Apărută în septembrie 2003, în editura franceză Albin Michel din Paris, cartea-document Je devais aussi tuer prezintă o aventură umană de excepție, întinsă pe o perioadă de zece ani (1990-2000), cu o acțiune destul de apropiată de actualitatea recentă. Este autobiografia unei evreice franceze, cu numele fictiv Nima Zamar, care, după terminarea studiilor universitare, facultatea de informatică, a emigrat în Israel. Nimic nu părea să o predestineze pentru genul de aventură pe care a relatat-o în carte: recrutată într-o unitate specială și inițiată în „jocul” războiului din umbră, a devenit un important personaj în cadrul celulei de elită de care aparținea; desigur, specialitatea ei de proiectant de sistem în informatică a fost un atu substanțial. Nina Zamar a urmat un antrenament riguros, pe ”propria-i piele”, pentru a cunoaște metodele nemiloase și însetate de sânge ale teroriștilor. Infiltrată apoi în rețelele palestiniene, ea a descoperit manipulările mediatice ale Intifadei.Read more…
Vorbind de diaspora evreiască, ne gândim de obicei la distrugerea Ierusalimului de către romani (70 e.n.) și exilarea majorității populației. Adevărul este că diaspora evreiască exista deja cu secole în urmă. Invazii dușmane, foamete sau răscoale înăbușite au făcut ca mulți localnici să fugă. Au fost și unii care s-au stabilit pe pământuri străine din motive economice, alții au optat să nu se întoarcă după exilul din Babilon. Una dintre primele așezări evreiești din afara granițelor istorice a fost cea din insula Elefantina din Egipt. Elefantina face parte dintr-un grup de insule aflate pe cursul superior al Nilului, imediat după barajul de la Assuan. Se presupune că numele ei vine de la forma alungită și curbată, ca un colț de elefant, sau poate de la stâncile de pe țărm, care arată ca niște elefanți. Insula Elefantina a avut dintotdeauna o mare importanță pentru egipteni. Pe de o parte, fiind la limita sudică a Egiptului antic, era nevoie de o garnizoană permanentă care să păzească granița și să oprească eventuale incursiuni vrăjmașe. Pe de altă parte, insula avea și o mare importanță religioasă. În credința egiptenilor, sub insulă se aflau două peșteri de unde veneau apele care produceau revărsările. Acolo sălășluia zeul Khnum, cel cu cap de berbec, care păzea apele Nilului, împreună cu Satet, zeița războiului, protectoarea țării, și fiica lor, Anuket, personificarea revărsărilor dătătoare de viață ale Nilului. Nu este de mirare că de-a lungul timpurilor, pe insulă au fost ridicate numeroase temple. Săpăturile arheologice durează de peste un secol, se cunosc nenumărate texte scrise, astfel încât istoricii au o imagine destul de clară despre situația de pe insulă.Read more…
“Libertate, Egalitate, Fraternitate“ erau cuvintele emblematice ale revoluționarului Robespierre. Din 1789, lozinca a fost simbolul Revoluției Franceze, care a însemnat nu numai asaltul Bastiliei la 14 iulie, ci și abolirea absolutismului despotic al monarhiei. În 11 iulie 1789, generalul Lafayette, cel care a condus armata franceză de partea americanilor în Războiul de Independență, aduce în Adunarea Națională „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, după modelul american, care va sta mai târziu la baza constituției franceze. De-a lungul secolelor, celebrele cuvinte au cunoscut diverse “versiuni”. În 1793, în teroarea care a cuprins întreaga țară, parola a degenerat în Liberté, Égalité, Fraternité ou la mort! Revoluția își ucidea eroii, Robespierre devenind victima ghilotinei, familia soției lui Lafayette a fost decapitată, doar soții reușind să se salveze în ultimul moment. Dată uitării în timpul Imperiului