Dacă „ricanii” nu veneau…

De curând președintele Franței, Macron, a criticat din nou guvernul american și a afirmat de că țara lui nu se aliniază cu politica Casei Albe de a izola regimul din Teheran, în vreme ce guvernul iranian face tot posibilul pentru a destabiliza regiunea și înceracă să distrugă Israelul! După cum se pare, Macron și guvernul lui sunt interesați mai mult să facă afaceri dubioase cu Iranul și să cumpere petrol la un preț redus, decât să respecte rezoluțiile acceptate de comunitatea țărilor civilizate pentru a-i pedepsi pe mullahs cu sancțiunile pe care le merită. Desigur nu este prima dată când Parisul a ales calea contrarie bunului simț și solidarității internaționale, nu numai din interese economice, dar și pentru a demonstra lumii că ei sunt în stare să se opună Washingtonului când le convine. Pentru cei mai în vârstă dintre noi, care își mai amintesc situația de la sfârșitul anilor 60, poziția lui Macron pare o copie a declarațiilor și acțiunilor lui De Gaulle în special împotriva războiului din Vietnam. De fapt nu a fost prima dată când francezii au avut nevoie de ajutor american după înfrângerile dezastruoase suferite în aventurile lor militare.Read more…

O prietenie care dăinuie peste generații

Pe Shoshana Palmor o cunosc de când lumea. Când eram încă la grădiniță și locuiam la Arad, ea era studentă. În 1958 părinții mei au organizat un bal mascat de Purim și au invitat-o în mod special din Cluj. (Shoshana este în rândul din spate, în centru – iar eu sunt pe genunchii mamei.) Mi-o amintesc încă de atunci. Se cheamă că suntem rude, tata o numea verișoara lui, dar cum anume ne înrudim este un mister care nu a fost elucidat nici până azi. Cert este doar atât: că amândouă aveam numele de fată Schaffer și familiile noastre sunt originare din Bistrița. Shoshana mi-a povestit unele lucruri despre familia ei, pe care le dorea publicate în Baabel. Iată-le.Părinții Shoshanei erau amândoi farmaciști, tatăl studiase la Cluj, iar mama la Iași. La început au locuit la Cluj. Tatăl Shoshanei era foarte bun în meseria lui și pe deasupra un om simpatic. Își servea clienții nu numai cu medicamente, dar și cu sfaturi. Crema de față pe care o prepara pentru primadonna operei, