Iarăși pe marginea prăpastiei?

Într-un articol intitulat Petarde de iarnă, publicat joi 1 decembrie, George Vigdor, în cadrul mai multor analize interesante, face și următoarea considerație: “Pare-se că totuși Huntington a fost profet și nu Fukuyama: se dă bătălia între civilizații, practic între civilizația occidentală, progresistă, neomarxistă și restul lumii suveranist, naționalist și conservator. Unul din primele mari conflicte dintre aceste civilizații este războiul proxy din Ucraina.” Este o teză care sub alte formulări sau din perspective similare pare să câștige teren. Și nu puțini sunt cei care, dacă se pune problema astfel, ar fi mai degrabă fani ai “restului lumii”. Numai că, în cazul războiului din Ucraina, nu se poate pune problema în acest mod.  Se poate argumenta simplu și clar că războiul din Ucraina nu are nimic de-a face cu progresismul radical și neomarxismul cultural propovăduite de facțiuni de stânga cu influență mai mică sau mai mare într-o parte a occidentului. Lupta contra Rusiei lui Putin prin sprijinul acordat Ucrainei nu este dusă în nici un caz în numele acestor ideologii. Și în același timp, nici invazia Rusiei în Ucraina nu se poate justifica prin trăsăturile ideologice menționate pentru “restul lumii” în citatul de mai sus.  Pretenția de a implica ideologiile respective în lupta legată de războiul din Ucraina nu se susține, lucru evidențiat imediat prin întrebările pe care le ridică aceasta.  Read more…

Tezaurul Gurlitt

În 2012, în apartamentul modest al unui bătrânel din München, pe nume Cornelius Gurlitt, s-a găsit o colecție de artă cu totul incredibilă: Monet, Cézanne, Renoir, Matisse, Picasso etc., opere care demult erau considerate pierdute.  Nu avea destul loc pe pereți, tablourile erau pur și simplu stivuite pe podea.  Colecția valora zeci de milioane de euro.  Descoperirea a fost o surpriză pentru amatorii de artă din întreaga lume. Totul a început în 2010, când Gurlitt a fost prins întorcându-se din Elveția cu 9.000 de euro asupra sa.  A bâlbâit ceva despre tablouri (probabil că tocmai vânduse unul) și imediat a devenit suspect de comerț ilicit cu opere de artă.  O percheziție a scos la iveală peste 1400 de opere de artă aflate în apartamentul lui, plus încă vreo 250 pe care le ținea în casa lui de la Salzburg (Austria).  Bătrânelul spunea că le moștenise de la tatăl său și neavând altă sursă de venit, trăia din vânzarea lor.  Chiar dacă îi dăm crezare, se pune întrebarea cum le-a obținut tatăl lui.  În 2011, un tablou al lui Gurlitt, scos la licitație la Köln, a fost recunoscut de moștenitorul fostului proprietar – tabloul fusese jefuit de naziști…Read more…

După şapte luni. Reflecţii

Aceste rânduri s-au născut în săptămâna de după sâmbăta de 7 octombrie 2023, sărbătoarea de Simhat Tora, cunoscută azi în Israel ca sâmbăta neagră sau sâmbăta blestemată. A durat câteva zile bune ca să cred că încep să înțeleg ce ni se întâmplă. Alarma a sunat la ora 6:29 dimineața, odată cu începutul barajului de rachete asupra jumătății de sud a Israelului. Marea majoritate a oamenilor erau acasă. Dar în nordul țării, acolo unde locuiesc eu, nu au fost alarme și doar pentru că fiica mea mi-a trimis după câteva minute un anunț pe WhatsApp că la ea totul este în regulă am aflat că a izbucnit războiul. Trei din cele patru canale principale de televiziune au intrat în regim de emisiuni speciale, al patrulea nu a emis deloc – ideologic era mai important să nu se lucreze sâmbăta. Asta înseamnă fără publicitate și programe distractive, doar știri și mai ales comentarii fără întrerupere. Și multă muzică tristă. După câteva ore, reporterii, aproape jenați, au început să transmită cererile de ajutor primite de la cunoștințe. Se scuzau, poliția, pompierii, salvările nu răspund. Unde este armata? Încet, aproape în șoaptă, a apărut pe ecran termenul victime – un termen abstract care înseamnă că sunt răniți și morți, dar nu se poate comunica, deoarece întâi trebuiau anunțate familiile. Termenul a fost treptat reactualizat: zeci de victime, apoi peste o sută, aproape două sute, reporterii și stațiile mai precaute vorbeau sau scriau despre sute de victime. Apoi a apărut informația că ar fi peste 900 de victime. Stăteam cu sufletul la gură, oare vom trece de o mie? Am trecut. Am ajuns la 1300, apoi 1400. Numărul celor omorâți a fost mai târziu, peste săptămâni, revizuit la 1143…Read more…