Francez, sintagma a reapărut odată cu revoluțiile din 1848 în Europa. În secolul al XXI-lea cuvintele celebre au fost adaptate ideologic de partidele politice, socialiștilor li s-a părut discriminatorie la adresa femeii și au înlocuit Fraternité cu Solidarité (fără conotația masculină a cuvântului “frate”). La alegerile pentru Parlamentul European, partidul ecologist francez aduce o variantă mai progresistă: Liberté, Égalité, Biodiversité. Așa că mi-am permis și eu să adaptez deviza democrației franceze doar pe durata Campionatului European de Fotbal, pentru că îmi doresc ca echipa Franței să devină campioană, în 14 iulie, chiar de Ziua Națională. La conferința de presă din Hamburg, starul echipei Les Bleus, Kylian Mbappé face un apel pentru participarea la vot în turul al doilea de scrutin, în speranța că s-ar mai putea schimba ceva din rezultatul final al alegerilor.Read more…
Scriu aceste rânduri din apartamentul meu modest din New Jersey, la doar o aruncătură de băț de forfota New York-ului. Cu doar șapte luni în urmă am părăsit Bucureștiul meu natal pentru a-mi face o familie și a începe o nouă viață aici, în Statele Unite. Nu îmi închipuiam atunci că voi fi martoră la unul dintre cele mai tumultuoase momente din istoria politică recentă a Americii. Încă îmi amintesc uimirea pe care am simțit-o când am auzit știrile: Președintele Joe Biden se retrăgea din cursa pentru realegere, recomandând-o pe Kamala Harris, vicepreședintele din acest moment drept candidat la președinție din partea Partidului Democrat. Ca nou venită pe aceste meleaguri, mă străduiesc să înțeleg complexitățile politicii americane, dar chiar și eu am simțit greutatea acestui moment. În prima zi după anunț am fost într-o plimbare la New York și nu puteam să nu surprind din reacțiile oamenilor la evenimentul din ziua precedentă. Pe străzile aglomerate din Manhattan am surprins frânturi de conversații, amestecate cu zgomotul specific al orașului.Read more…
Cei doi bătrâni din povestea mea erau frumoși, fără riduri și parcă nici păr alb nu aveau. Mi se păreau de o vârstă matusalemică, dar acum știu că erau mai tineri ca mine, cea de astăzi. În copilărie mergeam la ei să cumpăr semințe prăjite de floarea-soarelui, în cornete făcute din pagini de caiete de școală ajunse nefolositoare. Credeam că s-au născut bătrâni, că asta a fost alegerea părinților lor și că pentru mine mama alesese altceva: să mă nasc bebeluș și să tot cresc. Nu-mi era frică de ei. Nu cred că mi se citise / spusese vreo poveste despre vreo bătrână sau bătrân care să vrea răul copiilor, iar pe „bătrânii” din familia mea – bunici, unchi, mătuși – îi plăceam mult. Câteodată îl găseam pe bătrân ridicat pe marginea patului, așteptând cuminte ca bătrâna să-mi dea marfa pentru care venisem. El depindea mult de ea. Probabil nu reușea nici să se îmbrace singur și nici să se deplaseze fără ajutor. Alteori îl găseam la masă. Nu mă întreba nimic, dar probabil că în ochii mei vedea curiozitatea legată de ce văd prin cameră. Ce pot să afirm cu certitudine este că în simplitatea vieții lor erau ordonați și trăiau în curățenie. Nu i-am văzut niciodată mâncând semințe așa cum, mai târziu, vedeam că obișnuiesc să facă vânzătoarele de semințe de pe stadioane. Poate nici nu mai puteau, nu mai aveau dinți.Read more…
