Într-o zi de decembrie am cumpărat o cutie de pasteluri pentru nepoata mea Henrietta, pasionată de desen și pictură. Din nefericire, cutia mi-a scăpat din mână și cretele s-au risipit pe podeaua magazinului. Una dintre crete nu am mai găsit-o nicicum, degeaba am căutat-o peste tot. Am cumpărat altă cutie, cea incompletă am păstrat-o pentru mine. Deschideam deseori cutia, aducându-mi aminte de anii de liceu, când desenam cu mare plăcere portrete, peisaje, fiind deseori lăudată de domnul profesor István Gergely, plastician renumit al Clujului, profesorul meu de desen. Într-o după-masă m-am trezit cu o foaie de desen în față, schițând contururile unei case dragi mie de pe strada Brătianu, de care mă legau amintiri frumoase din frageda copilărie. Acesta a fost prima lucrare din ciclul Clujul meu în pastel, care apare în foileton în paginile virtuale ale revistei Baabel. Urmează episodul al treileaRead more…
În aparenţă, subiectul de mai jos este de interes strict religios. Promit că nu mă voi aventura cu glume ieftine legate de obiceiul devenit pentru mulți literă de lege. Practica circumciziei la bărbat e curentă la evrei şi musulmani și, deşi există diferenţe între prescripţiile celor două religii, în ambele cazuri este o obligaţie religioasă provenită din Vechiul Testament, respectiv din Coran. Şi cu toate acestea practica ei are aspecte medicale şi etice de primă importanţă. Importanţa majoră a circumciziei în zilele noastre, nu numai în ţările musulmane și în lumea iudaică, stă la baza deciziei mele de a readuce în discuție acest subiect. Spuneam că circumcizia e considerată primul act chirurgical din istorie, deşi ne putem referi și la excizia coastei lui Adam pentru a o crea pe Eva și la sursele istorice medicale care amintesc trepanaţia craniană din antichitate, efectuată pentru a alunga duhurile necurate. Şi totuși, circumcizia la bărbat are o vechime considerabilă.Read more…
În România tocmai a început un nou an școlar, firesc prilej de emoții copilărești și părintești și de festivități la care politicienii împart discursuri sterile și popii împart binecuvântări. Data începerii și terminării anului școlar demult nu mai este 15 septembrie, respectiv 15 iunie, așa cum a funcționat fără greș timp de zeci de ani. Acum aceste date se schimbă anual, Dumnezeu știe pe ce criteriu. Dar nici nu e atât de important, până la urmă. Sunt alte aspecte care ar trebui aprofundate în legătură cu educația din țara noastră care, adesea, mi se pare că a ajuns absolut marginală în societate și confundată cu o glumă proastă. Timp de milenii din istoria omenirii învățătura de carte a constituit o valoare, un enorm atu și parcă tot mai evident acest lucru nu mai este valabil. Ca orice copil, la vremea când începea școala eram emoționată. Festivitatea de deschidere a anului școlar se petrecea în curtea mare a școlii noastre unde copiii învățau din clasa a cincea până își dădeau bacalaureatul. Eram așezați în careu, cu toții îngrijit îmbrăcați în uniformele noi, în mâini cu buchete modeste de flori multicolore din grădini, curioși la ce va urma, la noile manuale, la cum va fi anul acesta.Read more…
Chiar așa se și întâmplă la Opera Israeliană din Tel Aviv-Yaffo, instituția care a transformat vacanțele elevilor în intersectări ale propriilor stagiuni, fiecare dintre acestea purtând o amprentă specifică, din rațiuni de ordin artistico-educațional-economic. Aici funcționează cu adevărat piața spectacolelor pentru copii și familie din Israel, concentrată masiv în perioada vacanțelor școlare, în special în timpul sărbătorilor de iarnă (Hanuka), primăvară (Pesach) și vedeta tuturor, Vacanța-de-peste-vară. Suma acestora se constituie într-o generoasă plajă temporală pentru o industrie teatral-muzicală unică prin amploarea sa economică și vizuală. În ultimul deceniu (2016–2026), pe scena Operei din Tel Aviv-Yaffo (Shlomo Lahat Opera House), acest sector a fost marcat de o strategie artistică duală: pe de o parte, megaproducții muzicale de anvergură pe Scena Mare, iar pe de altă parte, mini-opere originale și adaptări pentru copii din repertoriul clasic produse în cadrul programelor sale de tineret (Children’s Opera Hour / Meitar Opera Studio). Scena mare a găzduit sau a co-produs spectacole de teatru muzical de anvergură, create special pentru publicul larg, identificabile ca megaproducții originale și musicaluri de familie.Read more…
