În școala medie eram informați despre celebra balerină sovietică Galina Ulanova. Mai târziu, ca tânăr căsătorit, am admirat-o la noul meu TV pe Maya Plisetskaya. În anii ‘68-’77, călătorind frecvent la Moscova, am vizionat spectacolele trupei de balet de la Teatrul Bolshoi. (Am redat amintiri din acea perioadă în cartea De la Est la Vest, apărută în editura Teșu.) Am urmărit ulterior relatările presei despre balerinii ruși Nureev și Baryshnikov, care au părăsit Uniunea Sovietică pentru Occident. Iar acum internetul m-a pus la curent cu stelele recente ale baletului rus: Natalia Osipova, Ivan Vasiliev, Anastasia Stashkevich, Svetlana Zakharova sau bucureștencele de formație rusă Elena Dacian și Alina Cojocaru. Cu toată bunăvoința, textul scris nu poate reda în mod fidel arta acestor stele ale baletului; cititorii sunt insistent rugați să vadă mai mult pe ecranul computerului. Read more…
Mama îmi povestea despre orfelinat, despre asediul Budapestei, despre intervenţia lui Wallenberg pentru salvarea copiilor evrei, despre revenirea în Transilvania unde nu a mai găsit pe nimeni din familie. Despre anii antebelici de la fabrica de cherestea din Gheorgheni, despre mama şi bunica ei pierite la Auschwitz… Sau altundeva, nu se ştie cu exactitate unde. Tata purta pe antebraţ numărul tatuat A-13058 şi povestea foarte, foarte rar. Din crâmpeiele amintirilor sale de la Auschwitz, am aflat cum a întâlnit-o din întâmplare pe mama lui care era atât de slăbită şi chinuită încât nu a mai recunoscut-o…Şi nici nu a mai revăzut-o vreodată… Unchiul meu, deportat la vârsta de 15 ani, nu a povestit nimic, timp de şase decenii…Eu, fiica a doi supravieţuitori, fac parte dintr-o categorie codificată cu: 2G – Second Generation of Holocaust Survivors, căreia i s-au consacrat studii ample privitoare, mai ales, la trauma transgeneraţională şi consecinţele ei. Read more…
Pentru prima dată, din 2010 încoace, opoziția din Ungaria a înregistrat o victorie semnificativă. La alegerile locale recent încheiate a reuşit să „smulgă” Budapesta, de sub dominaţia Fidesz şi a câştigat zece din primăriile marilor oraşe. Tot opoziţiei i-a revenit şi consiliul general al Budapestei, întrucât a obţinut o majoritate confortabilă. Noul primar al Budapestei, Gergely Karácsony, membru al formațiunii Párbeszéd Magyarországért (Dialog pentru Ungaria), reprezentând stânga ecologistă, care deținuse postul de primar în sectorul VIII al capitalei, a declarat că locuitorii au recâștigat Budapesta și că începe o eră nouă în viața orașului. Elegant, fostul primar, István Tarlós, independent susținut de Fidesz, și-a recunoscut înfrângerea, el obținând 44 la sută din sufragii, față e Karácsony care fusese votat de peste 50 la sută dintre alegători. Desigur, este o victorie importantă, un început care poate să demonstreze că o bună strategie, unele compromisuri și renunțarea la orgolii, pot realiza un front comun al opoziției, poate chiar în perspectiva alegerilor legislative din 2022. Dar pentru aceasta este o cale lungă de străbătut, cu multe obstacole. După cum arătam în titlu, s-a câştigat o bătălie, dar războul cu premierul Viktor Orbán și cu Fidesz este departe de a fi câștigat.Read more…