Încetul cu încetul se completează lista candidaților pentru postul de președinte al României. Nu știu până când poate fi prezentată lista cu 200.000 de semnături necesară pentru susținerea unui candidat, deci nu este exclus să mai apară indivizi fără multe șanse, dar despre care se va scrie în presă și în rețelele de socializare, iar popularitatea astfel dobândită o vor folosi în alte domenii, de pildă în afaceri. Poate, cine știe, în ultimul moment va apărea „din spuma mării” cineva care să satisfacă principalele criterii cerute de o masă suficientă, critică, de alegători și ar putea să câștige. Dar cred că astfel de surprize apar numai în Statele Unite și chiar și acolo destul de rar. Să analizăm deocamdată lista actuală. Menționez de la început că în afara unor criterii obiective și obligatorii, abordarea mea a fost subiectivă, adică ceea ce îmi place sau îmi displace mie la candidați. Încă nu m-am decis definitiv pe cine voi vota în turul întâi, poate, până la urmă, pe nimeni. (La cel de-al doilea, principiul esențial este „răul cel mai mic”). Aș vrea să mai adaug ceva. O mare parte dintre alegătorii noștri pur și simplu nu știu ce poate și ce nu poate să facă un președinte. La anumite categorii mai persistă mentalitatea ceaușistă, că președintele poate rezolva toate problemele, de la război și pace (da, poate) până la creșterea pensiilor sau scăderea prețurilor (nu poate) și multe altele. Drepturile unui președinte sunt înscrise în Constituție. Read more…
Recenta știre a lichidării conducătorului politic și militar al temutei organizații Hezbollah, Hassan Nasrallah, este un succes extraordinar al Israelului, încă unul din seria de succese a asasinatelor țintite: Ismail Hanieh, liderul politic al Hamas la Teheran, Fuad Shukr, șeful statului major al Hezbollah la Beirut, iar acum frișca de pe tort în persoana liderului Hezbollah, nemaivorbind de una din cele mai reușite operațiuni Mossad, cea a exploziei pagerelor și a walkie-talkie-urilor conducătorilor Hezbollah, mega-acțiune de precizie chirurgicală prin care peste 3000 de teroriști au fost răniți sau cel puțin scoși din schemă pentru o bună bucată de vreme. Desigur, în ciuda loviturilor încasate, Hezbollah rămâne cea mai redutabilă organizație teroristă din Orientul Mijlociu, ba mai mult, un stat în interiorul statului libanez, un stat militarist susținut în mod decisiv de Iran, un stat terorist care ține captiv statul libanez, odinioară o oază de pace și prosperitate în Orientul Mijlociu. În ciuda seriei de acțiuni militare reușite, după un an de război de uzură, Israelul este departe de a fi câștigat strategic conflictele cu Hamas și Hezbollah. După cum e cunoscut, doctrina militară a Israelului susține că Statul Evreu, dacă este atacat, trebuie să reacționeze rapid, cu forță maximă și pe cât posibil să ducă războiul în afara teritoriului național, în statul agresorului. De asemenea este notoriu faptul că Israelul, prin resursele sale umane, economice și financiare modeste nu poate susține un război de uzură, deci are interesul fundamental să distrugă orice agresor în cel mult câteva săptămâni.Read more…
De la bun început doresc să remarc modul corect în care autorul articolului abordează subiectul diferenței (enorme!) dintre sionism și islamismul fundamentalist, două mișcări cu iz național / religios, dar care se deosebesc una de alta ca albul de negru. Această deosebire este perfect analizată în articolul d-lui Vasilescu și de aceea nu e în intenția mea de a aprofunda subiectul, atât de bine prezentat în acel articol. Eu doresc să revin asupra unor aspecte discutate doar succint în articolul lui Mihai Vasilescu și care, după părerea mea necesită anumite clarificări. Definirea evreilor drept un bun etnic este oarecum înșelătoare, pentru că face abstracție de faptul că evreii, pe lângă religia care îi unește și îi ține împreună, posedă toate caracteristicile unui popor, chiar răspunzând pozitiv la definiția lui Stalin (!): istorie comună, limbă comună, cultură comună, tradiție comună și chiar