O făclie de Pesach

Apr 5, 2018By

Sunt întâmplări în viață despre care crezi că se vor şterge timpul sau se vor retrage într-un colțișor şi îţi vor da pace. Dar cu cât înaintez în viață, ajuns acum la vârstă de optzeci şi trei, aproape optzeci şi patru de ani, nu s-au șters şi nu s-au retras. Aceste întâmplări s-au adâncit ca niște brazde de care te împiedici la tot pasul. Încă mai persistă în faţa ochilor minţii, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, imaginile alergăturii mele pe strada Ştefan ce Mare, după ce am scăpat din curtea chesturii unde s-a întâmplat masacrul şi de unde m-au scos după ore în care am stat acoperit de corpuri. Încă nu împlinisem șapte ani. M-au întrebat al cui sunt dar îmi clănțăneau dinții de frică şi am tăcut. Atunci m-au întrebat în idiş şi am spus al cui sunt şi că ştiu să mă duc acasă singur. Cunoșteam orașul destul de bine. Am alergat pe strada Ştefan cel Mare, fugind într-un suflet printre cadavrele pe care le adunau podarii şi le aruncau în tomberoane cu roţi enorme, tomberoane din care încă mai țâșneau brațe sau picioare neînsuflețite. Soarele trăgea spre asfințit şi m-am grăbit spre casa. Am trecut de biserica Mitropoliei apoi de biserica Trei Ierarhi, biserici frumoase dar lipsite de Dumnezeu.Read more…

Apr 5, 2018 7 comments

Israel – Să-mi fie cu iertare… ( 2 )

Apr 5, 2018By

Sosiți în Israel, am fost transportați de la aeroport la Merkaz Klita (M.K.), un centru de absorbție a noilor sosiți, format din patru blocuri cu două etaje. Acolo ni se asigura pe timp de șase luni cazarea gratuită, într-un apartament dotat cu strictul necesar, plus un anumit stipendiu lunar. Stipendiul ne ajungea numai datorită soției chibzuite, dar o înghețată pentru copii era un lux de neatins. Am trecut și prin situații jenante – o vizită surpriză a unui israelian cu un copil, exact în ajunul primirii stipendiului, când tot ce aveam în casă erau două ouă și câțiva cartofi, deci am atenționat copiii să refuze ouăle. Totuși eu mă simțeam mai bine hrănit ca în România, în 1984, când copiii aveau prioritate la carne. M.K. era situat lângă un pardes (o livadă de potocale, grapefruit… (probabil de aici vine cuvântul paradis). Pardes-ul era neîngrădit, deci cu intrare liberă și era plin sezon – în România era o realizare să oferim copiilor portocale chiar și numai o dată pe an. O călătorie cu un autobuz cu aer condiționat și scaune capitonate era o desfătare permisă în cazul unui drum absolut necesar.Read more…

Apr 5, 2018 10 comments

O frântură dintr-o lungă și complicată poveste

Apr 5, 2018By

Nu cunosc statistica cititorilor revistei Baabel. N-am idee câți dintre ei sunt israelieni și câți sunt interesați de ce se întâmplă în această parte a lumii.

De aceea am încercat (și cred că am reușit!) până acum să mă feresc de de subiecte care tratează situația din Israel. Noi avem problemele noastre, ele sunt numai ale noastre și nimeni altul nu trebuie să-și bată cu ele.

În același timp trebuie să recunosc că nu o dată m-am simțit atras de dorința de a împărți cu distinșii cititori câte ceva din lucrurile se întâmplă aici, pentru că eu cred că ele ar putea interesa și pe alții. Nu că s-ar putea învăța ceva din situația aceasta atât de complicată – nimic din ceea ce se întâmplă aici nu poate fi aplicat în alte părți ale lumii. Până acum m-am abținut și nu am tratat decât foarte rar subiecte legate de realitatea mea de zi cu zi. Și cu toate acestea…Read more…

Apr 5, 2018 8 comments

Palma Stern – Amintiri (Capitolul II)

