Amintiri din Fâșia Gaza

O succintă istorie a Fâșiei Gaza în perioada modernă va da cititorului posibilitatea de a înțelege tangența mea cu această parte blestemată a lumii și cu poporul ei. De la proclamarea independenței Israelului, în 1948, și până în 1967, Fâșia Gaza a fost administrată de Egipt sub forma unui protectorat recunoscut de Liga Arabă (All-Palestine Protectorate). În Războiul de Șase Zile, zona a fost ocupată de forțele armate israeliene. Odată cu semnarea tratatului de pace cu Egiptul, în 26 martie 1979, peninsula Sinai a fost returnată Egiptului. Același lucru ar fi trebuit să se întâmple și cu Fâșia Gaza, dar… Egiptul a refuzat! Egiptenii știau foarte bine de ce nu vor să reintre în stăpânirea zonei Gaza: era o regiune săracă, cu o populație în continuă creștere și cu un potențial mare de tulburări politice. Așa se face că Gaza a rămas sub control militar israelian, ceea ce până la urmă s-a dovedit o mare greșeală tactică. În anii 1970, Israelul a întemeiat în partea de sud-vest a Fâșiei Gaza o serie de așezări agricole cunoscute ca Guș Katif (Blocul Katif). Arabii din Gaza au venit să lucreze acolo ca muncitori agricoli; cu timpul, fenomenul a luat proporții tot mai mari și un număr crescând de muncitori din Gaza au primit de lucru în Israel…Read more…

Exasperări autumnale 3

Dacă un evreu este bătut, faptul în sine rămâne anonim, nu stârnește decât arareori reacții de simpatie sau solidaritate cu victima, ba mai mult, în sufletul multora încolțește o bucurie, o satisfacție tâmpă și veninoasă. Dacă însă un evreu bate un neevreu, fapta stârnește indignare și reacții vehemente, o furie și o furtună incontrolabilă. Acest ultim act devine un eveniment cap de afiș în mass media. Mitul invincibilității Israelului a pălit definitiv. Din această cauză Statul Evreu este constrâns să ducă acum un război existențial menit să reconstituie măcar nimbul puterii militare. În viitor, stabilitatea Israelului va fi funcție de frica indusă în mințile teroriștilor islamici, respectiv în conducerea Iranului și a statelor arabe radicale. Moartea nevinovaților trebuie răzbunată prin forță. O viitoare pace fragilă poate fi realizată doar printr-o victorie militară năucitoare. Ca urmare a recentului megaatac terorist din Israel, poporul evreu a devenit din nou simbolul victimei colective.Read more…

Marș împotriva antisemitismului la Londra

Duminică, în 26 noiembrie, la Londra a avut loc un marș împotriva antisemitismului la care au luat parte zeci de mii de oameni, printre participanți numărându-se și fostul prim-ministru Boris Johnson. Este primul marș de acest fel de când a început războiul între Israel și Hamas. El a avut loc într-o perioadă în care numărul incidentelor și al atacurilor antisemite, în special la Londra, a cunoscut o creștere fără precedent. Între 1 octombrie și 1 noiembrie anul acesta, la Londra au fost raportate 554 delicte de antisemitism, față de 44 în aceeași perioadă a anului trecut. Mulți evrei spun că au ajuns să se teamă pentru siguranța lor și a copiilor lor în capitala britanică. Înainte de începerea marșului, la locul prestabilit, lângă somptuoasa clădire a Tribunalului regal (Royal Courts of Justice), pe Strand și pe Fleet Street s-a adunat o mare mulțime, cât puteai vedea cu ochii. Manifestanții purtau pancarte pe care scria „Shoulder to Shoulder with British Jews” „Zero tolerance to antisemitsm” sau „United Kingdom United against Antisemitism” (Umăr la umăr cu evreii britanici, Toleranță zero față de antisemitism, Regatul Unit – unit împotriva antisemitismului). Mulți participanți purtau portrete ale ostaticilor răpiți de Hamas.Read more…

