Amintiri din Fâșia Gaza

O succintă istorie a Fâșiei Gaza în perioada modernă va da cititorului posibilitatea de a înțelege tangența mea cu această parte blestemată a lumii și cu poporul ei. De la proclamarea independenței Israelului, în 1948, și până în 1967, Fâșia Gaza a fost administrată de Egipt sub forma unui protectorat recunoscut de Liga Arabă (All-Palestine Protectorate). În Războiul de Șase Zile, zona a fost ocupată de forțele armate israeliene. Odată cu semnarea tratatului de pace cu Egiptul, în 26 martie 1979, peninsula Sinai a fost returnată Egiptului. Același lucru ar fi trebuit să se întâmple și cu Fâșia Gaza, dar… Egiptul a refuzat! Egiptenii știau foarte bine de ce nu vor să reintre în stăpânirea zonei Gaza: era o regiune săracă, cu o populație în continuă creștere și cu un potențial mare de tulburări politice. Așa se face că Gaza a rămas sub control militar israelian, ceea ce până la urmă s-a dovedit o mare greșeală tactică. În anii 1970, Israelul a întemeiat în partea de sud-vest a Fâșiei Gaza o serie de așezări agricole cunoscute ca Guș Katif (Blocul Katif). Arabii din Gaza au venit să lucreze acolo ca muncitori agricoli; cu timpul, fenomenul a luat proporții tot mai mari și un număr crescând de muncitori din Gaza au primit de lucru în Israel…Read more…

Exasperări autumnale 3

Dacă un evreu este bătut, faptul în sine rămâne anonim, nu stârnește decât arareori reacții de simpatie sau solidaritate cu victima, ba mai mult, în sufletul multora încolțește o bucurie, o satisfacție tâmpă și veninoasă. Dacă însă un evreu bate un neevreu, fapta stârnește indignare și reacții vehemente, o furie și o furtună incontrolabilă. Acest ultim act devine un eveniment cap de afiș în mass media. Mitul invincibilității Israelului a pălit definitiv. Din această cauză Statul Evreu este constrâns să ducă acum un război existențial menit să reconstituie măcar nimbul puterii militare. În viitor, stabilitatea Israelului va fi funcție de frica indusă în mințile teroriștilor islamici, respectiv în conducerea Iranului și a statelor arabe radicale. Moartea nevinovaților trebuie răzbunată prin forță. O viitoare pace fragilă poate fi realizată doar printr-o victorie militară năucitoare. Ca urmare a recentului megaatac terorist din Israel, poporul evreu a devenit din nou simbolul victimei colective.Read more…

Marș împotriva antisemitismului la Londra

Duminică, în 26 noiembrie, la Londra a avut loc un marș împotriva antisemitismului la care au luat parte zeci de mii de oameni, printre participanți numărându-se și fostul prim-ministru Boris Johnson. Este primul marș de acest fel de când a început războiul între Israel și Hamas. El a avut loc într-o perioadă în care numărul incidentelor și al atacurilor antisemite, în special la Londra, a cunoscut o creștere fără precedent. Între 1 octombrie și 1 noiembrie anul acesta, la Londra au fost raportate 554 delicte de antisemitism, față de 44 în aceeași perioadă a anului trecut. Mulți evrei spun că au ajuns să se teamă pentru siguranța lor și a copiilor lor în capitala britanică. Înainte de începerea marșului, la locul prestabilit, lângă somptuoasa clădire a Tribunalului regal (Royal Courts of Justice), pe Strand și pe Fleet Street s-a adunat o mare mulțime, cât puteai vedea cu ochii. Manifestanții purtau pancarte pe care scria „Shoulder to Shoulder with British Jews” „Zero tolerance to antisemitsm” sau „United Kingdom United against Antisemitism” (Umăr la umăr cu evreii britanici, Toleranță zero față de antisemitism, Regatul Unit – unit împotriva antisemitismului). Mulți participanți purtau portrete ale ostaticilor răpiți de Hamas.Read more…

Povești din portul Haifa

Din vremurile cele mai vechi, de când au început să cutreiere mările, oamenii au căutat să-și adăpostească corăbiile în porturi naturale, locuri ferite de vânt și de valuri.  Dar ce să facă cei care au coasta ca o linie dreaptă, ca de exemplu estul Mediteranei?  Comerțul maritim era o necesitate și ei au construit cu mari eforturi bazine artificiale, ferite de urgia mării prin diguri.  Așa a fost de exemplu portul Așkelon, construit de filisteni încă din Epoca Bronzului, portul Gaza de pe „Drumul tămâii”, unde făceau comerț nabateenii și portul Cezarea din epoca romană.  Interesant că singurul golf natural, golful Haifa, nu a fost folosit până în secolul XX.Read more…

Rămas bun, Theodor Toivi!