Apr 5, 2018By

Clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a le-am urmat ca elevă particulară. În anul şcolar 1942-1943, după multe discuţii, părinţii au acceptat să fac ultima clasă de liceu (a VIII-a) la Cluj. Pentru evrei era numerus clausus aşa că spre norocul meu am mers la liceul evreiesc. Deşi războiul era în toi, a fost pentru mine anul şcolar cel mai plăcut şi mai frumos. Am locuit în gazdă la Fanny-néni, mătuşa mamei. Cunoşteam condiţiile în care locuieşte şi le-am acceptat fără crâcnire. Dânsa avea atunci peste 70 de ani şi locuia împreună cu o altă doamnă şi mai în vârstă. Locuinţa avea două camere cu baie dar fără bucătărie, iar camerele nu aveau intrare separată ci se trecea dintr-una în cealaltă. Mătuşa mea și cu mine ocupam camera din fund. La aceasta m-am adaptat fără probleme. Fanny-néni era o persoană neobişnuită: când eu nu eram acasă şi cineva venea la mine, stătea de vorbă cu prietenele mele fără dificultate. Colegele mele care nu erau din Cluj mă compătimeau pentru condiţiile mele de cazare. Masa o luam împreună cu ea ori la o pensiune modestă din apropiere, ori acasă, dar neavând bucătărie, nu ne puteam face decât o cafea (bineînțeles surogat) şi foarte rar câte o omletă. În toată această perioadă în Ungaria nu se simțea prea mult din catastrofa ce se apropia cu paşi uriaşiRead more…

Apr 5, 2018 5 comments

Cei patru fii ai lui Israel

Apr 5, 2018By

Cine sunt cei patru fii care vin acasă și discută cu tatăl lor, care organizează cina festivă în seara din ajunul sărbătorii? Textul ne lasă să înțelegem că ar fi cu adevărat patru frați, diferiți între ei. Oameni care și-au ales căi diferite în viață. Unul este ”chakham”, respectiv învățat în Thora; al doilea este ”rașa”, respectiv păcătos, care s-a îndepărtat nu numai de studiul Thorei, ci și de respectarea poruncilor ei, deși le cunoaște; al treilea este ”tham”, respectiv neînvățat în Thora; al patrulea este atât de neînvățat și necunoscător încât este un om simplu, care nici măcar nu știe să întrebe ce este și ce reprezintă ceremonialul mesei festive. În privința primilor trei, fiecare întreabă asupra ceremoniei în felul său. Învățatul în Thora, înțeleptul, întreabă ce înseamnă mărturiile, legile și judecățile poruncite de Dumnezeu, iar tatăl trebuie să-l învețe tradițiile sărbătorii de Pesach.Read more…

Apr 5, 2018 6 comments

Amintiri: Realitatea ilustrată 1947-1948

Apr 5, 2018By

M-am născut în 1940 la Cernăuți. Anii războiului i-am petrecut cu părinții mei în Rusia ca refugiați, după care am revenit la Cernăuți. Apoi am ajuns în România. (Dar despre asta mai pe larg, altădată). În 1947 locuiam într-un oraș de graniță din vestul Transilvaniei. Foarte devreme am început să citesc ziare și tot felul de publicații. Acasă primeam zilnic ”UNIREA” – cotidianul Comitetului Democrat Evreiesc (ulterior desființat), așa că eram mai mult sau mai puțin la curent cu evenimentele zilei. Răsfoiam tot ce-mi cădea în mână, de pildă niște reviste numite ”WEG UND ZIEL” – organ teoretic al Partidului Comunist din Austria, numai că literele erau prea mici, greu de citit, iar conținutul cam încâlcit și destul de plictisitor. În schimb îmi plăceau ”ANALELE ROMÂNO-SOVIETICE”. Aici am găsit o cronică elogioasă despre concertele unui tânăr și foarte talentat pianist din Leningrad, Sviatoslav Richter. Și un alt lung articol pe teme muzicale unde un anume Jdanov se arăta foarte supărat pe niște compozitori, din motive greu de înțeles. Mult mai interesant era ”ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA VIEȚII” de academicianul Oparin. Read more…

Apr 5, 2018 5 comments

Lumi dispărute

Apr 5, 2018By

Iar scrii despre bazaconiile tale cu oamenii dinaintea oamenilor? mă întreabă unii sceptici dintre prietenii mei. Eu nu sunt istoric. Nu am rigurozitatea specialiștilor în descifrarea trecutului. Sunt doar un ziarist deschis spre orice ipoteză interesantă. Iar istoria din ultimele decenii începe să examineze cu tot mai mult interes date care par să ateste că în trecutul planetei noastre au fost civilizații avansate sau am fost vizitați de extratereștri. Enigmele sunt cu atât mai mari cu cât, din ce în ce mai des sunt descoperite obiecte vechi de mii de ani, care par a fi lucrate cu tehnicile moderne de astăzi, sau par a fi folosit unele tehnologii pe care omul modern abia le-a deprins. Marea dilemă nu a fost lămurită nici de cei care susţin că Pământul a fost locuit cu multe mii de ani în urmă de o civilizaţie dezvoltată dispărută apoi într-un cataclism, nici de cei care promovează ideea unor vizite extraterestre. Read more…

Apr 5, 2018 0 Comments

Ce mică e lumea asta mare !!