Mi-a trebuit timp pentru a-mi mărturisi vechea pasiune de a mă exprima prin scris. Poate că acum mi-e mai ușor să vorbesc despre mine însămi, pentru că simt că am intrat într-un fel de familie a baabelienilor, ceea ce îmi creează platforma unei confesiuni. De la o vârstă fragedă am simțit nevoia să-mi aștern pe hârtie gândurile și emoțiile și totuși, până acum nu am încercat să public, de parcă scriam doar pentru mine când, de fapt, acesta era dintotdeauna modul meu de a comunica cu semenii mei, cu lumea. Cu toată dragostea mea pentru literatură, m-am dedicat celeilalte pasiuni, carierei de muzician, în special celei de dascăl care m-a împlinit. În Israel, la încurajarea lui Leon Volovici, care vedea în mine un eventual potențial, am participat la un concurs inițiat de Alexandru Mirodan și am fost premiată. Totuși nu am perseverat și nu am încercat să public. Am continuat să scriu, dar eram total acaparată de profesiunea de muziciană. După ani de acumulări și metamorfoze, am înțeles că doresc și pot să mă fac auzită și înțeleasă la o scară mai mare…Read more…
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 21 Septembrie Tulburări de ritm cardiac. Nu știu dacă acest episod a avut loc într-una din vacanțele pe care mi le-am petrecut la țară, la bunici, unchi și mătuși, sau poate după plecarea părinților în RFG, în perioada în care am fost despărțiți. Nu știu nici de ce mi-am amintit de această întâmplare tocmai acum, într-o zi în care, la clinică, mă ocup de pierderea memoriei – poate tocmai de aceea. De fapt, este vorba de investigarea unei aritmii. Ieri, pacientul a avut anomalii ale electrocardiogramei cu blocare parțială între atrii și ventricule și a avut sincope și stări de leșin, așadar trebuia tratat de urgență, orice amânare putea fi periculoasă. Numai că de la el nu puteam afla nimic, era total dezorientat, nu știa nici măcar cum îl cheamă, în schimb povestea cu lux de amănunte despre întâmplări din vremurile imediat după război. Read more…
În urmă cu 250 de ani, în 1776, luptând cu Anglia, cea mai mare putere mondială a acelor timpuri, treisprezece colonii americane s-au desprins din imperiul ei colonial. După această premieră istorică, ele au pus bazele viitorului stat american care de atunci a fost într-o ascensiune continuă plasându-se în fruntea statelor avansate economic, cultural și militar. În urmă cu 25 de ani, în 11 septembrie 2001, forțele răului au dezlănțuit un atac terorist de amploare la New York City, soldat cu 3000 de victime civile. Atunci s-a auzit puternic și clar o chemare către americani, asemănătoare, în esență, cu cea auzită de romani cu două milenii în urmă: Hannibal ante portas! Dar o chemare la vigilență este ca o flacără care se stinge dacă nu e întreținută. Atunci, în urma chemării ei, America s-a mobilizat împotriva unui inamic clar definit – terorismul islamic fundamentalist.Read more…