În zorii anului 2024 a părăsit această lume, la vârsta de 87 de ani, Theodor Toivi, un colaborator devotat al Revistei Baabel. Născut la Ploieşti, într-o familie din clasa de mijloc (proprietară a Hotelului Europa), Theodor Toivi a trăit toate schimbările majore care au afectat evreimea în cea de a doua jumătate a veacului XX: prigoana antisemită, deposedarea de avere a familiei, anii democraţiei-populare şi primii ani ai ceauşismului, inclusiv şicanele Securităţii, ca apoi să se confrunte cu provocările stabilirii în Israel. După absolvirea liceului şi apoi a facultăţii de Petrol şi Gaze, Theodor Toivi s-a afirmat ca un excelent inginer, cercetător şi inventator atât în România socialistă – obţinând, printre altele, Medalia de aur la Târgul Internaţional de la Leipzig – cât şi în Israel, devenind unul dintre cei mai apreciaţi constructori de utilaje hidraulice. S-a perfecţionat în SUA şi a colaborat cu firme din multe ţări occidentale şi nu numai. Theodor Toivi a început să publice în Baabel în mai 2015, când – fiind deja cititor al revistei – ne-a trimis un mail în care îşi exprima dorinţa de a ni se alătura ca autor. Avea un stil concis şi alert care vădea o experienţă literară anterioară. Curând am aflat că publicase în Israel câteva cărţi în limba română: ficţiune (spionaj) şi memorialistică. De-a lungul celor opt ani cât a publicat în Baabel, Theodor Toivi a abordat o tematică variată, dar subiectele care au adus valoare adăugată revistei noastre au fost cele despre destinul familiei sale (înainte şi după război), istoria Uzinei 1 Mai, a cercetării şi proiectării de utilaj petrolier din Ploieşti, emigrarea în Israel şi realizarea profesională, figurile emblematice ale evreimii ploieştene postbelice, amintirile despre Sanda, soţia pierdută acum câţiva ani. Read more…

Manolo, Picasso of shoes!

Venise primăvara după o lungă așteptare. Era ca în paradis. Nimeni nu știe bine cum e pe acolo, dar se fac fel de fel de presupuneri. De bine, în general. Fereastra atelierului dădea spre curtea din spatele casei. Ascuns de ochii lumii, o gură de rai. Vorba vine, tot îi tragem cu raiul și iadul. Promisiuni, ispite sau amenințări. Trăim în fond fără ele, cum ne vine la îndemână. Câțiva pomi erau deja în floare. Vișinul de lângă magazia de lemne era cel mai frumos când înflorea. parcă erai în Japonia, când înfloresc cireșii. Ăia care au flori așa frumoase nu produc fructe. Nu e nimic de mâncat, doar de admirat. Vișinul parcă lumina totul în jur. Mai era și un păr, un gutui – florile aveau petale mai mari, le țin minte și acum, ca și gutuii puși în fereastră – și un cais. Era și o cișmea care azi nu mai este. Închid ochii și văd totul ca în palmă. În fond caisul era un zarzăr pus de nu se știe cine – da, și un păr. Părul ăsta, bătrân deja când eram eu copil, era înfipt bine în pământ la stradă. Chiar lângă gard. Făcea pere mari, dar erau viermănoase. Cum se întâmplă, na, afară vopsit gardul, înăuntru leopardul. Eu am apucat vremurile alea, și cu turtă dulce, cu bigi-bigi, zahăr ars, acadele, și, desigur, Zidul Morții. De fumul de la grătare, ce să mai zic. De lanțuri, ei da, lanțurile, ce nebunie, bunica nu mă lăsa, ce mai țipa lumea când se învârteau alea. Dădeau din picioare cum dă lumea azi din gură. Era lumea mai bucuroasă de viață. Păi da.Read more…

