmi închipui că unii se delectează în a-și publica ideile, gândurile și mai ales comentariile legate de viața de toate zilele, pe care fiecare o duce în colțișorul său de lume, mai ales când ajunge la concluzia că evenimentele care se deapănă în jurul său merită a fi prezentate și altora, cu scopul de a fi discutate, dezbătute, întoarse pe toate fețele, mai ales atunci când eseul lor primește comentarii ale cititorilor. Pentru că presa electronică oferă fiecărui cititor ocazia de a-și exprima părerea despre cele citite, on line. Această activitate duce uneori (poate prea rar) la adevărate dezbateri, conflicte de păreri, dar după părerea mea acest aspect dă savoare revistei și satisfacție autorului… La cea de a doua întrebare, la care eu nu am răspuns și mă îndoiesc că cineva are o imagine cât de cât clară. Cine deschide poșta electronică, cine intră pe Google și caută Revista BAABEL? Cine ne citește? Read more…
Norman Manea și Mihail Sebastian
Întoarcerea Huliganului, de Norman Manea, este un document inedit al perioadei din România, din cele două regimuri de teroare. Este tragedia incertitudinii existenţiale, tragedia lipsei de identitate. Este și tragedia evreilor din cei 2000 de ani de diaspora. Titlul nu este ales întâmplător. În 1934 apare cartea lui Mihail Sebastian Cum am devenit huligan. Ea este un răspuns la insultele aduse la adresa lui de către intelectualii acelei vremi, care se alăturaseră deja la grupurile legionare și mai ales un răspuns la prefaţa pe care intelectualul legionar Nae Ionescu a scris-o la cartea lui Sebastian De două mii de ani..Read more…
Bardini
Revenind de la Paris, unde am fost cu o bursă de studii oferită de guvernul francez, nu mai voiam să lucrez ca asistent de regie la Teatrul Municipal din Haifa. Câțiva ani frumușei am asistat regizori străini renumiți, invitați la noi. Am lucrat printre alții cu Jean-Marie Serreau (vestitul regizor francez care i-a lansat pe Beckett și Ionescu), Robert Postec, Alberto Cavalcanti și bineînțeles cu Iosef Millo, directorul teatrului din Haifa. Cu experiența acumulată de-a lungul anilor și având acum și studii la Paris, m-am simțit destul de copt să-mi încerc norocul ca regizor independent. Așa că decum am aterizat la aeroportul Ben Gurion, în loc să plec la Haifa, m-am dus direct acasă la Tel-Aviv.Acasă mă aștepta o telegramă (încă nu aveam telefon), cerându-mi să mă prezint imediat la teatru. “Al dracului efectul Parisului,” mi-am zis în sinea mea. “Abia am ajuns acasă, încă nu am deschis bagajele și deja mă cheamă la teatru, probabil ca să-mi ofere cel puțin o regie. Miracolul străinătății, ce mai!” Mi-am pus o cămașă curată, o cravată de mătasă veritabilă și am îmbrăcat unicul meu costum, adus de la Paris. Am mai strâns câteva piese de teatru pe care aveam de gând să le montez, piese scrise de tineri autori Israelieni. De la bun început m-am pus în slujba autorilor necunoscuți, că doar Cehov și Shakespeare nu au nevoie de ajutorul meu. Am luat primul tren spre – H aifa. Călătoria de o oră mi s-a părut interminabilă. Am ajuns la teatru. Iosef Millo, directorul, m-a întâmpinat cu un zâmbet larg. – Vino repede! Bardini abia așteaptă să te vadă. Vei lucra cu el. A început cu câțiva asistenți, dar nu s-a înțeles cu ei. Read more…
Amintiri despre scriitorul András Szilágyi – unchiul meu
Târgu Mureș. Anul universitar 1964-1965. Închiriasem o cameră împreună cu prietena mea și ea studentă la medicină. Trăiam modest, ne plăcea literatura, poeziile, muzica, mâncam după posibilităţile studenţeşti, dar mai primeam și de acasă pachete pe care le devoram pe nerăsuflate. Într-o zi urma să vină unchiul meu din Cluj – András Szilágyi, pe vremea aceea ziarist la revista Utunk . Ne dăm întâlnire într-o cafenea. Ce bune erau cafelele din Tg. Mureș ! Cu puțin rom sau coniac, o specialitate târgu-mureşeană. András apare la ora stabilită. Ne salută cu in zâmbet absent… mereu același zâmbet, de parcă nu era pe lumea asta, ci undeva departe în povestirile lui pe jumătate reale, pe jumătate născocite. De data asta era în vizită la Tg. Mureș la soția lui internată în spital. Ne așezăm în jurul mesei. „Fetelor, v-am adus ceva” spune unchiul meu, scotocind într-o geantă mare, fără fund. Noi îl urmăream curioase şi ce să vezi, scoate din geantă o ….portocală! Unchiul meu trăia în idealuri și simboluri. Și amprenta asta a lăsat-o în tot ce a făcut și a scris. Read more…