Povești din portul Haifa

Din vremurile cele mai vechi, de când au început să cutreiere mările, oamenii au căutat să-și adăpostească corăbiile în porturi naturale, locuri ferite de vânt și de valuri.  Dar ce să facă cei care au coasta ca o linie dreaptă, ca de exemplu estul Mediteranei?  Comerțul maritim era o necesitate și ei au construit cu mari eforturi bazine artificiale, ferite de urgia mării prin diguri.  Așa a fost de exemplu portul Așkelon, construit de filisteni încă din Epoca Bronzului, portul Gaza de pe „Drumul tămâii”, unde făceau comerț nabateenii și portul Cezarea din epoca romană.  Interesant că singurul golf natural, golful Haifa, nu a fost folosit până în secolul XX.Read more…

Rămas bun, Theodor Toivi!

În zorii anului 2024 a părăsit această lume, la vârsta de 87 de ani, Theodor Toivi, un colaborator devotat al Revistei Baabel. Născut la Ploieşti, într-o familie din clasa de mijloc (proprietară a Hotelului Europa), Theodor Toivi a trăit toate schimbările majore care au afectat evreimea în cea de a doua jumătate a veacului XX: prigoana antisemită, deposedarea de avere a familiei, anii democraţiei-populare şi primii ani ai ceauşismului, inclusiv şicanele Securităţii, ca apoi să se confrunte cu provocările stabilirii în Israel. După absolvirea liceului şi apoi a facultăţii de Petrol şi Gaze, Theodor Toivi s-a afirmat ca un excelent inginer, cercetător şi inventator atât în România socialistă – obţinând, printre altele, Medalia de aur la Târgul Internaţional de la Leipzig – cât şi în Israel, devenind unul dintre cei mai apreciaţi constructori de utilaje hidraulice. S-a perfecţionat în SUA şi a colaborat cu firme din multe ţări occidentale şi nu numai. Theodor Toivi a început să publice în Baabel în mai 2015, când – fiind deja cititor al revistei – ne-a trimis un mail în care îşi exprima dorinţa de a ni se alătura ca autor. Avea un stil concis şi alert care vădea o experienţă literară anterioară. Curând am aflat că publicase în Israel câteva cărţi în limba română: ficţiune (spionaj) şi memorialistică. De-a lungul celor opt ani cât a publicat în Baabel, Theodor Toivi a abordat o tematică variată, dar subiectele care au adus valoare adăugată revistei noastre au fost cele despre destinul familiei sale (înainte şi după război), istoria Uzinei 1 Mai, a cercetării şi proiectării de utilaj petrolier din Ploieşti, emigrarea în Israel şi realizarea profesională, figurile emblematice ale evreimii ploieştene postbelice, amintirile despre Sanda, soţia pierdută acum câţiva ani. Read more…

Manolo, Picasso of shoes!

Venise primăvara după o lungă așteptare. Era ca în paradis. Nimeni nu știe bine cum e pe acolo, dar se fac fel de fel de presupuneri. De bine, în general. Fereastra atelierului dădea spre curtea din spatele casei. Ascuns de ochii lumii, o gură de rai. Vorba vine, tot îi tragem cu raiul și iadul. Promisiuni, ispite sau amenințări. Trăim în fond fără ele, cum ne vine la îndemână. Câțiva pomi erau deja în floare. Vișinul de lângă magazia de lemne era cel mai frumos când înflorea. parcă erai în Japonia, când înfloresc cireșii. Ăia care au flori așa frumoase nu produc fructe. Nu e nimic de mâncat, doar de admirat. Vișinul parcă lumina totul în jur. Mai era și un păr, un gutui – florile aveau petale mai mari, le țin minte și acum, ca și gutuii puși în fereastră – și un cais. Era și o cișmea care azi nu mai este. Închid ochii și văd totul ca în palmă. În fond caisul era un zarzăr pus de nu se știe cine – da, și un păr. Părul ăsta, bătrân deja când eram eu copil, era înfipt bine în pământ la stradă. Chiar lângă gard. Făcea pere mari, dar erau viermănoase. Cum se întâmplă, na, afară vopsit gardul, înăuntru leopardul. Eu am apucat vremurile alea, și cu turtă dulce, cu bigi-bigi, zahăr ars, acadele, și, desigur, Zidul Morții. De fumul de la grătare, ce să mai zic. De lanțuri, ei da, lanțurile, ce nebunie, bunica nu mă lăsa, ce mai țipa lumea când se învârteau alea. Dădeau din picioare cum dă lumea azi din gură. Era lumea mai bucuroasă de viață. Păi da.Read more…