Un pas înainte, doi pași înapoi. Intelectualii din Evul Mediu

Nu știu câți ați citit ceva sau măcar ați auzit despre Jacques Le Goff. Eu sunt din cea de a doua categorie, parcă mi-a trecut pe lângă ureche numele lui, dar nu știam unde să-l pun. Acuma știu. O prietenă mi-a cumpărat de ziua mea una dintre cărțile lui: Intelectualii din Evul Mediu. Nu cred că îl cunoștea pe autor, probabil i-a atras atenția titlul și și-a zis că e un cadou frumos pentru un… intelectual. Este o istorie fascinantă despre felul cum au luat naștere universitățile, în secolul al XII-lea, cine erau profesorii, studenții, cum și din ce trăiau, ce însemna o universitate, ce se preda, cum ajungeai să-ți dai doctoratul (foarte greu și după foarte mulți ani de studii) și cum au evoluat universitățile de la entități independente la structuri dependente de papalitate, biserică sau prinți. La începuturi, acestea se aflau într-o situație paradoxală: la înființare și în primii 50-100 de ani, universitățile „nu existau”, adică nu aveau sedii. Profesorii își adunau în jurul lor studenții și își căutau un loc unde să țină cursurile – acesta putea să fie o piață, o biserică sau o sală oferită într-un castel. Un profesor cu faimă era ascultat și urmărit de sute de studenți; unde se ducea el, veneau și studenții. Dascălii proveneau fie din ordinele călugărești, fie din clerul de mir, cu mai puține constrângeri, și între ei existau permanente confruntări.Read more…

Iluzia, bipolară. Sau nu. 

Influențat de asiduitatea mătușii mele, Dr. Mirjam Bercovici care, încă și acum, la venerabila vârstă de 100 de ani, colaborează cu regularitate la această revistă, și într-o anumită măsură de articolul ei recent despre mine, mi-e greu să mai resist. Vă propun și eu acum o reminiscență personală, despre tatăl meu, Gustav Segal, decedat cu ani în urmă. Într-un alt articol recent, “Patru verișoare cu același nume”, Mirjam, scriind despre mama mea, Miriam Segal, verișoara ei dreaptă, fără să-l numească, a abordat în parte subiectul suferințelor lui: lagăr în timpul Marelui Război, șase ani de ocnă sub regimul comunist, în minele de aur din Transilvania. Cei șase ani formativi ai mei, între cinci și unsprezece. Revenit, în sfârșit, puțin înainte de Bar-Mitzvah mea.  Așa se face că, într-un moment de pură inspirație literară, binevenită diversiune temporară de la avocatură, am scris despre tatăl meu nu o relatare faptică a unor întâmplări din viața sa, așa cum textele apar normal în această revistă, ci o povestioară pur imaginară, bazată totuși pe anumite realități, piesă pe care sper să o citiți aici mai departe. Read more…

Ubi bene, ibi patria?

De când a început războiul cu Statul Hamas, numeroase cunoștințe și prieteni îmi propun o serie de țări pentru emigrare: Statele Unite, Germania, Australia etc., conform principiului Ubi bene, ibi patria. Unii se referă doar la mine, alții vorbesc la modul general, pentru toți israelienii. Știu că sunt călăuziți de intenții bune. În primul rând, sunt conștient că situația în Orientul Apropiat în general și în Israel în special e complicată. Războiul între Israel și Hamas face parte dintr-un plan vast de conflict cu implicarea Rusiei, Chinei, Iranului, Americii, Arabiei Saudite etc. Pentru Israel are o importanță vitală, e vorba de supraviețuirea Statului Evreu, după 77 de ani de la recunoașterea dreptului evreilor de a avea propria țară!!! Crearea ei în Orientul Apropiat a fost greu acceptată de țările din jur, urmată de numeroase conflicte militare, dar în cele din urmă existența Israelului a fost acceptată de cei mai puternici dușmani ai săi: Egiptul și Iordania; au urmat Emiratele Arabe Unite, Marocul etc. Mișcările radicale ale stângii progresiste merg mână în mână cu islamismul fundamentalist cu scopuri periculoase. Rescrierea istoriei Statelor Unite și a Marii Britanii, cu decolonizarea de sub jugul omului alb, a Israelului de evrei, negarea culturii (cancel culture) sunt tot atâtea indicații ale unei tendințe periculoase cu tentă antiliberală evidentă. Antisemitismul e o dovadă că fanatismul și prostia merg mână în mână. I-am întrebat pe unii dintre prietenii mei unde îmi recomandă să mă stabilesc, astfel încât să mă simt în siguranță și să nu fiu expus agresiunilor antisemite care au luat o amploare nemaiîntâlnită din anii treizeci ai secolului trecut?!Read more…

