Revenirea la București în aprilie 2022, după Corona (III)

Jun 30, 2022By

Într-una din primele zile ale sejurului meu scurt la Bucureşti mi-am îndeplinit misiunea pentru care venisem, preluarea unui număr de cărţi rămase în grija Academiei Civice,[1] organizaţie înfiinţată de către Ana Blandiana și soţul său Romulus Rusan z”l. Cu această organizaţie am avut legătură încă de la prima mea vizită la CNSAS, în anul 2002, atunci când mi s-a oferit posibilitatea de a citi întregul dosar al Procesului Romanoexport, în care a fost implicat tatăl meu. Sediul de atunci al instituţiei era pe str. Dragoslavele, lângă Piaţa Victoriei, şi am ajuns acolo la sfârşit de toamnă când, pentru prima oară în zeci de ani, trebuia să simt din nou crisparea frigului şi a vântului lunilor de iarnă, pe care, plecând într-o altă zonă climatică, le lăsasem de mulţi ani în urma mea. Vizitele repetate la Academia Civică, iniţial în Piaţa Amzei, ulterior în Calea Moşilor 132, cât și întâlnirile din Israel au ţesut legătura dintre noi, susţinută într-o măsură puternică și permanentă de Ioana B., directoarea culturală a Fundaţiei. și de această dată, întâlnirea în biroul Anei Blandiana a fost deosebit de plăcută, am încercat să realizăm un update informativ al realităţilor din România şi Israel. Pe Ana Blandiana o ştiam din adolescenţă, fiind o cititoare fidelă a rubricii sale din revista Contemporanul, întitulată Antijurnal. În fiecare vineri, când apărea ziarul, citirea acelor texte poetice și îndrăzneţe îmi crea câteva momente de plăcere. Unul dintre articolele de atunci mă însoţeşte și astăzi, alături de jurnalul personal din anii adolescenţei, pe care l-am păstrat în sertarul de lângă pat: “Pentru ce trebuie să cucerim Everestul? Pentru că există.” Acest dicton mi-a rămas viu în memorie încă de la sosirea mea timpurie, singură în Israel. A urmat întâlnirea prevăzută din timp, cu Sorina C. şi plimbarea noastră prietenească în cartierul Cotroceni, depăşind locurile și intersecţiile de la fosta Piaţă Elefterie, povestindu-ne reciproc clipe pe care le-am interiorizat, fiecare dintre noi, în alte momente ale vieţii.Read more…

Jun 30, 2022 10 comments

Patriarhul Avraam și “cuiul din talpă”

Jun 30, 2022By

Eram deja de vreo 10 ani în Israel; locuiam în municipiul Beer-Șeva, într-un apartament primit de la Ministerul Absorbției. Împreună cu soția am hotărât să cumpărăm o căsuță individuală. Am găsit ceva frumos, nestandardizat, cu o curte spațioasă, în partea veche a orașului, pe strada Hagar. L-am întrebat pe vânzător ce semnificație are numele străzii. Mirat că nu știu (aveam, și mai am încă, destule lucruri pe care nu le cunosc), mi-a răspuns: e numele concubinei Patriarhului Avraam. Mda, anumite elemente de cultură generală – din Biblie, istorie biblică, etc., nu erau compatibile cu învățământul practicat în socialism…Textul Genezei se referă la o societate patriarhală, în care bărbatul juca un rol predominant în viața comunității, femeia având un rol secundar. Descendența era stabilită în linie paternă…În general, căsătoria era monogamă. În lipsa unui moştenitor natural, soţia îi putea ”împrumuta” soțului pe sclava ei. Aceasta devenea „soție secundară” (Geneza 16:1), iar fiul ei devenea moștenitorul de drept – dar numai cu consimțământul soţiei legitime, nicidecum atunci când bărbatul își permitea o soţie secundară după bunul său plac.Read more…

Jun 30, 2022 8 comments

Cannes 75 (II). Nu cumva dansăm pe un Titanic?

