Vanda Woloszyn (n. Petrescu-Dâmbovița) a plecat din România cu aproape 35 ani în urmă. Și-a imaginat ”repatrierea” în Polonia, or cum se va vedea în rândurile ce urmează, integrarea în țara a cărei limbă o vorbește din copilărie n-a fost deloc simplă. Multe îi rămăseseră necunoscute, deși avea intuiția, parțial cunoștința despre complexitatea originilor tăinuite de familie sub pretextul ”ocrotirii copilului” de traume nedorite. A fost suficientă vizitarea ghetoului varșovian pentru a o ”trezi” și a-i determina un dureros parcurs pe calea ”strămoșilor uitați” ai familiei materne – care se întâmplă să fie și a mea. (Monica Gheţ). Titlul articolului se referă la ce mi s-a spus prin 1980, într-o pauză a cursurilor de la Universitatea A.I. Cuza, Iași, cuvinte emise de un coleg dintre cei cu care ieșeam adeseori la o cafea. ”Asistența” formată din colegi români și maghiari tăcea. TĂCERE absolută. Se întâmpla pe vremea grevelor SOLIDARITĂȚII din Polonia. Toată lumea comenta evenimentele, iar eu mi-am permis să corectez pronunțarea numelui lui Lech Walesa. Am aflat, pe această cale, că nu am dreptul să mă implic, deoarece nu eram 100% de origine ”ariană”.Read more…
S-au fotografiat la München, în iulie 1945
Povestea fotografiilor din fața mea începe în 24 aprilie 1945. Tatăl meu, Häftling 72001, avea 18 ani și jumătate și un an de experiență în ghetouri și lagăre. În aprilie 1944, după ce s-au publicat și pus în aplicare nenumărate legi, directive și ordonanțe anti-evreiești, nu a fost surprins să afle că în contextul efortului pentru sprijinirea frontului, la fel ca și ceilalți evrei din Ungaria, și el va fi deportat la muncă – se zvonea că undeva prin Ungaria. La începutul lui mai a fost internat în ghetou în Gherla, apoi transferat la Cluj, și la sfârșitul lunii mai 1944 a fost deportat la Auschwitz. Încă înainte de a intra în lagărul propriu-zis, în baraca unde erau tunși și primeau hainele de deținuți a auzit că cei care au coborât din tren și nu au fost selectați pentru muncă, au fost omorâți și cadavrele arse. Deținuți mai vechi i-au arătat fumul care ieșea pe hornurile din depărtare. După câteva săptămâni a fost transferat într-unul din lagărele de muncă subordonate complexului de la Dachau, nu departe de München. În 18 iunie 1944 a ajuns în lagărul Kaufering III, iar la sfârșitul lui decembrie a fost transferat în lagărul Landsberg I.Read more…
Amintiri din kibuțul Hazorea
Am mai povestit că atunci când ne-am căsătorit, soțul meu și cu mine eram doi studenți săraci și în loc de călătorie de nuntă ne-am dus „la țară”, să lucrăm ca voluntari la kibuț. Nu știu de ce îmi vin în minte versurile lui Topîrceanu: Locuința mea de veră/ E la țeră…/Acolo era să mor/De urât și de-ntristare…/ Ca proaspăt imigrant, soțul meu și-a petrecut primele câteva luni la kibuțul Hazorea (Semănătorul) din Valea Izreel, nu departe de Afula (și de Spitalul Central al Văii Izreel, despre care povestea Jacob Sade https://baabel.ro/2022/03/jacob-sade-opt-povestiri-8-spitalul-central-al-vaii-izreel-1967/). Ca proaspăt imigrant, soțul meu și-a petrecut primele câteva luni la kibuțul Hazorea (Semănătorul) din Valea Izreel, nu departe de Afula (și de Spitalul Central al Văii Izreel, despre care povestea Jacob Sade https://baabel.ro/2022/03/jacob-sade-opt-povestiri-8-spitalul-central-al-vaii-izreel-1967/). Dimineața urma cursul de ebraică, iar după-amiaza lucra. Tinerii imigranți care veniseră singuri au fost „adoptați” de familii locale. Părinții lui adoptivi, Naftali și Margot Wertheimer, se numărau printre fondatorii kibuțului. Relații foarte bune a avut și cu familia Maroz. Pe atunci soțul meu cânta la pian, iar fiul familiei Maroz studia vioara la conservator și cei doi au dat împreună concert – dar și părinții erau mari melomani. Așa se face că în timpul studenției, soțul meu pleca adesea în weekend la kibuț; prietenii de acolo erau pentru el ca niște rude apropiate. Mai târziu m-a luat și pe mine și ideea să ne petrecem o vacanță la kibuț a fost cât se poate de naturală. Dar voiam să contribuim și noi ceva, de aceea am lucrat ca voluntari. Mi-au rămas de atunci numai câteva instantanee de calitate îndoielnică, dar asta am. Kibuțul mi s-a părut dintotdeauna raiul pe pământ: aer curat, ciripit de păsărele… Read more…