Despre profesori și școală, cu dragoste II. “Du-te, du-te!”

În urmă cu câțiva ani supravegheam în parc joaca unei fetițe. Îi era atât de firesc să se apropie de câini și să-i mângâie, încât bietele animale cu greu plecau, trase cu lesa de stăpân. În schimb, când se apropia vreun domn cu mustață, se lipea de mine și șoptea cât s-o aud eu: ”Du-te! Du-te!” De fapt se adresa celui care o înfricoșa și se liniștea numai după ce-l vedea îndepărtându-se. Cam asta îmi vine să spun eu, și chiar cu voce tare, la adresa lentului Președinte Klaus Iohannis: ”Du-te! Du-te!… Fie și la Bruxelles!” Încă din primul mandat, Klaus Iohannis a avut ca proiect național ”România Educată”. A fost printre puținele sale obiective de interes major, în care școala avea rol determinant. Dar anul trecut în țară a avut loc o grevă prelungită a cadrelor didactice, nemulțumite de salarii.Read more…

David Oistrah, regele David al viorii

Anul acesta se împlinesc 50 de ani de la moartea unuia dintre marii violoniști ai tuturor timpurilor. M-am gândit să-l evoc cititorilor revistei Baabel, mai ales că l-am văzut personal și nu voi uita niciodată strângerea lui de mână. La Odessa, în Rusia țaristă, în anul 1908, în casa unor evrei iubitori de muzică s-a născut David, sau Dudik, cum îl strigau părinții. Odessa era un oraș portuar, unde numărul evreilor era de câteva zeci de mii. Ei veniseră din Polonia în secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea. În casa părintească era o atmosfera muzicală deosebită. Tatăl, Fiodor (Fișel) Davidovici Oistrah, era un modest funcționar care în timpul liber cânta la mandolină. Mama, Bella Stepanovskaya, era o mare iubitoare de muzică și cânta în corul operei din Odessa.Read more…

Eden

Fuseserăm dezbinați. Cumplit de dezbinați! Asta fusese, bineînțeles, dorința politicienilor. Şi le-a reușit. Asta fusese, bineînțeles, dorința politicienilor. Şi le-a reușit. Cei de dreapta îi urau pe cei de stânga. Şi invers. Laicii pe religioși. Conservatorii pe liberali.  Cei care erau contra îi urau pe cei care erau pentru. Şi invers. Divide et impera – spusese odată unul căruia mulți politicieni i se închină de atunci încoace. Ne-au divizat iarăși în triburi. Am ieșit la demonstrații. Fiecare din noi considera că el și numai el deține adevărul absolut. Şi fiecare din noi considera că Dumnezeu ori Legea sunt de partea lui. Dușmanii noștri au sesizat asta. Şi au atacat. Pe 7 octombrie pământul din jurul fâșiei Gaza a ars . Au fost omorâți intr-o singură zi 1200 de oameni din care peste 300 la un festival de muzică . Şi când ne-am revenit din șoc am văzut că suntem la fel de dezbinați. Unii ziceau că ne-a pedepsit Dumnezeu. Alții că asta demonstrează că Dumnezeu nu există. Conducătorii noștri au încercat să ne unească. Aveau acum nevoie de noi toți pentru noul război contra Hamas. Dar ne-am prins destul de repede că tonul din vocile lor suna fals.Şi apoi a fost un alt festival de muzică, de data asta în Europa. Și o fată de 20 de ani care ne reprezenta.Read more…