Îmi închipui fețele mirate ale cititorilor: asta cine o mai fi? Vreo „eroină a clasei muncitoare”, pe care comuniștii înșiși au uitat-o? Trebuie întâi să-i mulțumesc lui Jack Chivo pentru că mi-a dat ideea. Iar apoi voi încerca să vă conving că subiectul este chiar foarte interesant. Cititorii mai vârstnici își vor mai aminti numele Olga Bancic – dar cei mai tineri probabil nu l-au auzit niciodată. Mie îmi amintește de Liceul Nr. 2 din Arad. Poate altora le va aminti de o stradă din București, de ștrandul din Câmpulung Muscel, orfelinatul din Buzău, sau băile termale de la Geoagiu. Toate acestea ori nu mai există, ori au primit demult un alt nume. Dar prea puțini știu cine a fost ea cu adevărat Olga Bancic (1912 – 1944) s-a născut la Chișinău cu câțiva ani înainte de Marea Unire. De fapt o chema Golda și era fiica unui mic funcționar evreu. Familia trebuie să fi fost foarte săracă dacă la vârsta de 12 ani fetița era deja ucenică într-o fabrică de saltele. Participând la grevele muncitorilor din fabrica unde lucra, a fost în repetate rânduri arestată și maltratată. La șaisprezece ani și jumătate s-a căsătorit cu Jacob Salomon. Originar din Iași, el a supraviețuit Holocaustului și a devenit scriitor, fiind cunoscut sub pseudonimul Alexandru Jar. Tânăra pereche s-a stabilit la București și a activat în partidul comunist în ilegalitate. La o manifestație ea a fost arestată și condamnată la doi ani de închisoare. În 1937 soțul ei a plecat în Franța, iar ea l-a urmat cu un an mai târziu, după ce a fost eliberată. Read more…
Pentru mine, plecarea unui prieten vechi este o traumă greu de suportat. Nu ștergi numai o adresă, un număr de telefon din agendă, ci de cele mai multe ori – dacă memoria nu te înşeală – treci în revistă amintirile comune. Nu doresc ca acest articol să întristeze pe cineva. Poate că ar fi mai bine să spun că eu am avut norocul să am prieteni de valoare, pe care nu știu dacă i-au cunoscut și alții. De aceea, pentru neuitare, vreau să vorbesc despre ei. Decesul relativ recent al prietenei mele Memi Celaru, pe care nu cred că a cunoscut-o multă lume, un om discret, foarte valoros, medic, conferențiar universitar la catedra de fiziologie al Universităţii de Medicină şi Farmacie Bucureşti, în timpul regretatului profesor Benetato, mi-a fost prietenă de o viață. Dar acum nu despre ea vreau să vorbesc aici – deşi ar fi meritat-o – ci despre soțul ei, Anton Celaru. Cine mai știe azi ceva despre Anton Celaru ?! Nu vreau să judec pe nimeni, dar ne-a părăsit în 2010 ( nu era tânăr, avea 91 de ani ) și de atunci nu s-a mai vorbit de el deși ar fi meritat din plin să fie evocat. Tocmai de aceea am să scriu acum despre el. Dat fiind că foarte recent s-au decernat premiile Nobel, mi-am amintit că Anton Celaru a tălmăcit în română o mare parte din scrierile lui Isaac Bashevis Singer, singurul scriitor de limbă idiş care a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură.Read more…
– Domnul Schwartz? – m-a întrebat recepționerul hotelului. Tovarășul colonel vă așteaptă în camera 203, etajul doi. Nu mă simțeam în apele mele, eram tensionat, era prima dată când aveam de-a face cu autoritățile și încă cu Securitatea. Trecuseră mai bine de șase săptămâni de când am fost la Ambasada Israelului, în primăvara anului 1984, pentru a mă interesa de singurul meu unchi, kibuțnic, care nu mai dădea niciun semn de viață…– Sunt colonelul Aioanei, s-a prezentat un om între două vârste, cu părul cărunt, într-un trenci albastru. Sunt interesat de motivul pentru care ați fost la Ambasada Israelului. I-am relatat toate amănuntele. Au urmat o serie de întrebări legate de persoana și familia mea, după care am fost rugat să aștern pe hârtie tot ce i-am povestit. Mi-a cerut un număr de telefon, după care ne-am despărțit. Presimțeam că nu a fost ultima noastră întâlnire…Nu mult după întâlnirea cu securistul am primit de la unchiul meu o scrisoare în care îmi explica motivul pentru care nu l-am găsit. În scurtă vreme am fost din nou invitat la o convorbire cu colonelul, în care mi-a cerut încă o dată să-i dau în scris tot ce s-a întâmplat la Ambasada Israelului.Read more…
