Deși îmi plac zilele lungi şi însorite din perioada asta, vara îmi dă uneori bătăi de cap. Stilistice, of course. Apropo de tema articolului, recunosc că dacă ar fi după mine, mi-aş arunca toate sutienele, aş îndemna toate femeile să facă la fel (cel puțin vara) şi aş falimenta industria. Însă „presiunea socialului” își spune cuvântul, iar eu constat asta cu stupoare şi tristețe: puține femei îşi permit libertatea de a se îmbrăca vara fără a apela la sutien, multe femei le privesc cu ochi critici („neobrăzatele, cum îşi permit?”), iar şi mai multe continuă să creadă că decolteul umflat de un push-up este atrăgător şi dezirabil. În fine, hai să nu divaghez, mai bine revin la subiect: bluzele verii au decolteuri atipice, topurile sunt din ce în ce mai diafane şi vaporoase, cele mai multe rochii sunt adânc răscroite sau decupate în lateral, ceea ce evident ridică întrebarea: ce sutiene li se potrivesc? Ce sutien alegem, fără sa fie mult prea vizibil sau prea incomod?Read more…
Există ceva mai repetitiv şi plictisitor decât a discuta, diseca şi analiza ce ținută alegem când suntem invitate la o nuntă? Înclin să spun „da” şi să vă indic direcția articolelor despre „cum ne îmbrăcăm vara la birou”, însă să face un deserviciu garderobelor noastre de zi şi inspirației stilistice care abundă în jurul nostru. However, cum ne petrecem o (prea) mare parte din timpul nostru la muncă – așadar, îmbrăcate în haine conforme codului vestimentar căruia ne supunem – , discuția despre ținutele pentru birou este un rău necesar. Unele dintre voi poate se așteaptă să vă recomand să investiți într-o pereche de pantaloni de culoarea sorbetului de fragi sau să vă cumpărați încă o cămașă răcoroasă din mătase, dar nu voi face asta. În schimb, vă voi lăuda rochiile-cămașă.Read more…
Ca locuitori ale acestei clădiri impozante, Babelul, ar fi bine să ne cunoaștem și împrietenim și în contextul Baabelului. Eu sunt un tip căruia îi place să vorbească și să se asculte singur, mai ales când am nevoie de păreri experte sau de conversaṭii inteligente. Cu timpul însa am descoperit limitările catastrofice ale acestui obicei și am început să caut un forum matur și neinhibat ale cărui membrii își semnalează prezenṭa în lume și prin comentarii la ceea citesc. Astfel am descoperit Baabelul, o revistă inteligentă, interesantă care merită să fie cunoscută, răspândită, popularizată și sprijinită, una a cărei apariṭie e așteptată cu emoṭie și nerăbdare. Una care oferă satisfacṭie intelectuală, artistică și literară. Bravo Baabel!Read more…
Tot aici, în paginile virtuale ale revistei Baabel, scriam cu câteva săptămâni în urmă despre amintirile mele de la școala de vară pe care am trecut-o cu bine la Universitatea Berkeley, în California. În final menționam o altă școală, dintr-o altă vară! Iată-mă poposind acolo cu amintiri la fel de frumoase!