Circumcizia la bărbat – o procedură pe cât de veche, pe atât de dezbătută

Subiectul de mai sus are, în aparenţă, un interes strict religios. Practica circumciziei la bărbat e curentă la evrei şi la musulmani, și deşi există diferenţe între prescripţiile celor două religii, ambele sunt obligaţii religioase clasice, provenind Vechiul Testament și respectiv din Coran. Practica celei mai vechi intervenţii chirurgicale din istorie are aspecte medicale şi etice de primă importanţă, ea fiind până astăzi un subiect de discuții, uneori controversate, chiar și în literatura medicală. Menţionam mai sus că circumcizia e considerată ca primul act chirurgical în istorie, deşi putem aminti excizia coastei lui Adam pentru a o crea pe Eva sau sursele istorice medicale care vorbesc despre trepanaţia craniană din antichitate, efectuată în scopul alungării duhurilor necurate. Circumcizia la bărbat are, totuși, o vechime considerabilă. O eroare provenită din necunoaşterea izvoarelor istorice atribuie iudaismului premiera introducerii ei ca un act pur religios, pentru a diferenţia pe evreu de popoarele înconjurătoare, dar de fapt ea datează din secolul XXIII î.e.n. și aparţine Egiptului antic. Acest fapt istoric fiind uitat demult, se poate spune că introducerea circumciziei la bărbat (brit mila) aparţine religiei mozaice. Procedeul e efectuat de un bărbat religios, numit mohel, cu o pregătire sumară, diferită de la un individ la altul. În Israel Ministerul Sănătăţii eliberează certificate care atestă că individul a terminat un curs special în această direcţie. Religia islamică a preluat această prescripţie, doar că în lumea musulmană ea se practică în primii ani ai vieţii băiatului, spre deosebire de circumcizia iudaică făcută în a opta zi a după naştere (cu excepţia unor contraindicaţii medicale, ca de exemplu icterul nou-născutului).Read more…

Uluca

Strada era locul de joacă frecvent folosit în copilăria mea. Numărul celor care ne jucam creștea și odată cu el și țipetele noastre din timpul jocului. Ne fugăream, ne piteam pe după vreun stâlp. Mașini nu erau… că tare bune ar mai fi fost de ascunziș! Școala făcea încercări izolate de mixtare. Dar la joacă, noi nu cunoșteam separarea fetițelor de băieți. Nu știu cum se făcea că ajungeam cu ”terenul” de joacă la multe case depărtare de ale noastre. Din cauza țipetelor mai răzbătea spre noi câte un ”Ia mai duceți-vă la porțile voastre!”, dar nu prea vedeam fețele celor care ne goneau. Rețineam doar felul gardului. Plecam, desigur, nu așteptam prea multe îndemnuri, dar nu peste mult timp iar supăram pe cineva.În timpul jocului ni se alătura câte un copil plecat în fugă de acasă cu ceva de mâncare în mână. Deodată simțeam că ne e foame rău. Opream jocul și plecam acasă. De cele mai multe ori primeam de la mama câte o felie unsă cu untură, peste care ni se înfigeau sau lipeau – cum vreți să spuneți – bucățele mici de usturoi. Doamne, ce bună mai era această gustare rapidă și simplă! Uneori aveam doar desert. Mama ne punea zahăr pe pâine și o zbugheam cu felia pe stradă să continuăm jocul. Read more…

Între milă și silă

Nu fac parte dintre acei fanatici care ar sta treji noaptea ca să urmărească o dezbatere politică între cei doi candidați la președinția Statelor Unite. Pentru mine politica americană rămâne un năvod cu prea multe ochiuri, între care mă simt ca un pește pe uscat, iar când vine vorba de culisele ei, prefer să mă țin deoparte. Dar reacțiile pe care le-am auzit în dimineața de după și care asemuiau confruntarea cu un meci de box în care unul din candidați l-a făcut knock-out pe celălalt m-au determinat să urmăresc totuși câteva selecțiuni din această saga de o oră și jumătate. Între milă și silă, aceasta a fost toată gama de sentimente pe care am simțit-o. Milă în primul rând pentru America, dacă asta e tot ce a putut ea oferi în acea noapte. Dezbaterea de ieri ar fi trebuit să se desfășoare în prezența unui doctor, undeva într-un salon din secția de geriatrie a unui spital și asta nu doar din cauza vârstei pacienților, ci mai ales a incapacității lor de a înțelege că poate ar trebui să lase locul și altora. Milă pentru America, în a cărei curte am învățat ce înseamnă democrație, drepturile omului și politică curată. Milă pentru că oamenii valoroși din acea țară pe care am admirat-o se îndepărtează de politică ca de foc, preferând să-și facă miliardele în altă parte, în afaceri mai profitabile, dar și mult mai individualiste.Read more…