teritoriu comun, dacă ne referim la simplul fapt istoric că până acum 2000 ani evreii aveau țara lor, patria lor (unii susțin chiar două: Israel și Yehuda!), ca orice alt popor în acea vreme. Iar dacă adăugăm la toate aceste caracteristici și religia comună, obținem în felul acesta un tablou complet al noțiunii de popor. Această precizare nu are numai o importanță istorică, ci și una (mai ales) actuală. Ideea, vehiculată de mulți, după care evreii, nefiind un popor, nu au dreptul la o țară, o patrie a lor, nu e deloc nouă, dar e folosită azi mai mult ca oricând de către oricine care neagă dreptul Israelului de a exista ca patrie a poporului evreu.Read more…
Francezilor le place să-și spună, sau să se lase numiți de alții, La Grande Nation și după modesta mea părere, acest lucru are o anumită justificare. Eu le acord cu mărinimie acest titlu de noblețe, pentru că francezii au dat omenirii un număr impresionant de genii, atât în termeni absoluți, cât și per capita. Printre aceștia se numără nu doar Jean-François Champollion, descifratorul hieroglifelor, sau Louis Pasteur, cel care a prelungit considerabil durabilitatea laptelui, dar și numeroșii scriitori, filosofi și enciclopediști care au făcut posibil iluminismul occidental… Nu mi-ar ajunge o seară întreagă ca să-i enumăr. Și totuși, în Olimpul suprapopulat al corifeilor francezi există și câteva personalități mai puțin cunoscute, care, datorită meritelor lor speciale, merită cu prisosință să fie descoperite. Unul dintre geniile mai puțin cunoscute ale secolului XX a fost poetul și scriitorul extraordinar de talentat Raymond Queneau. Acest mic eseu este o privire de ansamblu asupra omului și a operei sale, pe care doresc să le aduc pentru o clipă în centrul atenției.Read more…
Răspunsul cel mai scurt ar fi „pentru că nu l-a mai răbdat pământul”. Dar nu despre asta mi-am propus să scriu, ci despre moartea tiranului și cauzele ei. Fără îndoială că regele Irod (Herod, Herodes sau Hordus) a fost una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei evreiești. Nu din întâmplare a fost numit „cel Mare”, a avut într-adevăr realizări excepționale. În cei peste treizeci de ani în care a domnit ca vasal al Romei, Iudeea s-a bucurat de pace și prosperitate. La porunca lui Irod s-au făcut construcții cu adevărat mărețe. Templul din Ierusalim a fost refăcut și ceea ce numim astăzi Zidul Plângerii a fost ridicat ca un zid de sprijin al esplanadei pe care se afla templul. Apoi a construit și câteva cetăți, printre care Masada și Herodion. Proiectul său cel mai ambițios este Cezareea, un întreg oraș dedicat lui Cezar Augustus, complet cu amfiteatru și hipodrom, cu un apeduct de 16 km care aducea apă de izvor de pe muntele Carmel și, mai ales, cu unul dintre cele mai mari porturi ale vremii sale. Cezareea a fost capitala provinciei în perioada romană și apoi bizantină, până la cucerirea musulmană. Dar Irod a fost detestat de supușii săi. Era un tiran, u n om de o cruzime rar întâlnită, un adevărat Stalin al antichității. A omorât-o chiar pe soția sa preferată (din zece!) și trei din fiii săi sub pretextul că ar fi uneltit împotriva lui. Read more…
În urmă cu câteva zile am asistat la scene emoționante de bucurie, de lacrimi – tot de bucurie – manifestate de locuitorii Damascului, pentru că au reușit să doboare dictatura cumplită a familiei Assad, după ce, spuneau ei, timp de 50 de ani au trăit umiliți și asupriți. Oamenii au simțit că viața lor se va schimba, că vor veni zile frumoase pentru ei și copiii lor. Dar oare aceasta să fie perspectivele? Adevărul este că nu putem ști, nu putem deocamdată descifra viitorul într-o țară haotică și sărăcită.
