A venit octombrie și cu el nopțile reci. Doar nopțile, pentru că în timpul zilei temperatura ajunge (la noi, aici în deșertul verde al Israelului) la 35 grade, iar în restul țării diminețile cochetează cu cifra 30. Dar e toamnă, chiar fără rugina frunzelor, fără roua de dimineață și fără ploi, deocamdată. Dar toamna israeliană îți oferă și alte aspecte, unele foarte interesante. Dacă ai timp (și eu nu prea dispun de acest har al timpului liber) și privești cerul mai spre după amiază, observi stolurile de păsări care se îndreaptă spre sud. Nu poți să știi despre ce fel de viețuitoare e vorba, pentru că ele zboară la mare înălțime, dar presa vorbește deja de fenomenul anual al migrării, descriind de fiecare dată speciile de care e vorba și cunoscutul lor itinerar: din Europa, întâi un popas de câteva zile nordul Israelului și apoi spre Africa ecuatorială. Read more…
În anul 2019 evreii reprezintă 74.2% din populația Israelului. Majoritatea evreilor sunt născuți în Israel, fiind de origine europeană sau orientală. Restul s-au născut în Europa, Statele Unite (majoritatea acestora fiind evrei așkenazi – “germanici”, evrei orientali (din nordul Africii și din Asia) și evreii africani originari din Etiopia. Majoritatea orientalilor (în afară de cei nord-africani) se auto-denumesc în mod eronat sefarzi – “spanioli”, deși nu au nicio legătură cu evreii spanioli și portughezi expulzați din tările respective la sfârșitul secolului al XV-lea și răspândiți în țările europene (Grecia, Bulgaria, România, Germania, Olanda, Anglia, etc.), Nordul Africii, Turcia, etc. O bună parte din evreii orientali sunt originari din Asia (Yemen, Iran, Irak, India, etc.) sau din Georgia. Și mai sunt cum am menționat înainte și evreii etiopieni, unii din ei aparținând grupului de evrei convertiți pe vremuri la creștinism – Falașmura. Evreii orientali erau majoritari pe vremea ocupației otomane a Palestinei, iar în perioada dinaintea declarării independenței statului Israel, în 1948, evreii europeni reprezentau majoritatea evreimii din Palestina ocupată de Imperiul Britanic. În anii 1950-1960 au imigrat în Israel sute de mii de evrei europeni, supraviețuitori ai holocaustului și evrei orientali, forțați în majoritate să părăsească țările lor de baștină după declararea independenței statului evreiesc, Israel. Ca orice început într-o țară nouă, situația emigranților era grea, dată fiind economia nedezvoltată în noul stat Israel, care era înconjurat de inamici și zguduit de războaiele cu statele arabe în anii ’48, ’56, ’67 și cele de mai târziu, la fel și de situația de beligeranță permanentă în perioadele dintre războaie.Read more…
În Israel acest război este cunoscut şi sub denumirea de Mivța Kadeș (operațiunea Kadeș) după numele unei localități biblice Kadeș Barnea din sudul Israelului, locul de unde Moise a trimis cele 12 iscoade. În arabă, acelaşi conflict armat poartă numele „Tripla agresiune”. Acest război a durat opt zile din 29 octombrie, până în 5 noiembrie 1956, părţile beligerante fiind: Anglia, Franța și Israel versus Egipt. Acesta a fost primul război din lista lungă de războaie care au urmat Războiului de Independență, din 1948. Israelul a înregistrat 172 de morți și aproape 1000 de răniți, Anglia 13 morți și Franța 10 morți. Egiptul a pierdut aproximativ 3000 de soldați și a avut aproape 5000 de răniți și circa 8000 de prizonieri. Pe data de 18 Iulie 1956, potrivit înţelegerii cu guvernul Egiptului, trupele britanice au părăsit Canalul de Suez. În urma acestei acțiuni și din necesitate de fonduri pentru a finanța construirea barajului de la Assuan, președintele Egiptului Gamal Abdul Nasser a hotărât naţionalizarea Canalului de Suez. Dat fiind că de întreţinere canalului se ocupa o societate britanico-franceză, această acțiune avea efecte economice dezastruoase. Pentru Israel problema principală era o acțiune care a venit ca o consecință a acestei hotărâri și anume închiderea Strâmtorii Tiran (numele ebraic) din sudul Mării Roșii care a dus pur și simplu la blocarea portului Eilat, blocarea accesului spre Israel dinspre sud. În noiembrie 1956 situația internațională era foarte tensionată.Read more…