Simon. Poveste adevărată de pe vremea Holocaustului

Se întorsese deja de o lună din lagărul de muncă. La adresa unde locuise în urmă cu un an împreună cu soția și cele două fetițe, a găsit instalate, claie peste grămadă, vreo trei familii. După război era haos în Cluj. Nordul Ardealului a revenit României, administrația maghiară părăsea instituțiile, cea română se reorganiza anevoie, se produceau mari schimbări sociale și comuniștii erau foarte aproape de a prelua puterea. Populația era zdruncinată de lipsuri și se confrunta, printre altele, cu o mare criză de locuințe. Casele erau bombardate și mulți oameni întorși de pe front sau din refugiu nu mai găseau nimic, bunurile lor erau pierdute ori distruse. Comunitatea evreiască din Cluj, deși încă aproape inexistentă, a reușit să-i ofere lui Simon o cămăruță unde să-și culce capul. În aceeași clădire erau cazați încă vreo zece supraviețuitori ai lagărelor, tineri rămași fără familii și fără adăpost. Chiar și cantina evreiască funcționa într-un fel, depășind lipsurile care copleșeau o țară întreagă. Simon nu vorbea cu nimeni. Saluta în grabă și se închidea în cămăruța lui. La cantină se așeza cât mai departe de restul lumii, dând clar de înțeles că preferă singurătatea, iar oamenii îi respectau dorința și nu îl deranjau. Era un bărbat frumos, bine legat, trecut de prima tinerețe. Să tot fi avut între treizeci și cinci și patruzeci de ani. Viața grea din lagărul de muncă forțată unde își petrecuse ultimele luni nu a reușit să-l deterioreze prea tare. E adevărat că slăbise mult, dar acum, cu fiecare zi care trecea, punea ceva carne pe el și redobândea robustețea de care se bucurase odinioară. Poate tocmai faptul că simțea cum revine la viață îi sporea amărăciunea. Read more…

O zi între haosul din Israel și cel de la granița cu Siria

Haosul din Israel continuă, sporind starea de confuzie, de neîncredere a cetăţenilor faţă de guvern și de conducătorii actuali. De altfel, pentru o parte destul de semnificativă a populaţiei israeliene această neîncredere nu pare să fie o noutate. În Israel, haosul se extinde pe zi ce trece: în sud se mai aud uneori alarme provocate de rachete lansate din Gaza și o dată la câteva zile continuă alarmele la Ierusalim, Beer Șeva și în vecinătatea Mării Moarte, datorită rachetelor lansate din Yemen. Acum se vorbeşte despre o nouă situaţie imposibilă. În 16 iulie, după-amiază, graniţa dintre Israel şi Siria, marcată printr-un gard de sârmă înalt de 2-3 m (asemănător cu cel de la graniţa cu Gaza, distrusă de teroriştii Hamas în 7 octombrie 2023) a fost forţată de locuitorii druzi din Podişul Golan, lângă oraşul Majdal Shams . Puhoaie de druzi israelieni se revarsă spre Sweida , la cca 250 km de graniţa israeliană. Este capitala guvernoratului Muntele Druzilor din sudul Siriei, unde, cu o zi înainte, avuseseră loc atacuri mişeleşti asupra locuitorilor druzi. Regiunea este preponderent druză, iar în oraşul Sweida, cu o populaţie de 74.000 de locuitori, alături de druzi mai trăiesc creştini ortodocşi şi beduini locali care sunt musulmani suniţi. Probabil că ei au declanşat atacurile împotriva druzilor. Ce s-a petrecut începând din 15 iulie în locurile din sud-vestul Siriei, populate de druzi?Grupări islamiste, a căror identitate a fost greu de stabilit la început, au înaintat cu vehicule militare spre Muntele Druzilor, în special spre Sweida și satele din jur. În seara de 16 iulie a început debandada: mass media a relatat despre violuri, umilinţe, au fost uciși bărbaţi şi femei, bătrâni și copii, un adevărat masacru. Tineri aproape dezbrăcaţi erau târâţi cu forţa de agresori. Erau arse cadavre, sub ochii îngroziţi ai druzilor agresaţi.Read more…