Cu trenul expres spre moarte – note de lectură
Autorul volumului Cu trenul expres spre moarte, Leonard Zăicescu, a văzut lumina zilei în anul 1927, într-o familie de evrei gospodari, cu mulţi copii, într-un Iaşi întroienit încă de omătul unei ierni lungi şi geroase. Şi-a petrecut copilăria în partea de jos a străzii Păcurari, lângă Şcoala Primară de Fete Petru Poni. În curtea lungă de la nr.133 locuiau şi convieţuiau în bună înţelegere vecini de diverse naţionalităţi (români, ruşi, evrei, turci, unguri, etc.) care se ajutau reciproc şi erau mereu alături, la bine şi la greu. De strada Păcurari sunt legaţi cei mai frumoşi ani ai copilăriei lui Leonard. Curtea lor a fost o „oază a păcii şi a bunei învoiri într-un ocean al duşmăniilor şi al patimilor oarbe”. Leonard Zăicescu nu a uitat niciodată anii petrecuţi la şcoala primară Regele Carol I, o şcoală de elită situată nu departe de Copou, pe strada Pojărniciei, şi nici pe primul său dascăl, domnul Niculiu, care i-a îndrumat primii paşi în „lunga şi fără de sfârşit călătorie pe drumul cunoaşterii, cel ce se asemăna cu Domnul Trandafir căruia Mihail Sadoveanu i-a dedicat rânduri şi gânduri de aleasă preţuire”.Read more…
Pictactrița orădeană
Am asistat cu bucurie și emoție la vernisajul unei expoziții ieșite din obișnuitul unor astfel de demersuri. Mă refer la evenimentul găzduit în după-amiaza zilei de 2 aprilie de Sinagoga Neologă Sion din Oradea, spațiu devenit păstrător vremelnic al lucrărilor Adelei Lazăr, artist plastic și actriță a teatrului orădean. Scriu despre această expoziție din postura de vizitator încântat și intrigat, deoarece este vorba de lucrări neobișnuite, izvorâte din ideile originale ale artistei, din creativitatea ei remarcabilă și dintr-o nevoie lăudabilă de a nu irosi obiecte pe care le-a adunat de-a lungul vremii și pe care le refolosește integrându-le în arta ei. Expoziția se numește „RecyclArt – from Trash to Art” și reunește lucrări realizate prin îmbinarea mai multor tehnici – decupare, lipire, colaj, lăcuire, pictură – toate îmbrățișate de culorile vibrante folosite de Adela Lazăr în aceste instalații pe care ea însăși le numește ”unice și irepetabile”.Read more…
Cine a subvenționat miracolul economic al Germaniei hitleriste
Știam unele lucruri despre ajutorul pe care antisemitul Henry Ford l-a acordat Germaniei naziste, dar nu știam cât de vast era ajutorul dat Germaniei de unii miliardari și politicieni americani și europeni și care a fost rolul lor în “miracolul economic” al Germaniei naziste. Așa-zisul miracol economic al Germaniei, pe care Hitler și l-a atribuit sie însuși după ce a ajuns la putere, avea o explicație logică. Criza economică în care se afla Germania era catastrofală. După înfrângerea din Primul Război Mondial, umilitorul acord de la Versailles o obliga să plătească țărilor aliate mari despăgubiri. Apoi mai era și criza economică mondială din 1929-1930. Refacerea economiei germane s-a datorat mai ales generosului ajutor financiar acordat regimului hitlerist de către unii magnați americani și europeni. Pentru a construi șosele și uzine, nemții aveau nevoie de mulți bani și de investiții. Acestea veneau, printre altele, de la banca americană Brown Brothers Harriman și aliatul lor financiar, germanul Friedrich (Fritz) Thyssen; bancherul britanic Sir Montagu Collet Norman, guvernatorul băncii Angliei; suedezul Axel Wenner-Gren, fabricant de arme și unul dintre cei mai înstăriți oameni din lume în acele vremuri, precum și omul de afaceri american originar din Franța, Charles Badeaux.Read more…