Apr 5, 2018By

Nu cred că vă voi spune lucruri deosebite în acest articol. Toată lumea le știe și le trăiește în fiecare zi. Dar dacă survin mai multe într-un timp foarte scurt, abia atunci le conștientizezi și ți se par miraculoase. De aceea vreau să le împărtășesc cu familia mea mare a baabelienilor. Este vorba de o adevărată revoluție pe care am trăit-o. Posibilitatea de comunicare între oameni s-a schimbat în așa măsură, încât de fiecare dată mă uimește și mă face să regret că nu voi mai apuca să văd până unde va ajunge. E departe de mine gândul să fac un istoric al comunicării între oameni. Au trecut de mult vremurile când se comunicau evenimente importante prin focuri aprinse pe dealuri. Nu știu nici când au apărut comunicările în scris pe tăblițe de piatră, piei de animale, papirus, hârtie, etc. Istoria telefoniei este bine cunoscută. Dar cum am comunicat eu, probabil ca și alții de vârsta mea, de când sunt adult, când am avut de spus ceva unor persoane aflate la distanță, nu seamână deloc cu posibilitățile actuale. Sigur că eu nu știu mai nimic din ce e nou, dar oricum e cu totul altceva ca atunci când am scris primele mele cărți poștale, când eram la liceul din Botoșani și părinții doreau să aibă săptămânal vești de la mine.Read more…

Apr 5, 2018 3 comments

4 aprilie 1944, o dată pe care n-o pot uita

Apr 5, 2018By

Am plecat de acasă cu o valijoară cu ceva pesmeți și o sticluță cu apă. Mama ne lua de mâna pe soră-mea și pe mine – eram gemeni – și plecam la vreo 200 de metri, în subsolul unui bloc florentin cu patru etaje. Toate adăposturile erau marcate cu un cerc mare, în interiorul căruia se găsea litera A, toate vopsite în alb. Tata rămânea acasă din două motive: teama de hoții care acționau eficient în casele rămase fără proprietari, iar pentru cazul că erau aruncate bombe incendiare, era înarmat cu un clește de vatră cu care ar fi ridicat bomba, urmând s-o arunce de pe acoperiș direct în curte. Bomba era de fapt un imens băț de chibrit arzând. Tata își proteja capul cu o cratiță de aluminiu care strălucea de mama focului în bătaia soarelui, gest care atrăgea protestele celor de la Apărarea pasivă. „Strălucește cratița, nene Georgescu!”. La sfârșitul alarmei, noi copiii grăbeam pasul să ajungem la colțul străzii și când zăream casa noastră intactă ziceam la unison cu voce tare: „Iar am scăpat, n-a bombardat-o”.Read more…

Apr 5, 2018 1 comment

Budincă de pâine

Apr 5, 2018By

Dar acum Paștele a trecut. Dnei Stoenescu și celorlalte citititoare (și cititori) interesate le propun o variantă: clasica budincă de pâine a mamei mele. Se face din pâine albă normală, dar cel mai bine iese din chifle sau din challah, colacul împletit care se consumă sâmbăta. Este un mod reușit de a întrebuința resturile de pâine care nu mai sunt proaspete. Ingrediente (pentru 4 persoane): 100 g unt, 100 g zahăr, 2 ouă întregi (nu se bate spuma de albușe), ½ litru lapte, 250 g pâine albă / chifle sau ½ de cozonacRead more…

Apr 5, 2018 0 Comments

Ce mai înseamnă azi o rochie neagră?