Jun 30, 2022By

Cu patru ani în urmă, la conferința de presă a minunatului film Leto (Vara), scaunul pe care ar fi trebuit să stea autorul, Kirill Serebrennikov, era gol. În dreptul lui, numele absentului, scris cu litere mari pe un carton. Nonconformistul, provocatorul Serebrennikov, denunțător al presiunilor exercitate asupra creatorilor, cunoscut mai ales ca om al scenei – din păcate, noi îl știam doar ca regizor al filmului Ucenicul – se afla arestat la domiciliu, ridicola acuzație fiind o așa-zisă sustragere de fonduri din avutul Centrului Teatral Gogol, înființat și condus de el. În plină filmare a amintitului Vara, a fost ridicat, procesul sfârșind cu exilarea în propria locuință. La amintita conferință de presă, colaboratorii cineastului, operatorul, co-scenariștii, monteurul, au povestit chinuitoarea naștere a filmului: au lucrat singuri pe platou, urmând indicațiile regizorului, după care, în casa cineastului, montau materialul. Nu ai cum să nu te miri, cunoscând tot acest parcurs dureros, cum de a ajuns pe peliculă atâta explozie a bucuriei de a trăi, de a iubi, de a-ți asuma o libertate de nimeni acordată, de a respira numai și numai prin muzică.Read more…

Jun 30, 2022 3 comments

Peter Rosenthal: În capcana timpului (5)

Jun 30, 2022By

23 August – Hegyeshaloimes. De vină erau mititeii, o mâncare națională românească, care însă în perioada lui Ceaușescu, în târgurile de provincie se găsea numai cu ocazii speciale.  Dacă aveai norocul să dai peste o tarabă, înfulecai la mititei ca un apucat, cu mult muștar.  În Germania se vând sub numele de „cevapcici românești”, dar au tot atât de puțin în comun cu cevapcicii din Balcanii de Vest, cât are în comun pizza turcească cu cea italiană. Da, gălbenarea ni se trăgea de la mititei.  Am priceput acest lucru când ne-am reîntâlnit la biroul de internări, toți cei cinci prieteni care fuseserăm împreună la taraba cu mici de lângă tabăra Moneasa, de 23 August.  Iar patru săptămâni mai târziu, după perioada de incubație, ne-am regăsit cu toții la spital, galbeni ca gutuile.  Eram bolnavi, dar măcar nu eram singuri! Virusurile își au și ele rânduiala lor, m-am gândit.  Eu însumi mă aflam în perioada de incubație de „maipuțindedoiani”, timpul care mă despărțea de plecarea în Germania, la părinți – cel puțin așa speram. Faptul că eram împreună ne mai potolea teama și speram să petrecem perioada de carantină în modul cel mai plăcut posibil.  Dar din intențiile noastre nu s-a ales nimic. Peste zi eram la pământ, abia ciuguleam câteva linguri de iaurt, iar noaptea ne revenea frica, cu gândacii cât podul palmei, a căror promenadă trecea de-a curmezișul prin salonul nostru.  Exact sub noi se afla spălătoria spitalului și se zice că gândacii preferă locurile calde și pe bolnavii cu febră…Read more…

Jun 30, 2022 4 comments

Duioşia amintirii…Pe un portativ romantic

Jun 30, 2022By

De multă vreme nu mai sunt o împătimită a cronicariatului muzical. L-am exersat cu pasiune nişte ani, atunci când, cele două rubrici săptămânale de la radio şi revistele de cultură la care publicam îmi impuneau o prezenţă continuă în sălile de concert – de regulă ale capitalei. După pragul anilor ‘80, când condiţiile s-au înăsprit de aşa natură încât interpreţii erau siliţi să cânte cu mănuşi tăiate în dreptul buricelor degetelor, când instrumentele se dezacordau de la frigul din sală, când clapele pianului “frigeau” de îngheţate ce erau, iar pe scenă numărul radiatoarelor electrice îl concura pe cel al pupitrelor, când publicul uitase să mai frecventeze “garderoba” încălzindu-se doar la aplauze sau suflându-şi în palme – abia atunci m-am declarat învinsă; am pus jos pana cronicarului pe care acum o ridic de plăcere, din când în când, doar cu ocazia vreunui eveniment ce se detaşează dintre atâtea oferte…Am probat recent acest sentiment, căruia i s-a adăugat şi unda de duioşie a unui binevenit remember: Iancu Ţucărman – omul a cărui pasiune a fost dintotdeauna muzica şi căutarea frumuseţii ei în sufletul tinerilor care, odată ajunşi la porţile măiestriei, merită investiţia capitalului sentimental, merită căutarea şi găsirea de Mecena care să le dubleze propria muncă şi efortul susţinut în şlefuirea talentului. Iancu – numit cu aceeaşi duioşie pe numele mic de toţi cei care l-au cunoscut sau i-au fost în preajmă decenii la rând – ştia cum să o facă.Read more…

Jun 30, 2022 16 comments

Zece ani în Baabel. Anca Laslo: 10 ani dintre care unul e și al meu

Jun 30, 2022By

Așa cum mi s-a mai întâmplat de câteva ori în viață, legat de lucruri importante pentru mine, am aflat cu totul întâmplător despre revista Baabel acum un an, la începutul lunii iunie 2021. Uitându-mă înapoi la zilele acelea îmi spun ”așa a fost să fie!”