Un pas înainte, doi pași înapoi. Intelectualii din Evul Mediu

Nu știu câți ați citit ceva sau măcar ați auzit despre Jacques Le Goff. Eu sunt din cea de a doua categorie, parcă mi-a trecut pe lângă ureche numele lui, dar nu știam unde să-l pun. Acuma știu. O prietenă mi-a cumpărat de ziua mea una dintre cărțile lui: Intelectualii din Evul Mediu. Nu cred că îl cunoștea pe autor, probabil i-a atras atenția titlul și și-a zis că e un cadou frumos pentru un… intelectual. Este o istorie fascinantă despre felul cum au luat naștere universitățile, în secolul al XII-lea, cine erau profesorii, studenții, cum și din ce trăiau, ce însemna o universitate, ce se preda, cum ajungeai să-ți dai doctoratul (foarte greu și după foarte mulți ani de studii) și cum au evoluat universitățile de la entități independente la structuri dependente de papalitate, biserică sau prinți. La începuturi, acestea se aflau într-o situație paradoxală: la înființare și în primii 50-100 de ani, universitățile „nu existau”, adică nu aveau sedii. Profesorii își adunau în jurul lor studenții și își căutau un loc unde să țină cursurile – acesta putea să fie o piață, o biserică sau o sală oferită într-un castel. Un profesor cu faimă era ascultat și urmărit de sute de studenți; unde se ducea el, veneau și studenții. Dascălii proveneau fie din ordinele călugărești, fie din clerul de mir, cu mai puține constrângeri, și între ei existau permanente confruntări.Read more…

Iluzia, bipolară. Sau nu. 

Influențat de asiduitatea mătușii mele, Dr. Mirjam Bercovici care, încă și acum, la venerabila vârstă de 100 de ani, colaborează cu regularitate la această revistă, și într-o anumită măsură de articolul ei recent despre mine, mi-e greu să mai resist. Vă propun și eu acum o reminiscență personală, despre tatăl meu, Gustav Segal, decedat cu ani în urmă. Într-un alt articol recent, “Patru verișoare cu același nume”, Mirjam, scriind despre mama mea, Miriam Segal, verișoara ei dreaptă, fără să-l numească, a abordat în parte subiectul suferințelor lui: lagăr în timpul Marelui Război, șase ani de ocnă sub regimul comunist, în minele de aur din Transilvania. Cei șase ani formativi ai mei, între cinci și unsprezece. Revenit, în sfârșit, puțin înainte de Bar-Mitzvah mea.  Așa se face că, într-un moment de pură inspirație literară, binevenită diversiune temporară de la avocatură, am scris despre tatăl meu nu o relatare faptică a unor întâmplări din viața sa, așa cum textele apar normal în această revistă, ci o povestioară pur imaginară, bazată totuși pe anumite realități, piesă pe care sper să o citiți aici mai departe. Read more…

Ubi bene, ibi patria?