Cred că nu există mai mare bucurie pentru un istoric amator decât să dea peste două povești de viață care „se intersectează”, se confirmă și se completează reciproc. Și tocmai de o asemenea șansă am avut parte. Cititorii fideli își vor aminti că revista Baabel a publicat memoriile Palmei Stern, născută Weinberger, o bună prietenă a mamei mele. Și chiar meritau publicate, pentru că Palma a trecut prin niște peripeții demne de un roman: a evadat din ghetoul de la Cehu Silvaniei, a stat o vreme la Budapesta cu acte false, acolo a cunoscut niște refugiați francezi și împreună cu doi dintre ei a trecut clandestin granița înapoi în România, a fost arestată ca spioană, a făcut pușcărie la Sibiu, fiind eliberată chiar înainte de 23 August… Și iată că nu demult am primit un mesaj de la un anume Georges Dehut, un francez emigrat în Australia: din întâmplare a găsit pe internet amintirile Palmei și asta i-a trezit curiozitatea. Numele de Palma Weinberger îi era cunoscut din poveștile bunicului său – acesta era unul din cei doi francezi împreună cu care Palma a trecut ilegal în România! O asemenea coincidență m-a lăsat efectiv cu gura căscată și l-am rugat să-mi dea mai multe amănunte.Read more…
Pe vremea „aceea”, în tot blocul comunist informațiile veneau doar din surse controlate, adică presa și radioul aflându-se sub supravegherea strictă a celor care aveau grijă ca nicio știre care ar putea păta renumele regimului să nu penetreze cenzura spre marele public. Știrile neplăcute treceau de la un om la altul, de manieră folcloristă, ele se înmagazinau, fără ca cel care le primea să le poată verifica. Mai exista și postul de radio Europa Liberă, dar de obicei bruiajul autorităților anula posibilitatea de a obține noutăți care ar fi putut afecta sau știrbi impresia pe care sistemul o dorea intactă, curată ca lacrima. Și după această introducere, complet inutilă pentru cei care, ca și autorul acestor rânduri, și-au petrecut o bună parte a vieții sub soarele socialismului atotbiruitor, să trecem la fapte. În anii 1950-60 se vorbea (în șoaptă, la ureche, sau într-o încăpere din care nu se putea auzi afară absolut nimic) despre asasinarea unor lideri comuniști din mai multe țări ale blocului comunist, unele ordonate de Stalin, altele chiar după moartea sa. Nu erau „simpli” activiști de partid, ci șefii partidelor comuniste din țările respective. „Nu iese fum fără să faci foc”, spune zicala din popor. Și, într-adevăr, se pare că zvonurile aveau în spate anumite date care ar fi putut conduce la concluzia cum că era vorba, în fiecare caz, de asasinat, ordonat de cele mai înalte sfere ale conducerii sovietice.Read more…
Deunăzi am petrecut câteva ore pe coridorul Spitalului Militar în aşteptarea unei consultaţii programate la ora 8.45. Ştiind că e un spital administrat de armată, m-am dus la prima oră, ca nu cumva să întârzii. Pe coridorul sobru şi… sumbru din clădirea seculară nu mai era decât o singură femeie care sosise înaintea mea. Era programată pentru ora 8.00. Am întrebat-o dacă e cineva în cabinetul medical, mi-a răspuns că încă nu e nimeni. M-am aşezat pe unul din scaunele tapiţate cu vinilin şi mi-am spus că totul e OK, doamna era prima, eu a doua, totul va decurge în ordine, ca la militărie. Mi-am scos telefonul şi am început să „scrollez” site-urile de ştiri. Treptat, au venit şi alţi pacienţi, fiecare a întrebat dacă a sosit medicul, au aflat că încă nu venise, s-au aşezat, ocupând rând pe rând scaunele goale, şi-au scos telefoanele şi s-au cufundat în universul informaţiilor accesate pe ele. Medicul întârzia, la fel şi asistenta medicală, pacienţii priveau din când în când ceasul de pe perete şi uşa zăvorâtă a cabinetului şi apoi se întorceau în universul virtual al telefoanelor inteligente. Nimeni nu vocifera, nu-şi exprima nemulţumirea. Era linişte. Potrivit unui anunţ afişat pe perete, militarii aveau prioritate şi am dedus că ordinea consultaţiilor nu va coincide cu cea cronologică… De fapt, în acest articol nu e vorba de modul de organizare a accesului pacienţilor în cabinetul medical al spitalului despre care am făcut vorbire, ci despre amintirile şi cugetările declanşate de timpul petrecut în sala de aşteptare,Read more…