Târgu Mureș. Anul universitar 1964-1965. Închiriasem o cameră împreună cu prietena mea și ea studentă la medicină. Trăiam modest, ne plăcea literatura, poeziile, muzica, mâncam după posibilităţile studenţeşti, dar mai primeam și de acasă pachete pe care le devoram pe nerăsuflate. Într-o zi urma să vină unchiul meu din Cluj – András Szilágyi, pe vremea aceea ziarist la revista Utunk . Ne dăm întâlnire într-o cafenea. Ce bune erau cafelele din Tg. Mureș ! Cu puțin rom sau coniac, o specialitate târgu-mureşeană. András apare la ora stabilită. Ne salută cu in zâmbet absent… mereu același zâmbet, de parcă nu era pe lumea asta, ci undeva departe în povestirile lui pe jumătate reale, pe jumătate născocite. De data asta era în vizită la Tg. Mureș la soția lui internată în spital. Ne așezăm în jurul mesei. „Fetelor, v-am adus ceva” spune unchiul meu, scotocind într-o geantă mare, fără fund. Noi îl urmăream curioase şi ce să vezi, scoate din geantă o ….portocală! Unchiul meu trăia în idealuri și simboluri. Și amprenta asta a lăsat-o în tot ce a făcut și a scris. Read more…
A venit octombrie și cu el nopțile reci. Doar nopțile, pentru că în timpul zilei temperatura ajunge (la noi, aici în deșertul verde al Israelului) la 35 grade, iar în restul țării diminețile cochetează cu cifra 30. Dar e toamnă, chiar fără rugina frunzelor, fără roua de dimineață și fără ploi, deocamdată. Dar toamna israeliană îți oferă și alte aspecte, unele foarte interesante. Dacă ai timp (și eu nu prea dispun de acest har al timpului liber) și privești cerul mai spre după amiază, observi stolurile de păsări care se îndreaptă spre sud. Nu poți să știi despre ce fel de viețuitoare e vorba, pentru că ele zboară la mare înălțime, dar presa vorbește deja de fenomenul anual al migrării, descriind de fiecare dată speciile de care e vorba și cunoscutul lor itinerar: din Europa, întâi un popas de câteva zile nordul Israelului și apoi spre Africa ecuatorială. Read more…
În anul 2019 evreii reprezintă 74.2% din populația Israelului. Majoritatea evreilor sunt născuți în Israel, fiind de origine europeană sau orientală. Restul s-au născut în Europa, Statele Unite (majoritatea acestora fiind evrei așkenazi – “germanici”, evrei orientali (din nordul Africii și din Asia) și evreii africani originari din Etiopia. Majoritatea orientalilor (în afară de cei nord-africani) se auto-denumesc în mod eronat sefarzi – “spanioli”, deși nu au nicio legătură cu evreii spanioli și portughezi expulzați din tările respective la sfârșitul secolului al XV-lea și răspândiți în țările europene (Grecia, Bulgaria, România, Germania, Olanda, Anglia, etc.), Nordul Africii, Turcia, etc. O bună parte din evreii orientali sunt originari din Asia (Yemen, Iran, Irak, India, etc.) sau din Georgia. Și mai sunt cum am menționat înainte și evreii etiopieni, unii din ei aparținând grupului de evrei convertiți pe vremuri la creștinism – Falașmura. Evreii orientali erau majoritari pe vremea ocupației otomane a Palestinei, iar în perioada dinaintea declarării independenței statului Israel, în 1948, evreii europeni reprezentau majoritatea evreimii din Palestina ocupată de Imperiul Britanic. În anii 1950-1960 au imigrat în Israel sute de mii de evrei europeni, supraviețuitori ai holocaustului și evrei orientali, forțați în majoritate să părăsească țările lor de baștină după declararea independenței statului evreiesc, Israel. Ca orice început într-o țară nouă, situația emigranților era grea, dată fiind economia nedezvoltată în noul stat Israel, care era înconjurat de inamici și zguduit de războaiele cu statele arabe în anii ’48, ’56, ’67 și cele de mai târziu, la fel și de situația de beligeranță permanentă în perioadele dintre războaie.Read more…