Apr 5, 2018By

Rochia neagră, mică sau mare, mini sau maxi, de zi sau de cocktail, este un passe-partout stilistic: se potrivește oricărei chei stilistice, oricărui cod vestimentar. Puse în fața unei seri incomode – o petrecere la care nu avem chef să mergem, un eveniment la care nu știm să decodăm concret dress code-ul – apelăm la eterna rochie neagră. Mică, pentru că așa îi spune numele, sau mare, după caz. De fapt, nu dimensiunea e cea care contează, ci faptul că e neagră. Simplă. Sigură. Conturată. Flatantă, la superlativ. Pe lângă aceste atribute pozitive și încurajatoare, puține rochii sunt atât de democratice cum este o rochie neagră.Read more…

Apr 5, 2018 1 comment

Eu și Rusia (Un nou eseu din seria ”Eu și…..”)

Mar 22, 2018By

Poate aș fi trebuit să numesc aceste însemnări ”Rusia și eu” și asta din modestie, dar parcă titlul ales sună mai bine, așa că-l las așa cum e. Relația mea cu puterea care vine (ca și lumina, vorba lui Sadoveanu) de la Răsărit e mai mult decât complicată. Amănuntele fac parte din viața mea și pentru nimic în lume n-aș fi crezut că voi fi în stare să le fac publice. Dar ce se întâmplă în ultima vreme în această parte a lumii, unde trăiesc de aproape o jumătate de secol, mă obligă nu o dată să-mi adâncesc gândurile și să mă reîntorc la ceea ce am crezut, am trăit și am simțit în legătură cu acest subiect. Deci s-o luăm de la capăt. Răposatul meu tată era originar din Basarabia. Născut de partea ”cealaltă” a Nistrului, în Ucraina de azi, își petrecuse copilăria la Soroca, un orășel din nordul Basarabiei, reședința de odinioară a lui Petru Rareș (fiul neligitim al lui Ștefan Cel Mare și Sfânt, așa cum îl numesc locuitorii Chișinăului de azi). Limba rusă era a doua sa limbă, dar în casa noastră nu s-a vorbit rusește niciodată, mama nu știa o boabă, iar cu mine, din motive greu de înțeles, tata n-a schimbat o vorbă în rusește, chiar atunci când începusem să învăț această limbă în clasa a IV-a a școlii primare.Read more…

Mar 22, 2018 16 comments

Cuvinte cheie pentru Pesah

Mar 22, 2018By

În fiecare an aştept sărbătoarea de Pesah cu aceeaşi uimire, ca şi în copilărie, când această sărbătoare se insinua în casa bunicilor mei (adoptaţi) cu sfioşenia feliilor neregulate de azimă (pe atunci fabricate manual, aveam să aflu mai târziu) şi la întrebarea mea: Ce este asta? Mi se răspundea doar atât: pască! Mult mai târziu am înţeles că pasca de „paştele evreiesc” şi prăjitura kindli, în preajma Purimului, erau tributul bunicii mele adoptate Erzsi, creştină, faţă de originea bunicului meu adoptat, evreu botezat, şi, poate, pentru memoria fiului lor Ferkó, pierit la Auschwitz. În casă nu exista vreun Luah, pe perete atârna calendarul reformat, în care se înşiruiau zilele onomastice, şi totuşi Bunica Erzsi ştia când era Pesahul (şi Purimul) şi nu uita să procure azima (pe atunci habar nu aveam cum) care se încadra, modestă – atunci când calendarul apropia sărbătorile pascale evreieşti de cele creştine – între ouăle roşii, vopsite în foi de ceapă, şi cozonacii ardeleneşti, beigli, cu nucă şi cu mac. Read more…

Mar 22, 2018 3 comments

Rusia: încă șase ani cu Vladimir Putin

Mar 22, 2018By

Alegerile prezidențiale din Rusia s-au încheiat cu o victorie copleșitoare a lui Vladimir Putin. În principiu, nimeni nu se îndoia că va câștiga alegerile, în pofida unui număr mare de contracandidați președintele rus nu avea un concurent viabil. Chiar dacă lui Alexei Navalnîi, personalitate a opoziției, i s-ar fi permis să participe, rezultatul nu s-ar fi modificat, probabil, decât cu câteva procente. Vladimir Putin a câștigat cu 76.7 la sută, un scor pe care nici el, nici alți candidați la președinție de după 1990 nu au mai înregistrat, la o rată de participare de 67,4 la sută. Procentul celorlalți candidați este neglijabil, totuși este interesant de remarcat că pe locul doi, cu aproximativ 10 la sută, s-a situat cel al Partidului Comunist, cu peste opt milioane de voturi. Sigur, comparativ cu Putin nu este o cifră mare, dar este un indiciu semnificativ –10 la sută din alegători s-au pronunțat pentru un regim comunist și nu unul democratic, pe locul trei situându-se veșnicul Vladimir Jirinovski, cu un mesaj naționalist.Read more…