Din nou despre sifilis
Nu este un subiect plăcut, din contră! Și totuși articolul publicat de către Johanan Vass în numărul trecut al revistei Baabel mi-a dat mult de gândit. În primul rând bunicul meu era medic specializat în dermatologie și boli venerice. A studiat la Viena și a primit diploma exact acum 100 de ani, în 1923. Apoi, modul în care s-a desfășurat viața mea a fost influențat de… un caz de sifilis! Iată ce povestește mama în amintirile ei: După eliberarea din Transnistria, ea s-a întors cu părinții la Cernăuți și bunicul meu a primit un post la clinica de boli venerice. Printre pacienții lui se afla un ofițer rus care se molipsise de sifilis. Armata Roșie avea deja penicilină, dar injecțiile trebuiau făcute din 3 în 3 ore. Bunicul meu a propus să-l ia acasă pe ofițer și să-l îngrijească pe toată durata tratamentului. Ofițerul a acceptat, iar la sfârșit… a cerut mâna mamei mele! Bunicul nu îndrăznea să-l refuze, așa că i-a cerut un „timp de gândire”. A doua zi și-au făcut bagajele și s-au „repatriat” în România – norocul lor, pentru că în ziua următoare, granița s-a închis. Deci îi sunt recunoscătoare ofițerului rus că m-am născut în România! Dar de fapt nu despre asta voiam să scriu, ci despre originea bolii, un subiect foarte controversat care nu a fost complet elucidat nici până astăzi.Read more…
Strategii politice (*)
În după amiaza aceea ploioasă, în cabinetul Premierului se afla un singur invitat: Consilierul. – Consider, pe bună dreptate, că partidul și coaliția noastră vor pierde voturile laicilor din cauza refuzului ultrareligioșilor de a presta serviciul militar, de a se încadra în câmpul muncii și din cauza sumelor exorbitante solicitate de partidele religioase – preciză Premierul. Avem nevoie și de voturile lor pentru a ne menține la putere. Cum vezi rezolvarea problemei? – Am analizat această problemă. În curând veți vedea rezultatele, răspunse Consilierul. Este necesar în primul rând să înlocuim rabinii care actualmente influențează publicul extremist religios cu alte personalități, ale căror concepții sunt asemănătoare cu ale noastre. – De acord, răspunse Premierul. Ai mână liberă în această privință. Voi face demersurile necesare încă în aceasta seară. A doua zi, mica sală de ședințe alocată Consilierului, izolată împotriva oricăror scurgeri de informații în exterior, era ocupată de echipa de lucru a acestuia. Formată din specialiști în mass media, științe juridice, spionaj sau anchete polițienești, echipa Consilierului avea în componentă și un eminent specialist în Talmud, cu un doctorat de la Yeshiva University New York. Consilierul le explică în detaliu dorințele Premierului și planul pentru a le rezolva, folosind procedee mai puțin ortodoxe, cu care echipa era de altfel familiarizată.Read more…
Islazul
Multe zile de vacanţă ale nepoţilor mei le-am petrecut împreună cu ei, pe meleaguri vâlcene. Deseori colindam dintr-un sat într-altul pentru a fi cât mai mult în natură. Într-o zi, în urmă cu 10-12 ani, am luat cu noi și doi copii localnici care ne-au strecurat cu dibăcie printre grădinile gospodarilor, ca să ajungem mai repede într-un loc foarte frumos numit islaz. Acesta e spațiul în care sunt lăsate în voie să pască multe vaci, boi, oi, chiar și cai, după un obicei străvechi, dar noi aveam ca obiectiv și tufele cu mure. Deodată vedem la liziera pădurii o săteancă ieșită cu o vacă la păscut, rezemată de o bâtă groasă. Însoțitorii noștri, conspirativ, ne anunță că acea femeie e o nebună a satului și că trebuie s-o ocolim, altfel riscăm să arunce cu bâta după noi sau, în cazul cel mai bun, să ne ocărască. Nu știu de ce, dar am pus la îndoială spusele băietanului mai mare. Cu un curaj dat de privirea insistentă a femeii către grupul nostru, gândindu-mă că deja știe ce ni s-a spus despre ea, ne apropiem cu pași firești de drumeție. Când avem contact vizual suficient de bun cu femeia, o salutăm, iar ea ne întreabă în chipul cel mai firesc cine suntem. Read more…