Lecturi obligatorii
L-am cunoscut pe Aram Azaryan într-una din concentrările mele în armată. Lucra cu mine. Făcea parte din echipajul sanitar al batalionului. Terminase cursul de paramedici, dar în civil era profesor de istorie la Liceul Armean din Ierusalim. Într-una din diminețile de Şabat, ieșind din sala de mese, mi-am aprins o țigară, ca de obicei pe vremurile când fumam. Aram s-a apropiat de mine și mi-a spus în șoaptă: – Domnule doctor, ar trebui să vă îndepărtați cu țigara de sala de mese. Sunt printre noi religioși pe care îi deranjează fumatul în timpul Şabatului. Eu sunt creștin, n-ar trebui să mă intereseze, dar oricum trebuie să-i respectăm. Mi-am stins țigara și l-am întrebat: – Aram, tu de ce faci armată? (În Israel, cetățenii arabi de religie musulmană sau creștină nu sunt obligați să efectueze serviciul militar, pot să-l facă însă în mod voluntar). – Sunt cetățeanul acestei țări, deci am și eu obligația să satisfac serviciul militar. Asta-i tot. M-am născut aici, în Ierusalim, iubesc acest oraș, mă simt acasă. – Ai auzit de scriitorul Franz Werfel? m-a întrebat Aram. Read more…
Să votăm și-n turul doi!
Mulți dintre cititorii revistei Baabel se numără și printre prietenii mei de pe pagina de socializare, așa că ați avut prilejul să citiți ce am scris “la cald”, după primul tur al alegerilor prezidențiale din România. Atunci simțeam tristețea și frustrarea alegătorului care vede din nou spectrul unui tur doi în care avem de ales ”răul cel mai mic”. Așa a fost și în urmă cu ani, când am votat cu toții un președinte mai moderat față de varianta național xenofobă a celuilalt. Atunci am ales ce ne era mai potrivit în sensul de ponderat, am ales să votăm ”contra” a ceva și nicidecum ”pentru” ceva, pentru vreun program care să ne fie potrivit. Acel mecanism de vot ”contra” pare că nu mai este același, deși modelul este același. Aplicat astăzi, acel model de vot ”contra” poate crea surprize, pe care unii și le doresc în străfundurile sufletelor măcinate de înverșunare împotriva a tot ceea ce s-a adunat în multe decade, deja generații. Suntem în fața unei premiere: nu avem dezbatere ”unu la unu”. După unele voci, asta ar înseamna abandonul dezbaterii cu un contracandidat, care mai este și femeie. După alții, asta se traduce, ușor forțat și cu jenă, ”ce să discute El cu o femeie?!”. Read more…
Clubul sportiv Haggibor din Cluj și participarea sportivilor săi la Maccabiada din 1935
La inițiativa și cu sprijinul fruntașilor sioniști clujeni Chaim Weiszburg, Giszkalay János, Kramer Armin, Knőpfler Bernát și Nossin Mór, la 22 martie 1920 s-a înființat clubul sportiv Haggibor, prima grupare sportivă evreiască din Transilvania. Primul președinte (1919-1944) a fost av. József Fischer, președintele Comunității Evreiești de Rit Occidental (neolog) din Cluj. Au urmat Aladár Stőtter, Vilmos Erős și Ferenc Jámbor. Clubul era un răspuns la necesitatea adoptării de către tineretul evreu a unui mod de viață sănătos, a trezirii conștiinței naționale, a educației în general, idealuri promovate de Uniunea Națională a Evreilor din Transilvania (de sorginte sionistă), înființată în 1918. De-a lungul timpului clubul a avut baze sportive în cartierul Andrei Mureșan, apoi în cartierul Donath. În 1922 clubul Haggibor s-a afiliat Departamentului Transilvania a Uniunii Mondiale Maccabi, care organiza Maccabiadele. La început activitatea clubului se rezuma la o echipă de fotbal. Aceasta a obținut rezultate meritorii în primul campionat orășenesc de după război și apoi în campionatul regional/districtual. Echipele fruntașe din districtul Transilvania au luptat cu cele din districtul Banat (Chinezul și Ripensia). Read more…
