Au trecut cam trei ani de prietenie la distanță, prin intermediul scrisorilor, cu Émilie, fata din Franța care mi-a devenit apropiată și foarte dragă. Corespondența se desfășura în limba engleză, eram, fără să știm, exponente ale unui soi de globalizare, o româncă și o franțuzoaică scriindu-și în limba engleză. Eram însă și exponente ale unei atitudini de frondă adusă orânduirii sociale de atunci din România, una care socotea străinii ca fiind aprioric dușmani. Altfel de ce ar fi fost interzisă prin lege găzduirea lor? Dacă nu erai rudă cu musafirul venit din străinătate, nu aveai voie să-i oferi sălaș, te putea vizita, asta da, dar să stea peste noapte, asta nu se putea. de granița maghiară. O vizită destul de complicată, fiindcă Émilie nu se urcă în avion, deci a trebuit să vină cu trenul și a făcut-o pe la Timișoara. Era luna iulie, eu eram încă la Cluj, în ultimele zile de practică și planul era ca Émilie să vină la Cluj, să stea vreo trei, patru zile până terminam eu cu practica și de aici să mergem la Oradea pentru vreo  două zile, unde locuia tatăl meu, și apoi acasă, la Marghita, acolo urmând să petrecem împreună cea mai mare parte din vacanța ei, mai cu seamă la ștrandul termal și în mici excursii prin împrejurimi. Read more…

Prietenia dintre mine și Émilie rezistă de decenii până azi. Continuăm să fim în legătură, uneori prin scrisori, sau mai ales prin vederi pe care ni le trimitem din călătorii, dar și prin mijloacele actuale facilitate de tehnica avansată căreia îi suntem martore și beneficiare. Așa cum am început, continuăm să vorbim englezește, desigur cu multe inserții de cuvinte românești și franțuzești. Esențialul este că ne înțelegem, o româncă și o franțuzoaică, și putem depune mărturie că în prietenie, oamenii trec peste bariere impuse de distanță, cultură și timp. La un moment dat, acum vreo 15 ani, într-o convorbire telefonică, ne-am promis una alteia că în anul când vom împlini fiecare 50 de ani, ne vom întâlni negreșit. Suntem fete paroliste și așa se face că în 2011 Émilie și Pascal au venit din nou în România, tot cu trenul, la fel ca în tinerețe, făcând o călătorie foarte lungă, cu schimbări în patru locuri. Trecuseră aproape 20 de ani de când Émilie fusese la noi ultima oară șera încântată de schimbările în bine pe care le recepta mult mai acut decât suntem noi capabili să o facem. Ziua mea este în iunie, iar a ei în decembrie și, pentru că Émilie a putut să vină doar în luna septembrie, am stabilit o sâmbătă ca fiind ziua noastră și am instituit o zi comună de naștere, la fel cum făcusem cu celebrarea Crăciunului în august, în Franța, la prima noastră vizită. Fiul meu, Mircea, ne-a comandat un tort aniversar, pe care a cerut să fie scris Bonne aniversaire 100!Read more…