Mi-a ajuns în mâini un obiect extraordinar, foarte, foarte rar și cu atât mai deosebit, cu cât nu l-am întâlnit într-un anticariat, un muzeu sau o arhivă, ci a fost păstrat cu grijă de cineva timp de aproape un secol. Legată în carton cenușiu (poate că inițial avea altă culoare) se află o colecție de reviste intitulate Oglinda Lumii din anul 1928, săptămânal ilustrat care a apărut la București între anii 1923 și 1933. Numerele revistei Oglinda lumii, apărute în fiecare sâmbătă, au fost cusute împreună și apoi au primit o copertă, dar lucrul cel mai ieşit din comun este că această colecție a fost păstrată din 1928 până în anno domini 2026. Încă puțin și se împlinește veacul, ceea ce se vede în fragilitatea hârtiei îngălbenite și subțiate, în culorile estompate ale caricaturilor și în cerneala decolorată a literelor. Oglinda lumii avea 15 pagini în format A3 și, lucru absolut particular, majoritatea articolelor erau publicate în română, germană și franceză. De altfel, revista avea pe frontispiciu numele ei și în celelalte două limbi: Weltspiegel și Miroir du Monde. Prețul era 7 lei, abonamentul anual costa 350 de lei, iar numere mai vechi se puteau obține la un preț ceva mai ridicat, 8 lei. Revista era bogat ilustrată. Avea și o rubrică „Actualitatea în caricatură”. La „Pagina femeilor” regăsim ultima modă la coafuri, pălării și rochiile epocii, desigur variantele cele mai extravagante.Read more…
Nu-mi prea place să evoc trecutul. S-a întâmplat, este firesc, a fost o parte a dezvoltării mele, dar prefer să trăiesc în prezent și, în ciuda vârstei, îmi mai fac planuri de viitor, din păcate, cam modeste, fizic nu mai pot să mă angajez la aventuri îndrăznețe, dar le caut pe cele ce mi se potrivesc. Norocul meu este că starea creierului este acceptabilă și îl pot folosi la activități intelectuale, de exemplu să scriu articole. Recunosc, multe lucruri le-am uitat, de fapt, am uitat numai detaliile, știu că au fost, văd în mintea mea figuri, imagini, fețe, dar numele le-am uitat. În sfârșit, de-ale bătrâneții… Dar există momente, personaje, evenimente care m-au impresionat atât de puternic, încât mi s-au întipărit în minte și îmi face plăcere să le evoc, aș vrea să le mai revăd. Oare e bine? Nu știu. Încerc să-mi analizez o experiență recentă și să trag o concluzie. În tinerețe am avut o mare slăbiciune: îmi plăcea să-l ascult pe Bobby Solo, cântărețul italian cu o voce catifelată, mângâietoare, cu totul specială. S-a spus că îl imita pe Elvis Presley, dar acesta nu era printre favoriții mei. Poate că ar fi trebuit să-mi placă originalul, nu copia, dar mie îmi plăcea Bobby Solo.Read more…
În ultimii ani, IA pătrunde tot mai mult în medicină. Dar nu totul este „roz”, așa cum încearcă să ne convingă companiile care vând aparate și programe medicale înzestrate cu IA. Ilustrația de mai sus prezintă un „braț” chirurgical al robotului Da Vinci cu care se operează cancere de prostată, colon, ginecologice etc. Avantajul principal al sistemului este precizia. FDA (Food and Drug Administration), instanța care aprobă folosirea medicamentelor și echipamentului medical nou în SUA (recunoscută și în alte țări, inclusiv Israel) a publicat în mai 2025 lista de aparate medicale care folosesc algoritmii IA. (1) Ea cuprinde echipamente medicale cu software (logiciale) introduse în aproape toate specialitățile medicale ale spitalelor cu profil general. Și Israel contribuie la dezvoltarea sistemelor IA în medicină. Un mare avantaj al IA este în radiologie, la depistarea unor patologii, de exemplu cancere, pe care medicul nu le observă ori pentru că sunt prea mici, ori pentru că îi lipsesc cunoștințele necesare pentru a pune diagnosticul corect.Read more…
Într-o zi de decembrie am cumpărat o cutie de pasteluri pentru nepoata mea Henrietta, pasionată de desen și pictură. Din nefericire, cutia mi-a scăpat din mână și cretele s-au risipit pe podeaua magazinului. Una dintre crete nu am mai găsit-o nicicum, degeaba am căutat-o peste tot. Am cumpărat altă cutie, cea incompletă am păstrat-o pentru mine. Deschideam deseori cutia, aducându-mi aminte de anii de liceu, când desenam cu mare plăcere portrete, peisaje, fiind deseori lăudată de domnul profesor István Gergely, plastician renumit al Clujului, profesorul meu de desen. Într-o după-masă m-am trezit cu o foaie de desen în față, schițând contururile unei case dragi mie de pe strada Brătianu, de care mă legau amintiri frumoase din frageda copilărie. Acesta a fost prima lucrare din ciclul Clujul meu în pastel, care apare în foileton în paginile virtuale ale revistei Baabel. Urmează episodul al doilea.Read more…