Este vorba despre vara anului 1996 în campusul Universității Harvard. Atunci am participat la cursul dedicat ”Economiei Mediului și Analizelor Politice, conturi verzi”. A fost o vară fierbinte la propriu și la figurat, fiindcă a trebuit să facem față căldurii, în același timp cu afluxul de informații pe care le-am primit cu acea împrejurare. Am audiat prelegerile Profesorului Theodore Panayotou[1] , invitat ca titular la acel curs de vară, o personalitate plină de carismă care ne-a prezentat lucruri noi într-o manieră care ne făcea să nu știm când trece timpul. Şi ceilalți lectori erau personalități în domeniile în care erau invitați să vorbească. Eram ocupați toată ziua, așa că temele de casă le făceam noaptea. Ziua aveam studii de caz, scenarii, vizite pe teren și pregătirea lucrării de absolvire. Trebuia să fii rezistent fizic și psihic ca să dai randament, mai ales într-o limbă străină. Este drept că dăduserăm test de limba engleză la Ambasada SUA, înainte de plecarea din țară.Read more…
Cu câtva timp în urmă, la începutul anilor șaptezeci și în a doua decadă a tinereții mele trăite în România, lucram în timpul verilor ca ghid internațional în stațiunile de vacanță de pe litoralul Mării Negre. Acolo am întâlnit o mulțime de oameni interesanți din toată Europa și faptul că vorbesc fluent mai multe limbi m-a ajutat să satisfac cu brio nevoile și interesele turiștilor mei, având și o recompensă suplimentară, aceea de a-mi face și mulți prieteni.M-am apropiat în mod special de un cuplu din Republica Cehă, venit să își petreacă luna de miere la Mamaia, un loc superb, de fapt nava amiral a stațiunilor României de la Marea Neagră. Mireasa era gravidă în luna a patra și cuplul era foarte fericit. Pavel, mirele, era un intelectual rafinat, sofisticat, ce poseda cunoștințe enciclopedice de istorie, muzică și arte. El era atât un profesor de istorie cehă și filozofie cât și un fin lingvist care a fost mândru și bucuros să cizeleze și să îmbogățească ceha mea în timpul conversațiilor noastre. Am petrecut multe seri plăcute, cu destul vin ca să ne relaxăm, dar să rămânem totuși coerenți. S-a creat o prietenie solidă, bazată pe aceste interese comune, și după terminarea vacanței lor am rămas în contact timp de zece ani, corespondând des.Read more…
În 21 august 1968, la ora 4 dimineaţa, toate posturile de radio şi tv din Europ şi nu numai anunțau ceea ce se credea că nu se va mai întâmpla vreodată: trupele Tratatului de la Varșovia au invadat Cehoslovacia. La aceasta acțiune războinică, ”zburdalnicul“ Ceaușescu nu a participat. Era clar ca Bucureștiul, care simpatiza cu Cehoslovacia şi cu Dubček trebuia pedepsit. În acea vreme eram medic la Brigada de Grăniceri Giurgiu care avea în pază cea mai mare parte a frontierei fluviale a României, de la gura Jiului, până la Călărași. Pe toată frontiera erau răspândite pichete de grăniceri, asa cum sunt înșirate mărgelele pe aţă. Precizez că în arma „grăniceri” – azi Poliţia de frontieră – era singura din componenţa Armatei Române care făcea paza frontierei cu armament de război. Folosirea acestui armament se făcea numai la ordin, în caz flagrant de violare a frontierei. La reședința de la Giurgiu se afla comandamentul brigăzii şi locul de instrucţie militarii; după 3 luni de școlire plecau în frontieră, cu misiunea de a o păzi. Ce măsuri au fost luate? De o parte şi de cealaltă a podului prieteniei Giurgiu-Ruse s-au săpat tranșee pe o lungime de cca 300 de metriRead more…
Populația Israelului de azi se apropie de 9 milioane locuitori, 75% evrei, 21% arabi și 4% nici una nici alta – aceasă grupă reprezintă în mare parte emigranții din fosta Uniune Sovietică și care nu și-au putut dovedi apartenența la religia mozaică.