Odesa mea
N-am fost niciodată la Odesa. Nu, nu e adevărat! Am fost, acum foarte mulți ani. De fapt am fost și nu am fost. Nu, nu am fost, prima mea vizită în acel oraș va avea loc de abia la anul, în mai. Și totuși, am fost acolo pentru că Odesa face parte integrantă din istoria familiei mele. De-a lungul timpului s-au strâns foarte multe povești și foarte puține date, prea puține pentru a-mi oferi o imagine cât de cât clară a celor întâmplate acum mai bine de un secol, dar totul devine inutil, troppo tardi, pentru că nu a mai rămas nimeni pe care-l pot întreba. Planificata mea vizită la Odesa va închide un cerc, o lungă poveste de familie, care a început acum 150 ani, a continuat în trei țări și s-a încheiat în portul Odesa. Prea multe nu știu despre această saga a familiei mele, dar am senzația ca puținul care îl știu merită consemnat.Read more…
La vita è bella. Amintiri din copilărie și adolescență
Am 68 de ani și sunt un pensionar destul de activ și de curios. Într-o bună zi m-a dus gândul la câteva momente care mi-au rămas încrustate în memorie, momente în care puteam să mor sau care mi-ar fi putut schimba complet cursul vieții și al carierei, dar și scene hazlii și clipe de fericire, satisfacție și bucurie, clipe care au dominat în viața mea. Aș vrea să vă împărtășesc câteva din acele gânduri – desigur că unii dintre cititori au trăit și ei momente asemănătoare. Scriu despre o copilărie și o adolescență fericite, chiar dacă au fost umbrite uneori de sărăcie, riscuri luate de prisos, eșecuri și deziluzii. Eșecurile tinereții le privesc astăzi fără regrete, iar succesele îmi amintesc de o tinerețe fericită a unei generații care poate a cunoscut lipsuri materiale, câteodată chiar foamea, dar se simțea liberă și norocoasă fiindcă nu s-a născut cu mai puțin de zece ani in urmă, pe vremea războiului și a Holocaustului. Povestea mea cuprinde amintiri legate de oameni de toate neamurile și vârstele, mai ales de prieteni, colegi și profesori și de locuri care mi-au rămas întipărite în memorie, în special orășelul meu natal, Marghita, din judetul Bihor. Astăzi Marghita este un orășel frumos și curat, dar pe vremuri era poreclită “Șarghita” (sár în limba maghiară înseamnă noroi).Și totuși Marghita își avea farmecul ei… Read more…
Răsfoind prin Arhivele Kunilor
Una din marile mele plăceri este să-mi pun ochii minții la muncă grea, nu numai să privească, ci să și vadă, căci este mult de văzut și de amintit. Partea delicată este ce să fac cu rezultatele introspecției, să le țin doar pentru mine, sau să le împărtășesc și altora? Depinde. Am constatat că adesea cititorul sau ascultătorul inteligent se ridică deasupra amuzamentului oferit de bârfă, care oricum este de scurtă durată și se concentrează pe învățăturile din experiența altora.Recent am avut timp și interes să explorez mai detaliat viața mea și a familiei mele și să o re-evaluez cu mintea de azi. Am răsfoit albume vechi de fotografii, însemnări, jurnale, scrisori… Cine mai are timp pentru așa ceva?! Sursa cea mai importantă de informații este totuși memoria, care se estompează cu timpul, dar menține și insule izolate de o prospețime surprinzătoare. Am dat recent peste o poză a bunicului meu după tată, Emanuel Kun, pentru noi Mano Otata. Era originar din Transilvania săsească, a locuit la Mediaș și Sighișoara și întreaga familie avea cultura și limba maternă germană. Era un om deosebit, original și foarte întreprinzător. Deși avea o educație formală limitată, era inteligent și avea talent de orator și de leader.Read more…
Intoleranţă