De fapt nu există o națiune siriană, ea este formată dintr-un conglomerat de etnii și religii. Ca să poată fi condusă, ar trebui să se ajungă la o largă înțelegere, dar cine cu cine? Dacă ne uităm bine, pe teritoriul sirian se luptă mai multe grupări rebele, sprijinite de cinci sau șase state. Da, cu excepția alawiților care sprijineau regimul dominant, toți ceilalți au un scop comun: răsturnarea lui Assad. Dar după aceea?
Să precizăm mai întâi că, deși de-a lungul anilor 13 milioane de sirieni au părăsit țara, eu cel puțin nu am auzit de existența vreunei organizații, mișcări sau grupări de rezistență care să-și fi elaborat un program democratic post-Assad, care să fi luat legătura cu grupări minoritare, etnice și religioase, și să se fi gândit la un front comun.Read more…
În iarna friguroasă a anului 1921, când în familia Klein din Budapesta s-a născut o fată pe nume Ágnes, nimeni nu bănuia ce destin extraordinar va avea. Destinul ei ar fi putut fi curmat tragic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, căci acea fată evreică a fost nevoită să se ascundă cu acte false în spatele unui mariaj de conveniență, pentru a scăpa de soarta tragică pe care au avut-o mulți din familia ei. Și-ar fi dorit să devină violoncelistă, dar când și-a dat seama că nu are talent pentru muzică, s-a reorientat spre sport, și anume către cel mai elegant dintre sporturi – gimnastica. Aici, sub culorile clubului Budapesti Dozsa, a obținut primele succese. Ulterior Ágnes Klein – a devenit Ágnes Keleti, multiplă medaliată olimpică. A practicat gimnastica nu doar pentru ca i-a plăcut, dar și pentru faptul că în fostele țări comuniste sportul îți oferea singura posibilitate de a călători. Chiar a călătorit mult. A fost la Helsinki, la Jocurile Olimpice din 1952, unde a câștigat 4 medalii din care una de aur, a fost la Melbourne, la ediția următoare, în 1956, unde a câștigat 6 medalii din care 4 de aur – la 35 de ani!Read more…
Cu un an în urmă, în martie 2024 Oppenheimer câștiga Oscarul pentru cel mai bun film, alături de încă șapte statuete, recompensând echipa care a realizat această peliculă de peste trei ore, nu ușor de urmărit. Cum lumea a văzut-o, nu este cazul să intrăm în detalii, menționăm doar că eroul a fost numit „părintele bombei atomice” și datorită lui Japonia a capitulat, încheindu-se astfel cel de-al Doilea Război Mondial. Că acest lucru s-ar fi putut întâmpla și fără bomba atomică este dilema care frământă de atunci generații întregi de pacifiști de toate categoriile, inclusiv oamenii de știință care au creat-o, și aici îl includem și pe Oppenheimer. Este adevărat, a fost o „performanță” cu conotații negative, dar pe de altă parte, în timpul cercetărilor legate de noua sursă de energie ”curată”, s-au înregistrat uriașe progrese în fizica atomică. Istoria bombei atomice nu se limitează la fabricarea acestei arme letale ci, paralel, au fost descoperite alte calități și posibilități de întrebuințare pașnică a energiei nucleare, o mare contribuție revenind oamenilor de știință evrei emigranți care au format grupul de bază al cercetătorilor. Politica antisemită manifestată după Primul Război Mondial în Germania și în alte țări din Europa Centrală și de Est i-a obligat pe acești cercetători geniali să se refugieze din țările lor, mai ales în Statele Unite. Acum, când citesc despre marele succes al unui alt film american, cu mari șanse să câștige Oscarul (deocamdată s-a oprit la Globul de aur), Brutalistul, nu pot să nu fac niște analogii. Recunosc, deși am vârsta pe care o am (nu spun cât), niciodată nu am auzit despre acest curent arhitectonic foarte popular după cel de-al Doilea Război Mondial. Denumirea provine din sintagma franceză beton brut, dar la originea ei ară arhitectura constructivistă din anii1930 a mișcării Bauhaus. Read more…