Sondajul efectuat de un cunoscut ziar israelian (de orientație „post-sionistă”, cum o numim noi aici, drept pentru care eu nu-l mai citesc, dar uneori îmi mai cade în mână un exemplar), se referă numai la populația evreiască din Israel. Deci sondajul are o valoare relativ restrânsă. Nu înțeleg de ce populația arabă a fost exclusă, poate doar pentru că el a fost efectuat în preajma Anului Nou evreiesc. Iată despre ce e vorba: La întrebarea legată de credința în Dumnezeu, 54% din evreii Israelului au răspuns pozitiv, procentul fiind de 64% printre tineri (18-24 ani) și 22% printre cei de peste 65 ani. 44% au fost de acord că omul se trage din maimuță. Șabatul (sâmbăta) e respectat total de 25% și parțial de alți 14%. Alimentația kașer (preparată după regulile religioase evreiești) e respectată total de 45% din populație și parțial de 14%.Read more…
Întotdeauna am perceput legătura între autor şi autoritate (dincolo de rădăcina comună: latinescul augere) şi prin aceea că cele cuprinse într-o carte conferă autoritate semnatarului. Vreme îndelungată, în anii copilăriei, credeam că toţi autorii şi-au încheiat existenţa pământească, fiindu-mi imposibil de imaginat că cineva care şi-a pus numele pe o carte – fie şi „doar” un autor de manuale – poate respira acelaşi aer cu noi, cititorii. Abia mai târziu, după participarea la o primă întâlnire cu scriitorii, am înţeles că şi autorii sunt… oameni. Citeam cu nesaţ cărţile cumpărate sau (mai des) împrumutate de la bibliotecă şi admiraţia mea faţă de semnatarii cuvântului tipărit continua să sporească. În anii de gimnaziu îi admiram şi pe semnatarii articolelor din ziare şi mi se părea că niciodată, dar absolut niciodată, nu voi putea ajunge ca ei… Numele meu a început să apară mai întâi pe genericele emisiunilor, apoi pe ale filmelor documentare şi, ceva mai târziu, am îndrăznit să şi scriu, publicând articole în presa scrisă. Chiar şi în condiţiile în care sunt fondatoarea unei reviste online în care scriu (şi semnez) număr de număr, semnătura „pe hârtie” mi se pare mult mai prestigioasă, mai încărcată de responsabilitate pentru că e „definitivă”. Între timp anii au trecut şi tot mai multă lume m-a întrebat „De ce nu-ţi aduni articolele într-o carte?”. Într-adevăr… de ce mă încăpăţânez să nu public cartea pe coperta căreia s-ar concretiza negru pe alb (sau în alte nuanţe) autoritatea mea de …autoare?!Read more…
Un aforism din vechime spune că „poți înșela mulți oameni pentru puțin timp, poți înșela puțini oameni pentru mult timp, dar nu poți duce de nas la nesfârșit pe toată lumea”. Acest adevăr mi-a apărut ca gravat în piatră, dar de fapt era mâzgălit pe peretele unei toalete de la universitate. Oricât de rezonabilă și de corectă ar părea această afirmație, din păcate ea nu corespunde realității. Considerând populația lumii de aproape 6 miliarde de locuitori, mai puțin de o treime, adică circa 1,9 miliarde trăiesc în condiții oarecum democratice, iar dintre ei cam jumătate se află în India. Aceasta este considerată o țară democratică, dar are atât de mulți alegători ignoranți încât trebuie să ne îndoim de calitatea democrației de acolo. Doar o mică parte din populația lumii se bucură de democrația occidentală de tip anglo-saxon, pe care noi o considerăm „normală”. Cu atât mai regretabil este că o parte semnificativă a populației din țările democratice nu apreciază, sau chiar respinge această stare de lucruri. Fiind că marea majoritate a oamenilor trăiesc într-o dictatură, consider că trebuie găsită o metodă pentru a cuantifica severitatea opresiunii.Read more…
Cel puțin din șase în șase luni, dacă nu și mai des, undeva, într-o țară, se organizează alegeri. Sunt locale sau generale, naționale sau – în ultimele decenii – chiar continentale, cum este cazul celor europene din primăvara viitoare. Mizele sunt mari; pot duce la schimbări ale unor regimuri politice și ale partidelor care le susțin, ale liderilor lor sau, pur și simplu, ale persoanelor care consideră că ar putea face mai bine decât cei care sunt la putere, la ora actuală. Aproape în toată lumea alegerile sunt directe. Omul ca individ se duce la vot, intră în cabină și, consultându-se cu sine, se pronunță pentru cineva. Este convins că a făcut cea mai bună alegere și dacă nu iese așa cum a dorit, spune: „păi dacă toţi proştii vin la vot…” Este oful lui, dar în gândirea lui, pe undeva, nu are o justificare, ci niște precedente. Până în secolul XX nu toată lumea putea să fie alegător, dreptul la vot era limitat, condiționat de bani, de studii, de religie, sex sau culoarea pielii. Democrația extinsă a desființat aceste bariere şi, potrivit unor opinii, nu a făcut bine. Este adevărat, în masa mare de alegători există segmente, categorii, grupuri de populație care pot fi manevrate. Însă, acest lucru ar fi valabil chiar dacă nu ar vota toată lumea. Adevărul este că nimeni nu poate garanta care dintre sisteme este mai bun; eventual, ne limităm să constatăm că alegerile directe sunt mai democratice. Dar avem exemple în istorie când în urma alegerilor democratice au venit la putere dictatori.Read more…