Citesc cărți în mai multe limbi. Adevărul este însă că plăcerea cea mai mare o încerc atunci când citesc în limbile pe care le vorbesc cel mai bine: româna și maghiara.. În fiecare vară vizitez Clujul – „vizitez”? De fapt, mă întorc în orașul meu natal – și mă „alimentez” cumpărând cărți în limbile preferate. Ce cărți să aleg este marea problemă. Și câte? Mai ales dacă țin cont de limitele legate de greutatea bagajelor. De câțiva ani, pentru a primi recomandări privind cărțile pe care vreau să le achiziționez, citesc rubrica de recomandări de lectură a Revistei 22. Trei dintre ele vi le prezint succint. „Magul de la Kremlin”, al autorului italo-elvețian Giuliano da Empoli, este un roman în același timp vizionar și documentar, pe care trebuie să-l citiți pentru a cunoaște Rusia contemporană, de la declinul lui Elțîn și ascensiunea lui Putin până la războiul din Ucraina.Read more…
În inima Coloniei Germane, pe bulevardul Ben-Gurion nr. 28, se află astăzi Hotelul Colony. Puțini oaspeți știu că, în urmă cu aproximativ 90 de ani, aceeași clădire, cunoscută ca Hotelul Appinger, a găzduit personalități importante pentru istoria Palestinei. Clădirea a fost construită în 1905 de familia Appinger, una din vechile familii din Colonia Germană, întemeiată în 1868 de membrii comunității religioase a Templerilor. Alături de atelierul familiei, aici a funcționat inițial o mică pensiune, transformată treptat în hotel. Clădirea a fost extinsă în 1929 și 1933, după planurile arhitectului elvețian Moeller. Hotelul, administrat de surorile Helena și Ernestina Appinger, era cunoscut pentru serviciile sale și atmosfera familială. În perioada mandatului britanic, Hotelul Appinger era frecventat de ofițeri și funcționari britanici și se număra printre locurile de cazare de renume din Haifa.Read more…
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 7. Septembrie. Avertisment. Vara s-a întors, luminoasă și clară, și papagalii au dispărut din nou. Peste tot e lumină, pe pod, de la orizont radiază o strălucire aurie și de pe suprafața apei una verde-albăstruie. Gândurile mi se învârt în jurul lecturii nocturne. Orbit de soare, trebuie tot timpul să închid ochii; îndărătul genelor e negru cu un fel de licărit. Las lectura nocturnă, Nopțile Parisului, de Rétif de la Bretonne, înăbușită odată cu dimineața, să se ridice din nou la suprafață în timp ce pedalez înspre clinică. Cadrul cărții: povestitorul rătăcește aparent fără țintă prin viața de noapte a Parisului și cunoaște o marchiză depresivă. Legătura platonică dintre ei se dezvoltă în folosul amândurora. Hoinarul își încheie plimbările nocturne cu o întâlnire cu marchiza și îi povestește peripețiile prin care a trecut, înainte de a le pune pe hârtie sau, într-un fel, de a le ciopli în piatră. Plimbările sale nocturne au acum un țel matinal, iar marchiza, dezamăgită de lumea bărbaților, aproape că își regăsește curajul de a trăi. Poate că această formă de tratament antidepresiv ar trebui introdusă și dezvoltată în clinici, oricum boala își are rădăcinile în noapte, care multor depresivi le apare ca o zi interminabilă. Read more…