Holocaustul evreilor din Țările Baltice

În articolul publicat în urma recentei noastre vizite în Letonia, am menționat că subiectul Holocaustului evreimii letone îl voi trata într-un articol separat și iată-mă scriind despre acest trist subiect. Populația celor trei Țări Baltice, Estonia, Lituania și Letonia, a avut o contribuție esențială în tragedia Holocaustului evreilor din acele țări. Cu ocazia unei croaziere în Marea Baltică, am vizitat orașul Tallin, capitala Estoniei, unde am intrat și în sinagoga orașului, redeschisă în anul 2000. Estonia are mai puțin de 1,5 milioane de locuitori, iar limba vorbită de estoni aparține familiei de limbi fino-ugrice, înrudită cu finlandeza și maghiara. La ora actuală în Estonia trăiesc în jur de 3000 de evrei. În 1939, când Estonia era încă independentă, populația evreiasca număra 4.500 de suflete, majoritatea veniți din Rusia. Ei se bucurau de libertate de cult și erau prosperi. În 1940, Estonia a fost ocupată de trupele sovietice. O parte dintre evrei au părăsit țara. În vara anului 1941, prin operația Barbarossa, Germania a invadat Uniunea Sovietică, inclusiv țările baltice, unde localnicii au avut un rol semnificativ în exterminarea evreilor.Read more…

Untul libertății și un inaspectuos tort Joffre

La fiecare sfârșit de an mă gândesc la acele zile din decembrie 89. Mă ajută și faptul că încă îmi mai păstrez jurnalul din acea perioadă. Ca prin minune, pentru că restul caietelor în care scrisesem în copilărie și adolescență s-au rătăcit pe parcursul repetatelor mele mutări. Mă bazez, deci, nu doar pe amintiri, ci și pe descrieri detaliate și zilnice pe care le-am făcut din 22 și până în 28 decembrie. În 22 decembrie 1989, pe la amiază, făceam fără tragere de inimă exerciții la matematică. Eram în clasa a zecea, iar perspectiva de a continua și după treapta a doua la un liceu cu profil de matematică-fizică mă îngrozea. Eram total nepricepută la matematică, fizică și chimie, iar nivelul la care se preda era atât de ridicat, încât abia puteam să țin pasul cu colegii mei. Părinții îmi găsiseră o profesoară tânără și prietenoasă care să mă ajute, dar pe care reușisem să o exasperez cu pasivitatea mea. Adevărul e că eram complet demotivată și refuzam să lucrez suplimentar, inventând felurite pretexte copilărești. Asta făceam și în dimineața de 22 decembrie, pierzând timpul și uitându-mă cu coada ochiului la setul de probleme pe care le aveam de rezolvat până după-amiaza când trebuia să mă duc la meditații. Mă gândeam la filmul pe care îl văzusem la cinema cu o seară înainte, mă tot uitam pe geam, îmi sunam prietenele, ca să treacă ziua mai ușor.  Ca să-mi găsesc de lucru, am deschis radioul și am înlemnit. Era tocmai momentul în care elicopterul cu soții Ceaușescu își lua zborul de pe clădirea Comitetului Central. Read more…

Israel 2050 – Victoria demografiei prin democrație?