Secolul 19 a adus emanciparea politică şi religioasă a evreilor aproape în toată Europa Centrală şi de Vest. Aşa s-a intamplat şi în Imperiul Austro-Ungar, unde în 1867 evreii din Ungaria au fost declaraţi egali în drepturile civile cu cetăţenii creştini ai ţării. Ce a adus legea emancipării din 1867 şi „receptarea” religiei iudaice din 1895 pentru evreii din Ungaria? În afară de faptul că a dat un nou impuls procesului de maghiarizare deja existent în rândul evreilor, s-a produs o integrare rapidă în viaţa socială, culturală şi economică ţării. Evreii au devenit promotorii urbanizării. Ei au fost cetăţeni loiali ai patriei lor din acea vreme, servind ca militari în Primul Război Mondial. Din datele statistice reiese că din cei 200.000 de evrei din Ungaria aflaţi în evidenţa arhivelor militare de război austro-ungare, se estimează la 106.000 numărul pierderilor (30000 morţi, 33000 răniţi, 33000 în prizonierat, 10000 dispăruţi). Studiind albumul omagial dedicat participanţilor evrei din Ungaria în Primul Război Mondial apărut în două ediţii la Budapesta (în 1940, respectiv 1941), am avut inspiraţia să verific în baza de date a Institutului Yad Vashem din Ierusalim care a fost soarta acestora în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Am constatat că în marea lor majoritate eroii evrei ai primei conflagraţii au fost victime ale celei de-a doua, existând pagini de mărturie despre ei. Întrucât paginile transmise nu conţineau fotografiile victimelor, iar albumul le avea, am considerat că pentru păstrarea memoriei acestora trebuie anexate fotografiile existente.Read more…
Tânăra israeliană Naama Issachar, 26 de ani, a fost arestată la Moscova în aprilie, în timp ce se întorcea dintr-o călătorie în India. O cantitate mică de marijuana, în jur de 10 grame, a fost adulmecată de câinii polițiștilor, în timp ce valiza ei a fost transferată de personalul aeroportului la zborul de legătură Moscova – Tel Aviv. Potrivit Jerusalem Post, în Israel deținerea acestei cantități este în limitele legii, în timp ce în Rusia, persoana asupra căreia se găsește această cantitate de droguri se soldează cu câteva luni de închisoare. Totuși, Naama a fost condamnată la șapte ani și jumătate de închisoare fiind învinuită de contrabandă cu droguri, chiar dacp nu ar fi avut acces la substanțele interzise înainte de a ajunge înapoi în Israel, fiind în tranzit în Rusia. Oficialii israelieni sunt de părere că tânăra israeliană prinsă cu 10 grame de droguri în Rusia este reținută ca parte a unei campanii de presiune pentru eliberarea unui un hacker rus deținut de Israel. De ce ar fi interesată Moscova de soarta hackerului Aleksey Burkov?Read more…
Americanii au o expresie pe care o folosesc destul de des când vor să descrie o situație, o întâmplare sau un loc cu totul neobișnuit. Începe cu cuvintele, only in…, după care aflăm ceva foarte special, tipic, greu de găsit în alte locuri. Israelul este un exemplu perfect prin istoria sa plină de miracole și de momente greu de găsit în alte colțuri de lume. Am avut ocazia să descopăr acest lucru în Țara Sfântă nu numai ca ziarist, ci și în viața de zi cu zi. Prima amintire este din momentul când am ajuns în Israel ca olim hadașim, în iunie 1965. Un prieten al familiei, stabilit în țară de vreo zece ani, care a venit să ne vadă din primele zile, ne-a dat un sfat destul de neașteptat: să fim prudenți și să nu judecăm pe nimeni după prima impresie – adesea nu știm cu cine avem de-a face și ne putem înșela. Să nu ne mirăm nici de poveștile pe care le vom auzi, unele poate exagerate, altele însă cu totul unice. Acest lucru s-a adeverit cu vreo două luni mai târziu, când