De ce depinde bunăstarea omului? Iată o întrebare la care un simplu medic ca mine nu poate oferi un răspuns cât de cât acceptabil. Eu știu că un om bolnav e nefericit, ceea ce nu înseamnă că cel sănătos explodează de câtă bucurie are parte. Și mai știu că 50% din soarta omului nu se află în propriile sale mâini, pentru că nimeni nu l-a întrebat din ce părinți și unde ar vrea să se nască. Adevărul este că, dacă stau strâmb și judec drept, știu ceva mai mult despre bunăstarea individului. De exemplu, știu că o educație adecvată, din fragedă pruncie și o îngrijire medicală adecvată pot asigura o existență demnă, chiar plăcută, și mediu propice pentru dezvoltarea aptitudinilor fiecăruia. Am trăit de-ajuns și m-am plimbat de-ajuns prin lume ca să cunosc magnitudinea prăpastiei dintre țările cu o economie dezvoltată și cele care în mod politicos (sau de-a dreptul ironic) se numesc ”în curs de dezvoltare”.Read more…
Sper din toată inima ca titlul de mai sus să nu ofere cititorului o scuză să treacă mai departe fără să citească articolul. În aparență, mai ales pentru cei care au trăit, ca mine, o bună bucată de vreme sub soarele distrugător al comunismului, demult nu mai e nevoie de a defini stânga din punct de vedere politic. Dar această remarcă e departe de a fi corectă, pentru că în acele vremuri mai exista încă o ”stângă”, pe lângă cea ce se auto-denumea comunistă, și anume cea social-democrată. Stânga social-democrată a domnit în Europa occidentală exact atunci când partea răsăriteană a continentului supraviețuia cu greu ”raiului” comunist adus pe tancuri din Uniunea Sovietică. Social-democrația de tip occidental din a doua parte a secolului trecut respecta libertatea individului, dreptul de asociere, dar mai ales recunoștea importanța unei lumi politice polivalente, care să reprezinte diversele curente în opinia publică și să-i respecte dorințele legate de modul de viață ales prin alegeri libere și la intervale regulate. Social-democrația accepta și încuraja principiul pieței libere, o caracteristică clară a ceea ce în estul Europei era numit capitalism. Și acum iată întrebarea care m-a făcut să atac subiectul de mai sus: oare când ne referim la politica social-democrată și la partide social-democrate, vorbim întotdeauna despre același lucru?Read more…
În continuarea articolului din numărul trecut, revin cu relatarea vizitei la parcul expozițional din orășelul austriac Wattens, parc numit atât de potrivit Lumea Cristalelor, o lume dedicată produselor fabricii Swarovski. Am încercat să nu exagerez cu adjective precum extraordinar, excepțional, cuceritor, încântător, uluitor sau altele asemenea care, folosite prea des, se banalizează și nu mai exprimă starea pentru care au luat naștere. Evident, când vizitezi un loc, te aștepți la experiențe ieșite din comun, doar pentru asta bați drumul. Locul pe care îl voi descrie, după puterile mele, este pe deplin conform cu o experiență inedită, departe de banal. Așa cum spuneam, acest spațiu expozițional a fost deschis în 1995. Pentru a marca centenarul fabricii de cristale Swarovski, artistul André Heller a imaginat, a proiectat și apoi a realizat un loc magic care a primit deja aproape 17 milioane de vizitatori. Sunt convinsă că au fost fermecați, căci fiecare poate găsi ceva pe placul său. André Heller s-a inspirat din castelul Ambras, un edificiu renascentist din Innsbruck, oarecum învecinat deci, unde arhiducele Frederic al II-lea a adunat o colecție de obiecte considerate miraculoase la vremea aceea, în secolul al XVI-lea…Read more…