În Israel acest război este cunoscut şi sub denumirea de Mivța Kadeș (operațiunea Kadeș) după numele unei localități biblice Kadeș Barnea din sudul Israelului, locul de unde Moise a trimis cele 12 iscoade. În arabă, acelaşi conflict armat poartă numele „Tripla agresiune”. Acest război a durat opt zile din 29 octombrie, până în 5 noiembrie 1956, părţile beligerante fiind: Anglia, Franța și Israel versus Egipt. Acesta a fost primul război din lista lungă de războaie care au urmat Războiului de Independență, din 1948. Israelul a înregistrat 172 de morți și aproape 1000 de răniți, Anglia 13 morți și Franța 10 morți. Egiptul a pierdut aproximativ 3000 de soldați și a avut aproape 5000 de răniți și circa 8000 de prizonieri. Pe data de 18 Iulie 1956, potrivit înţelegerii cu guvernul Egiptului, trupele britanice au părăsit Canalul de Suez. În urma acestei acțiuni și din necesitate de fonduri pentru a finanța construirea barajului de la Assuan, președintele Egiptului Gamal Abdul Nasser a hotărât naţionalizarea Canalului de Suez. Dat fiind că de întreţinere canalului se ocupa o societate britanico-franceză, această acțiune avea efecte economice dezastruoase. Pentru Israel problema principală era o acțiune care a venit ca o consecință a acestei hotărâri și anume închiderea Strâmtorii Tiran (numele ebraic) din sudul Mării Roșii care a dus pur și simplu la blocarea portului Eilat, blocarea accesului spre Israel dinspre sud. În noiembrie 1956 situația internațională era foarte tensionată.Read more…
Secolul 19 a adus emanciparea politică şi religioasă a evreilor aproape în toată Europa Centrală şi de Vest. Aşa s-a intamplat şi în Imperiul Austro-Ungar, unde în 1867 evreii din Ungaria au fost declaraţi egali în drepturile civile cu cetăţenii creştini ai ţării. Ce a adus legea emancipării din 1867 şi „receptarea” religiei iudaice din 1895 pentru evreii din Ungaria? În afară de faptul că a dat un nou impuls procesului de maghiarizare deja existent în rândul evreilor, s-a produs o integrare rapidă în viaţa socială, culturală şi economică ţării. Evreii au devenit promotorii urbanizării. Ei au fost cetăţeni loiali ai patriei lor din acea vreme, servind ca militari în Primul Război Mondial. Din datele statistice reiese că din cei 200.000 de evrei din Ungaria aflaţi în evidenţa arhivelor militare de război austro-ungare, se estimează la 106.000 numărul pierderilor (30000 morţi, 33000 răniţi, 33000 în prizonierat, 10000 dispăruţi). Studiind albumul omagial dedicat participanţilor evrei din Ungaria în Primul Război Mondial apărut în două ediţii la Budapesta (în 1940, respectiv 1941), am avut inspiraţia să verific în baza de date a Institutului Yad Vashem din Ierusalim care a fost soarta acestora în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Am constatat că în marea lor majoritate eroii evrei ai primei conflagraţii au fost victime ale celei de-a doua, existând pagini de mărturie despre ei. Întrucât paginile transmise nu conţineau fotografiile victimelor, iar albumul le avea, am considerat că pentru păstrarea memoriei acestora trebuie anexate fotografiile existente.Read more…
Tânăra israeliană Naama Issachar, 26 de ani, a fost arestată la Moscova în aprilie, în timp ce se întorcea dintr-o călătorie în India. O cantitate mică de marijuana, în jur de 10 grame, a fost adulmecată de câinii polițiștilor, în timp ce valiza ei a fost transferată de personalul aeroportului la zborul de legătură Moscova – Tel Aviv. Potrivit Jerusalem Post, în Israel deținerea acestei cantități este în limitele legii, în timp ce în Rusia, persoana asupra căreia se găsește această cantitate de droguri se soldează cu câteva luni de închisoare. Totuși, Naama a fost condamnată la șapte ani și jumătate de închisoare fiind învinuită de contrabandă cu droguri, chiar dacp nu ar fi avut acces la substanțele interzise înainte de a ajunge înapoi în Israel, fiind în tranzit în Rusia. Oficialii israelieni sunt de părere că tânăra israeliană prinsă cu 10 grame de droguri în Rusia este reținută ca parte a unei campanii de presiune pentru eliberarea unui un hacker rus deținut de Israel. De ce ar fi interesată Moscova de soarta hackerului Aleksey Burkov?Read more…