Veteranul

Multe dintre actualele relatări din media îmi amintesc de cazul unui veteran din cel de al Doilea Război Mondial, un bătrân pe care l-am cunoscut acum 15 ani prin natura serviciului meu. Când l-am cunoscut eu, în 2009, avea 83 de ani și își ducea viața într-un scaun cu rotile, într-un sat din Munții Apuseni. Poate că nici nu l-aș fi cunoscut, dacă nu aș fi lucrat atunci în administrația județului, cu responsabilități în sfera asistenței sociale. Bătrânul infirm a venit în audiență la prefectul județului ca să-i solicite ajutorul în obținerea unui scaun cu rotile cu baterie electrică, pentru o deplasare mai ușoară. L-au adus la Prefectura județului doi băieți tineri din satul lui, dintre care unul era însoțitorul la care îi dădea dreptul legea. Veteranul avea la vremea aceea o pensie nu prea mare. Am aflat povestea lui fiindcă prefectul m-a chemat să asist la audiență, împreună cu un alt coleg. La 19 ani, în ultimele săptămâni ale războiului, pe când lupta în Munții Tatra din Slovacia, un glonț i-a atins coloana vertebrală făcându-l infirm pentru tot restul vieții. De 64 de ani era paralizat de la brâu în jos. Read more…

Statui distruse

Statuile și monumentele simbolizează idei / ideologii politice, sociale, culturale, etnice sau religioase, reprezentate prin figuri de oameni importanți, animale, zei, scene din războaie sau din alte evenimente importante. Ele reamintesc oamenilor din acea generație și din următoarele generații despre aceste fapte, unele pozitive, altele negative, de exemplu statuile ridicate în “cinstea” rasiștilor sau dictatorilor. În privința statuilor, două lucruri m-au impresionat mult în trecut. Unul în sens negativ și celălalt pozitiv. M-a șocat când teroriștii islamici Taliban au distrus celebrul complex de statui ale lui Buddha sculptate în stâncă din regiunea Bamiyan, Afghanistan, datând din în secolul al VI-lea.(1) Pentru Taliban, statuile reprezentau idolatrie și nimănui nu-i păsa că ele erau și un monument cultural al omenirii. La proiectul de distrugere au participat ingineri din Pakistan și din unele țări arabe. Muzeul Memento Park din Budapesta este un “cimitir de statui” din fostul regim comunist. L-am vizitat acum vreo 20 de ani, când încă nu era muzeu. Alături de statuile marilor capi comuniști și toate simbolurile propagandei regimului, muzeul include acum și o mașină Trabant de producție RDG,Read more…

Mai mult, mai repede, mai bine

Dacă nu mă înșală memoria, aceasta era deviza stahanoviștilor, a întrecerii socialiste…  Bla, bla, bla!  Dar nu este mai puțin adevărat că în viața fiecăruia dintre noi apar momente în care am vrea să ne depășim limitele, să realizăm mai mult.  Mie mi s-a întâmplat în timpul pregătirii pentru bacalaureat și mai ales pentru admitere.  Oare există „ceva” care mărește capacitatea cognitivă, puterea de muncă, să pot învăța încă o oră fără să adorm? Pe atunci se făcea reclamă la un medicament-minune, Glutacid, care conținea acid glutamic.  Eram pe punctul să-l cumpăr, când tata m-a oprit.  Ce este acidul glutamic?  Este un aminoacid aflat în toate proteinele, deci o simplă omletă furnizează o cantitate mai mult decât suficientă.  Mai mult, nu este nici măcar un aminoacid esențial, la nevoie organismul știe să și-l facă singur, deci la orice om care se hrănește normal, el nu poate lipsi.  De atunci m-am obișnuit să privesc cu o oarecare neîncredere medicamentele-minune. În natură există totuși substanțe care înviorează și tonifiază: cafeina (din cafea), teofilina (din ceai) și teobromina (din cacao), dar pe mine nu mă prea convinge.  Nu-mi amintesc să fi observat vreodată ca ciocolata să acționeze ca medicament.  Chiar dacă un ceai verde puternic are un oarecare efect, de obicei ca stimulent se folosește cafeaua, dar nici aici efectul nu e foarte pronunțat și variază de la o persoană la alta – eu pot să beau seara cafea și apoi să dorm buștean.  Ar fi nevoie de ceva mai puternic.Read more…