Deadline
„Cea mai bună muză e termenul limită” – această constatare plină de înţelepciune a fost făcută de scriitorul maghiar Frigyes Karinthy, dar poate că şi alţii dinaintea lui şi-au dat seama de forţa mobilizatoare pe care ţi-o imprimă scadenţa sau deadline, cum i se spune – cel mai sugestiv posibil – în limba engleză. De câte ori nu invocăm cu disperare: „Dacă aş mai avea la dispoziţie o singură zi în plus, câte aş mai putea face”! Dar termenul limită nu mai admite nicio secundă în plus, e cumplit de strict, e deadline. Dar de ce tocmai deadline, adică o linie a cărei depăşire aduce după sine moartea?! Se pare că acest cuvânt ar fi fost înregistrat pentru prima oară în anii 1860, în timpul Războiului Civil American, şi se referea la linia de îngrădire din jurul închisorii. Gardienii erau instruiţi să împuşte şi să ucidă orice prizonier care ar fi „atins, ar fi căzut peste, ar fi traversat pe deasupra sau pe sub aceste îngrădiri denumite «dead line». Acest cuvânt apare în însemnările unor militari, ba chiar şi în presa vremii.Read more…
Minunea?!
Astăzi îmi vine în minte o întâmplare petrecută în țara mea natală, când purtam cravata roșie de pionier. Eram membru al cercului de rachetomodele al Casei Pionierilor și participam pentru prima oară la un concurs județean. Pentru a încuraja prieteniile dintre copii, în fiecare an concursul se desfășura în altă comună a județului – în acel an era la Podu Iloaiei. Am plecat cu trenul, apoi cu autobuzul și nu peste mult timp am ajuns pe câmp, dar categoria mea, Racheto-plan, era programată mai târziu, astfel că l-am rugat pe instructor: – Pot să verific încă o dată echilibrarea modelului? – Nu! Ultimele două săptămâni ai verificat zilnic. Deși trebuia să vii doar o dată pe săptămână, ai venit zilnic și cred că ai obținut performanța maximă. Era o încurajare dată unui copil nesigur care își căuta o ocupație. Arbitrii cronometrau timpul din momentul lansării până la aterizare. Pentru validarea „lansării”, în următoarea jumătate de oră pionierul trebuia să prezinte arbitrului modelul recuperat. Fiecare concurent avea dreptul la trei lansări, considerându-se cea mai bună – adică timpul cel mai lung. La prima lansare modelul meu a căzut într-o baltă, fiind imposibil de recuperat și ca atare această lansare a fost descalificată. Noroc că domnul instructor Chirica mă pusese să construiesc trei modele.Read more…
Eminescu din nou în limba ebraică
Recent am primit un volum de traduceri noi din poeziile și proza lui Mihai Eminescu: Poezii alese; ediție bilingvă româno-ebraică; traducere în ebraică de Adina Rosenkranz-Herșcovici. Volumul, pe două coloane, pagină vizavi de pagină, a apărut la Editura Teșu din București, în colaborare cu Centrul Cultural Israeliano-Român din Tel Aviv, ambele conduse de editorul și scriitorul Teșu Solomovici, care a inițiat proiectul și a scris prefața, împreună cu regretatul academician, criticul și istoricul literar Eugen Simion. Volumul, apărut anul acesta, include 38 poezii și două fragmente de proză. Poezii de Eminescu au fost traduse și în trecut în limba ebraică. Mă refer la volume de traduceri de Yehoshua (Iosua) Tan-Pai (Tel Aviv 1954), Ahuvah Bat-Hanah (Tel Aviv 1990), Tomy Sigler (Haifa 2008). Am scris despre ele într-un articol apărut în revista Baabel (2018), republicat în câteva rânduri, printre care în revista ieșeană Scriptor (2022) și în volumul Un deceniu de scris românesc în Israel, editat de Adrian Grauenfels (2021). Fiecare poet traducător are selecția lui, stilul propriu, limba sa ebraică și modul de folosire a acesteia. Traducerile făcute de poeta Adina Rosenkranz-Herșcovici reflectă gândirea și atașamentul ei pentru creația eminesciană.Read more…
