Într-un moment al vieții mele, nu foarte îndepărtat de prezent, am făcut voluntariat la o casă de copii, un orfelinat de tip vechi, din cele puține rămase în sistemul românesc de ocrotire a copiilor abandonați sau orfani. Eram familiarizată cu funcționarea acestor instituții de când lucrasem pentru un ONG și, aflând din întâmplare despre o asociație care lucra în orfelinate și căuta voluntari, m-am înscris în programul lor. Eram într-un moment când doream să dau vieții mele un rost mai plin de semnificație și, știind că ”dăruind vei dobândi”, am început să merg săptămânal în singura casă de copii din orașul meu. Petreceam câteva ore, după amiază, cu copiii de acolo, în total 40, dintre care 25 erau de vârste pre-adolescentine, între cinci și doisprezece ani, și încă mai erau interesați de activități copilărești, de a se juca, de a desena sau colora și asculta povești citite din cărțile potrivite lor. Am continuat timp de câteva luni; din punct de vedere emoțional, acesta a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Read more…
Un stilou Pelikan
Nu știu, nu-mi amintesc exact cine i-a făcut cadou tatălui meu stiloul Pelikan de culoare verde cu dungi negre. Pe mine m-a fermecat de cum l-am văzut. Tata obișnuia să se trezească dis-de-dimineață și să se așeze la masa din bucătărie să scrie. Soba bucătăriei încălzea încăperea, cu un sâsâit calm. Pe masă erau câteva pahare cu zaț de cafea care miroseau plăcut și două scrumiere pline cu mucuri de țigară care miroseau mai puțin plăcut. Mă trezeam la ora șase, ca să am timp să mă pregătesc pentru cursuri. Goleam scrumierele, mă așezam și eu la masă vis a vis cu tata. În timp ce îmi beam cafeaua turcească, urmăream scârțâitul plăcut al peniței pe hârtia albă. Din când în când tata se oprea din scris, se uita la mine peste ochelari, mă întreba despre programul meu din acea zi, pentru ca apoi să-și continue activitatea. Priveam mâna lui stângă cu care scria, venele ieșite în relief, unghiile tăiate scurt cu tentă gălbuie din cauza fumatului, degetele cu pete de cerneală pe ele (stiloul curgea, era în vârstă, săracul}.Câteodată se oprea din scris, se gândea un moment, ștergea câte un cuvânt, după care continua să scrie, dar mult mai repede. Probabil că-i veniseră idei noi, muza s-a reîntors. Părul alb, ochii căprui așezați în adâncimea orbitelor, ochelarii în care se reflecta lumina, zâmbetul ștrengăresc pe buze în timp ce scria, îmi erau atât de cunoscute și dragi.Read more…
Energia geotermală
Energia geotermală sau „căldura Pământului” este o parte din căldura înmagazinată în stratul accesibil al scoarţei Pământului. Ea poate fi extrasă și folosită. 99% din volumul planetei noastre are temperatura de peste 1000°C. Sub picioarele noastre este înmagazinat un potenţial energetic uriaş. Totuşi, până de curând această sursă de energie a fost foarte puţin folosită datorită condițiilor grele de exploatare şi a preţului mare, necompetitiv, al energiei electrice obținute. Cu ajutorul tehnologiei moderne, energia geotermală a început să fie exploatată, fiind privită ca energia viitorului. Islanda, ţara cu 37 de vulcani activi, este un exemplu de utilizare a energiei geotermale. Se preconizează că în următorii 30 de ani insula va fi complet independentă de carburanţii fosili. Energia geotermală este inepuizabilă, ea poate fi folosită oriunde și oricând şi poate fi transformată în energie electrică fără emanaţii de gaze dăunătoare mediului ambiant. Read more…
Urarea esenţială