La 150 de ani de la nașterea compozitorului Arnold Schönberg

Chiar și melomanilor, compozitorul Arnold Schönberg le transmite o stare de anxietate, nu neapărat din cauza muzicii sale greu de descifrat, ci și a fobiei muzicianului faţă de numărul 13, care l-a obsedat întreaga viață. A asculta concertul omagial Schönberg, la 150 de ani de la nașterea lui, vineri, 13 iulie 2024, mi s-a părut un sacrilegiu; am preferat să merg la al doilea spectacol, la Musikverein ( sala Concertului de Anul Nou), sâmbătă în 14 iulie. În program a fost prezentată compoziția de referință a lui Arnold Schönberg, considerată cea mai complexă creație muzicală din istorie: oratoriul Gurre Lieder (Cântecele din Gurre). Premiera a avut loc în 23 februarie, tot în aceeași sală, cu soliști ai orchestrei simfonice din Viena (Wiener Symphoniker). Cum ar putea fi descris Schönberg? Vizionar, inventator, o personalitate muzicală controversată, pictor, bun cunoscător al iudaismului[1], protestant, revoluționar, provocator, vienez sau american? S-a născut la Viena, într-o familie modestă, în 13 septembrie 1874 și s-a stins din viață la Los Angeles, la 76 de ani (7+6=13), într-o vineri, în 13 iulie 1951. Toată viața Schönberg a crezut în blestemul numărului 13 și în manuscrisele sale l-a evitat, înlocuindu-l cu 12a. Cu trecerea anilor, depresiv şi bântuit de panică, s-a temut de anul 1939, când împlinea 65 de ani, deoarece existau prea mulți „13“ (65=5×13 și 39=3×13) și a compus numai după un horoscop special făcut pentru el.Read more…

Poporul ales?

De ce ne-a pedepsit “Creatorul” și ne-a ales tocmai pe noi, poporul evreu? Pe parcursul istoriei “poporul ales” a avut doar de suferit: exilări, pogromuri, prigoane pe toate meridianele lumii și totuși majoritatea oamenilor continuă să creadă în acest creator. Știu ce mi se va răspunde: Fără această credință, noi evreii ne-am fi asimilat în națiunile din jur, practic am fi încetat să fim un popor. Nu mă îndoiesc că au dreptate, doar port o discuție cu “Creatorul”. Pentru mulți, Dumnezeu a murit la Auschwitz. Șase milioane de evrei au dispărut în fumul crematoriilor. Am rămas fără bunici, veri, mătuși și unchi uciși de naziști. Niciodată nu m-am plâns de situația mea materială, nici eu, nici părinții mei. “Doamne”, nu ți-am cerut să mă faci un Rotschild, ți-am cerut doar un singur lucru: să fim apăraţi de dușmani. Europa anilor treizeci a refuzat evreilor dreptul la existență, naziștii i-au deportat și i-au ucis în lagărele de concentrare sub privirile indiferente al Europei. După război a apărut dictonul Never again, în care mulți au crezut, dar în zilele noastre el și-a pierdut semnificația. În multe țări din Europa civilizată evreilor li s-a recomandat să plece în Palestina, iar când a luat naștere Israelul, “țara ta”, el a fost atacat din toate părțile de armatele țărilor arabe învecinate. Unde ai fost, “Doamne”, în acela momente?Read more…