Americanii au o expresie pe care o folosesc destul de des când vor să descrie o situație, o întâmplare sau un loc cu totul neobișnuit. Începe cu cuvintele, only in…, după care aflăm ceva foarte special, tipic, greu de găsit în alte locuri. Israelul este un exemplu perfect prin istoria sa plină de miracole și de momente greu de găsit în alte colțuri de lume. Am avut ocazia să descopăr acest lucru în Țara Sfântă nu numai ca ziarist, ci și în viața de zi cu zi. Prima amintire este din momentul când am ajuns în Israel ca olim hadașim, în iunie 1965. Un prieten al familiei, stabilit în țară de vreo zece ani, care a venit să ne vadă din primele zile, ne-a dat un sfat destul de neașteptat: să fim prudenți și să nu judecăm pe nimeni după prima impresie – adesea nu știm cu cine avem de-a face și ne putem înșela. Să nu ne mirăm nici de poveștile pe care le vom auzi, unele poate exagerate, altele însă cu totul unice. Acest lucru s-a adeverit cu vreo două luni mai târziu, când m-am dus să îmi vizitez fratele care se afla cu soția într-un kibbutz din nordul țării.. Odată ajuns acolo, am realizat că ceea ce auzisem despre kibbutzim era adevărat. Toți erau îmbrăcați aproape la fel, toți mâncau la cantina comună și oricine, fie el membru sau vizitator, mânca pe gratis și nimeni nu îl întreba cine este, în special dacă era însoțit de cineva cunoscut. Cum stăteam la masă în prima seară, mi s-a atras atenția asupra unui bătrânel de vreo 70 de ani, scund, în pantaloni scurți kaki și șapcă albă, care se grăbea să aducă din bucătărie tăvi de mâncare în locul celor golite de cei înfometați după o zi de muncă. Toată lumea îi spunea ”Toda, Moișe” și el părea foarte fericitRead more…
Alegerile legislative anticipate din Austria se dovedesc dătătoare de speranță în ceea ce priveşte orientarea politică a țării şi tendințele europene. Ele s-au finalizat cu o victorie categorică a fostului cancelar Sebastian Kurz. Potrivit sondajelor la ieşirea de la urne, liderul Partidului Popular Austriac a câştigat 37 la sută din voturi, o creştere de aproape 6 la sută față de scrutinul precedent de-acum doi ani, dar nu suficient să formeze singur guvernul. În schimb foştii lui aliați, Partidul Libertății, de extremă dreaptă a fost formațiunea politică cu cele mai mari pierderi, de 10 la sută, înregistrând 16 la sută, aceasta în urma imensului scandal de corupție “Ibizagate” în urmă cu doi ani. La Ibiza, doi lideri ai Partidului Libertății, aflați încă în opoziție, au promis unui grup de interese rus diferite avantaje atunci când vor ajunge la putere. Scandalul a izbucnit în această primăvară. Drept urmare guvernul de coaliție Partidul Popular Austriac – Partidul Libertății a căzut și s-a decis organizarea unor alegeri anticipate. Un alt partid câştigător cu care Kurz urmează să intre în coaliție este cel al “verzilor”, fenomen devenit european, ceea ce demonstrează interesul crescând al populației față de problemele mediului. Ei au obținut 14 la sută din voturi.Read more…