m-am dus să îmi vizitez fratele care se afla cu soția într-un kibbutz din nordul țării.. Odată ajuns acolo, am realizat că ceea ce auzisem despre kibbutzim era adevărat. Toți erau îmbrăcați aproape la fel, toți mâncau la cantina comună și oricine, fie el membru sau vizitator, mânca pe gratis și nimeni nu îl întreba cine este, în special dacă era însoțit de cineva cunoscut. Cum stăteam la masă în prima seară, mi s-a atras atenția asupra unui bătrânel de vreo 70 de ani, scund, în pantaloni scurți kaki și șapcă albă, care se grăbea să aducă din bucătărie tăvi de mâncare în locul celor golite de cei înfometați după o zi de muncă. Toată lumea îi spunea ”Toda, Moișe” și el părea foarte fericitRead more…
Alegerile legislative anticipate din Austria se dovedesc dătătoare de speranță în ceea ce priveşte orientarea politică a țării şi tendințele europene. Ele s-au finalizat cu o victorie categorică a fostului cancelar Sebastian Kurz. Potrivit sondajelor la ieşirea de la urne, liderul Partidului Popular Austriac a câştigat 37 la sută din voturi, o creştere de aproape 6 la sută față de scrutinul precedent de-acum doi ani, dar nu suficient să formeze singur guvernul. În schimb foştii lui aliați, Partidul Libertății, de extremă dreaptă a fost formațiunea politică cu cele mai mari pierderi, de 10 la sută, înregistrând 16 la sută, aceasta în urma imensului scandal de corupție “Ibizagate” în urmă cu doi ani. La Ibiza, doi lideri ai Partidului Libertății, aflați încă în opoziție, au promis unui grup de interese rus diferite avantaje atunci când vor ajunge la putere. Scandalul a izbucnit în această primăvară. Drept urmare guvernul de coaliție Partidul Popular Austriac – Partidul Libertății a căzut și s-a decis organizarea unor alegeri anticipate. Un alt partid câştigător cu care Kurz urmează să intre în coaliție este cel al “verzilor”, fenomen devenit european, ceea ce demonstrează interesul crescând al populației față de problemele mediului. Ei au obținut 14 la sută din voturi.Read more…
Este bine cunoscut faptul că oamenii care locuiesc în zone de interes turistic nu prea fac turism la ei acasă, ci duc o viață cât se poate de obișnuită. Abia când au vizitatori străini se duc și ei prin locurile turistice. Așa și noi – stăm la Ierusalim, dar prin Orașul Vechi nu mergem decât o dată sau de două ori pe an, cu prieteni veniți de departe. Am făcut o asemenea plimbare acum vreo zece ani împreună cu un prieten din SUA. Am urmat ruta obișnuită și oaspetele s-a oprit din loc în loc, a scos un aparat de fotografiat sofisticat, l-a montat pe un trepied și a făcut poze – era un fotograf pasionat. Trecând prin Cartierul Creștin, deodată a rămas țintuit locului în fața unui atelier fotografic. Abia atunci mi-am dat seama cât de neobișnuit era: în vitrină erau expuse o sumedenie de fotografii istorice, în alb-negru. Bineînțeles că am intrat. Înăuntru ne-a întâmpinat figura zâmbitoare a proprietarului, Kevork (adică George) Kahvedjian. Prăvălia este un adevărat muzeu: sute de fotografii, de la cărți poștale până la fotografii înrămate, gata de pus pe perete. Aveai senzația unei călătorii în timp, parcă te plimbai prin Ierusalimul anilor 1930-40-50…Din povestirile patronului, din carte și din diverse surse de pe internet am aflat despre viața zbuciumată a tatălui său. Așa cum se poate ghici după nume, familia Kahvedjian este de origine armeană. Elia a fost unul din supraviețuitorii genocidului armean. Read more…
