Femeile par să fi tricotat dintotdeauna, intrând şi în literatură cu andrelele în mână, asemenea dădacei lui Puşkin. Totuşi şi acest dintotdeauna a putut fi datat. După o căutare pe Internet am aflat că cele mai vechi obiecte realizate cu o tehnică apropiată de tricotajul actual (împletirea în ochiuri a unor fire textile) au fost descoperite în săpăturile arheologice din Scandinavia, Egipt şi Peru ceea ce dovedeşte faptul că popoare din diferitele părţi ale lumii au descoperit şi aplicat, independent unele de altele, proceduri identice de confecţionare a obiectelor vestimentare. Şi nu e de mirare dacă mă gândesc că în cartea lui George Gamow Treizeci de ani care au zguduit fizica este relatat un episod în care celebrul fizician P.M. Dirac, vizitându-şi prietenul – un alt mare fizician, Piotr Kapiţa, – a urmărit-o îndelung pe soţia acestuia, Ania, care tricota.  În final, Kapiţa a concluzionat că mai există un mod, unul singur, de a lua ochiul pe andrea. Soţia lui Kapiţa i-a explicat râzând că femeile ştiu asta de multă vreme, există doar două moduri de a tricota: pe faţă şi pe dos. Cele mai vechi relicve de articole tricotate cu tehnica actuală (şosete, căciuli şi săculeţe) datează din secolul al III-lea e.n. şi au fost descoperite în Arabia. Arabii au răspândit meşteşugul tricotatului atât în Orient, pe Drumul Mătăsii, cât şi în Europa, prin intermediul maurilor.Read more…

Puținii care doresc, cu intențiile cele mai bune – dar exagerate – să mă complimenteze, mă prezintă ca fiind scriitor. Iar eu caut cu fiecare ocazie să explic că nu sunt nici măcar scriitor amator, chiar după vreo 15 cărți scrise în trei limbi. De fapt eu sunt un povestitor. După umila mea părere, a fi scriitor e o profesie, dar profesia mea e alta. Și ca la orice profesie, ca să fii scriitor ai nevoie de ani de învățătură, de dascăli, de examene și mai ales de critica celor aflați în meserie mulți ani înaintea ta. Eu nu am trecut prin niciuna din aceste etape, ci pur și simplu am început să scriu. Și atunci ce sunt eu? Ah, da, mi-am acordat singur titlul de povestitor. Obiceiul de a povesti (talent n-aș prea zice) l-am moștenit de la părinți, doar că eu povestesc nu numai cu vorbe spuse dar, în special, și cu fraze scrise. Adică, mi-am zis, eu sunt ceea ce în engleză se numește story teller. Și dacă e așa, mi-am continuat gândurile, hai să vedem ce spun alții despre diferența între scriitor și povestitor. M-a surprins că nimeni nu s-a gândit să descrie activitatea povestitorului care își pune narațiunea în scris, și nu pe viu, în fața unui auditoriu. Cu alte cuvinte scriitorul scrie și povestitorul povestește. Și atunci, ce sunt eu?!Read more…

Cât timp mi-a luat până am decis să mă așez și să scriu aceste rânduri? Mi-e și rușine să recunosc: zile, săptămâni. Motivul îndoielii mele era o crasă dispută interioară: eu cel optimist, cel care știe să dea deoparte părțile rele ale existenței și să vadă doar la vie en rose și eu cel care nu poate trece indolent peste o nedreptate, chiar (sau mai ales) dacă ea vine din ceruri. Demult, de când am pierdut un fiu, nu am mai simțit nevoia să caut semne care se indice absența Puterii Supreme, lucrurile îmi erau clare, prea clare pentru a lăsa loc nedumeririlor sau întrebărilor fără răspuns. Dar uneori, chiar prea des, cruzimea sorții te trezește din amorțeală și îți cere acționezi, să urli, să te opui, să nu accepți și mai ales să nu taci. Rândurile de mai sus formează introducerea la o poveste de groază, cumplit de adevărată, și doar obligativitatea de a face dificilă recunoașterea ”personajelor” m-a obligat să schimb unele amănunte, fără însă să mă ating (cum aș fi îndrăznit s-o fac?!) de elementele importante ale ”acțiunii”.Read more…