Mar 22, 2018 4 comments

Vizită prelungită la Iași 2017-2018

Mar 22, 2018By

În ultimii 10 ani am petrecut iarna la Iași împreună cu sora mea. Motivul a fost de fiecare dată același: spaima de frig, apartamentul meu fiind foarte rece. Chiar și în această iarnă blândă, frigul a fost cauza principală a acestui sejur mai prelungit ca de obicei. Acest oraș al tinereții mele, al primilor ani de studii la medicină, locul unde au trăit părinții și și-au găsit locul de veci, are o deosebită semnificație pentru mine. Faptul că la Iași locuiește sora mea și familia ei, îmi dă impresia unui „acasă” în a cărui căutare sunt și acum la bătrânețe. De aceea pot sta la Iași multă vreme cu plăcere. Orașul în sine, fără studenți, este molcom, liniștit și-și păstrează cu pasiune patina anilor pe care încearcă să se grefeze noul. Cele șapte coline, pe care de obicei le vizitez, străjuiesc orașul și-i oferă unicitate în România. Din păcate, deși această iarnă a fost ca o primăvară, nu le-am vizitat ca altădată, dar le-am revăzut în amintiri. Oricum însă, ele au devenit locul predilect al vilelor noi în care locuiesc tineri care fac imposibilul să aibă o casă pe pământ și o mașină care să-i ducă la locul unde muncesc. Și numărul vilelor crește văzând cu ochii chiar în străduțele centrale și cele marginale ale orașului, schimbând prin oarecare uniformitate a construcției și a culorilor patina proprie a orașului. Dar trebuie să te pricepi bine ca să conduci o mașină la Iași, deoarece străzile sunt înguste, foarte multe în pantă și ambele trotuare ocupate dovedesc că orașul e invadat de pasiunea generală după viteză, la fel ca peste tot. Sunt și multe alte locuri pe care le vizitez de fiecare dată, din goana mașinii și mai puțin pe jos, locuri care au rămas frumoase și acum.Read more…

Mar 22, 2018 6 comments

„Țineți-i pe cei dragi departe de Facebook”

Mar 22, 2018By

Eu nu sunt înscris în Facebook. Nici copiii mei care sunt de profesie analiști de programe nu sunt membri ai uriașei colectivități virtuale. Nici nepoții mei, care stau cu orele în fața tabletelor la chat-uri. Nu că am avea ceva cu Facebook, dar suntem precauți cu o rețea socială care vrea să știe totul despre noi. Dacă o persoană aparent respectabilă v-ar cere cheile casei i le ați da ? Dar Facebook.ne cere cheile sufletului!” Rândurile acestea nu sunt scrise de membrul unui ONG care se dedică luptei contra rețelelor sociale sau de un ziarist interesat de subiecte de scandal. Salim Verani este un antreprenor, educator și scriitor. Este fondatorul Source Institute, care dezvoltă educația peer-to-peer, metode care ajută oamenii să învețe ceea ce este relevant în contexte foarte schimbătoare. Printre programele Source Institute se numără: Leancamp, Village Accelerator, The Africa Prize and The Sources, etc. Verani a creat programe educaționale start-up pentru organizații de top ale lumii, pentru Academia Regală de Inginerie din Marea Britanie și pentru trei universități aflate în top 10 mondial.Read more…

Mar 22, 2018 1 comment

Palma Stern – Amintiri (Capitolul I)

Mar 22, 2018By

Palma Stern (1925 -2001) a fost o bună prietenă a mamei mele. Acest material se bazează pe un manuscris pe care l-am găsit la mama și l-am citit cu mare interes.

Din câte știe mama, aceste amintiri nu au fost scrise, ci înregistrate pe benzi de magnetofon. La moartea subită a Palmei, ele au rămas neterminate. Au fost bătute la mașină de un prieten, iar acesta i-a dat și mamei mele o copie.