În luna septembrie am pornit într-un periplu mult mai scurt decât cele precedente. Am plecat din Brașov în 3 septembrie cu o oarecare strângere de inimă, pe un drum cunoscut, fără surprize și fără emoții, dar cu un obiectiv neobișnuit: lansarea cărții unui autor vârstnic și fără notorietate (acela fiind eu). La capătul drumului, mă aștepta capitala informală a Ardealului, Clujul, fieful democrației firave din România. Directorul Muzeului de Artă, reputatul istoric și neobositul om de cultură Lucian Nastasă – Kovacs, a avut amabilitatea și disponibilitatea să organizeze aici, împreună cu prietenii mei din Cluj, în frunte cu mereu activul colecționar și autor Andrei Klein, lansarea cărții Evreu fără frontiere. A fost un eveniment remarcabil (cel puțin pentru mine). Au participat personalități de seamă și numeroși prieteni din comunitatea clujeană. A venit chiar un fost coleg de liceu, pe care nu-l mai văzusem de vreo 70 de ani – nu l-am recunoscut, îmi aminteam doar de numele lui. Al doilea popas a fost la Debreţin. De 20 de ani particip împreună cu încă câțiva reprezentanți din România (mai ales din Transilvania) la întâlnirile anuale organizate de Comunitatea Evreilor din Debrețin. Tema majoră a întâlnirii de la Debrețin din 5-7 septembrie a fost turismul, în mod special turismul evreiesc. Read more…
Pe vremea copilăriei mele, tradițiile evreiești erau ținute riguros în familia noastră. Să fi avut eu vreo 7-8 ani, bunica a întocmit lista cu ce se va pune pe masa de Yom Kipur și s-a gândit să adauge o dulceață, pe lângă mierea tradițională. De ce dulceață ? Cred că noi copiii credeam că mierea cu leicheh este cam prea dulce, mai ales după o zi in care posteam, așa că am fi preferat dulceața de vișine, poate pentru că era mai acrișoară. Bunica spunea că ar trebui să postim și noi, deși părinții spuneau că nu este cazul. S-a ajuns la un numitor comun, adică bunica a spus că postim cât putem, dar bine ar fi să rezistăm până răsare prima stea, așa cum și ea făcuse la vârsta noastră. Ne încuraja că ”doar sunteți slavă Domnului sănătoși, deci puteți face asta”. Pentru bunica era ceva de la sine înțeles și ar fi vrut să ne călim și prin asta, totuși, la început nu păream destul de pătrunși de semnificația pecetluirii în Cartea Vieții, așa că umblam prin curte, cu o gutuie în mână, ca să o mirosim să ne treacă de foame. Așteptam prima stea care însemna încheierea postului fără apă sau mâncare. Uneori o chemam pe bunica să vadă steaua ivită pe cer și ea venea, dar ne spunea că nu este încă ceasul și că nouă ni se pare că vedem ”stele verzi”, din cauza foamei. În tot acest timp de așteptare, bunica punea masa și așa se face că a intrat în cămară și a luat pe rând în mână câte un borcan de dulceață, ba de trandafiri, ba de vișine, de caise, de nuci, dar a găsit și unul de dulceață de smochine proaspete din curte, din prima recoltă de după plantarea smochinilorRead more…
Cu câteva zile în urmă am surprins toamna furişându-se discret, îngălbenind câteva frunze răzleţe şi ridicându-le în stol, deşi încă vremea e caldă şi însorită, de vară…Mai exact de „vara babelor” aşa cum se numeşte acest răstimp de sfârşit de septembrie-început de octombrie în limbile germană: Altweibersommer , maghiară vénasszonyok nyara sau rusă бабье лето (bab’ye leto). Unii spun că denumirea acesta – deloc măgulitoare (zic eu) – provine de la obiceiul babelor friguroase de a adăsta mulţumite pe laviţa din faţa porţii, în aceste zile calde de toamnă. Alţii zic că această ultimă zvâcnire de vară a toamnei este asemeni perioadei de graţie a ultimei iubiri de care se bucură o femeie trecută. Tălmăcirea rusească, limba în care cuvântul „baba” este mai degrabă femeie sau ţărancă, această denumire face trimitere la faptul că în miez de toamnă muncile agricole sunt terminate şi ţărăncile se pot bucura în tihnă de zilelor însorite. Şi pentru că tot mă intrigă denumirea de „vara babelor” încerc să reflectez asupra …condiţiei de babă.Read more…