Cele petrecute de curând la Ditrău, unde vreo două sute de oameni cu minţi înfierbântate s-au năpustit asupra muncitorilor din Sri Lanka (în număr de doi) voind să-i alunge din localitate, m-au întristat. Mâhnirea a fost mai profundă și pentru că am înțeles că în primele zile ceilalţi săteni şi autorităţile laice şi ecleziastice au rămas pasive. Pe mine intoleranţa şi ura mă cutremură, pentru că au adus multe tragedii și nu pot să nu mă întorc cu gândul la dramele Holocaustului. Spun drame pentru că fiecare familie de evrei a avut propria dramă şi deşi suferinţele au fost asemănătoare, totuşi fiecare om trecut prin acel iad a trăit propria tragedie, cu urmări care i-au marcat viața. Segregarea este periculoasă când vine vorba despre oameni. În definitiv oamenii sunt fie oameni buni, fie oameni răi, dar şi asta se poate nuanţa. Aş pleca de la ipoteza simplificatoare că oamenii sunt buni, atâta vreme cât nu comit fapte reprobabile, nu încalcă norme de convieţuire civilizată. Ce este sigur este că eu una sunt împotriva oricărei forme de discriminare, a oricărei manifestări de intoleranţă…Acum aş vrea să plasez această discuţie în contextul lecţiilor istoriei din care oamenii nu învaţă decât cel mult selectiv. Mă gândesc la recenta aniversare a 75 de ani de la eliberarea lagărului Auschwitz şi la comemorarea celor 6 milioane de evrei ucişi în Holocaust. Din nou mă refer la evrei, pentru că noi păstrăm memoria colectivă ca formă a eternei neuitări a celor pieriţi în ororile războiului şi alte orori prin care am trecut ca popor.Read more…
Epidemie!
De-a lungul secolelor omenirea a suferit nenumărate epidemii. Cine nu a auzit de Moartea Neagră, epidemia de ciumă care s-a dezlănțuit în Europa pe la 1350, distrugând peste o treime din populația continentului? Nici măcar nu ne putem consola că acestea sunt doar de domeniul trecutului – pe măsură ce oamenii au biruit epidemiile, au apărut altele noi: gripa spaniolă, care a făcut ravagii în Primul Război Mondial, apoi SIDA, coronavirusul care a produs SARS și care și-a făcut din nou apariția… Și toate au lăsat urme în istorie, în cultură, în memoria colectivă. Cele mai multe au fost infecții produse de microbi sau viruși transmiși de la animale la om sau de la un om la altul. Dar au fost și cazuri de intoxicații în masă prin intermediul „pâinii de toate zilele”. Cauza a fost cornul secarei sau ergotul, care se află la originea bolii numite ergotism. Boala exista sub două forme. În ergotismul convulsiv, victima suferea de contracții musculare spastice, înțepenea în poziții ciudate și apoi murea ca urmare a paraliziei mușchilor respiratorii. Mulți aveau halucinații. În ergotismul gangrenos (numit și Focul Sacru sau Focul Sfântului Anton). Primele epidemii de Foc Sacru (sacru pentru că era considerat pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor) au fost consemnate încă înaintea anului 1000 în Franța și în Germania…Read more…
Croaziera
– Ți-am spus să nu luăm oferta acesta de croazieră, spuse Iair, vorbind cu Ilana, soția lui. E prea lungă și am presimțiri sumbre. – Probabil că-ți lipsesc prietenii și meciurile de fotbal, îi răspunse Ilana. Eu sunt încântată, vom avea atât de multe lucruri interesante am văzut! Erau plecați de șaisprezece zile într-o excursie în Orientul Îndepărtat, pe bordul vaporului italian Perla Asiei, împreună cu încă trei mii de turiști din toate colțurile lumii. Erau singurii israelieni. Repartiția cabinelor la același preț s-a făcut în ordine alfabetică a țării de origine și astfel Ilana și Iair au ajuns vecini cu o familie iraniană și cu una din Islanda. În ziua a șaisprezecea ajunseră la Yokohama, dar în loc să coboare pentru a vizita orașul, la bordul vasului s-au urcat mai mulți japonezi îmbrăcați în haine de protecție și i-au anunțat că toți pasagerii vasului Perla Asiei sunt în carantină pentru o perioadă de paisprezece zile, nu au voie să părăsească vasul și sunt rugați să stea în cabinele lor. Ilana și Iair n-au prea urmărit emisiunile de știri și nu știau despre proporțiile epidemiei cu noul tip de coronavirus CoViD 19.Read more…
Mesaj de pe insulă