Mâine e Revelionul, noaptea dintre ani în care se cuvine să stai treaz măcar până la miezul ei, momentul magic în care anul vechi rămâne în urmă şi cel nou ne trece pragul. De altfel, chiar cuvântul revelion împrumutat din limba franceză indică faptul că în această noapte se stă de veghe (réveiller [a se trezi] provine din latinescul evigilare [a veghea]). Nu dormim până când nu ne încredinţăm că anul vechi a trecut. În acest răstimp ne veselim, petrecem la mese îmbelşugate udate cu şampanie, cântăm, dansăm, sub luminile multicolore ale ghirlandelor din casă sau sub jerbele generoase ale artificiilor de pe stradă. Ne oferim daruri, ne îmbrăţişăm şi împărţim cu dărnicie urări tuturor, până şi necunoscuţilor: La mulţi ani! An nou fericit! Anul cel nou trebuie neapărat să fie mai bun, mai îmbelşugat decât cel vechi, aducător de sănătate şi noroc (pe care ne străduim să ni-l asigurăm şi cu crengile de vâsc). Oare de ce exultăm de bucurie atunci când a trecut încă un an din viaţa noastră? – mă întreb, de o vreme încoace, nu numai de Anul Nou, ci şi la aniversări.Read more…
Cum să zburăm în siguranță – tehnologii antiteroriste
Acum câteva zile, un elicopter militar israelian s-a prăbușit în apele Mării Mediterane. Doi ofițeri au murit. Oficialitățile cercetează cauza accidentului. Asemenea cazuri sunt rare, dar din păcate ele există. Cine nu a văzut serialul de televiziune Mayday, sau Air Crash Investigation (investigație de accident aviatic), un serial canadian-american bazat pe cazuri reale și transmis pe canalele National Geographic și Discovery Channel, merită să-l vadă. Mayday, Mayday! este termenul universal transmis prin radio în caz de pericol iminent, aviatic sau maritim. Este similar cu mesajul SOS transmis prin codul Morse. În franceză se folosește și termenul Pan-pan. Panne în franceză însemnând pană (ca în „pană de motor”). La început ezitam să mă uit la serial, dat fiind că în epoca pre-pandemică zburam cam de două-trei ori pe an spre meleaguri străine. Dar totuși, cu inima în dinți, am vizionat zeci de episoade, care m-au zguduit sufletește nu numai prin numărul mare de victime, dar și prin uimitoarea precizie cu care investigatorii au ajuns la cauza prăbușirii avionului. A ajunge la cauză este critic pentru corectarea erorilor tehnice și umane și a evita viitoarele accidente cauzate de aceleași erori. Medicina încearcă să folosească aceleași metode de investigație, dar cu succes limitat, poate fiindcă ființa umană este mult mai complexă decât un avion și din cauza diversității persoanelor care tratează pacienții. Read more…
Războiul Troiei nu va avea loc
Înainte de a se începe războiul, tabăra păcii din Troia a încercat să negocieze cu Ulisse pentru a renunța la conflict. Din păcate, nu a reușit și, după cum știm din mitologie și din istorie, războiul a avut loc. Mi-am adus aminte de piesa lui Jean Giraudoux din 1936, urmărind negocierile ce se desfășoară pentru a evita un conflict să zicem local – Ucraina-Rusia, dar care se poate transforma într-o conflagrație care este cu atât mai periculoasă pentru noi, cu cât Ucraina nu este departe de România, țară direct vizată la negocierile dintre SUA și Rusia. Posibilitatea unui conflict la granița dintre Rusia și Ucraina, unde au fost masați 100.000 de militari și tehnica de luptă aferentă, a fost precedată de evenimentele din Belarus – deteriorarea situației la granița dintre Belarus, Polonia și țările baltice, zonă în care printr-o propagandă mincinoasă au fost atrași emigranți ilegali din Orientul Mijlociu și Africa cărora li s-a promis o trecere ușoară în Uniunea Europeană. Situația tensionată creată ar fi putut duce la o explozie provocatoare de incidente majore. Atitudinea fermă a UE a dus la stingerea acestui focar de conflict. Deși evenimentele s-au desfășurat în Belarus, opinia publică știa că fără aprobarea Rusiei acțiunea nu ar fi putut avea loc. Mai târziu a devenit clar că ceea ce s-a întâmplat în Belarus a fost perdeaua de fum care a ascuns manevrele rusești de a deplasa, sub diferite pretexte, forțele militare la granița cu Ucraina,..Read more…