În ultimii ani am fost de mai multe ori in China, cu treburi. De la aeroport la hotel, de acolo la ședințe și înapoi. Uneori călătorii în afara Beijingului, cu trenul, tot cu treburi. Printre ele, foarte rar, câte o fugă spre un punct turistic cunoscut în întreaga lume: după mai bine de trei ani de călătorii în țara viermilor de mătase nu reușeam să înțeleg fenomenul social, politic și mai ales economic care are loc în China în ultimele decenii și care a transformat țara înapoiată și izolată de pe vremea lui Mao într-o supraputere care face concurență oricărei puteri occidentale, inclusiv Statele Unite. Și iată că luna trecută o excursie (da, excursie, nu călătorie cu treburi!) mi-a deschis ochii. Două săptămâni am cutreierat această țară imensă pe care niciun străin nu o poate cunoaște așa cum trebuie, pentru că nimeni (sau aproape nimeni) nu posedă instrumentele necesare pentru a înțelege ce se întâmplă acolo în aceste zile…Read more…
Casa Universitarilor, gazdă a Orchestrei Filarmonice din Cluj, a fost legată de viața mea începând din copilărie, continuând cu anii de liceu, facultate, etc., până la emigrarea în Israel. NU voi uita niciodată concertele educative matinale de duminică, având la pupitru pe maeștrii Antonin Ciolan, Emil Simon, cu explicații prezentate de talentatul profesor Guttman, directorul Liceului de Muzică din Cluj. Am avut norocul, alături de mulți alți melomani, să-l ascult pe Sviatoslav Richter, Igor Oistrach, Leonid Kogan, Rudolf Kerer, Emil Gilels, Radu Lupu și alți ariști vestiți. Pe lângă mulți alți dirijori, precum Mircea Cristescu, Janos Ferencsik, etc., cea mai adâncă impresie mi-a lăsat-o Kiril Kondreașin, dirijorul Orchestrei Simfonice din Moscova, cu un concert Beethoven de neuitat. Îmi amintesc că s-a cântat Simfonia a VII-a, opera mea muzicală preferată, care mă emoționează și azi. Am fost martor la transformarea impresionantă a lui Erich Bergel în plină zi, dintr-un simplu flautist în cel care avea să devină unul din cei mai virtuoji dirijori ai filarmonicii clujene. (Erich Bergel a terminat Consevatorul de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, studiind nu numai flautul și orga, ci și dirijatul. Din diverse motive nu a fost promovat la pupitrul de orchestră, rămânând flautist. Evenimentul descris, în care Bergel apare pe neașteptate în rolul de dirijor, a fost absolut întâmplător. Maestrul care trebuia să dirijeze s-a îmbolnăvit și ca să nu se anuleze concertul, cineva din conducerea instituției și-a amintit de Erich Bergel…) Read more…
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut primele ziare în limba ebraică. Ele publicau știri și noutăți, în special din universul evreiesc. Aceste ziare aveau un public destul de numeros, iar mulți cititori contribuiau și ei știri din locurile unde trăiau. Cele mai răspândite ziare erau HaMaghid (vorbitorul), care apărea în Germania, Prusia și mai târziu Polonia și HaMeliț (omul cu influență), care apărea la Odesa. Acestea aparțineau curentului iluminist, dar existau și ziare ale altor curente. Încă din 1863 în Palestina apărea HaLevanon (Libanul), care aparținea curentului ultra-ortodox. În anii 1870 – 80 au mai apărut HaChavațelet (crinul), HaȚvi (gazela), etc. După numărul de știri venite din România, pot să afirm că ziarul ebraic cel mai popular în România, în special în Moldova, a fost HaMaghid. Aproape în fiecare număr din anii 1870-80 apare câte un articol legat de România. Majoritatea articolelor sunt scrise de localnici, limba este cea biblică, exprimarea este greoaie, uneori destul de greu de înțeles. Și transcrierea numelor proprii în ebraică este adesea ciudată și greu de descifrat, mai ales că numai foarte puține apar și în litere latine. Totuși, voi încerca să traduc câteva articole de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, pentru a primi o imagine despre atmosfera care domnea în presa ebraică a vremii.Read more…