Amintirile sunt adresate fiului ei și ca atare conțin diverse amănunte intime pe care le-am omis. Dar viața ei zbuciumată din timpul holocaustului precum și din primii ani ai comunismului din România constituie un document captivant…Am auzit vorbindu-se despre străbunicul meu din partea lui tata, care a locuit la Sombor. Se spunea că fusese un moşier bogat care şi-a pierdut o bună parte din avere la cărţi. Bunicului meu Weinberger Kálmán i-a rămas totuşi ceva din această avere, administrată de fapt de bunica Cili – născută Brühl, o femeie inteligentă, realistă şi…foarte zgârcită.

Cred că avea în jur de cinci sute de hectare de pământ şi o fabrică de spirt, care în perioada copilăriei mele era deja închisă. Noi ne jucam în jurul acestei clădiri care ne zgândărea enorm imaginaţia. În curtea fabricii se aflau câteva case mici şi nu prea îngrijite, închiriate unor evrei nevoiași: un cizmar, un croitor, un zugrav… Read more…

Mar 22, 2018 2 comments

O călătorie într-o țară care nu mai există: Iugoslavia în vara anului 1969

Mar 22, 2018By

Au trecut cinci ani de când părinții mei au depus cererea de a emigra în Australia și era imposibil de știut dacă va fi vreodată aprobată. Ne-am obișnuit cu așteptarea: spiritele noastre erau deja departe, doar trupurile mai lâncezeau. Timpul picura monoton, fără a aduce cu sine mari schimbări. Tata lucra mai departe la farmacie, mama în laboratorul spitalului, iar eu mergeam la Liceul Nr. 3. Efectul cel mai vizibil al cererii noastre de emigrare din 1964 a fost că nu am mai primit apartamentul de bloc cu încălzire centrală, ci doar locuința cu o singură cameră în care stătea o pereche mai în vârstă. Fiind „cetățeni de nădejde”, li s-a dat lor locuința de bloc, iar noi am fost repartizați în locuința părăsită de ei. În plus am luat ore particulare de engleză și am făcut progrese frumoase. Libertatea noastră de mișcare, limitată ce-i drept, nu a fost însă afectată. În acești ani am făcut câteva călătorii în țările vecine. După ce excursia noastră din 1968, din munții Tatra din Slovacia, a fost întreruptă de o invazie străină, așa cum am mai povestit (https://baabel.ro/2017/10/incolo-si-inapoi-aventurile-noastre-din-cehoslovacia-august-1968/), tatăl meu a depus cerere pentru o călătorie în Iugoslavia în vara următoare. În primăvara anului 1969, tata a fost somat să se prezinte la miliție și spre surprinderea lui a fost informat că autoritățile au binevoit să aprobe ambele cereri: nu numai vacanța la marea Adriatică ci și emigrarea în Australia. Read more…

Mar 22, 2018 3 comments

Israel. Să-mi fie cu iertare…

Mar 22, 2018By

Înainte de a ajunge în Israel trebuia să plecăm din Romania. Emigrarea a fost o hotărâre grea. M-au împins înrăutățirea continuă a condițiilor de viață, (greutatea de a procura alimente, frigul), nicio rază de speranță într-un viitor mai bun. Exceptând problemele menționate, care consideram că îi ating direct pe copiii mei, eu eram mulțumit cu viața pe care o duceam. Am emigrat în Israel deoarece era o poartă care mi se deschidea ca evreu. De fapt eu eram evreu pentru că mama mi-a spus „noi suntem evrei”– cu completarea „dar nu părăsim România” și în acest sens scriam în formularele școlii. Nu erau în casă alte sărbători decât cele oficiale. De 1 Mai era o masă festivă, la care primeam o jumătate de roșie eu, o jumătate fratele m… Ceea ce mă ținea pe loc era promisiunea făcută soției. Soția mea, româncă, a acceptat greu plecarea, dar odată emigrați a dovedit din nou că e lozul câștigător al vieții mele (a învățat repede și la perfecție ebraica, medita copiii la religie, desigur plus serviciu și gospodărie). Am trecut prin vamă și prin comentariile vameșilor: „ăștia și-au adus toate izmenele” (cu bani puțini ne-am orientat spre ceea ce era util în orice țară – lenjeria de corp). Am plecat în 24 ianuarie 1985. În avion, fetița mea de 8 ani, care nu mai zburase niciodată, mi-a spus „știi, tata, mi se pare că drumul acesta l-am mai făcut odată” (!!!???) Pe atunci, în afară de numele țării spre care zburam ea nu știa nimic, probabil nu înțelegea nici măcar ce înseamnă altă țară.Read more…

Mar 22, 2018 14 comments