O povestire din al Doilea Război Mondial
Povestirea care urmează este 99% adevărată. Ea mi-a fost relatată de Ioanea Nicolaii Horlaii (Stoica Ioan), eroul principal al acestei povestiri. Evenimentele relatate au avut loc pe front, imediat după 23 August 1944. La vremea aceea Ioanea avea 19 ani, azi, badea Ioane are respectabila vârstă de 81 de ani. După ce, la 23 August 1944, armata română a întors armele împotriva armatei germane, a cărei aliat a fost până atunci, românii din Ardealul cedat ungurilor în 1940 , care făceau parte din armata ungară, au fost dezarmaţi, dezechipaţi de uniforme şi trimişi în tabere de muncă. Nicolaie Horlaii, tatăl, în vârstă de 55 de ani şi Ioanea Nicolaii Horlaii , fiul, erau în tabere de muncă diferite, situate la câteva sute de kilometrii una de alta, în zona subcarpatică din partea de nord-est a Ungariei de atunci. Teritoriul respectiv a fost răpit în 1940 Cehoslovaciei şi aparţine acum Ucrainei. În continuare îl las pe badea Ioane să povestească ce s-a întâmplat atunci.Read more…
Prietenie – prima vizită (2)
Au trecut cam trei ani de prietenie la distanță, prin intermediul scrisorilor, cu Émilie, fata din Franța care mi-a devenit apropiată și foarte dragă. Corespondența se desfășura în limba engleză, eram, fără să știm, exponente ale unui soi de globalizare, o româncă și o franțuzoaică scriindu-și în limba engleză. Eram însă și exponente ale unei atitudini de frondă adusă orânduirii sociale de atunci din România, una care socotea străinii ca fiind aprioric dușmani. Altfel de ce ar fi fost interzisă prin lege găzduirea lor? Dacă nu erai rudă cu musafirul venit din străinătate, nu aveai voie să-i oferi sălaș, te putea vizita, asta da, dar să stea peste noapte, asta nu se putea. de granița maghiară. O vizită destul de complicată, fiindcă Émilie nu se urcă în avion, deci a trebuit să vină cu trenul și a făcut-o pe la Timișoara. Era luna iulie, eu eram încă la Cluj, în ultimele zile de practică și planul era ca Émilie să vină la Cluj, să stea vreo trei, patru zile până terminam eu cu practica și de aici să mergem la Oradea pentru vreo două zile, unde locuia tatăl meu, și apoi acasă, la Marghita, acolo urmând să petrecem împreună cea mai mare parte din vacanța ei, mai cu seamă la ștrandul termal și în mici excursii prin împrejurimi. Read more…
Prietenie – încurcături (3)
Prima vizită în România a dragei mele prietene franțuzoaice Émilie, avea destinația finală Marghita, orașul meu natal, pe care pe vremuri l-am îndrăgit foarte mult și așa a făcut și Émilie. este foarte rar, nostalgia mă sufocă, nu pot să stau prea mult, mi-e un dor sfâșietor de cei absenți și atunci mai bine mă țin departe, mă retrag, așa cum fac în viață și cu alte lucruri din care dezertez. Dar, la vremea despre care vorbesc acum, anii 80, aveam la Marghita un grup de prieteni tare dragi care au devenit, majoritatea, și prietenii Émiliei. Distracțiile noastre, încă din timpul liceului, erau, vara, întâlnirile cu grupul la ștrandul termal și seara, în parcul din centrul orașului, unde doi dintre prietenii noștri cântăreți la chitară ne cântau muzica folk, în mare vogă în epocă. Erau apoi desigur și discuțiile îndelungi pe multe teme, majoritatea filosofice, ne puneam întrebările firești ale celor tineri, la care nu aveam răspunsuri și poate nu avem nici azi… Émilie a găsit în grupul nostru prietenii pe care nu îi avea în Franța. A găsit căldură sufletească, umor, preocupări asemănătoare. Și a găsit, cum era de așteptat, dragostea.Read more…
Visele și legătura lor cu gândurile