De mult mă gândeam să scriu despre orașul Cernăuți, care în copilărie mi se părea „cel mai mare și cel mai frumos”. Aveam acolo multe rude pe care le vizitam cu părinții, acolo s-a operat bunica (fără succes) de cataractă, acolo era vestitul pediatru, Wiesenthal – ulterior cunoscut și în București – la care a plecat mama cu sora mea pentru o urticarie rebelă, acolo speram să studiez istorie când va veni timpul. Dar nu a fost să fie! Ultima dată am fost la Cernăuți în 30 aprilie 1944, acum 75 de ani, o viață de om! Atunci mă întorceam, pe jos, din Transnistria. Nu numai eu credeam că e cel mai mare și mai frumos oraș din lume. Cei din jurul meu ziceau: „O, dacă am sta la Cernăuți! Acolo sunt oameni culți și învățați, acolo e bine să trăiești. Seamănă cu Viena. Ce m-a îndemnat să scriu acum despre Cernăuți? Un articol apărut recent într-o revistă fraceză (Presse Nouvelle) cu titlul Des poètes juifs de langue allemande, témoins d’une capitale disparue, Czernowitz m-a făcut să împărtășesc, cititorilor revistei Baabel ce a fost altădată acest oraș. Pe internet se găsesc foarte multe date geografice, istorice, sociale și culturale, etc. despre viața zbuciumată a orașului ctitorit de Alexandru cel Bun în 1408. Aleg totuși din datele de pe internet unele cifre semnificative. Recesământul din 1930 a arătat că din cele peste 140.000 de suflete din municipiul Cernăuți, 42.592 erau evrei și din această cifră se vede cât a fost el de important pentru această etnie. În zilele noastre Cernăuți este un oraș ucrainean. Ultimul recensământ, cel din 2013, arată o creștere semnificativă, aproape o dublare a populației, dar numai 1308 persoane s-au declarat evrei. Read more…
Revenind de la Paris, unde am fost cu o bursă de studii oferită de guvernul francez, nu mai voiam să lucrez ca asistent de regie la Teatrul Municipal din Haifa. Câțiva ani frumușei am asistat regizori străini renumiți, invitați la noi. Am lucrat printre alții cu Jean-Marie Serreau (vestitul regizor francez care i-a lansat pe Beckett și Ionescu), Robert Postec, Alberto Cavalcanti și bineînțeles cu Iosef Millo, directorul teatrului din Haifa. Cu experiența acumulată de-a lungul anilor și având acum și studii la Paris, m-am simțit destul de copt să-mi încerc norocul ca regizor independent. Așa că decum am aterizat la aeroportul Ben Gurion, în loc să plec la Haifa, m-am dus direct acasă la Tel-Aviv.Acasă mă aștepta o telegramă (încă nu aveam telefon), cerându-mi să mă prezint imediat la teatru. “Al dracului efectul Parisului,” mi-am zis în sinea mea. “Abia am ajuns acasă, încă nu am deschis bagajele și deja mă cheamă la teatru, probabil ca să-mi ofere cel puțin o regie. Miracolul străinătății, ce mai!” Mi-am pus o cămașă curată, o cravată de mătasă veritabilă și am îmbrăcat unicul meu costum, adus de la Paris. Am mai strâns câteva piese de teatru pe care aveam de gând să le montez, piese scrise de tineri autori Israelieni. De la bun început m-am pus în slujba autorilor necunoscuți, că doar Cehov și Shakespeare nu au nevoie de ajutorul meu. Am luat primul tren spre – H aifa. Călătoria de o oră mi s-a părut interminabilă. Am ajuns la teatru. Iosef Millo, directorul, m-a întâmpinat cu un zâmbet larg. – Vino repede! Bardini abia așteaptă să te vadă. Vei lucra cu el. A început cu câțiva asistenți, dar nu s-a înțeles cu ei. Read more…
Mai înainte de toate, pentru ca povestea să își urmeze cursul ei și sensul să fie deplin, este demn de amintit că acest episod are un ascendent în anul 2006. Acest arc în timp, de exact 13 ani, a fost ca un itinerar în căutarea unui neobișnuit sfat pe care Oliver Lustig mi l-a scris pe prima pagină a unei cărți: „În viață poți să pierzi totul, dar nu uita cunoașterea de a trăi. Șimleu-Silvaniei, 31.07.2006”. Lugoj, 31.07.2019: Citeam programul școlii de vară organizate de către Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” pentru profesorii de istorie. În lista de invitați figura Iancu Zuckerman. Nici n-am parcurs bine rândurile notate în dreptul numelui, că în sală își face apariția așteptatul invitat. Începe să ne vorbească nouă, profesorilor de istorie, despre viața din Iașii anilor interbelici, despre căderea spre regimurile autoritare și antisemite și despre consecințele din viața cotidiană, despre clivaje, despre normalitate și aruncare în absurd, despre Pogrom și despre cât de firavă este granița dintre umanitate și bestialitate. Tonul vocii domniei sale, la venerabila vârstă de 96 de ani, este senin, mintea lucidă și ageră, iar când atinge nuanțele tragice ale desfășurării pogromului, apar acordurile sobre, dar sine ira et studio.Read more…
