Rana emigrării se vindecă cu timpul, sau măcar nu mai doare, rămâne doar ca o ezitare într-un moment în care aș fi preferat să fiu alert. icatricea însăși nu doare, rămâne numai un defect în suplețea țesutului sănătos, o fisură umplută cu un material provenit dintr-un strat mai profund. Rănit e și limbajul. Cuvintele nu se potrivesc pentru a descrie emigrația. „Emigrație” – cuvântul e și el o cicatrice. Când ajung la el mă opresc, pentru că îmi sugerează lucruri care parcă nici nu se referă la mine. Cuvintele sunt ca și confecțiile: dacă de la bun început nu ți se potrivesc, oice ai face nu ajută la nimic, prea strâmt, prea scurt, prea lung… Exil sună mult prea patetic, fugă – prea aventuros, plecare – nu spune nimic, transfer – un coșmar, refugiat – un atavism, călător – o glumă proastă. Dar oricum am numi faptul, cicatricea rămâne, de o parte textura copilăriei mele la Arad, de cealaltă parte țesutul viu al speranței într-un viitor mai bun la Köln. Pentru procesul de cicatrizare prefer vocabularul medical, cu expresii latine, care e mult mai exact. Medicii vorbesc despre vindecare primară și secundară. Vindecarea primară, cu o cicatrice minimă sau deloc, duce la refacerea completă a țesutului, restitutio ad integrum. La arsuri și inflamații vindecarea e secundară, se face „pe ocolite”. Au loc procese imunologice complexe de transformare a țesuturilor și de cicatrizare. La început nici nu m-am simțit rănit. Totul mi s-a părut mai degrabă o mare aventură. Tot ce mi-ar fi putut pune planurile sub semnul întrebării a fost refulat sau reinterpretat. Am urcat în trenul realității de atunci cu speranța că pentru mine totul se va aranja. Read more…

Vreau să spun o poveste. Reală. Poate nu e reală, dar nu contează, merită a fi spusă. S-a petrecut în vara lui 1965, prin iunie, când am ajuns soldat într-o unitate militară de la Săcălaz, lângă Timișoara. Unitate de geniu – nu are nici o legătură cu ceea ce în mod curent în lumea culturalicească numim genii, oameni ieșiți din norma curentă – Leonardo da Vinci, Enescu, Picasso, – geniu este o armă din cadrul armatei române, adică face lucrări de construcții, poduri, terasamente, baraje, șanțuri, etc, o explicație vulgară și nu cea oficială) cu regim de batalion disciplinar. Pe vremea aceea însemna un regim militar mai sever, dar nu era pușcărie. Adică regim de detenție. Sapa, lopata și târnăcopul erau unelte de bază și nu puștile. Niște vechituri, ZB-uri de pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Cel puțin pentru instrucție. Eram 850 de noi recruți. Aproape nouă sute. Sau puțin peste. Am tot făcut hârtii pe vremea aia, pentru diverși gradați, dar am uitat esențialul. Câți eram. Mulți. După prima zi deja se știa fiecare ce învârte. Doi cu liceul, alți doi cu câte doi ani de facultate, categorie din care făceam și eu parte. Apoi urma grosul. Patru sute și ceva analfabeți („Câte clase ai?” „Vreo două…” „Nu am nicio clasă, muncesc de la șapte ani… ”Știi să scrii?” „Nu… Știu pe A și pe O, e ca zero, cifrele le știu, știu să număr bani…” „Știi să citești?” „Nu!” Plus variante. Am participat direct la toate acestea. Mai erau și vreo sută de secui, Nem tudom romano, cam așa suna cândvorbeam cu ei, mai mult prin semne, ți-e foame, somn etc.) Plus patru sute și ceva cu antecedente penale (jumătate pentru viol – „Cât ți-au dat?” „Patru ani!”) și jumătate pentru – atunci am învățat termenul care nu mi-a ieșit din cap, nici până azi foarte clar – delict silvic. „Cât ai făcut pârnaie?” „Doi ani jumate… Am luat o căruță de lemne din pădure”. Variante. Lumea românească în care plonjam era cu totul alta decât cea în care trăisem până atunci la București.Read more…