De-a lungul anilor am observat, fără să mă pricep la psihologie, că visele mele sunt de multe ori influențate de gânduri tulburătoare pe care le-am avut în acea perioadă, de remușcări sau de evenimente plăcute sau neplăcute pe care le-am trăit recent, sau în trecutul îndepărtat. Cu timpul, visele mi s-au maturizat, împreună cu caracterul și trupul. Dacă în adolescență aveam adeseori vise erotice mi le aminteam după ce mă trezeam, în studenție și în rezidențiat nu reușeam să rețin ceea ce visam, atât de ocupat și de obosit eram la culcare. Asta nu înseamnă că nu visam. Mai târziu, când am devenit responsabil asupra hotărârilor medicale profesionale ale unui întreg departament, aveam uneori vise tulburi, somnul agitat și adeseori îmi aminteam fragmente de vise în care aveam remușcări: oare acest bolnav a fost tratat corect? Oare putea fi salvat? Oare acțiunile mele au fost adecvate? Iar acum, la bătrânețe timpurie, visele mă duc înapoi la istoria vieții mele, a familiei, a colegilor și a prietenilor dragi și chiar la perioada când lucram în Texas. Recent am visat că nu găsesc intrarea la departamentul de anestezie din Houston, unde lucrasem doi ani. Visul acesta se repetă de multe ori. Oare ce legătură are el cu gândurile mele de odinioară sau cu cele actuale?Read more…
Prietenie (5). După 30 de ani
Prietenia dintre mine și Émilie rezistă de decenii până azi. Continuăm să fim în legătură, uneori prin scrisori, sau mai ales prin vederi pe care ni le trimitem din călătorii, dar și prin mijloacele actuale facilitate de tehnica avansată căreia îi suntem martore și beneficiare. Așa cum am început, continuăm să vorbim englezește, desigur cu multe inserții de cuvinte românești și franțuzești. Esențialul este că ne înțelegem, o româncă și o franțuzoaică, și putem depune mărturie că în prietenie, oamenii trec peste bariere impuse de distanță, cultură și timp. La un moment dat, acum vreo 15 ani, într-o convorbire telefonică, ne-am promis una alteia că în anul când vom împlini fiecare 50 de ani, ne vom întâlni negreșit. Suntem fete paroliste și așa se face că în 2011 Émilie și Pascal au venit din nou în România, tot cu trenul, la fel ca în tinerețe, făcând o călătorie foarte lungă, cu schimbări în patru locuri. Trecuseră aproape 20 de ani de când Émilie fusese la noi ultima oară șera încântată de schimbările în bine pe care le recepta mult mai acut decât suntem noi capabili să o facem. Ziua mea este în iunie, iar a ei în decembrie și, pentru că Émilie a putut să vină doar în luna septembrie, am stabilit o sâmbătă ca fiind ziua noastră și am instituit o zi comună de naștere, la fel cum făcusem cu celebrarea Crăciunului în august, în Franța, la prima noastră vizită. Fiul meu, Mircea, ne-a comandat un tort aniversar, pe care a cerut să fie scris Bonne aniversaire 100!Read more…
Un altfel de turn
La începutul anilor 2000 vizitam pentru prima dată muzeul de istoria artei din Viena, Kunsthistorisches Museum Wien, pe mare fugă, fiindcă eram într-un grup de care a trebuit să mă desprind pentru două ore ca să intru la muzeu, într-o după amiază, cu puțin timp înainte de închidere. Puțin timp, dar suficient ca pașii să-mi fie purtați spre sala în care este expus flamandul Pieter Bruegel cel Bătrân, unde minutele petrecute în fața tablourilor Vânători în zăpadă și Marele Turn Babel m-au făcut să-l ador pentru totdeauna. Mulți ani mai târziu, în 2018, fiul meu trăia la Bruxelles și în timpul vizitei mele la el, în mod paradoxal și total neașteptat, primul loc pe care m-a dus să-l văd a fost o biserică aflată în apropierea locuinței lui, o biserică în fața căreia se afla statuia unui pictor. Biserica era Notre-Dame-de-la Chapelle și acolo se află mormântul geniului picturii flamande de ale cărui lucrări fusesem fermecată la Viena. Pieter Bruegel cel Bătrân a murit la Bruxelles în anul 1569, iar statuia din fața