Câteodată Universul îți face daruri despre care pur și simplu nu știai că ți le-ai dori. Dar știe el.

A fost un an plin, satisfăcător în multe feluri, am descoperit în mine și despre mine lucruri neștiute, neexplorate, am învățat foarte mult. Mi-am reamintit despre oameni, locuri și întâmplări pe care le crezusem șterse din memorie. Am reușit să le evoc și mi-am dat seama că cititorii textelor mele se regăsesc în multe din cele descrise de mine. Mi-am dat seama că a scrie cere curaj, cel care o face își asumă dezvăluirile unor trăiri, ale unor gânduri și experiențe pe care le scoate în cruda lumină publică din intimitatea minții și a inimii sale și asta nu e nici ușor și nici lipsit de riscuri. Răsplata este însă uneori magică. Curajul ia de mână sinceritatea și pornesc în lume, iar cititorii simt.Read more…

Jun 30, 2022 12 comments

Mărturiile pierdute ale lui Eichmann

Jun 23, 2022By

După cel de al Doilea Război Mondial, Adolf Eichmann, unul dintre arhitecții “soluției finale” de exterminare a poporului evreu, s-a refugiat în Argentina peronistă, pro-nazistă. Sub numele fals de Ricardo Klement, Eichmann ducea o viață tihnită la periferia orașului Buenos Aires. Se aștepta la o bătrânețe liniștită, mai ales după ce își adusese familia din Austria. Deși își ascundea identitatea, toți camarazii naziști refugiați în Argentina îl cunoșteau și îl respectau ca pe unul dintre cei mai proeminenți dintre ei. Naziștii aveau cluburile lor unde se întâlneau. Cu aprobarea tacită a guvernului argentinian sărbătoreau în fiecare an ziua de naștere a lui Hitler, ale cărui poze tronau pe pereți împreună cu drapelul cu zvastică. Eichmann era atât de sigur pe sine, încât în 1957, a dat un interviu ziaristului olandez Willem Sassen, fost membru al Waffen SS. Sassen și colaboratorul lui, Eberhard Fritsch, sperau să demonstreze că Holocaustul nu a existat și să obțină un câștig financiar considerabil. Prima lor speranță nu s-a realizat, pentru că Eichmann, simțindu-se în siguranță după ce scăpase de procesele din Nürnberg, s-a lăudat cu realizările sale în exterminarea evreilor. Sassen spera că Eichmann va declara că Hitler nu avea nicio legătură cu “soluția finală”, dar Eichmann a confirmat că ideea a venit de la Führer. Interviul a fost înregistrat pe benzi de magnetofon și apoi dactilografiat în mai multe exemplare. Pe materialul tipărit, Eichmann a făcut unele corecturi scrise de mâna lui. Eichmann a cerut ca înregistrările să nu fie publicate decât după moartea lui, Read more…

Jun 23, 2022 38 comments

Cu cine mai stă minciuna azi la masă?

Jun 16, 2022By

Într-o zi, când fiica mea, Alex, avea vreo cinci ani, cred, am acuzat-o că minte. ”I never lie”, a răspuns ea indignată și după o mică pauză a adăugat ”unless I have to!” (Eu nu mint niciodată… decât dacă sunt nevoită). Răspunsul ei m-a uimit: un copil fusese în stare să descopere, chiar involuntar, de ce mint unele persoane, altminteri foarte morale, pentru că sunt situații în viață când este imposibil să nu minți, chiar din motivele cele mai lăudabile: să spui soției că te simți foarte bine când de fapt suferi (ca să nu o necăjești), când te prefaci că apreciezi o remarcă deplasată a unei cunoștințe ca să nu o jignești, când spui soacrei că arată cu 10 ani mai tânără etc., așa-numitele ”minciuni albe”. În adolescență împărțeam omenirea în trei categorii: 1) cei care nu mint niciodată, 2) cei care mint, dar nu-și cred minciunile și 3) cei care mint și sunt convinși că spun adevărul. Foarte repede însă mi-am dat seama că nu cunosc pe nimeni pe care să-l plasez în prima categorie și atunci am redefinit-o: cei care spun numai minciuni albe, nevinovate. În această categorie intra tatăl meu, care spunea doar astfel de minciuni și ori de câte ori îi povesteam ceva care suna neverosimil, obișnuia să-mi spună: „las-o moartă, sunt sătul până și de minciunile mele, nu mai trebuie să le ascult și pe ale altora”. Pe mama mea, care își lua aproape întotdeauna dorințele drept realitate, o plasasem în categoria a doua. Trebuie să recunosc însă că această trăsătură de caracter a ei a ajutat-o să treacă mai ușor decât tatăl meu peste greutățile vieții. În regimul de ”democrație populară” în care am trăit până la vârsta de 20 de ani, minciuna era omniprezentă: pe stradă, la școală, la locul de muncă, în relațiile cu ceilalți etc.Read more…