Titlul articolului poate provoacă multiple întrebări și controverse. De câteva luni, o mare parte a populației Israelului se opune fie tacit, fie prin demonstrații uriașe, noilor legi judiciare, în forma lor inițială, dură, care fără nicio îndoială ar duce țara de râpă, transformând-o într-o dictatură. Un sondaj de opinie din februarie 2023, efectuat printre cetățeni cu diferite opinii politice, arată că 84% din populația Israelului crede că e nevoie de unele schimbări în sistemul judiciar, dar numai 22% sprijină reforma juridică sub forma în care actualul guvern vrea s-o legifereze. Dacă legile vor fi adoptate așa cum au fost planificate inițial, la fel cum una importantă a primit deja votul Knessetului într-o formă neschimbată, țara va merge spre dictatură, sau cel mult spre o democrație care se va limita la libertatea alegerilor. Dar există și posibilitatea ca următoarele schimbări juridice radicale să includă o lege care să limiteze alegerile la o dată în zece ani, din diferite motive, de exemplu din lipsă de fonduri pentru a finanța alegerile. Și mai rău va fi dacă se va renunța complet la alegeri. Acest lucru este verosimil, fiindcă guvernul va face tot posibilul să rămână la putere cât mai mult timp. În acest caz, dictatura se va instaura pe timp nelimitat și numai o lovitură de stat o va putea răsturna. Dar ce se va întâmpla în cazul în care democrația israeliană va rămâne învingătoare? Încotro va merge Israelul? Care va fi situația în 2048, la aniversarea a 100 de ani de la întemeierea statului nostru? Dar în 2050?Read more…

Comemorarea evreimii din Marghita

În orașul Marghita, de mai multe decenii aproape nimic nu mai amintea despre evreii care au trăit odinioară pe aceste meleaguri. A fost nu numai o comunitate numeroasă, ci una care a dat țării (și nu numai) o serie întreagă de oameni de samă. De mai mulți ani prietenii mei și cu mine am încercat să remediem această situație, dar abia acum am reușit. După emigrarea familiei mele în Israel în 1978, am revenit de câteva ori la Marghita ca să-l vizitez pe prietenul meu din copilărie, ing. Oscar Zsemlye și familia lui. Am avut împreună multe momente plăcute, rememorând copilăria fericită pe care am trăit-o la Marghita. Ne-am amintit cum băteam mingea împreună, strângeam potcoave de pe străzi ca să le vindem ca fier vechi, schimbam timbre, mergeam împreună să ne scăldăm în râul Barcău sau în lacul Banya și în fiecare seară ne plimbam ore în șir, singuri sau împreună cu alți prieteni (Radu Costruț, Nicu Stanciu, Nelu Moș și alții) pe Calea Republicii, strada principală a Marghitei. Tuturor ne plăcea muzica formației Beatles. În 1970 ne-am adunat cu toții la mine acasă (pe vremea aceea încă nu toți aveau televizor) ca să vedem împreună campionatul mondial de fotbal. În vacanțele de vară lucram împreună la amestecarea betonului pentru repararea drumurilor, sau la DCA, la descărcarea vagoanelor cu lână. În pauze dădeam o fugă la mama care ne servea cu o supă rece de vișine ca să ne mai răcorim.Read more…