De când a început războiul cu Statul Hamas, numeroase cunoștințe și prieteni îmi propun o serie de țări pentru emigrare: Statele Unite, Germania, Australia etc., conform principiului Ubi bene, ibi patria. Unii se referă doar la mine, alții vorbesc la modul general, pentru toți israelienii. Știu că sunt călăuziți de intenții bune. În primul rând, sunt conștient că situația în Orientul Apropiat în general și în Israel în special e complicată. Războiul între Israel și Hamas face parte dintr-un plan vast de conflict cu implicarea Rusiei, Chinei, Iranului, Americii, Arabiei Saudite etc. Pentru Israel are o importanță vitală, e vorba de supraviețuirea Statului Evreu, după 77 de ani de la recunoașterea dreptului evreilor de a avea propria țară!!! Crearea ei în Orientul Apropiat a fost greu acceptată de țările din jur, urmată de numeroase conflicte militare, dar în cele din urmă existența Israelului a fost acceptată de cei mai puternici dușmani ai săi: Egiptul și Iordania; au urmat Emiratele Arabe Unite, Marocul etc. Mișcările radicale ale stângii progresiste merg mână în mână cu islamismul fundamentalist cu scopuri periculoase. Rescrierea istoriei Statelor Unite și a Marii Britanii, cu decolonizarea de sub jugul omului alb, a Israelului de evrei, negarea culturii (cancel culture) sunt tot atâtea indicații ale unei tendințe periculoase cu tentă antiliberală evidentă. Antisemitismul e o dovadă că fanatismul și prostia merg mână în mână. I-am întrebat pe unii dintre prietenii mei unde îmi recomandă să mă stabilesc, astfel încât să mă simt în siguranță și să nu fiu expus agresiunilor antisemite care au luat o amploare nemaiîntâlnită din anii treizeci ai secolului trecut?!Read more…

Despre profesori și școală, cu dragoste II. “Du-te, du-te!”

În urmă cu câțiva ani supravegheam în parc joaca unei fetițe. Îi era atât de firesc să se apropie de câini și să-i mângâie, încât bietele animale cu greu plecau, trase cu lesa de stăpân. În schimb, când se apropia vreun domn cu mustață, se lipea de mine și șoptea cât s-o aud eu: ”Du-te! Du-te!” De fapt se adresa celui care o înfricoșa și se liniștea numai după ce-l vedea îndepărtându-se. Cam asta îmi vine să spun eu, și chiar cu voce tare, la adresa lentului Președinte Klaus Iohannis: ”Du-te! Du-te!… Fie și la Bruxelles!” Încă din primul mandat, Klaus Iohannis a avut ca proiect național ”România Educată”. A fost printre puținele sale obiective de interes major, în care școala avea rol determinant. Dar anul trecut în țară a avut loc o grevă prelungită a cadrelor didactice, nemulțumite de salarii.Read more…

San Marino – Titanul din povești

Republica San Marino înseamnă câteva stânci în regiunea centrală a Italiei, nu departe de Ravenna și nu departe de mare, stânci pe care este construită o cetate medievală care adăpostește micul popor al republicii și primește anual milioane de vizitatori care, dintr-o legitimă curiozitate, vin să se întoarcă, pentru câteva ore, într-un timp pe care cu ușurință îl așezăm în uitare. Am fost acolo în anul de grație 2008, împreună cu o prietenă și cu fiica ei, într-o vreme când pentru nimic în lume nu m-aș fi gândit să ajung să scriu despre locurile pe care le străbat. Totuși, viața are surprizele ei și uneori ajungi să-ți împlinești vise fără să te aștepți, așa încât, în acest moment rememorez aici cu foarte mare plăcere vizita scurtă dar densă în micul stat cvasi-italian. Străbătând cam 80 de km de la Lido Adriano, pe o șosea șerpuind printre chiparoși și urmând pe alocuri malul mării, am ajuns în San Marino, într-o dimineață senină de septembrie. Read more…

Eurovision: muzică și politică

Eurovision, concursul internațional de muzică ușoară, este organizat anual de către Uniunea Europeană de Radio-televiziune – The European Broadcasting Union sau EBU – înființată în 1950, cu centrul la Geneva. Deși competiția este europeană, unele țări care au aderat la EBU pot și ele participa, printre ele fiind Israel, Australia, Azerbaijan, Maroc și Georgia. Predecesorul Eurovisionului a fost festivalul Italian San Remo, în 1951. Concursul Eurovision se ține anual, începând din 1956, singura întrerupere a fost în 2020, când pandemia COVID-19 făcea ravagii. Singurele țări europene care nu au participat niciodată au fost Liechtenstein și Vatican. Cele mai numeroase participări le-a avut Germania. Competiția Eurovision a început în Elveția în 1956, prima câștigătoare fiind elvețianca Lys Assia cu cântecul Refrain. Deși organizatorii acestei competiții se lăudau și continuă să se laude că ea este apolitică, istoria arată altfel.Read more…