Jun 16, 2022 5 comments

Hazkara la Cluj, în Templul Memorial al Deportaţilor Evrei recent renovat

Jun 16, 2022By

Hazkara – aşa numim noi, clujenii, festivitatea de comemorare a evreilor din Cluj, deportaţi la Auschwitz în 25 mai-9 iunie 1944. Decenii de-a rândul, an de an, la sfârşit de mai-început de iunie, evreii clujeni şi concitadinii lor s-au adunat în incinta sinagogii neologe (de o bună bucată de timp, redenumită Templul Memorial al Deportaţilor Evrei) pentru a-i jeli, a-i evoca şi a-i omagia pe cei pieriţi în lagărele de exterminare naziste. Hazkara nu este doar un eveniment comemorativ, ci şi o lecţie, un avertisment, o reiterare a sintagmei: Never again! Să nu se mai repete, niciodată, nicăieri, faţă de niciun popor din lume! Şed într-una din băncile cu lemnăria recondiţionată din incinta Templului Memorial al Deportaţilor Evrei care străluceşte ca o bijuterie, vestind clujenilor: „Iată-mă, sunt vechea sinagogă neologă. Mi-am recăpătat aspectul iniţial, de acum 136 de ani, când am fost târnosită (24 octombrie 1886).” Clujenii, sosiţi în număr mare, privesc cu admiraţie exteriorul şi interiorul lăcaşului de cult, o clădire monument istoric, emblematică pentru aspectul urbanistic general al Clujului modern din veacurile XIX-XX, la care au pus umărul şi arhitecţii şi antreprenorii evrei. În acest an, comemorarea martirilor deportaţi evrei coincide cu primul eveniment public care are loc în Templul Memorial din Cluj, după mai bine de trei ani şi jumătate. Lăcaşul de cult închis în toamna lui 2018 (când a început amplul proces de renovare şi reabilitare) nu a mai putut fi redeschis din cauza pandemiei instalate în primăvara lui 2020 (care a impus şi amânarea inaugurării festive, preconizate pentru vara aceluiaşi an). Nu cred în coincidenţe. Sunt convinsă că lucrurile au fost rânduite astfel încât omagierea martirilor să coincidă cu exprimarea gratitudinii pentru moştenirea lor materială fără de care Templul Memorial, care le este dedicat, nu ar fi putut fi reabilitat…Read more…

Jun 16, 2022 7 comments

Elogiu supravieţuitorilor

Jun 16, 2022By

Se cuvine să cinstim supravițuitorii Holocaustului, care după război s-au confruntat cu trauma paralizantă a lagărelor de concentrare sau a batalioanelor de muncă forțată. Reluarea vieții cotidiene a întâmpinat dificultăți deosebite. Majoritatea tinerilor și-au pierdut părinții, frații și rudele mai în etate. Foarte des, principalul susținător al familiei a pierit  la muncă forțată sau în deportare. Adolescenți și tineri, neavând încă nicio calificare, au rămas fără susținere famială și financiară. Întorși acasă, își găsiseră casele sau locuințele golite, devastate. Unii nu s-au putut muta niciodată înapoi în  fostul domiciliu al familiei, deoarece fusese complet jefuit. Chiar și când se cunoștea persoana care a prădat casa, victimele, aflate sub influența ororilor trăite, nu au raportat înstrăinarea avuțiilor de altădată. Unora li s-au returnat obiectele de valoare încredințate vecinilor, în timp ce alții în mod frecvent au primit răspunsul că „totul au fost luat de ruși”. Cât timp va trebui să mai treacă și oare se va vindeca vreodată distrugerea suferită de sufletul oamenilor?… – se întreaba Ferencz Dóra în memoriile sale scrise și publicate imediat după terminarea războiului. Pentru supraviețuitorii care au plecat direct în țări occidentale, Clujul a încremenit în starea din primăvara anului 1944; ei au păstrat timp de o viață amintirea adunăturii aliniate la marginea străzilor, mulțime care rânjea sfidător ori privea fără urmă de compasiune coloanele evreilor mânați de la ghetoul din cartierul Iris spre vagoanele de marfă. Oamenii de calitate nu au ieșit pe străzi, ci au acordat ajutor în secret, sfidând amenințările autorităților. Evreii care au revenit la Cluj şi au rămas aici s-au dedicat construirii unei societăţi noi şi s-au străduit să se integreze.Read more…

Jun 16, 2022 11 comments

“De ce eu?”