Un matematician originar din Cluj, apărător al piloților americani
Chiar dacă orașul meu natal, Oradea, a depășit cu mult toate celelalte localități ardelene în privința figurilor excepționale pe care le-a produs în cele mai felurite domenii, trebuie să recunoaștem că și Clujul, aflat la doar 160 km la est de acest buric al pământului, a produs talente remarcabile. În această privință, îl menționez în special pe Abraham Wald, unul dintre cei mai importanți matematicieni din prima jumătate a secolului XX. El a introdus noțiunea statistică de survivorship bias, care a reușit să se impună, cu toate că la prima vedere părea opusă logicii și gândirii intuitive. Matematicianul evreu-maghiar Abraham Wald a adus contribuții importante în domeniul analizei statistice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Una dintre cele mai remarcabile realizări ale sale a fost îmbunătățirea protecției bombardierelor aliate, contribuind la salvarea a nenumărate echipaje ale avioanelor militare nu numai atunci, ci și în numeroase conflicte ulterioare. Wald s-a născut în anul 1902 la Cluj, aflat pe atunci în Regatul Ungariei, ca fiu al unei familii evreiești. A făcut studiile liceale ca elev particular, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Matematică la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, pe care a absolvit-o cu succes în 1928. Apoi, în 1931, a obținut doctoratul la Universitatea din Viena. El s-a remarcat prin abilitățile sale matematice deosebite, reușind să transforme idei abstracte în calcule statistice solide. La început s-a concentrat în special pe geometrie și topologie. Sub îndrumarea profesorului Karl Menger, Wald a dezvoltat o teorie proprie despre “Varietățile diferențiabile cu un nou concept de curbură”. După obținerea doctoratului, l-a instruit pe bancherul Karl Schlesinger în matematica economiei și cu această ocazie a adus contribuții fundamentale la teoria echilibrului economic.Read more…
James Joyce
Rândurile de mai jos au fost scrise pentru iubitorii de literatură care nu au auzit niciodată de James Joyce și au trăit foarte bine și așa, precum și celor care s-au apucat să citească Ulise, dar, ajungând la capitolul trei, au renunțat deoarece nu știau că romanul devine captivant și relativ citibil începând cu capitolul patru. Nu are rost să le citească nici literații, nici foștii studenți din țările vorbitoare de limbă engleză și nici cei ca mine, amatori obsedați de această vedetă, considerat ca unul dintre cei mai mari scriitori de limbă engleză din secolul XX. Desigur că nu am intenția să concurez cu miile de studii, note, cărți, monografii, biografii, antologii etc., care se ocupă de cele mai felurite aspecte ale vieții și operei lui J. Joyce. Aș dori doar să îi provoc pe cei care cred în ei înșiși să încerce. Într-o zi, după ce m-a văzut citind din nou paginile tipărite din Shmoop și Spark, înainte de a începe să recitesc pentru a nu știu câta oară un capitol din Ulise, soția mea, ea însăși o consumatoare zeloasă de literatură, m-a întrebat „De ce ar citi cineva o carte pe care nu o poate înțelege singur?” Nu am putut decât să-l citez pe G. L. Mallory. Acum o sută de ani, fiind întrebat „De ce ai vrut să urci pe Muntele Everest?” a răspuns: „Pentru că este acolo.” Și cum nimeni nu urcă pe Everest fără o pregătire prealabilă, fără ajutorul localnicilor și a celor care au făcut-o ori au încercat să o facă, nici eu nu am citit opera lui J. Joyce fără mult ajutor – găsit fără mari dificultăți.Read more…
Mătușa cea zurlie și formele creștinătății