Momente critice şi fatidice în viața unui popor

Chiar în aceste momente, în timp ce vă vorbesc, Tzachi Idan, fiul unei prietene dragi, suferă cumplit în subteranele groazei ale Hamasului din Fâșia Gaza, iar fiica lui de 18 ani, Maayan, a fost ucisă chiar în brațele sale, după ce a fost răpit din propria sa casă din kibuțul Nahal Oz, în Sâmbăta Neagră, în 7 octombrie 2023, când ar fi trebuit să sărbătorim ziua de Simchat Tora. Chiar în aceste momente, încă în jur de 131 de copii, femei, bărbați, tineri și bătrâni, cetățeni ai Israelului răpiți din localitățile de lângă granița dintre Israel și Fâșia Gaza și de la un festival de muzică și dansuri, oameni iubitori de pace care nu-și doreau nimic altceva decât să trăiască normal și care s-au întâlnit ca să se bucure de viață, se află acum într-o situație în care nu este sigur că vor scăpa cu viață. În acea Sâmbătă Neagră au fost siluiți, măcelăriți și profanați în jur de 1500 de persoane, civili și militari. Casele lor au fost jefuite și arse, localități întregi devenind câmpuri de ruine. Printre acești oameni se aflau și prietenii mei împreună cu care am petrecut 20 de ani de viață în kibuțul Nahal Oz. În aceste momente zeci de mii de cetățeni din nordul și din sudul țării au fost nevoiți să-și părăsească pământurile și casele, sunt dezrădăcinați, exilați și refugiați în propria lor țară. Și între timp, bombardarea caselor și localităților acestora continuă. Din 7 octombrie încoace, societatea israeliană trece prin cea mai mare criză a Israelului modern.Read more…

Pedeapsa capitală – dileme

Cui i-ar fi trecut prin minte că există anumite tangențe între medicii anesteziști și execuții?! Ideea articolului mi-a venit citind o recentă publicație medicală despre administrarea injecțiilor letale de către anesteziști. Deși anesteziștii par cei mai potriviți pentru a injecta condamnaților la moarte medicamentele letale (un anestezic și un relaxant muscular, urmat de o doza letală de clorură de potasiu), acest proces este un act imoral din partea medicului. Totuși, de-a lungul anilor în SUA au fost și medici implicați în execuții. Peste o treime din anesteziștii americani sunt de părere că procesul de execuție va cauza mai puține suferințe dacă substanțele letale vor fi injectate de un anestezist. Asociația Medicală Americană (American Medical Association – AMA) nu numai că se împotrivește injectării letale de către medici, dar au fost cazuri în care AMA a anulat permisul de a practica medicina medicului care a participat la execuție. Potrivit jurământului lui Hipocrate, datoria medicului este de a salva vieți, nu de a le curma, deci este imoral ca medicii să administreze drogurile letale. Chiar și la eutanasia voluntară, aprobată la cererea bolnavilor cu boli terminale, medicul procură medicamentul letal, dar bolnavul trebuie să și-l administreze singur.Read more…

30 iunie – cea mai neagră zi din istoria postbelică a Franței

Contrar speranțelor nejustificate ale președintelui Macron, Rassemblement National, partidul de extremă dreaptă a Marinei Le Pen, și-a continuat înaintarea victorioasă, obținând 34% în primul tur al alegerilor legislative anticipate din Franța, la un pas de majoritatea absolută din Adunarea Națională, camera inferioară a Parlamentului francez. Dizolvând parlamentul după rezultatele catastrofale ale alegerilor europarlamentare, Macron spera la o mobilizare a alegătorilor de centru care să ducă la întărirea alianței sale, Renaissance. Dar scrutinul europarlamentarelor a indicat clar tendința unei mari părți a populației franceze. Confruntați cu ani dificili care au dus la scăderea nivelului lor de trai și la incertitudini interne și externe – pandemia, migrația crescândă, războiul din Ucraina și creșterea prețurilor – mulți francezi s-au lăsat atrași, ca să nu zicem amăgiți, de promisiunile populiste ale extremei drepte. Era mai ușor să ”înghită”, să accepte discursul lepenist care se referea la greutățile de zi cu zi ale oamenilor de rând, la dificultățile provocate fermierilor francezi de programul de îmbunătățire a mediului lansat de Uniunea Europeană, la lipsa de securitate provocată parțial de imigranți și altele, decât să accepte măsurile dure și bineînțeles nepopulare ale președintelui Macron, poate șeful de stat cu gândirea cea mai modernă din istoria Franței, care dorea ca țara sa să ajungă pe primul loc, să fie statul cel mai competitiv din Europa și să formeze o putere militară europeană care să nu mai depindă de Statele Unite.Read more…