Departe de mine obiceiul de a mă juca cu supozițiile. Dintotdeauna m-am considerat un pragmatic (și meseria m-a obligat să fiu așa) și mi-am dovedit nu o dată că privirile mele se îndreaptă spre viitor, conform sfatului părintelui meu: odată terminată treaba, trage ușa după tine și nu te mai uita în urmă. Dar, după cum se știe, amintirile nu vin la comandă și nici nu se lasă cu ușurință șterse. Ba mai mult, uneori (deseori?) ele decid direcția pe care o ia gândirea ta și te obligă să rezolvi ”problema”, altfel nu-ți găsești pacea sufletească atât de necesară. Remarcile de mai sus sunt rodul recitirii unui roman apărut în 2009, al cunoscutei autoare Victoria Hislop, intitulat The Return (Reîntoarcerea), care redă pagini din neuitatul Război Civil din Spania (1936-1939). Cunoștințele mele despre cele întâmplate în Spania acelor ani își au originea în ceea ce am citit în urmă cu zeci de ani, atât în tinerețe, cât și după ce am intrat în viața adultă. Primele noțiuni despre acest tragic eveniment istoric le-am căpătat atunci când încercam să mă ”culturalizez” în România acelor ani, în care hrană intelectuală era selectată cu grijă de cei care aveau ca sarcină îndoctrinarea cetățenească. Prima noastră vizită (a mea și a soției mele) în Spania a avut loc la mai puțin de un an înainte de dispariția lui Franco, deci timp de 10 zile am respirat aerul unui regim pur fascist, impus prin forță. Recunosc, atmosfera întâlnită atunci, la Madrid și în împrejurimi, nu ne spunea nimic, dar noi știam că nici în România acelor ani un turist străin nu ar fi putut ”simți” adevărata față a realității. Ceea ce știam eu atunci era absolut clar: după înfrângerea Frontului Popular (Frente Popular) generalul Franco a instaurat un regim de dictatură, cu sprijinul Germaniei hitleriste și al Italiei fasciste. Știam și că Frontul Popular a fost înfrânt, deși în rândurile sale au luptat zeci de mii de voluntari din diverse țări (inclusiv România).Read more…
Vestea mi-a dat-o şoferul de taxi, cu o mină îngrijorată. “Nu ştiu, doamnă, ce-o fi cu noi, totul se duce de râpă… Până şi magnoliile au îngheţat” mi-a spus, după ce l-am salutat şi i-am indicat destinaţia călătoriei mele. Adevărul e că dacă vrei să te informezi prompt asupra noutăţilor arzătoare şi să iei pulsul societăţii atunci, în timpul unei călătorii cu taxiul, nu e cazul să te cufunzi în lumea smartphone-ului, ci să conversezi cu şoferul. Fie că eşti de acord cu el, fie că-l contrazici, la sfârşitul călătoriei, cel câştigat eşti tu, clientul. Sper totuşi că şi reciproca e valabilă, plecând de la o maximă plină de tâlc (nu ştiu cui îi aparţine), pe care tata mi-o pomenea adesea: Dacă doi oameni schimbă între ei două obiecte, în final fiecare va avea câte un obiect, dar dacă schimbă două idei, în final fiecare va rămâne cu ambele. – Au îngheţat magnoliile? Aşa ceva nu am mai văzut de când sunt! – Nici eu – întări şoferul de taxi – dar azi dimineaţă, când am ieşit din casă, florile superbei magnolii de vizavi stăteau ca nişte lumânări încremenite. Apoi s-au învineţit şi s-au pleoştit… Aşa sunt vremurile, aduc numai nenorociri. Nu vedeţi ce e în lume? Războiul face ravagii în Ucraina şi nu pare să se termine. E la doi paşi de noi, n-ai de unde să ştii dacă nu ajunge şi aici. Şi Trump impune taxele acelea care o să ne nenorocească şi pe noi… Şi ce va fi la noi, la alegerile prezidenţiale din mai? Cine credeţi că va câştiga? – – Habar nu am – mi-am spus eu părerea sincer. D-voastră ce credeţi? – Acu’ că au îngheţat şi magnoliile e semn rău. Nu pot să dau niciun pronostic – a conchis şoferul, la fel de circumspect ca mine. Nu ai de unde să ştii ce opinii politice are clientul, şi-o fi zis el. De ce să intri în contradicţie, acum când toată lumea e încrâncenată? La fel am gândit şi eu.Read more…