M-am întors recent, în plină ”criză coronariană”, după un periplu de aproape o lună, dintr-o croazieră în Marea Caraibilor, la care am pornit cu un oarecare scepticism, dar pe care spre finalul ei, am apreciat-o cu entuziasm ca fiind una din cele mai captivante călătorii și experiențe umane la care am participat. Am navigat consecutiv pe două vapoare (ale aceleiași companii – “Holland America Line”) cu care am străbătut ”în lung și lat”, extraordinara ”mare a piraților” înghesuită între cele două oceane uriașe ale lumii, Atlanticul și Pacificul, unite în sfârșit după (probabil) miliarde de ani, prin geniul și forța oamenilor. Am ajuns, parcurgând (cu un vapor și un autobuz) istmul Panama, pe coasta Pacificului, unde am parcurs apoi (pe jos) o istorie de jumătate de mileniu. Un oraș colonial spaniol din secolul XVI alături de o super metropolă americană din secolul XXI. Ambele poartă numele (cândva proscris!) de Panama. În ajunul zilei în care am apucat să împlinesc 85 de ani, am ajuns pe insula Barbados, una din insulele arhipelagului Antilelor Mici. Read more…
Casa Hansen, vechea leprozerie din Ierusalim
În literatura medicală lepra este denumită boala Hansen în cinstea medicului norvegian G.A. Hansen care a elucidat cauza îmbolnăvirii, o infecție cu un microb asemănător cu cel al tuberculozei. Până atunci au circulat diverse teorii fanteziste, că boala s-ar datora unor „miasme” sau că ar fi ereditară. Este adevărat că boala apare adesea la mai mulți membri ai aceleiași familii, dar faptul că ei se află în contact apropiat favorizează transmiterea. (Ereditară ar putea fi totuși rezistența scăzută la infecție.) Se pare că lepra este una din cele mai vechi boli ale omenirii. Bolile foarte virulente, care ucid în câteva zile, ca de exemplu ciuma, se pot propaga numai în populații mari și mobile. Omul preistoric trăia în grupuri mici și relativ izolate – chiar dacă un om se infecta cu ciumă, grupul lui era distrus și răspândirea ciumei era oprită. În schimb lepra progresează extrem de lent. Primele simptome pot apărea la zece, sau chiar douăzeci de ani de la infectare. Iar bolnavul poate ajunge la adânci bătrânețe, ceea ce lasă microbului destul timp pentru a se răspândi. Cum erau gestionate cazurile de lepră în zorii istoriei putem afla din Vechiul Testament – Leviticul, cap. 13-14. În Ierusalimul secolului al XIX.-lea, aflat În orașul aflat la periferia Imperiului Otoman situația nu se deosebea prea mult de cea descrisă în Levitic – câteva zeci de leproși locuiau în colibe aflate în afara Porții Sionului și trăiau din cerșit…Read more…
Succese, avansări şi amintiri triste în 20 de ani de carieră…
Noua mea funcție în Haifa mi-a asigurat – într-un colectiv dominat de absolvenți ai unor universități americane şi israeliene de elită – trecerea cu buretele peste păcatele mele ereditare (ca să spun aşa), cum ar fi: studiile făcute în România, ivritul negramatical cu un incurabilul accent valah şi lipsa unor grade de colonel în rezervă, atât de importante pentru avansare în Ţara Sfântă. La graţierea “tarelor” amintite mai sus au contribuit lipsa totală de inhibiţie cu care, în diverse faze, am susţinut în faţa yankeilor soluţii tehnice ieşite din comun, un număr de lucrări prezentate la conferinţe internaţionale, precum şi titlul american de Certified Engineer – toate la un loc constituind o vopsea made în UȘA, aplicată peste materialul uman de bună calitate (zic eu) sosit cu Tarom-ul la aeroportul Ben Gurion, în ianuarie 1980.Read more…
Din nou despre Muzeul Evreimii Clujene
Toată aprecierea pentru autorul unui articol în care ni se vorbea despre „Un viitor muzeu al evreimii clujene”. Nu-mi este foarte clar de ce semnatarul nu m-a contactat pentru o mai temeinică documentare și înlăturarea unor aspecte eronate, motiv pentru care mi-am permis să intervin acum, pentru o mai corectă informare a cititorilor și aducerea unor precizări legate de acest proiect. Voi începe simplu, folosind și două citate din articol, care de altfel m-au făcut să intervin. Să începem cu primul: „… s-au vehiculat, oarecum neorganizat, numeroase păreri, idei, schițe de proiect, chiar și unele ambiții personale. Dar totul a rămas la nivelul discuțiilor și nu s-a născut un proiect implementabil, ale cărui lucrări pregătitoare s-ar fi desfăşurat în paralel cu reabilitarea sinagogii.”Read more…