Jun 16, 2022By

Am aflat cu emoție de organizarea acestui eveniment. Cu și mai mare emoție am luat la cunoștință că voi avea oportunitatea de-a lua cuvîntul. Și mi-am pus întrebarea “De ce eu?” – o întrebare care periodic reapare în spațiul public. Ce m-ar face pe mine mai calificat decît pe alții să vorbesc azi? În cîteva clipe, mi s-au perindat prin minte antecedentele mele biografice, de om născut într-o familie maghiară, vorbind acasă limba maternă maghiară, din primii ani ai vieții, dar trimis de părinți, încă din clasa întîi, la școala în limba română. Astfel am ajuns să stăpînesc româna mai bine decît maghiara. În scurtă vreme am fost cucerit apoi de limbile străine, pe care am avut posibilitatea să le studiez. Am devenit traducător din franceză în română, iar pe urmă am trecut la limba italiană, pe care o predau de la catedră de peste treizeci de ani. Dar ce legătură aveau toate acestea cu evenimentul la care ne aflăm?     M-am străduit să pricep de-a lungul deceniilor fărîmițarea mea etnică și lingvistică, de care am avut parte prin biografia mea, iar una din concluziile pe care le-am și scris undeva, într-una din cărțile mele, este că am ajuns să mă conduc în viață după valori etice, nu etnice. Din toate cioburile, nu izbuteam să-mi recompun o apartenență etnică, unde să mă simt inclus și acceptat și iubit. Ei bine, dacă am avut această trufie să mă proclam sub zodia eticului, foarte repede am fost izbit de cel mai mare impas etic, pe care a trebuit să-l iau la cunoștință: Holocaustul. Problema evreilor.   Ca intelectual, m-am bucurat să aflu, întîi de toate, că poporul evreu este poporul cărții, al scrisului. Poate tocmai datorită sorții pline de vitregie, care i-a frămîntat pe apartenenții săi de-a lungul secolelor, evreii au înțeles cu multă legitimitate că, dacă scrii, dacă pui pe hîrtie, memoria se păstrează. Read more…

Jun 16, 2022 5 comments

Trei arhitecți din Ierusalimul interbelic: 1. Erich Mendelsohn

Jun 16, 2022By

Erich Mendelsohn (1887-1953) este considerat unul dintre cei mai mari arhitecți ai secolului XX din Germania.  Provenea dintr-o familie evreiască modestă din Prusia Răsăriteană, astăzi Polonia – tatăl avea o prăvălie, iar mama era modistă.  La început a făcut studii economice, dar apoi a trecut la arhitectură.  A absolvit cum laude Universitatea Tehnică din München și din 1912 a practicat arhitectura la München.  S-a căsătorit cu violoncelista Luise Maas.  Din corespondența lor și din memoriile Luisei se cunosc multe amănunte din viața arhitectului. În Primul Război Mondial a luptat pe frontul rusesc și în timpul orelor de pază schița în neștire proiecte îndrăznețe.  După război și-a deschis un birou de arhitectură la Berlin.  S-a specializat pe proiecte de mare anvergură: fabrici, birouri, centre comerciale, săli de spectacole, dar a proiectat și vile și blocuri de locuințe. Până în câțiva ani a ajuns unul dintre arhitecții cei mai bine cotați din întreaga Germanie.  I s-au oferit chiar proiecte peste hotare.  În biroul său lucrau 40 de angajați.  Poate că pentru cariera lui cea mai mare șansă a fost să-l întâlnească pe magnatul evreu Salman Schocken. Acesta era nu numai proprietarul unui lanț de magazine universale și al unei edituri, dar și un mare om de cultură, bibliofil, colecționar de artă și mecena. (Urmașii lui sunt până astăzi proprietari Editurii Schocken și ai ziarului Haaretz.) Între cei doi s-a legat o prietenie care avea să dureze decenii. Schocken l-a angajat pe Mendelsohn să-i construiască mai multe magazine.Read more…