bisericii este bineînțeles a lui. Mi-am amintit de după-amiaza vieneză din urmă cu mulți ani, când fusesem atât de grăbită, și m-am simțit încântată și privilegiată să ajung pe urmele pașilor idolului meu! Ne facem fiecare, tot timpul, fel de fel de planuri, neștiind că destinul are uneori pentru noi realități chiar mai bune. Nu știm pe cine vom cunoaște, pe cine vom reîntâlni, ce locuri vom vedea și cât de bogați vom fi prin toate acestea peste cinci sau zece ani și adesea uităm să fim recunoscători pentru fiecare zi încărcată de senin, îmbogățită și iluminată de prezența unor oameni dragi, din trecut sau din prezent.Read more…
Eu și limba germană
Din toate limbile străine pe care le-am învățat, limba germană este cea pe care o cunosc cel mai puțin. (Nu socotesc ebraica pe care am învățat-o doi ani la masterat. Am uitat-o, nu mai știu decât literele și nu toate. Dar am o scuză – aveam 70 de ani). Revenind însă la germană, totuși cu puținul pe care l-am știut (și în ultimă instanță nu era chiar atât de puțin) m-am descurcat cu câteva prilejuri, uneori chiar asigurându-mi existența. Contrar obiceiurilor familiilor burgheze din Ardeal, din cauza condițiilor… istorice nu am avut Fräulein. Era perioada războiului, evreii oricum nu aveau voie să aibă personal de serviciu și în niciun caz de naționalitate germană, astfel că bona noastră (ilegală) a fost Imi néni, o tânără învățătoare unguroaică șomeră. A fost la noi vreo patru ani, până când s-a măritat. Avea talent la copii, am iubit-o foarte mult și fratele meu la fel, petreceam cu ea mult mai mult timp decât cu mama. După aceea, până m-am dus la școală nu am mai avut bonă, aveam o femeie de serviciu care mă spăla, mă îmbrăca și mă pieptăna, atât. Când am învățat să scriu (de citit știam încă înainte de școală), urma să încep o limbă străină. Se terminase războiul și familia mamei mele care era din Târgu Mureș, aproximativ 30 de persoane, a pierit în Holocaust, așa că nu s-a pus problema limbii germane și am fost dată la franceză. Și totuși în familie și în jurul meu se vorbea germană și multe cuvinte ”s-au lipit” de mine, le înțelegeam, dar desigur nu știam să vorbesc.Read more…
Ainsi va la vie, ainsi va l’amour…
Scriu aceste rânduri în ziua de 1 Mai, așa-zisa sărbătoare mondială a muncitorilor, a proletarilor (care trebuiau, toți, din toată lumea, să se unească). O vorbă pe jumătate vulgară spune că unora nu le plac copiii, dar sunt entuziasmați de crearea lor. Ei bine, pe noi stația finală ne interesa prea puțin; ceea ce părea esențial în acea dimineață, de obicei însorită și caldă, era traseul, și nu întâmplător, pentru că pe tot parcursul drumului de câțiva kilometri se aflau puncte bine marcate, vizibile de la distanță, unde se vindeau… crenvurști!! În vremurile când 1 Mai era sărbătorit de toate organizațiile comuniste din lume (și nu numai), nimeni nu punea la îndoială faptul că așa-zisa ideologie marxist-leninistă își făcuse un loc clar și de lungă durată în istoria popoarelor de tot felul, din țări de tot felul, dezvoltate și mai puțin dezvoltate, bogate și mai puțin bogate, democrate și mai puțin democrate. Aveam cu toții certitudinea că it is here to stay! Căci cine credea în minuni, cine își putea închipui că un imperiu ca cel comunist poate cădea, așa de la sine, fără o conflagrație care ar fi purtat numele de cel de al Treilea Război Mondial, sau chiar Primul Război Mondial Nuclear, dacă lăsăm de o parte Hiroșima și Nagasaki. Și uite că, pe nepusă masă, acum mai bine de 30 ani, totul s-a năruit ca un castel de nisip. Acum vreo 40 ani, în timpul unui tur prin Viena, în Stephanplatz, ghidul ni s-a adresat: pe Hitler! Azi, dacă întrebi, nimeni n-a fost acolo…Read more…
Este oare permisă îmbălsămarea la evrei?