Într-un articol care descrie atitudinea medicilor față de derutarea și minciună folosite de confraţi, pentru a rezolva unele probleme dificile de etică profesională, Novac și coautorii încearcă să răspundă la întrebarea de ce medicii mint și înșală și ce repercusiuni are această atitudine. Autorii accentuează faptul că o treime dintre medici vor furniza date incomplete sau derutante familiei unui pacient care a murit dintr-o eroare medicală. De asemenea, medicii justifică nedivulgarea adevărului faţă de colegi și bolnavi, din frica de consecințe (raportare la administrația medicală) sau ca să “păstreze confidențialitatea datelor legate de bolnav”. Aceasta dezinformare sau tăcere după comiterea unei erori poate dăuna bolnavului, dar și medicului, fiindcă o greșeală nedezvăluită nu va fi redresată și probabil că se va repeta în viitor. Read more…
În anii copilăriei nu eram un mare adept al înotului. Vara mergeam cu prietenii, cale de cinci kilometri de Ploiești, pentru o baie la râul Teleajen. Alteori la o baltă, ceva mai aproape, pentru pescuit. Am respectat sfaturile prudente ale părinților de a nu intra vreodată în apă când adâncimea depășește… nivelul abdomenului. Ei aminteau adeseori de cazurile de înec provocate de vârtejurile din… iazul de la Fălticeni! Am respectat sfatul lor și în cele câteva vizite făcute la ștrandul ploieștean de la Bucov. Acolo invidiam cunoscuții care se avântau înotând în “apa adâncă” sau săreau de la trambulină! S-a întâmplat însă ceva. Un tip ostil din vecini m-a ironizat cu expresia “evreii se tem de apă și de câini”. Din acel moment am luat decizia să dezmint această prejudecată, cel puțin în ceea ce mă privește. Prima ocazie s-a ivit la vârsta de 14 ani, fiind elev la școala medie tehnică. După orele de “practică”, aveam acces la ștrandurile Rafinăriei 1 (fosta Astra). Am început să studiez singur arta înotului, cu alte cuvinte ca autodidact. Am încercat să asimilez treptat toate stilurile: comodul bras, rapidul craul sau extenuantul delfin. Read more…
La 17 septembrie a.c. în Israel s-au desfășurat alegeri parlamentare, a doua oară în acest an, după ce în urma alegerilor din aprilie, Benjamin Netanyahu nu a reușit să formeze un guvern. De fapt, atunci el ar fi trebuit să-i permită președintelui Reuven Rivlin să-l învite pe contracandidatul său din opoziție, generalul Benny Ganz, liderul blocului Albastru-alb să încerce același lucru, dar nu a procedat așa, ci a dizolvat Knesset-ul și a fixat noi alegeri pentru septembrie. Principalul obstacol în calea formării unui guvern de dreapta, alcătuit din Likud și partidele religioase, a fost Avigdor Liberman, liderul partidului Israel Beitenu (Casa noastră) care și-a condiționat participarea prin punerea în aplicare a legii care i-ar obliga pe tinerii haredimi să facă armata. Fără deputații lui Liberman nu se putea forma guvernul iar Netanyahu l-a refuzat și a preferat revenirea la urne. El a crezut că răgazul de cinci luni va fi suficient să mobilizeze alegătorii Likud și să-i atragă pe indeciși sau pe simpatizanți din alte partide și, în acest fel, să obțină o majoritate fără Israel Beitenu. Netanyahu s-a angajat într-o campanie electorală viguroasă, a jucat cartea securității, desigur foarte importantă pentru populația Israelului, chiar dacă prin măsurile pe care dorea să le introducă a stârnit și mai mult furia palestinienilor și a comunității internaționale…Numai că, în pofida acestor inițiative, unele dintre ele esențiale pentru securitatea statului, alegătorii nu au rezonat așa cum a crezut și ar fi dorit Netanyahu.Read more…