Jun 16, 2022 6 comments

Iudaism în Israel

Jun 16, 2022By

Recent am auzit rezultatele unui sondaj de opinie care m-a făcut să-mi pun câteva întrebări. Care este locul iudaismului, al studiului Torei în formația intelectuală și educația morală a tineretului israelian? Care este nivelul cunoașterii iudaismului în memoria colectivă a evreilor din Israel? Care este atitudinea diferitelor segmente ale populației israeliene față de această problemă? Rezultatele acestui sondaj de opinie le-am auzit la un program al canalului israelian de televiziune, numărul 14, canal cunoscut pentru atitudine lui de dreapta, națională și religioasă, dar care se străduiește adeseori să păstreze o notă de obiectivitate. Întrebarea era: ce crede populația despre necesitatea studiului Torei – recte a iudaismului – în Israel? Deși scopul sondajului nu era menționat, cred că el fusese organizat după ce ministrul învățământului, doamna Yifat Shasha-Biton, a decis ca examenul de bacalaureat să includă numai materii științifice, materiile umanistice continuând doar să fie predate în liceu. Alt motiv posibil pentru realizarea acestui sondaj de opinie pare să fie necesitatea verificării atitudinii generale a populației evreiești din Israel față de iudaism și față de studiul Torei, în condițiile tensiunii între evreii laici, religioși și ultrareligioși. Rezultatele au arătat că în rândul populației evreiești totale a țării, 74% dintre cei chestionați au răspuns că studiul Torei este foarte important. În privința diferitelor segmente ale populației, rezultatele sunt diferite. În rândul populației evreiești „laice”, numai 57% dintre cei chestionați au răspuns că studiul Torei și al iudaismului este foarte important. În alte segmente ale populației, rezultatele erau cele așteptate: acest răspuns a fost dat de 90% din evreii autodefiniți „tradiționaliști”, de 95% dintre evreii „religioși” și de 97% dintre cei „ultrareligioși” (haredim).Read more…

Jun 16, 2022 36 comments

Și cum ne descurcăm acum?!

Jun 16, 2022By

Așa cum s-a văzut, am trecut și de pandemia care cu greu a acceptat să se despartă de noi, adică s-a făcut că pleacă, dar de fapt a lăsat urmași care în orice moment s-ar putea să ridice capul, și atunci iarăși vai de noi. Se vorbește de un nou val, al șaselea după unii, dar până una-alta, totul e în ordine. O scurtă recapitulare: nu mai purtăm măști (și eu am pierdut scuza când îmi era rușine că nu recunoșteam pe cineva), nu mai păstrăm distanța de doi metri (și nu ne mai certăm cu cel din față și cu cea din spate, care nu știu să măsoare distanțele din ochi), avem acces liber oriunde vrem (și uneori chiar unde nu vrem…), dar mai ales din punct de vedere psihologic respirăm mai ușor, gândurile negre s-au transformat în cenușii, iar cei care mai fac boala (ca mine acum vreo câteva săptămâni, după patru vaccinări) se chinuie să găsească deosebirea între mult temuta maladie și o răceală cu guturai și cu o tuse enervantă. Dar on top of everything (zice englezul) plecăm în străinătate! În aparență e o binefacere, o întoarcere la plăcerea călătoritului, dar cum o-ntorci, povestea nu e simplă.

Nu, să nu fiu rău înțeles, nu mă plâng, doar constat o schimbare: în loc să-mi facă plăcere, ca pe vremuri, călătoria în străinătate a devenit pur și simplu un rău necesar. Păcat.Read more…

Jun 16, 2022 17 comments

Zece ani în Baabel. Tiberiu Ezri: Baabel îmi menţine spiritul tânăr.

Jun 16, 2022By

Turnul Babel, mitul amintit în Geneză 11: 1-9 încearcă să explice de ce popoarele lumii vorbesc limbi diferite. Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear şi au descălecat acolo. […] „Haidem să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul!” […] Şi Domnul a zis: […] „acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem să Ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înțeleagă vorba unii altora!” Potrivit povestirii, supraviețuitorii potopului, care vorbeau cu toții aceeași limbă, s-au stabilit într-o câmpie din țara Șinear și au început să construiască un turn atât de înalt încât să ajungă până în cer. Atotputernicul, uimit de trufia lor, a hotărât să le zădărnicească planul – le-a încâlcit vorbele, ca să nu se înțeleagă între ei, și i-a împrăștiat în toate colțurile lumii. Spre deosebire de cei din Turnul Babel, noi, cei care scriem în Baabel și îl citim, vorbim aceeași limbă, venim cam din același mediuși avem chiar o educație asemănătoare. Nici expresia „o învălmășeală ca în Turnul Babel” nu ni se potrivește. Chiar dacă ne-am întâlni, nu am fi prea mulți și oricum am ști să ne comportăm în mod civilizat. Dacă mă gândesc bine, aș putea să-mi împart viața spirituală (cea extra-medicală) în trei perioade, ca cele trei epoci istorice…Read more…