Evreii tratează cu mult respect trupul celui decedat. Grija pentru trup izvorăște din credinţa în lumea veşniciei de apoi, lume în care nu se poate intra oricum; atunci când moare, omul părăsește doar fizic tărȃmul celor vii, sufletul lui continuȃnd să trăiască ȋn viața veșnică. Grija față de trupul celui decedat include printre altele și faptul că toate părțile corpului trebuie înmormântate împreună, trupul să nu fie mutilat în momentul înmormântării și descompunerea să se desfășoare în mod natural, decedatul revenind în pământul din care a venit („… căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” Geneza 3: 19). Tradiția iudaică interzice îmbălsămarea, procedură care are ca obiectiv conservarea cadavrului prin oprirea procesului de putrefacție, în procesul de îmbălsămare fiind de obicei utilizate substanțe chimice conservante, precum și rășini cu rol de balsam. În consecință, îmbălsămarea poate fi considerată o procedură ilicită, care nu respectă dezideratul ca descompunerea cadavrului să se desfășoare în mod natural. Şi totuşi au existat cazuri de îmbălsămare şi la evrei.Read more…
Cannes 75 (I). Fatala indecență a fericirii
Dintre toate definițiile adunate de-a lungul timpului despre cel mai mare festival cinematografic al lumii, cea mai adecvată, dar și cea mai puțin măgulitoare, mi se pare a fi cea dată de John Boorman: “Cannes-l seamănă leit cu facerea unui film: este un amestec de artă și de bani, de stil și vulgaritate, de invidii și de compasiune, de mari speranțe și de existențe mediocre. Cine poate rezista unui astfel de cocteil”? Mă întreb ce anume i-ar adăuga, astăzi, cineastul englez, după ce, eliberată cât de cât de amenințarea lui coronavirus, manifestarea de pe Croazetă și-a sărbătorit cea de a 75-aniversare având drept fundal mental, oferit de toate televiziunile lumii, imaginile unui război ce avea loc nu la capătul lumii, ci într-un colț nu chiar îndepărtat al Europei. Știam că aveam să vedem, dincolo de competițiile tradiționale, proiecții speciale, fierbinți. ale unor filme născute în focul evenimentelor. Probabil că nu suntem niciodată pregătiți să facem față realității, dacă eu una, copil al generației celui de al Doilea Război Mondial, am avut candoarea să cred că festivalul își va mai reduce din intensitatea strălucirilor de o clipă, din zgomotul euforic al nepăsării. Am avut naivitatea să cred că poate nu vom mai asista, cel puțin pe termen scurt, la deșănțarea defileelor ad-hoc ale modei și ale uriașei sale mașinării mediatice. Mi-au încurajat speranțele, în prima seară, doamnele din juriu, Jasmine Trinca (Italia), Rebecca Hall (SUA), Noomi Rapace (Suedia), Deepika Padukone (India), excelenta gazdă a serii inaugurale, Virginie Efira (Belgia), atât de distinse în sobrietatea lor. Ca să nu mai spun cât de mult am avut sentimentul unei regăsiri de gânduri comune în momentul în care l-am ascultat pe președintele juriului, actorul Vincent Lindon: “S-ar putea ca toți să dansăm pe un Titanic”. M-am înșelat. Să fim realiști. Titanicul a rămas o splendidă ficțiune cu rol de avertisment, dar ficțiune. La sfârșitul celor aproape două săptămâni festive, m-am numărat printre cei care i-au dat din nou dreptate aceluiași Vincent Lindon, cel din seara închiderii, când vorbea de “indecența fericirii”. Aceasta este fatalitatea unui festival precum Cannes-ul, să fie indecent de fericit în asocierile lui contrariante cu ași ai tehnologiei vesele precum Tik Tok, recent partener, cu industria modei și marii ei proprietari. Cine-i poate rezista, vorba lui John Boorman? Read more…
Efectul nocebo, “geamănul rău” al efectului placebo
Placebo vine de la cuvântul latin placere (a face plăcere, a satisface). Placebo este aplicat în studiile unor medicamente noi. El poate fi o tabletă care conține o substanță inactivă (zahăr, lactoză), o injecție cu soluție salină, etc., care este comparată cu substanța activă studiată. De exemplu acțiunea unui analgezic (medicament contra durerii) este comparată cu cea a unui placebo, medicamentul trebuind să aibă un efect mai puternic decât placebo. În multe studii s-a observat însă că substanța inactivă poate avea un efect calmant al durerii chiar până în 80% din cazuri – acesta este efectul placebo. El poate apărea nu numai la administrarea de medicamente, ci chiar prin comunicare verbală pozitivă, Spre deosebire de efectul placebo, efectul nocebo a fost studiat științific și clinic numai în ultimii 20 de ani și presupun că mulți dintre cititori nu au auzit de el.Read more…
Subiectivisme 8