Tov lamut bead arțeinu. (E bine să murim pentru patria noastră.) Iosef Trumpeldor, erou al poporului evreu dinainte de întemeierea statului Israel. Este sâmbătă, ora opt dimineața, și ca de obicei ascult programul săptămânal al prezentatorului Oren Nahari, o adevărată “enciclopedia ambulantă”. De fiecare dată, în decurs de două ore, el prezintă atât subiecte actuale, cât și istorice. Subiectul pe care l-a prezentat astăzi m-a atins adânc la suflet: scrisorile de despărțire lăsate de soldați sau rezerviști aflați pe diverse fronturi, mai ales în Gaza, care au căzut eroic începând din “sâmbăta neagră”, din 7 octombrie 2023 – dar sacrificiul lor continuă și în zilele noastre. De fapt, acestea sunt mesaje pe WhatsApp sau texte telefonice adresate părinților, soțiilor, iubitelor sau prietenilor, înainte de a ieși într-o acțiune militară periculoasă, din care nu e sigur că se vor mai întoarce, sau în ultimele momente ale vieții lor, când, răniți fatal, mai au puterea să scrie câteva cuvinte celor dragi.Read more…
„Dacă lumea ar fi fost condusă de femei, ea ar fi fost mai pașnică, mai puțin violentă.” Am auzit această părere în diferite împrejurări, chiar și în comentariile revistei Baabel. Este o afirmație foarte greu de dovedit, pentru simplul motiv că de-a lungul istoriei au fost prea puține femei care au domnit independent, cele mai multe regine au fost soțiile sau mamele unor regi. Bineînțeles că multe dintre ele au influențat mersul istoriei, dar au acționat din umbră, sugerând diverse idei soțului sau fiului aflat la putere. Aproape singura opțiune pe care o avea o femeie ca să domnească era să fie văduvă și mama prințului moștenitor și atunci putea fi regentă până când acesta ajungea la maturitate. Această situație nu s-a limitat la Europa – ați auzit vreodată de o femeie pe tronul Chinei sau al Imperiului Incaș? Înseamnă că nu este un fenomen cultural, ci trebuie să existe cauze obiective. Și eu cred că majoritatea femeilor nu aveau calitățile care i se cereau unui domnitor de pe vremuri: să fie un luptător neînfricat și să-și apere țara – altfel nu ar fi avut ce să guverneze! Legenda amazoanelor, a femeilor luptătoare, este numai o legendă, și chiar dacă ele ar fi existat aievea, ar fi fost tot numai o excepție. Împărații romani erau adesea proclamați de armată, cei germani erau aleși, dar în mod obișnuit succesiunea se făcea din tată în fiu, iar când un rege murea fără moștenitor, adesea aveau loc războaie civile până când cineva acapara puterea. În Europa aceasta a fost situația „de când lumea”, adică din perioada de tranziție dintre Antichitate și Evul Mediu, când regele franc Clovis a proclamat Legea Salică. Era, de fapt, primul cod de legi al Europei Apusene și pe el se bazează până astăzi o parte din legislația europeană. Iar acesta prevedea că femeile nu pot moșteni nici pământuri, nici titluri nobiliare, și cu atât mai puțin coroana. Totuși, încet-încet, în lipsa unor moștenitori bărbați, în Europa au apărut câteva regine domnitoare,Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