Iarna anului 1946 era deosebit de grea. Erau geruri năprasnice, de-ți înghețau și aburii din gură. Crivățul șuiera prin străzile pustii. Zăpada rămânea pe trotuare cu săptămânile. Oamenii ședeau acasă, lânga sobele care scoteau fum, căci lemnele erau umede și ardeau greu. Pe deasupra mai bântuia și o foamete de moarte. Gările erau arhipline de călători. Cine nu avea loc în vagoanele supraaglomerate sau pe scări călătorea pe acoperiș. Plecau spre Transilvania sau Banat, unde se spunea că se mai găsea de mâncare. Mulți mureau pe drum. Așa geruri și așa foamete nu s-a mai pomenit în Moldova de ani de zile. Autoritățile încercau să salveze copiii, îi adunau de pe la școli și îi internau în cămine unde trăiau pe un regim destul de restrâns. Împreună cu vreo 60 de băieți de vârste diferite, eu am fost repartizat la un cămin de pe strada Sf. Andrei. Acolo supraviețuiam cu câteva fire de macaroane pe zi, în care se punea și o lingură de unt de arahide, pe care căminul îl primea în colete de la JOINT, din America. De fapt untul de arahide ne-a salvat viața. În pachete se mai găseau și țigări Camel, pastile de vitamină C și gumă de mestecat. Read more…
Navigând pe internet am descoprit scrierile lui Alin Tomozei, care mi-au readus în memorie tragicele evenimente din anul 1965, de la uzina 1 Mai unde am lucrat de la terminarea facultății în 1958, până când am părăsit Dacia Felix în 1980. În consecință am început să scriu acest text, în care încerc să reamintesc ceva despre regretatul Dimitrie Tomozei și tristul sfârșit al acestuia.
Iată câteva amintiri legate de el. Lucram de aproape un an la Serviciul Proiectări, ca inginer proiectant principal. În dimineața zilei de 12 decembrie 1965, tehnicianul Constantin Cojocaru a intrat surescitat în sala de proiectare, anunțând cu glas sugrumat: “Aseară dl. director Dimitrie Tomozei a fost găsit mort în tunelul uzinei!” Impresionat, întregul personal s-a strâns în jurul lui Cojocaru, cerând informații suplimentare. “Avea capul zdrobit. Se pare că a fost lovit accidental de un tractor”. Am trecut în jurul sicriului expus în Sala Sindicatelor, împreună cu miile de salariați ai uzinei și ploieșteni care au adus un ultim omagiu defunctului. Într-una din zilele urmăîtoare am participat împreună cu colegii de serviciu la imensul cortegiu uman care îl însoțea pe ultimul său drum. În scurt timp omagierea lui Dimitrie Tomozei s-a estompat. Circulau zvonuri că el s-ar fi sinucis ca urmarea unei nevroze, datorită unor greșeli făcute în tratativele de peste hotare. Circula zvonul că ar fi fost anchetat de Securitate.Read more…
Haim Guri a fost probabil cel mai mare poet israelian modern. Dispariția sa este o pierdere ireparabilă pentru cultura israeliană. De când ne-a părăsit, în 31 ianuarie 2018, de Tu Bișvat, pentru mine, ca vechi prieten, pierderea este dublă. Haim Guri s-a născut în 9 octombrie 1923 la Tel Aviv, din părinți originari din Rusia, veniți în Israel în 1919. Era o familie de intelectuali cu idei socialiste, oameni foarte modești și cultivați. Tatăl a fost membru în primul Kneset după dobândirea independenței. Guri a învățat la început la Tel Aviv, apoi a continuat în kibuțul Bet Alfa și a terminat liceul în 1941, la vestita școală agricolă Kaduri (care mai funcționează și astăzi), unde a învățat și Yițhak Rabin și mulți alți tineri luptători pentru independența țării și conducători de mai târziu. Apoi s-a înrolat voluntar în Palmah, unitățile paramilitare ale populației evreiești din Palestina care au existat până la înființarea înființarea armatei israeliene. În anul 1947 a fost trimis în Europa, în Ungaria, Austria și Cehoslovacia, unde a comandat primul curs de parașutiști israelieni. Acolo s-a ocupat și de supraviețuitori ai holocaustului, aflați în lagăre de refugiați. În 1948 s-a întors în țară și a luptat în Războiul de Independență, În 1950 s-a eliberat din armată.Read more…
Oricât de obosită aş fi, chiar dacă pic de pe picioare, chiar şi atunci când mă prăvălesc în pat ca un bolovan, nu pot să nu citesc măcar o pagină, înainte de a adormi. Mai exact, nu pot adormi fără a citi măcar o pagină. Noptiera mea e ticsită de cărţi. Unele abia începute, altele lăsate – deocamdată – la jumătate, altele – puţine şi speciale – păstrate pentru recitit.