Festivalul Cărții Evreiești de la New York – un eveniment mult așteptat

La sfârșitul primei săptămâni din decembrie, la New York a avut loc a treia ediție a evenimentului New York Jewish Book Festival la Muzeul Patrimoniului Evreiesc, un loc în care istoria și emoțiile se împletesc. Programul se anunța bogat, cu lansări de cărți, întâlniri cu scriitorii și mese rotunde cu discuții pe temele cele mai diverse. Speram să găsesc și cărțile unor autori evrei din România, dar, din păcate, Festivalul Cărții Evreiești de la New York este adresat doar autorilor evrei din Statele Unite. Intrând în sala principală a festivalului, am fost copleșită de forfota oamenilor – autori, editori, cititori pasionați, toți adunați în jurul unor mese pline de cărți. M-am simțit ca acasă printre aceste fețe curioase și bucuroase de întâlnirea cu cartea, de la tineri entuziaști cu cărți de poezii ori romane de dragoste, care doreau un autograf de la scriitorul preferat, de la debutanți emoționați aflați la prima lor carte publicată și până la scriitori consacrați care dezbăteau teme legate de identitate, memorie și viitor. Fiecare lansare de carte la care am participat s-a transformat pe nesimțite într-o adevărată dezbatere. De cele mai multe ori discuțiile între participanți au continuat și după încheierea evenimentului, așa că nu mă mir că unii vizitatori au plecat de acolo prieteni.Read more…

Zece ani în Baabel. Hava Oren: Am moştenit însuşirile tatii.

Așa cum văd eu lucrurile, există o relație foarte strânsă între tatăl meu și Baabel. Să explic. Tata era medic pediatru și își iubea mult profesiunea, dar cel puțin tot atât de mult îi plăcea să afle lucruri noi și să le împărtășească și altora: să povestească, să explice, să expună un subiect, să predea.  La Arad, în afară de o circumscripție avea și ore la școala de surori, într-o vreme a fost chiar diriginte.  Țin minte cu câtă însuflețire ne-a povestit că într-o oră de dirigenție le-a vorbit elevelor despre George Enescu… Tata avea întotdeauna ceva interesant de povestit.  Era bine informat, știa mai multe limbi, era un bun cunoscător al literaturii, al muzicii clasice și al artelor și dacă stau să mă gândesc, era în cea mai mare parte autodidact.  Mergea la concerte, citea enorm și când un subiect îl interesa, îl studia în profunzime.  Avea și un cerc de prieteni cu interese similare și când se întâlneau la noi acasă, era o plăcere să asist la discuții.  Am crescut într-o casă în care era de la sine înțeles că în comunism nimeni nu-ți poate lăsa moștenire o avere, dar nici cultura pe care o acumulezi nu ți-o poate lua nimeni. În România anilor 1960 posibilitățile de exprimare erau limitate.  O vreme a scris cronica muzicală în ziarul local (și când am citit Bucuriile muzicii de Mihail Sebastian am avut tot timpul impresia că îl aud pe tata vorbind).  La sfârșitul anilor 1960, când a fost permis, tata a ținut un ciclu de conferințe de iudaistică foarte apreciate.  Dar în rest nu a făcut nimic public. Cred că eu am moștenit unele dintre însușirile tatălui meuRead more…

Pinkasul salvat de la licitaţia din SUA trebuie să ajungă acasă, la Cluj – interviu cu Zoltán Tibori Szabó, directorul Institutului pentru Studii de Holocaust şi Genocid

În curând se împlinesc doi ani de când, în 15 februarie 2021, revista Baabel era prima publicaţie din ţară care semnala că printre manuscrisele vechi evreieşti, scoase la licitaţie de către Kestenbaum&Company, din New York, în data de 18 februarie 2021, se numără şi Pinkasul Societăţii Sacre a Comunităţii Evreieşti Ortodoxe din Cluj (Kolozsvár, Klausenburg), din secolul al XIX-lea. În acelaşi articol publicam scrisoarea de contestaţie trimisă casei de licitaţii, de către Comunitatea Evreilor din Cluj care, în calitate de proprietar de drept al acestuia, solicita retragerea obiectului de la vânzare întrucât : Obiectul pus în vânzare de Dvs., valoros în sine şi foarte preţios pentru istoria comunităţii noastre, s-a aflat printre cele dispărute în timpul Holocaustului. Mai multe articole pe aceeaşi temă, publicate în prima jumătate a anului 2021, informau cititorii revistei Baabel, despre modul de desfăşurare a acţiunii de salvare şi restituire a acestui catastif scris de mână, de o mare valoare documentară, acoperind peste 50 de ani din istoria Comunităţii Evreieşti Ortodoxe din Cluj, chiar din anul înfiinţării Societăţii Sacre, 1836, un valoros obiect de artă, datorită prezentării grafice excepţionale. Aflând că în curând registrul manuscris, cunoscut sub denumirea Pinkas Klali Chevra Kadisha, va ajunge în România, i-am solicitat un interviu profesorului universitar Zoltán Tibori Szabó, directorul Institutului de Studii de Holocaust şi Genocid de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, cel care a jucat un rol cheie în demersurile care au avut drept rezultat retragerea de la licitaţie şi decizia înapoierii valorosului manuscris.Read more…