Este bine cunoscut faptul că oamenii care locuiesc în zone de interes turistic nu prea fac turism la ei acasă, ci duc o viață cât se poate de obișnuită. Abia când au vizitatori străini se duc și ei prin locurile turistice. Așa și noi – stăm la Ierusalim, dar prin Orașul Vechi nu mergem decât o dată sau de două ori pe an, cu prieteni veniți de departe. Am făcut o asemenea plimbare acum vreo zece ani împreună cu un prieten din SUA. Am urmat ruta obișnuită și oaspetele s-a oprit din loc în loc, a scos un aparat de fotografiat sofisticat, l-a montat pe un trepied și a făcut poze – era un fotograf pasionat. Trecând prin Cartierul Creștin, deodată a rămas țintuit locului în fața unui atelier fotografic. Abia atunci mi-am dat seama cât de neobișnuit era: în vitrină erau expuse o sumedenie de fotografii istorice, în alb-negru. Bineînțeles că am intrat. Înăuntru ne-a întâmpinat figura zâmbitoare a proprietarului, Kevork (adică George) Kahvedjian. Prăvălia este un adevărat muzeu: sute de fotografii, de la cărți poștale până la fotografii înrămate, gata de pus pe perete. Aveai senzația unei călătorii în timp, parcă te plimbai prin Ierusalimul anilor 1930-40-50…Din povestirile patronului, din carte și din diverse surse de pe internet am aflat despre viața zbuciumată a tatălui său. Așa cum se poate ghici după nume, familia Kahvedjian este de origine armeană. Elia a fost unul din supraviețuitorii genocidului armean. Read more…
În luna septembrie am pornit într-un periplu mult mai scurt decât cele precedente. Am plecat din Brașov în 3 septembrie cu o oarecare strângere de inimă, pe un drum cunoscut, fără surprize și fără emoții, dar cu un obiectiv neobișnuit: lansarea cărții unui autor vârstnic și fără notorietate (acela fiind eu). La capătul drumului, mă aștepta capitala informală a Ardealului, Clujul, fieful democrației firave din România. Directorul Muzeului de Artă, reputatul istoric și neobositul om de cultură Lucian Nastasă – Kovacs, a avut amabilitatea și disponibilitatea să organizeze aici, împreună cu prietenii mei din Cluj, în frunte cu mereu activul colecționar și autor Andrei Klein, lansarea cărții Evreu fără frontiere. A fost un eveniment remarcabil (cel puțin pentru mine). Au participat personalități de seamă și numeroși prieteni din comunitatea clujeană. A venit chiar un fost coleg de liceu, pe care nu-l mai văzusem de vreo 70 de ani – nu l-am recunoscut, îmi aminteam doar de numele lui. Al doilea popas a fost la Debreţin. De 20 de ani particip împreună cu încă câțiva reprezentanți din România (mai ales din Transilvania) la întâlnirile anuale organizate de Comunitatea Evreilor din Debrețin. Tema majoră a întâlnirii de la Debrețin din 5-7 septembrie a fost turismul, în mod special turismul evreiesc. Read more…
Pe vremea copilăriei mele, tradițiile evreiești erau ținute riguros în familia noastră. Să fi avut eu vreo 7-8 ani, bunica a întocmit lista cu ce se va pune pe masa de Yom Kipur și s-a gândit să adauge o dulceață, pe lângă mierea tradițională. De ce dulceață ? Cred că noi copiii credeam că mierea cu leicheh este cam prea dulce, mai ales după o zi in care posteam, așa că am fi preferat dulceața de vișine, poate pentru că era mai acrișoară. Bunica spunea că ar trebui să postim și noi, deși părinții spuneau că nu este cazul. S-a ajuns la un numitor comun, adică bunica a spus că postim cât putem, dar bine ar fi să rezistăm până răsare prima stea, așa cum și ea făcuse la vârsta noastră. Ne încuraja că ”doar sunteți slavă Domnului sănătoși, deci puteți face asta”. Pentru bunica era ceva de la sine înțeles și ar fi vrut să ne călim și prin asta, totuși, la început nu păream destul de pătrunși de semnificația pecetluirii în Cartea Vieții, așa că umblam prin curte, cu o gutuie în mână, ca să o mirosim să ne treacă de foame. Așteptam prima stea care însemna încheierea postului fără apă sau mâncare. Uneori o chemam pe bunica să vadă steaua ivită pe cer și ea venea, dar ne spunea că nu este încă ceasul și că nouă ni se pare că vedem ”stele verzi”, din cauza foamei. În tot acest timp de așteptare, bunica punea masa și așa se face că a intrat în cămară și a luat pe rând în mână câte un borcan de dulceață, ba de trandafiri, ba de vișine, de caise, de nuci, dar a găsit și unul de dulceață de smochine proaspete din curte, din prima recoltă de după plantarea smochinilorRead more…