Mama mea avea o mătușă, pe nume Klari, pe care o cunosc numai din povești. Era sora mai tânără a bunicii mele. Exact ca în povești, surorile nu puteau fi mai diferite decât ele două. Bunica era o ființă armonioasă, liniștită, dar tenace. Făcuse medicina la Viena alături de viitorul ei soț. Cânta minunat la pian și mai târziu, pentru a-și nostrifica diploma în România, și-a dat examenul în limba română la vârsta de patruzeci de ani. În schimb, mătușa cu nume luminos era veselă, apucată, încăpățânată, un spirit liber. La frageda vârstă de nouăsprezece ani, ca să i-o ia înainte surorii, s-a măritat cu un ofițer rus alb refugiat, cu ani buni mai în vârstă decât ea. Pentru a-i place, se lăsase operată în diverse părți, printre altele și-a operat nasul. Dar trebuie amintit că era foarte înzestrată în ce privește însușirea anumitor limbi străine (vorbea, scria și citea trei limbi europene). Prima căsătorie nu a durat prea mult. După acest exercițiu de forță s-a îndrăgostit până peste cap de un tânăr german. L-a luat de soț și pe acesta. Familia lui nu a fost de acord cu căsnicia dacă viitoarea consoartă nu trecea la religia familiei, cea evanghelică. Zis și făcut, din dragoste tușica s-a creștinat cât ai zice pește. Dar nici căsnicia aceasta nu avea să fie prea trainică. Read more…
Apelul telefonic din dulap
Nu e vorba de o povestire comică sau de una științifico-fantastică, este o relatare tragică din Israel, din octombrie 2023. În 7 octombrie, hoardele de teroriști Hamas au invadat vestul deșertului Negev. Masacrul locuitorilor din kibuțuri este cunoscut, el a fost comentat de media. Încă de la ora șapte, în dimineața acelei sâmbete negre, stația de salvare Magen David Adom din Kiryat Ono a început să primească apeluri de ajutor de la oameni disperați. Dispecerii stației erau uimiți de numărul mare de solicitări, majoritatea din ele venind din kibuțurile din apropierea graniței cu Fâșia Gaza. Locuitorii relatau fapte incredibile: despre teroriștii care pătrundeau în case și trăgeau în locuitorii ascunși în adăposturi, despre răniți, cereau ajutor, dar atât armata, cât și poliția întârziau. Stațiile de salvare din apropierea acestor localități au trimis numeroase ambulanțe, dar ele au fost oprite de barierele armatei, pentru că întreaga regiune fusese etichetată ca zonă de operațiuni militare. Olga, una dintre dispecere, a primit un apel ieșit din comun. – Mă numesc Ronen, vă rog să trimiteți o ambulanță. Repede, repede! Teroriștii au intrat în adăpostul casei și au tras în părinții mei. Mama și tata sunt răniți, în jurul lor e o baltă de sânge. Nu vreau să moară. Vă rog să mă ajutați! – De unde vorbești? – îl întrebă Olga. – Sunt ascuns într-un dulap, răspunse Ronen.Read more…
Comparaţii nepotrivite
Îmi amintesc că atunci când scriam programe în limbaj COBOL (în anii 1970) existau aşa-numite cuvinte rezervate care, având un rol special, nu puteau fi folosite ca atare în corpul programului. Pentru mine cuvântul Holocaust are acelaşi statut. Utilizarea sa frecventă îi diminuează unicitatea definită în lucrările de referinţă care tratează negaţionismul sub toate aspectele lui. Multă lume confruntată cu tragedia unui masacru caută metafore cât mai sugestive şi atunci spune: holocaust şi e greu să vii cu lexiconul sau cu articolele de specialitate ca să infirmi validitatea comparaţiei, chiar dacă ea nu e potrivită. Consider că e nepotrivită pentru că Holocaustul, care a dus la uciderea a şase milioane de evrei şi a sute de mii de romi, a avut loc printr-o acţiune metodică şi consecventă, legiferată de parlamentele şi executată de guvernele ţărilor cu regim fascist, asupra cetăţenilor proprii, lipsiţi total de apărare, cu şanse aproape inexistente de a se salva. Dimensiunile şi durata Holocaustului nu pot fi comparate cu nicio altă crimă în masă.Read more…
Margit