Sevrajul provocat de absenţa unei cărţi noi mă împinge să cutreier librăriile şi să cercetez avidă noile apariţii, să ochesc titluri, să răsfoiesc pagini şi să-mi aleg precum Promisiunea zorilor – o carte de Romain Gary, pe care nu apucasem s-o citesc până acum –, alteori e o carte nouă, scrisă de un autor tânăr, necunoscut (mie), ca de pildă François-Henri Désérable, autorul romanului Un anume domn Piekielny, inspirat de Promisiunea zorilor. Am avut norocul să mă înscriu pe traseul jalonat de către redactorii editurii Humanitas, seria Raftul Denisei, care au inclus cărţile mai sus pomenite în planul editorial al anului 2018. Am cumpărat cele două volume la o săptămână distanţă, dând peste cartea lui Désérable tocmai când citeam cartea lui Gary şi zăbovisem deja asupra episodului în care intră în scenă domnul Piekielny.Read more…
Văzută din fotoliile de acasă, “marea mesă catodică”, așa cum ironic numesc francezii noaptea Oscarurilor, pare să nu-și fi pierdut prea mult din aura vremurilor bune. Mai ales în ora de dinaintea marii ceremonii. Pe eternul și banalizatul covor roșu agitația, vânzoleala stârnite de sosirea nominalizaților, a vedetelor sunt aceleași, comentatorii specializți în astfel de întâmpinări sunt tot atât de guralivi, emoția reală sau jucată este la locul ei, chit că mai nimeni nu stă să asculte declarațiile invitaților, auzul fiind sabotat de privirile care au prea mult de lucru cu toaletele starurilor. Iar anul acesta chiar au avut ce vedea, moda zilei părând, în opinia omului normal, fie una a sugrumării sub strânsoarea textilelor, fie a imitării păsărilor rămase cu o singură aripă. Read more…
Pentru a nu contamina puritatea copiilor români care se lăudau cu obârșia lor dintr-un amestec al triburilor dace cu legiunile romane, în toiul războiului s-a organizat o școală evreiască. Așa că în timp ce în Europa iluministă și civilizată evreii erau jefuiți, despuiați și băgați în camere de gazare, la noi la Iași copiii evreii învățau carte. Puțin idiș, puțină ebraică și bineînțeles materiile normale în limba română. Profesori nu prea aveam. Dar de asta s-a îngrijit Universitatea A. I. Cuza. Tot pentru a nu contamina mințile studenților români a dat afară profesorii evrei și ca să nu moară de foame, mulți dintre ei și-au găsit posturi pe la școlile evreiești. Profesori universitari de matematică, fizică, chimie și română habar nu aveau cum să se descurce cu puradeii din clasele primare. Și azi îmi stă în față amintirea profesorului meu de la clasa întâi. Ținea într-o mână un băț și în cealaltă o carte de poezii și ne citea de mama focului. Cretă nu era de găsit, așa că scria alfabetul în aer: a, b, c,… și noi repetam după el. Culmea era că la sfârșitul anului știam cu toții să citim.Read more…
”Hagada de Pesah”, povestea ieșirii lui Israel din Egipt, este cea mai răspândită carte de iudaism după Tora. După unele afirmații, ea a cunoscut circa 3000 de ediții până în prezent. Aproape că nu există comunitate evreiască mare în care să nu fi fost publicată o ediție a acestei cărți. Ea este și cea mai tradusă carte de iudaism. Această difuzare largă a ”Hagadei de Pesah” se datorește importanței sărbătorii de Pesah (Paștele Evreiesc). Ea este regina sărbătorilor evreiești, cea mai mare sărbătoare a poporului evreu, sărbătoarea eliberării din robie. Se poate spune că poporul lui Israel a devenit popor cu adevărat după ieșirea lui din Egipt. Eliberarea din robie a fost eliberarea națională, urmată de eliberarea spirituală, prin predarea Torei (de Șavuot) și eliberarea socială, prin stabilirea egalității sociale (prin egalitatea stabilită de Sucot). Pe această bază s-a născut civilizația iudeo-creștină. Pesah