Rămas bun, Vasile (László, Laci) Nuszbaum!

Marţi, 29 august 2023, l-am condus pe ultimul drum pe Vasile Nuszbaum[1], fost bibliotecar principal la Biblioteca Universitară Cluj, supravieţuitor al lagărelor naziste de la Auschwitz, Buchenwald şi Niederorschel, vicepreşedinte al Comitetului Internaţional Buchenwald, Dora şi Comandouri (IKBD) şi Cetăţean de Onoare al Oraşului Weimar. În tinereţe, Vasile Nuszbaum a fost jurnalist şi, de-a lungul întregii vieţi, a publicat constant în presa cotidiană şi culturală maghiară şi română din Cluj. Începând din 2013 s-a numărat printre autorii Revistei Baabel. A fost un om erudit, înţelept, iubitor de oameni şi generos, un om vesel şi plin de energie, cu care era o plăcere să stai de vorbă, de la care întotdeauna aveai de învăţat. Ceremonia funerară a fost emoţionantă. Articolul de faţă cuprinde cuvântările de adio rostite la ceremonia funerară de la Cimitirul Evreiesc Ortodox din Cluj, de către Andrei Nussbaum, fiu, Zsuzsa Berger-Nagy, reprezentanta Memorialului Buchenwald şi Zoltán Tibori Szabó, profesor universitar şi publicist, bun prieten al defunctului. Din aceste texte se conturează trăsăturile cele mai importante ale celui care a fost Vasile (László, Laci) Nuszbaum (1929-2023).Read more…

Salutul supravieţuitorilor clujeni, adresat participanţilor la conferinţa internaţională „Holocaustul în Transilvania de Nord – după 80 de ani”

În 23 mai 1944 părăsea Clujul primul transport care ducea către Auschwitz 3130 din cei peste 16.000 de evrei aflaţi în ghetoul de la fabrica de cărămizi. Ultimul transport din cele şase cu aceeaşi destinaţie avea să plece în 9 iunie 1944. În 23 mai 2024, doi supravieţuitori clujeni se adresau cercetătorilor participanţi la o prestigioasă conferinţă internaţională având ca tematică Holocaustul din Transilvania de Nord. Cuvintele lor de salut au impresionat audienţa şi au stârnit ropote de aplauze. În mai 1944, când asupra evreilor clujeni s-a abătut urgia ghetoizării şi deportării la Auschwitz, Judit Mureşan (n. Kertész) şi Vasile (László) Székely aveau 15 ani şi erau elevi la Liceul Evreiesc din Cluj. Astăzi amândoi au 95 de ani. Iată alocuţiunile de salut rostite de cei doi supravieţuitori:Read more…