Margit a fost prietena mea încă de la grădiniță și de fapt a rămas cea mai bună prietenă pe care am avut-o. Mă gândesc foarte des la ea, mai ales în nopțile cu insomnie pe care mi le petrec cu amintirile foarte vii din anii copilăriei și ai adolescenței noastre, când nu era o zi în care să nu ne vedem și să nu fim împreună cel puțin câteva ore. Deși petrecuserăm orele de școală împreună, țin minte cum ne conduceam una pe cealaltă spre casă și ne făceam lecțiile împreună. Și părinții noștri se cunoșteau, dar nu erau prieteni apropiați, deși tatăl lui Margit a fost coleg cu tatăl meu. În copilărie acest lucru nu m-a mirat niciodată, ba chiar credeam că e normal să fie așa, deoarece ei erau mai înstăriți decât noi și așa se și comportau. Mama lui Margit era din Suceava și se purta normal cu mine, chiar aș spune că mă iubea. În ochii mei, Margit era foarte frumoasă și până la bătrânețe am admirat-o pentru că avea grijă de fizicul ei. Prima noastră despărțire a fost când am plecat la Botoșani și m-am înscris la liceul Carmen Sylva. Știam că Margit s-a hotărât să învețe particular și să dea examenele la Suceava. Dar după câteva zile, mare mi-a fost bucuria când Margit și mama ei au venit la Botoșani. Mama ei i-a găsit o gazdă bună și a înscris-o tot la liceul Carmen Sylva. Eram din nou împreună! Dar nu știam ce ne așteaptă: Deportarea în Transnistria ne-a despărțit chiar din primul moment. Nu ne-am văzut nici la gară, nici în tren, nici la prima oprire, la Cernăuți. Nu ne-am revăzut nici la Atachi sau la Moghilev.Read more…
O tragedie israeliană
Undeva pe la mijlocul anilor 70, într-o mică bucătărie dintr-un bloc comunist, un adolescent stă cu urechea lipită de un radio rusesc și ascultă știrile. Știrile de noapte de la radio sunt altfel decât știrile de zi de la televizor, par mai veridice. În fiecare seară, la 19:30 fix, tânărul comută pe Kol Israel, unde aude crainici cu nume ebraice, dar cu accent perfect românesc. Acolo receptează el într-o seară că în acea țară îndepărtată, înconjurată de dușmani, un prim-ministru pe care-l cheamă Yitzhak și nu mai știu cum a demisionat pentru că soția lui deschisese un cont în dolari, lucru interzis de legislația țării respective. Și atunci băiatul, obișnuit cu conducătorii iubiți și veșnici care nu trebuie să dea socoteală nimănui, își zice: “Uite, în țara asta aș vrea să trăiesc.” A trecut mult de atunci. Tânărul de atunci chiar a ajuns să trăiască în acea țară. Prim-ministrul, Yitzhak Rabin, a fost ales a doua oară, doar că de data asta nu a mai fost nevoit să-și dea demisia – a fost asasinat de un extremist evreu, un fanatic, pentru că încercase să ajungă la un acord de pace cu palestinienii. Acum primul ministru se numește Benjamin Netanyahu. Nu de azi, nici de ieri, ci de vreo 18 ani. El nu și-ar da demisia pentru un pumn de dolari. Nici măcar pentru 1400 de morți. Laicul Benjamin Netanyahu conduce azi un guvern în care predomină elemente mesianice.Read more…
Antoni van Leeuwenhoek – negustorul academician
Au trecut trei secole de la moartea celui care este considerat părintele microscopului: Antoni van Leeuwenhoek (olandezii îl pronunță LEU-ĂN-HUK). Fără îndoială că el a schimbat pentru totdeauna modul în care este văzută și înțeleasă lumea. Totuşi, nu el a inventat microscopul! S-au făcut încercări și înaintea lui, dar cu rezultate foarte nesatisfăcătoare. Lupele erau cunoscute chiar din antichitate. Leeuwenhoek a fost primul care a construit un microscop funcțional și, mai ales, el a fost primul care a observat și a descris lumea minunată a vietăților minuscule, nebănuite până atunci. Pentru Olanda, secolul al XVII-lea a fost perioada de aur: vasele comerciale olandeze brăzdau mările și aduceau mirodenii din colonii, acasă se dezvoltau manufacturile, mulți oameni se bucurau de o relativă bunăstare și, mai ales, Olanda fiind o republică protestantă, nimeni nu trebuia să se teamă nici de rege, nici de inchiziție. Cultura și arta au luat un mare avânt – e suficient să ne gândim la Rembrandt sau Spinoza. În această lume în plină efervescență s-a născut Antoni van Leeuwenhoek în orașul Delft, în 1632.Read more…



