Eu – reflexie a ceea ce trăiesc

Matematica te învață să fii riguros, dar așternerea unui text pe hârtie îți face ordine printre gânduri și nu-ți dă voie să scrii decât atunci când ceea ce ai de spus îți pare important sau când decizi să le împărtăşeşti şi altora ceea ce ți-a atins corzile sufletului. Când aceste două situații se întâlnesc, scrisul tău, cu siguranță, va transmite învățăminte de tot felul. Decizia de a scrie e echivalentă cu a permite și altora să te cunoască. De când scriu, parcă și muzica o ascult folosind alți receptori ca înainte. Nu știu care e explicația. Pot spune că am o stare de bine și de confort nesperată. De aceea, sfătuiesc pe oricine să scrie atunci când simte că are ceva de spus. După prima poveste publicată, am continuat să scriu fără un program zilnic dinainte stabilit. A fost la libera mea alegere, dar la sfârșitul fiecărei zile eram mulțumită. Situația asta mi-a dat o stare sufletească bună. De atunci, mă bucur când întrezăresc motive pentru scris articole, motive pe care să le mărunțesc bine și să nu rămână nimic din ce s-a putut numi inițial “subiect”. Nu știu cât va mai dura, dar bucuria va rămâne intactă pentru tot ce a fost și este acum.Read more…

Impresii canadiene (II)

După cele câteva zile petrecute la Mississauga și împrejurimi, așteptând să depășesc problemele create de diferența de fus orar, am pornit spre marea aventură – o excursie de vreo 10 zile în care urma să vizităm Quebec, Montreal și Ottawa. Începutul l-am hotărât eu, adică i-am spus nepoatei mele Andreea că vreau neapărat să vizitez Quebec. După ce a luat la cunoștință de dorința mea, ea a completat programul, astfel încât mă pot lăuda că am vizitat principalele orașe canadiene, inclusiv capitala. Desigur, erau orașele de pe coasta de est, dacă aș fi vrut să ajung la Vancouver, pe coasta Oceanului Pacific, ar fi însemnat să renunț la tot restul. Poate next time, dacă va mai fi, ceea ce nu cred. A fost un periplu minunat, cu avionul, trenul, autocarul, taxiul și pe jos; a lipsit doar vaporul, dar nu am avut când. Și acum să le luăm pe rând. Quebec, unde era să mor de frig, deși era de-acum început de mai, este o mică bijuterie europeană, aș zice. Aduce puțin cu Sighișoara, dar este un oraș dominat de apă, de râul Saint Laurent. De fapt, în Canada apa este pretutindeni, culminând cu cele patru râuri din Ottawa. Ne-am plimbat pe străduțele cu piatră cubică, am citit istoria clădirilor, toate renovate, și am făcut cunoștință cu istoria orașului, cu rolul Franței și cu puternica prezență a culturii franceze. Am fost la muzeu, la expoziția inuiților, la restaurante cu specific local (care nu mi-a plăcut), am fost prin magazine, am văzut și partea nouă a orașului, cel puțin atât cât s-a putut vedea în patru zileRead more…