Sarea în bucate

În copilărie aveam în biblioteca mea o carte foarte îndrăgită: Basme, legende, snoave de Petre Ispirescu și unul din basmele mele preferate era Sarea în bucate. L-am găsit pe internet și l-am recitit cu mare plăcere. Este vechea poveste unde împăratul le întreabă pe fiicele lui cât de mult îl iubesc. Cele două fete mai mari, fățarnice și lingușitoare, îl asigură că ele îl iubesc ca mierea și ca zahărul. (În altă versiune este ca aurul și ca nestematele.) Iar mezina răspunde sfioasă că ea îl iubește „ca sarea în bucate”, la care împăratul se supără și o izgonește. Fiind un basm popular, există diverse variante; un motiv asemănător apare și în Regele Lear al lui Shakespeare. De bună seamă că se poate trăi fără zahăr și miere, se poate trăi și fără aur și nestemate, dar fără sare nu. Dar pentru că sarea se află peste tot, chiar și în casele cele mai modeste, tindem să nu-i dăm importanță – o mare greșeală! Într-adevăr, funcțiile vitale sunt de neînchipuit fără sodiu, care provine din sare (clorură de sodiu). Și cum un om pierde zilnic sare (prin urină și transpirație), aceasta trebuie adăugată prin alimentație. Nu trebuie mult, doar „un praf de sare”: cca 2-2.5 g pe zi pentru un adult. Adevărul este că prin intermediul alimentelor procesate aportul zilnic de sare poate fi și de zece ori pe atât, ceea ce poate fi dăunător. Dar nu despre asta mi-am propus să scriu.Read more…

Mărturiile pierdute ale lui Eichmann

După cel de al Doilea Război Mondial, Adolf Eichmann, unul dintre arhitecții “soluției finale” de exterminare a poporului evreu, s-a refugiat în Argentina peronistă, pro-nazistă. Sub numele fals de Ricardo Klement, Eichmann ducea o viață tihnită la periferia orașului Buenos Aires. Se aștepta la o bătrânețe liniștită, mai ales după ce își adusese familia din Austria. Deși își ascundea identitatea, toți camarazii naziști refugiați în Argentina îl cunoșteau și îl respectau ca pe unul dintre cei mai proeminenți dintre ei. Naziștii aveau cluburile lor unde se întâlneau. Cu aprobarea tacită a guvernului argentinian sărbătoreau în fiecare an ziua de naștere a lui Hitler, ale cărui poze tronau pe pereți împreună cu drapelul cu zvastică. Eichmann era atât de sigur pe sine, încât în 1957, a dat un interviu ziaristului olandez Willem Sassen, fost membru al Waffen SS. Sassen și colaboratorul lui, Eberhard Fritsch, sperau să demonstreze că Holocaustul nu a existat și să obțină un câștig financiar considerabil. Prima lor speranță nu s-a realizat, pentru că Eichmann, simțindu-se în siguranță după ce scăpase de procesele din Nürnberg, s-a lăudat cu realizările sale în exterminarea evreilor. Sassen spera că Eichmann va declara că Hitler nu avea nicio legătură cu “soluția finală”, dar Eichmann a confirmat că ideea a venit de la Führer. Interviul a fost înregistrat pe benzi de magnetofon și apoi dactilografiat în mai multe exemplare. Pe materialul tipărit, Eichmann a făcut unele corecturi scrise de mâna lui. Eichmann a cerut ca înregistrările să nu fie publicate decât după moartea lui, Read more…

Atitudinea Statelor Unite față de Holocaust

În 1939, un grup de 937 de refugiați evrei germani care încercau să scape de urgia nazistă s-au îmbarcat pe vasul St. Louis, la Hamburg. Momentul a fost imortalizat în fotografia de mai sus. Cuba, Canada și Statele Unite au refuzat să-i primească pe refugiați și nava a fost nevoită să se întoarcă în Europa. Unii dintre pasageri au fost acceptați în Marea Britanie, alții au debarcat în Franța, Belgia și Olanda. 227 și-au pierdut viața în Holocaust. Anul acesta, producătorii americani Ken Burns, Lynn Novick și Sarah Botstein au realizat mini-serialul The US and the Holocaust (Statele Unite și Holocaustul), un subiect pe care publicul american nu-l cunoaște, sau ar prefera să nu-l cunoască. Serialul pune întrebarea în ce măsură Statele Unite s-au făcut vinovate prin indiferența cu care au tratat problema Holocaustului evreilor europeni. Unii americani, revoltați de aceste acuzații, susțin că ele sunt absurde, că America este departe de Europa, unde s-a petrecut Holocaustul și că din contră, americanii au contribuit la eliberarea Europei. Dacă dorim ca aceste catastrofe să nu se repete, spun alții, trebuie să învățăm din propriile noastre greșeli. Burns explică problematica unor intervenții americane, sau mai degrabă a lipsei lor de intervenție.Read more…