a devenit un simbol. Lectura ”Hagadei de Pesah” în prima seară a sărbătorii (în Diaspora în primele două seri) a devenit obligatorie pentru fiecare evreu, pentru ca fiecare să știe că a fost eliberat din robie de către Dumnezeu Însuși…Aceste gânduri m-au cuprins și atunci când am răsfoit noua ediție a ”Hagadei de Pesah”, apărută acum un an, în ajunul sărbătorii de Pesah, epuizată imediat și reapărută acum circa două luni. Este o ediție de lux a ”Hagadei de Pesah”, însoțită de o nouă traducere în limba română, precum și de ”Legi de cult, comentarii și tradiții”, de ilustrații bogate.Read more…
Recentele alegeri prezidențiale din Ucraina au avut un rezultat care pentru comunitatea evreiască internațională ridică un mare semn de întrebare. Volodymir Zelensky, un actor și producător de filme artistice, de desene animate și seriale de televiziune, câștigătorul scrutinului cu o cifră neașteptată – peste 73 la sută – este evreu, din părinți evrei nereligioși din Krivoi Rog. De menționat că la ora actuală, până în octombrie, premierul ucrainean Volodymir Groysman este de asemenea evreu. O astfel de structură nu există decât în… Israel. Oare victoria lui Zelensky se datorează marii dragoste a ucrainenilor pentru evrei? Greu de spus la prima analiză. De-a lungul istoriei dragostea nu părea chiar atât de mare. Încă din vremea dominației țariste evreii au fost uciși în pogromuri, în perioada ocupației naziste au fost uciși de Einsatzgruppen ale armatei hitleriste, sau în lagărele de exterminare cu paznici ucraineni care au dat dovadă de o mare cruzime, unii dintre ei fiind chiar condamnați pentru crime de război. Pe de altă parte, în timpul regimului comunist, al marii foamete din anii 1930, evreii au murit cu miile alături de ucraineni, suferința lor fiind comună. Read more…
Călătoria prin Balcani poate fi realmente o experiență hedonistă, o sărbătoare senzorială pentru văz, auz și gust. Frumusețea peisajului, a plajelor, insulelor, munților, pădurilor, lacurilor şi râurilor, este absolut copleşitoare. Iubitorii de fructe de mare îşi vor găsi acolo paradisul, pentru că prospețimea, gustul şi rafinamentul în gătirea și servirea mâncării sunt toate excelente. Regiunea abundă în zone viticole, sursa unora dintre cele mai bune vinuri europene. Adăugând la asta și muzica omniprezentă atât în localuri, cât și cântatul la reuniuni cu prieteni, ne putem forma o imagine reală a vieții gastronomice şi sociale din Balcani. Dacă în prima parte a acestei călătorii cu „condeiul şi lupa” am ajuns la punctul 8 din cele 36, în care mi-am sintetizat experienţa de turist, vă invit să parcurgeţi următoarele zece:Read more…
Mincinoșii patologici au creat și continuă să creeze psihologilor și psihiatrilor probleme de identificare, definiție și de diagnostic diferențial între unele boli psihiatrice în care minciuna patologică aparține simptomatologiei bolii respective și minciuna “pură”, nelegată aparent de o boală psihiatrică specifică. Mincinoșii se străduiesc tot timpul să memoreze ceea ce au mințit anterior, respectiv ce au spus diferitelor persoane. Această preocupare permanentă este adeseori destinată eșecului fiindcă tendința naturală a mincinoșilor este de a “înflori, și a împodobi” minciuna cu noi detalii și astfel să se dea de gol. În mod logic, memoria funcționează mai bine când este vorba despre o minciună “mică” povestită numai unei singure persoane. Deși unii oameni mint atât de frecvent încât deseori nu putem depista sau chiar nu suntem interesați să le depistăm minciunile, majoritatea dintre noi nu suntem experți în a ne ascunde minciunile (efectul “Pinocchio”). Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