Autobiografia Goldei Meir

Ar fi peste puterile mele să vorbesc despre această carte, mă voi mă voi limita să rezum doar prefața scrisă de Mihai Răzvan Ungureanu la prima ediție în limba română a cărții din 2023, tradusă din engleză de Dan Doboș, la editura Omnium, București: Golda Meir, My Life. Cartea a apărut initial la Londra în 1975. Iată un foarte scurt rezumat : Golda Meir, considerată „Doamna de Fier” a politicii israeliene, s-a născut la Kiev în 1998. A emigrat împreună cu familia în SUA. În 1921 s-a stabilit în Palestina, la început într-un kibuț. Încă din această perioadă a intrat în politică. După proclamarea independenței Israelului a fost ministru al muncii și ministru de externe, ajungând în funcția de prim-ministru în 17 martie 1969. În urma Războiului de Yom Kipur, în care la început Israelul a suferit pierderi mari, ea a fost criticată și și-a dat demisia în 1974. A murit în 1978. Despre Golda Meir s-a scris foarte mult, atât în timpul vieții, cât și biografii postume. În opinia istoricilor, cele mai importante ar fi cartea scrisă de fostul ei purtător de cuvânt, Meron Medzini, Golda Meir, A Political Biography apărută în 1990, apoi Golda Meir – The Iron Lady of the Middle East, scrisă de jurnalista Elinor Burkett, apărută în 2008 și în special filmul din 1982 A Woman Called Golda, regizat de Alan Gibson, în care rolul principal este jucat magistral de Ingrid Bergman.Read more…

Naziștii și Teoria Relativității

Principiile fizicii și ale cosmologiei moderne se bazează în mare parte, pe teoria relativității a lui Einstein. Valabilitatea acesteia a fost confirmată de nenumărate ori prin experimente și calcule matematice. Este greu de imaginat că înțelegerea modernă a funcționării spațiului, timpului, materiei, energiei și vitezei luminii, care există un secol, are o lacună, și anume perioada dinaintea și din timpul dominației naziste din Germania. Conform ideologiei național-socialiste, purtătorii de cuvânt ai fizicii din universitățile germane și cadrele lor de conducere l-au respins pe Einstein și tezele sale, considerându-le o absurditate evreiască. Ei promovau o „fizică germană” pe care o considerau superioară, dar ea nu era luată în serios în afara Germaniei. Cel mai proeminent reprezentant al mișcării anti-Einstein a fost Philipp Lenard (1862-1947), profesor de fizică la Universitatea din Heidelberg și laureat al Premiului Nobel pentru Fizică. Într-un articol din Völkischer Beobachter din 13 mai 1933, Lenard jubila că Einstein a părăsit în sfârșit Germania, remarcând că acesta „a fost cel mai important exemplu de influență evreiască care a dăunat cercetării naturii”. El susținea că tezele lui Einstein proveneau din idei preconcepute și deducții matematice arbitrare care s-ar prăbuși la o examinare mai atentă. El folosea jargonul rasist tipic perioadei, susținea că toți cei de altă rasă reprezintă un pericol și că „evreul pur-sânge Einstein” care a încercat să reorganizeze și să domine fizica cu teoriile sale, a fost înfrânt de fizica ariană.Read more…

Roiul

Era prin 2007. Mă aflam la Brno, în apartamentul unuia din băieți. Dusesem nepotul la grădiniță și de-abia venisem acasă. Am ieșit pe balcon după niște rufe întinse la uscat. De obicei, ușa de la balcon era deschisă, dar atunci am închis-o, nu știu nici eu de ce. După nu mult timp, lumina naturală a scăzut brusc și camera a fost inundată de un ropot puternic, ca atunci când te afli în mașină și cade grindină. Puzderie de insecte se loveau de geamul ferestrei și al ușii dinspre balcon. Din izbitură insectele cădeau vertiginos lângă geam, pe balcon. După câteva secunde unele începeau să se miște, dar nu-și puteau lua zborul imediat, probabil din cauza amețelii. Eu le vedeam ca pe niște pete mici și negre care alunecau pe geamuri. Din momentul în care se făcuse întuneric în cameră, apreciați, vă rog, cam câte albine s-au izbit de geam. Spectacolul de sunet dar fără lumini a continuat minute bune. Deodată s-a auzit o sirenă. Eram speriată. Nu știam ce se întâmplase. Trăiam aceeași groază pe care o văzusem la personajele din filmul lui Alfred Hitchcock Păsările, doar că aici era vorba de albine.Read more…