Gaza

În zilele acestea de război și de nesiguranță, orice alt subiect mi se pare irelevant.  Mai mult, vorbind deunăzi cu o prietenă din România, ea m-a întrebat plină de candoare dacă am fost vreodată la Gaza.  Doamne ferește!  În cei cincizeci de ani de când trăiesc în Israel nici nu mi-a trecut prin minte așa ceva – întâi pentru că nu este un „obiectiv turistic”, dar mai ales pentru că dintotdeauna mi s-a părut un cuib de viespi.  Și poate spre mirarea multor cititori, Gaza are o istorie milenară.  Cu toate evenimentele care se petrec în jur, nu am acum răbdare să o cercetez în mod serios.  Mă bazez numai pe aspecte de care am aflat mai mult sau mai puțin întâmplător, în timp ce pregăteam alte articole, dar din ele rezultă o serie de instantanee care, puse cap la cap, formează o poveste remarcabilă. Cu vreo două-trei secole mai târziu a avut loc Marea Prăbușire din Epoca Bronzului, despre care am povestit în articolul despre Ieșirea din Egipt. https://baabel.ro/2023/04/iesirea-din-egipt-in-perspectiva-istorica/ Așa-zisele „popoare ale mării” au distrus și au pustiit tot ce le stătea în cale. Singurul care a reușit să supraviețuiască – pentru o vreme – și să povestească cele întâmplate a fost Egiptul. De acolo știm că grupul numit PeLeSeT s-a stabilit apoi în Gaza și în împrejurimi, intrând în istorie sub numele de FiLiSTeni și dând mai târziu numele țării: PaLeSTina.Read more…

Trebuia să și ucid

Apărută în septembrie 2003, în editura franceză Albin Michel din Paris, cartea-document Je devais aussi tuer prezintă o aventură umană de excepție, întinsă pe o perioadă de zece ani (1990-2000), cu o acțiune destul de apropiată de actualitatea recentă. Este autobiografia unei evreice franceze, cu numele fictiv Nima Zamar, care, după terminarea studiilor universitare, facultatea de informatică, a emigrat în Israel. Nimic nu părea să o predestineze pentru genul de aventură pe care a relatat-o în carte: recrutată într-o unitate specială și inițiată în „jocul” războiului din umbră, a devenit un important personaj în cadrul celulei de elită de care aparținea; desigur, specialitatea ei de proiectant de sistem în informatică a fost un atu substanțial. Nina Zamar a urmat un antrenament riguros, pe ”propria-i piele”, pentru a cunoaște metodele nemiloase și însetate de sânge ale teroriștilor. Infiltrată apoi în rețelele palestiniene, ea a descoperit manipulările mediatice ale Intifadei.Read more…

Amintirea Holocaustului este moștenirea familiilor evreieşti

Încă sub impresia ecourilor ceremoniilor prilejuite de Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului din 27 ianuarie, mă tot gândiesc de ce a fost stabilită această zi tocmai în data elberării lagărului Auschwitz. Înclin să cred că un argument este dragostea pentru viață a evreilor. Acea zi de 27 ianuarie 1945 a fost nu doar a eliberării lagărului Auschwitz, ci a reînvierii vieții evreilor. Atunci, după eliberare, avea să se afle că au murit 6 milioane de evrei, un genocid asupra poporului evreu. Acum se tot repetă că nu au murit doar evrei și e adevărat, au murit toți cei pe care naziștii îi considerau mai altfel decât rasa lor cea pură, care nici ea nu era pură, așa cum niciun popor nu este rasă pură. Au murit mai mulți din toată Europa, dar 90% au fost evrei și până la urmă, așa cum am mai spus, nu e vorba de cifre, ci de faptul că naziștii au vrut să lichideze un popor. În ce să stea puterea de a rezista a evreilor? Unii spun că Șabatul din fiecare vineri a ținut evreii împreună, alții spun că încrederea și dragostea de viață, viața care biruie moartea.Read more…