Jun 16, 2022 28 comments

Voiajul blestemaților

Jun 16, 2022By

În articolul despre conferința de la Évian din 1938 statele „civilizate” ale lumii libere și-au exprimat hotărârea categorică de a nu primi refugiați evrei care încercau să evadeze din calea călăilor naziști – nu fiindcă le lipseau pașapoarte sau vize, nu pentru că nu aveau o meserie respectabilă, nu pentru că erau tâlhari sau bețivi – unica lor vină era că erau evrei. În același timp regimul nazist „cucerea” fără război o regiune după alta, schimbând harta Europei. Poate mulți au crezut că așa ceva nu poate fi adevărat, însă curând după conferință s-au petrecut câteva evenimente care au confirmat această atitudine. Într-o zi senină de sâmbătă dimineață, în 13 mai 1939, la ora 8.00 din portul Hamburg, Germania, a plecat o navă de lux, SS St. Louis, cu destinația Havana, Cuba. Nu era o croazieră de plăcere, ci fuga din fața persecuțiilor naziste insuportabile, mai ales după Noaptea de cristal, din 9-10 noiembrie 1938. Pe bord erau 937 de pasageri, majoritatea evrei mai înstăriți – un bilet costa 400 de dolari (600 Reichsmark), iar la clasa întâi, 500 de dolari (800 Reichsmark). Călătorii au fost obligați să adauge fiecare câte 230 Reichsmark pentru drumul de întoarcere. Erau sume enorme pentru vremea aceea. Comandantul navei era căpitanul Gustav Schroeder, un german anti-nazist. Printre cei 231 de membri ai echipajului erau infiltrați și câțiva agenți secreți de la Gestapo. Mai era și un oarecare Otto Schiendick, un curier de la Abwehr (Serviciul secret de informații german condus de amiralul Canaris). El trebuia să primească documente militare secrete de la un spion american, Robert Hoffman. Pe vapor flutura steagul nazist și în sala centrală era un tablou enorm al lui Hitler.Read more…

Jun 16, 2022 8 comments

Subiectivisme 6

Jun 16, 2022By

De la o vreme, premierului israelian i s-a pus batista pe țambal în privința eforturilor notabile de mediere în conflictul dintre Rusia și Ucraina. În prima lună a conflictului, Bennett s-a distins prin diplomația abilă de culise, respectiv ofensiva media concertată pe care a patronat-o cu rafinament. El a încercat practic să mențină o neutralitate dinamică a Israelului în raport cu acest conflict major și să-și poziționeze țara în mod avantajos față de ambele state aflate într-un război, ireconciliabil deocamdată. La concurență cu ambițiosul președinte Erdogan al Turciei, Bennett a făcut eforturi diplomatice intense pentru organizarea unor eventuale negocieri de pace între Rusia și Ucraina la Ierusalim. Un astfel de succes diplomatic și mediatic al Israelului ar aduce Statului Evreu un plus de forță și credibilitate pe arena internațională. Din păcate însă, se pare că cele două supraputeri, SUA și Rusia, sunt deocamdată interesate în continuarea conflictului, Rusia în continuarea acțiunii militare începute neconcludent până la atingerea obiectivelor strategice preconizate, iar SUA în întărirea flancului estic al NATO, în epuizarea și slăbirea militară, economică și financiară pe termen lung a Rusiei. De aceea, Washingtonul continuă cu aplomb sprijinul militar masiv acordat Ucrainei și statelor est-europene aliate în NATO, cu precauțiunile inerente de evitare a escaladării spre un al treilea război mondial.Read more…