Era prin 1950. Părinții mei erau studenți la medicină, la Timișoara, și urmau să se căsătorească în curând. Mama, care locuise până atunci cu părinții, habar nu avea să gătească și a rugat-o pe bunica să o învețe. Dar (după cum mi s-a povestit), aceasta i-a răspuns: – Pentru ce? Tu o să fii doctoriță și o să ai servitoare. În zilele noastre această afirmație pare venită din altă lume. Și totuși, în anii 1950 – 60, noi mai aveam fete în casă. Veneau mai ales din Secuime, cele mai multe nu știau o boabă românește și așa am învățat și eu o brumă de maghiară. Dar abia absolviseră șapte clase și nici ele nu știau să gătească. Mama și-a cumpărat o „Sanda Marin” și a folosit-o toată viața – a fost o gospodină excelentă. Când am terminat liceul, mi-a cumpărat și mie una pe care o folosesc până astăzi. Iar femeii (din Moldova) care a îngrijit-o pe mama în ultimii ei ani i-am dăruit ca amintire tot o „Sanda Marin”. Asta face la un loc trei sferturi de veac! De atunci am mai cunoscut și alte cărți de bucate, am preluat multe feluri de mâncare din alte culturi, dar tot „Sanda Marin” a rămas cartea mea de căpătâi. Am încercat să aflu cine se ascunde în spatele pseudonimului „Sanda Marin” …Read more…
Familia tatălui meu își are obârșia în orășelul Soroca de dincolo de Prut, adică din Basarabia, sau cum se numește acum Republica Moldova. Timp de zeci de ani fratele său și familia au rămas acolo, la est de Prut, și doar emigrarea în Israel ne-a adus, după vreo 50 ani, din nou împreună. În acele vremuri (pe care le dorim uitate), toate discuțiile din casa noastră despre ceea ce se petrecea „acolo” se limitau la familie. I-am cunoscut pe toți când au venit în vizită la București: unchiul folosea o limbă română curată, soția și fiul vorbeau numai rusește și idiș, vara mea doar rusește. Situația Basarabiei sub regim sovietic era un subiect tabu, nu se puneau întrebări și nu se căutau amănunte. Practic, nu știam mai nimic despre acea bucată de țară unde Ștefan cel Mare construise mai multe ctitorii decât în Moldova de la vest de Prut. Prima parte a acțiunii romanului meu Pământul e plat ca o farfurie am plasat-o într-un târg basarabean, între cele două războaie, și ca să nu mă fac de râs, am întrebat-o pe mama, care își vizitase de câteva ori socrii la Soroca, dacă pot folosi cele știute (prea bine!) despre târgul moldovenesc în care copilărisem. Răspunsul a fost clar: atunci practic nu exista nicio deosebire între cele două tipuri de așezări. Vărul meu, atunci în vârstă de 10-11 ani, în vizită la noi, la mijlocul anilor 1960, a pus totul într-o singură frază: как у вас, tак y нас (cum e la voi, așa e și la noi).Read more…
Drumul a durat până noaptea târziu. Peste tot localnicii așteptau în piețele publice strigând: „Am cucerit Ierusalimul! Am cucerit Tel Avivul!” Era după masacrul de la Deir Yassin[1] și printre ei erau foarte mulți palestinieni care ne-au scuipat, ne-au ocărât, au aruncat în noi cu ce au găsit. Dar noi eram atât de epuizați, încât nu ne mai păsa de nimic. În fiecare autobuz era câte un soldat iordanian și uneori venea un ofițer în inspecție. La un moment dat soldatul care ne păzea s-a apropiat și mi-a smuls ochelarii. Ce puteam să fac? Nimic. Un prieten de-al meu avea un portofel cu poze de familie și când l-a deschis, soldatul i l-a luat. Când a venit ofițerul, i-am spus: – Ya sidi, soldatul mi-a luat ochelarii. Ofițerul i-a tras soldatului două palme și i-a spus: – Noi suntem militari, nu hoți. Dă-i înapoi ochelarii! Și mi i-a dat. Prietenul meu i-a spus de fotografii. Încă două palme… Așa a trecut ziua. Pe drum nu am primit nici măcar apă, două zile am postit. Dar nu ne păsa. Ne-au dus într-un lagăr în deșert, la Umm el-Jimal. Era împrejmuit cu sârmă ghimpată și turnuri de observație. Lagărul avea 70 de corturi și ne-au pus câte zece într-un cort. Acolo erau deja și alți prizonieri, din Guș Ețion și din Naharaim. Ei ne-au sfătuit ca la interogatorii să spunem numai „Hagana”. După masacrul de la Deir Yassin, ei încercau să afle cine făcea parte din Etzel și cine spunea că e din Hagana era lăsat în pace. „Yalla, ruch!” (Bine, poți să pleci – în arabă.) La început am dormit pe pământul gol, apoi ne-au dat niște pături. Cât despre „mâncare”… Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