Spirala sinucigașă a Europei continuă cu o frenezie care va intra în analele psihopatologiei colective. Guvernul ultraliberal și globalist al Olandei își decapitează economic și financiar propriii fermieri, renumiți pentru hărnicia și modul tehnologic de vârf în care cultivă diverse plante furajere, flori și cresc animale. Agricultura și zootehnia olandeză au fost și sunt un vârf, respectiv un model mondial. A venit vremea distrugerii lor sub stindardul directivei europene de minimalizare a emisiilor de carbon. La fel sunt vizați vajnicii și ultramodernii pescari olandezi, ale căror ambarcațiuni mici au devenit brusc foarte poluante și trebuie fie casate, fie dotate prin cheltuieli astronomice cu motoare electrice. Se tinde clar spre distrugerea unor întregi sectoare prospere, unde preponderentă este mica proprietate privată. Sub faldurile ideologice ale noii absurdități obligatorii, sute de mii de existențe prospere vor fi distruse întru noua ordine economică mondială. Celebra democrație liberală de la Haga scoate blindatele pe stradă împotriva propriilor agricultori, cetățeni onești și corecți, buni plătitori de impozite, care au contribuit decisiv la belșugul Olandei și al Europei. Proteste violente ale fermierilor disperați au avut loc concomitent în Italia, Franța și Spania. Europa fierbe nu numai la propriu în această vară toridă, afectată de secetă și incendii, dar și de nemulțumirea crescândă a maselor populare, ca să folosesc un termen celebru odinioară. Mai mult, bătrânul continent geme sub povara incompetenței, a aroganței și agresivității elitei globaliste care o conduce direct spre dezastru, sub stindardul fals al coeziunii sancțiunilor împotriva Rusiei.Read more…
Între Est şi Vest, cu un nume greu de pronunţat
Voi face un apel naiv către pacea mondială, prin însăși genealogia mea. Mama, ascunsă cu părinții în pivnița casei unui vecin din Târgu Mureş – un om de bine maghiar – a scăpat miraculos de ghetoizare și apoi de drumul fără întoarcere la Auschwitz, fiind salvată apoi de Armata Roșie, adică de sovietici, adică de ruși. Pentru dânsa și părinții ei, chiar dacă erau o familie tipic burgheză, eliberarea și scăparea cu viață din marasmul horthisto-hitlerist s-a datorat rușilor. Tatăl meu a fost deportat din Cluj de horthiști, împreună cu părinții și sora lui, în lagărul de concentrare din Bergen-Belsen din nord-vestul Germaniei. Au avut noroc și au fost eliberați de anglo-americani. Apoi au avut un noroc și mai mare și au fost preluați de Crucea Roșie Elvețiană și duși la Sanatoriul TBC de lângă Lausanne, pentru a se recupera, după ce fiecare dintre ei cântărea în medie 40 kg.Read more…
Dr. Wilhelm Filderman – 140 de ani de la naștere (I)
Fala iudaismului mondial, cum era supranumit Filderman nu doar în cercurile evreilor din România, dar și în cele din America și Europa, s-a născut la București, de Iom Kipur, în 14/25 septembrie 1882. Provine dintr-o familie de meseriași. Tatăl său, proprietarul unui mic atelier de tipografie și legătorie, a murit la 35 de ani, când copilul abia împlinise 3 ani. La această vârstă, desigur, nu a putut înțelege semnificația acestei tragedii. Mama, proprietara unui atelier de broderie și lenjerie, a rămas unica sursă de susținere a familiei cu cinci copii. Wilhelm era cel mai mic. Veniturile nu i-au permis mamei să-și dea toți copiii la studii. Intuind însă capacitățile lui Wilhelm, a făcut cele mai mari eforturi ca să-i poată asigura condițiile necesare nu doar pentru studii primare și medii, ci și pentru studii superioare. Dar până la studiile superioare, copilul și adolescentul Filderman a trecut prin școala primară, gimnaziu și liceu. Cu antisemitismul s-a confruntat chiar din această etapă a vieții. Antisemitismul era parte integrantă din existența noastră zilnică – scrie Filderman în Memoriile sale. Printre altele relatează următoarea întâmplare: În școala noastră s-a înființat ceva de tipul unui club cu obiectivul de a invita persoane care să vorbească despre teme de cultură generală. Un coleg de clasă, Petru Locusteanu, mi-a cerut să fiu prezent la prima întâlnire care a fost prezidată de profesorul Banu. În prezența mea, desconsiderând regula, unul dintre colegi s-a ridicat și a cerut ca toți evreii să fie excluși din club. Locusteanu, care inițial m-a invitat, a aplaudat cel mai zgomotos. M-am ridicat și l-am întrebat pe profesorul Banu dacă clubul are drept scop să ne învețe elemente de cultură generală sau să promoveze o politică antisemită.Read more…

