Cu câteva zile în urmă am surprins toamna furişându-se discret, îngălbenind câteva frunze răzleţe şi ridicându-le în stol, deşi încă vremea e caldă şi însorită, de vară…Mai exact de „vara babelor” aşa cum se numeşte acest răstimp de sfârşit de septembrie-început de octombrie în limbile germană: Altweibersommer , maghiară vénasszonyok nyara sau rusă бабье лето (bab’ye leto). Unii spun că denumirea acesta – deloc măgulitoare (zic eu) – provine de la obiceiul babelor friguroase de a adăsta mulţumite pe laviţa din faţa porţii, în aceste zile calde de toamnă. Alţii zic că această ultimă zvâcnire de vară a toamnei este asemeni perioadei de graţie a ultimei iubiri de care se bucură o femeie trecută. Tălmăcirea rusească, limba în care cuvântul „baba” este mai degrabă femeie sau ţărancă, această denumire face trimitere la faptul că în miez de toamnă muncile agricole sunt terminate şi ţărăncile se pot bucura în tihnă de zilelor însorite. Şi pentru că tot mă intrigă denumirea de „vara babelor” încerc să reflectez asupra …condiţiei de babă.Read more…
În ultimii ani am fost de mai multe ori in China, cu treburi. De la aeroport la hotel, de acolo la ședințe și înapoi. Uneori călătorii în afara Beijingului, cu trenul, tot cu treburi. Printre ele, foarte rar, câte o fugă spre un punct turistic cunoscut în întreaga lume: după mai bine de trei ani de călătorii în țara viermilor de mătase nu reușeam să înțeleg fenomenul social, politic și mai ales economic care are loc în China în ultimele decenii și care a transformat țara înapoiată și izolată de pe vremea lui Mao într-o supraputere care face concurență oricărei puteri occidentale, inclusiv Statele Unite. Și iată că luna trecută o excursie (da, excursie, nu călătorie cu treburi!) mi-a deschis ochii. Două săptămâni am cutreierat această țară imensă pe care niciun străin nu o poate cunoaște așa cum trebuie, pentru că nimeni (sau aproape nimeni) nu posedă instrumentele necesare pentru a înțelege ce se întâmplă acolo în aceste zile…Read more…
Casa Universitarilor, gazdă a Orchestrei Filarmonice din Cluj, a fost legată de viața mea începând din copilărie, continuând cu anii de liceu, facultate, etc., până la emigrarea în Israel. NU voi uita niciodată concertele educative matinale de duminică, având la pupitru pe maeștrii Antonin Ciolan, Emil Simon, cu explicații prezentate de talentatul profesor Guttman, directorul Liceului de Muzică din Cluj. Am avut norocul, alături de mulți alți melomani, să-l ascult pe Sviatoslav Richter, Igor Oistrach, Leonid Kogan, Rudolf Kerer, Emil Gilels, Radu Lupu și alți ariști vestiți. Pe lângă mulți alți dirijori, precum Mircea Cristescu, Janos Ferencsik, etc., cea mai adâncă impresie mi-a lăsat-o Kiril Kondreașin, dirijorul Orchestrei Simfonice din Moscova, cu un concert Beethoven de neuitat. Îmi amintesc că s-a cântat Simfonia a VII-a, opera mea muzicală preferată, care mă emoționează și azi. Am fost martor la transformarea impresionantă a lui Erich Bergel în plină zi, dintr-un simplu flautist în cel care avea să devină unul din cei mai virtuoji dirijori ai filarmonicii clujene. (Erich Bergel a terminat Consevatorul de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, studiind nu numai flautul și orga, ci și dirijatul. Din diverse motive nu a fost promovat la pupitrul de orchestră, rămânând flautist. Evenimentul descris, în care Bergel apare pe neașteptate în rolul de dirijor, a fost absolut întâmplător. Maestrul care trebuia să dirijeze s-a îmbolnăvit și ca să nu se anuleze concertul, cineva din conducerea instituției și-a amintit de Erich Bergel…) Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