Jun 16, 2022 2 comments

Omul care a așezat-o pe Nadia pe bârnă. Povestea lui Marcel Duncan

Jun 16, 2022By

“Apoi într-o zi am văzut două fetițe blonde făcând roata într-un colț din curtea școlii. M-am apropiat și le-am privit de aproape, aveau ceva deosebit. Țrrr. Clopoțelul a sunat și fetițele au dispărut în clase. M-am dus să le caut din clasă în clasă și una dintre ele era Nadia Comăneci. Le-am spus să vină la Școala de Gimnastică din oraș.” Astfel relatează Béla Károlyi episodul inițiatic al primei întâlniri cu Nadia, istorisire care a fost apoi preluată și redată de presa vremii. Doar că, parafrazând un scheci cunoscut al lui Toma Caragiu, povestea asta are două hibe: „una că e prea siropoasă și a doua că nu conține nici măcar un sâmbure de adevăr”, căci omul care a descoperit-o cu adevărat pe Nadia Comăneci, care a așezat-o pentru prima dată pe bârnă, trăia atunci la mii de kilometri distanță, într-un complet anonimat. Se numea Marcel Duncan. Marcel Duncan era tehnician la Federația Română de Gimnastică. În 1958 a fost acuzat că întreține o atmosferă nesănătoasă printre gimnaste, fiindcă își încurajează elevele să aibă tendințe de vedetism. În limbajul de cărămidă al acelor vremi, aceasta însemna că nu era un dur precum alți antrenori. A fost detașat în orașul Onești, redenumit atunci Gheorghe Gheorghiu Dej, după numele liderului comunist al RPR.Read more…

Jun 16, 2022 6 comments

Emisiunile și blogurile de gătit au ajuns un fenomen social

Jun 16, 2022By

Îmi place să gătesc, probabil că este o moștenire genetică de la bunica mea, deoarece o generație – cea a mamei – a fost sărită. Deși gătea bine, mama detesta această activitate și mă întreba de fiecare dată: ”De la cine ai moștenit plăcerea de a găti?”, uitând de bunica – e drept că era din partea tatălui meu. Această bunică, omutti pentru noi, făcea uneori lucruri minunate, pregătite cu multă răbdare; despre tortul trunchi de copac am și scris în Baabel. Potrivit Andreei, este materialul cel mai accesat din istoria de 10 ani a revistei. Dacă îmi place să gătesc, nu înseamnă că petrec ore întregi în bucătărie, cu excepția zilelor în care am invitați la masă. Meniurile mele nu sunt complicate, știu să pregătesc 10-15 feluri, mai ales din cele care merg repede și nu trebuie să stau lângă ele. Am și tot felul de ustensile care mă ajută, ultima achiziție a fost un slow cooker. După ce l-am cumpărat, prima reacție a fost ”și acum ce fac cu el??” După ce m-am lămurit în ceea ce privește avantajele, nu mă mai despart de el, parcă ar fi fost inventat special pentru mine: pun mâncarea și mă așez la calculator. Nu fac lucruri sofisticate, în schimb îmi place să mă uit cum gătesc alții, mai ales că mi-am dat seama că există astăzi o mare preocupare pentru gătit. Aproape toate posturile de televiziune, românești și din alte țări, au concursuri de gătit, iar participanții, dacă nu sunt bucătari, sunt de obicei personalități din lumea artistică, sportivă, sau chiar poeți, ca Mircea Dinescu.Read more…

Jun 16, 2022 5 comments

Ziua Mondială Art Nouveau

Jun 16, 2022By

Din anul 2013 există o zi dedicată, la nivel mondial, curentului artistic Art Nouveau. Acesta face parte dintr-o serie de stiluri care au caracterizat din punct de vedere artistic sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, sub denumiri diferite, în funcție de țările unde acestea s-au manifestat, cele mai cunoscute fiind Art Nouveau (Franța, Belgia), Secession (Austria, Ungaria), Jugendstil (Germania), Liberty (Italia), Modernismo Catalán (Spania), Nieuwe Kunst (Olanda), Mir iskusstva (Rusia). Ziua Mondială Art Nouveau a fost organizată pentru prima oară de Muzeul de Arte Aplicate din Budapesta în cooperare cu revista maghiară Szecessziós Magazin, iar ziua aleasă, 10 iunie, este aniversarea morții a doi arhitecți celebri ai mișcării, catalanul Antoni Gaudi (1852-1926) și ungurul Ödön Lechner (1845-1914). Ziua de 10 iunie este caracterizată, la nivel mondial, de organizarea unor evenimente menite să creeze în rândul publicului mai multă conștientizare a patrimoniului Art Nouveau. Am privilegiul de a locui la Oradea, un oraș impregnat de amprenta stilului Art Nouveau care îi conferă o individualitate și un farmec deosebit. El este singurul oraș din România inclus încă din anul 2012 în Réseau Art Nouveau Network (RANN) alături de Budapesta, Barcelona și Viena.Read more…

Jun 16, 2022 19 comments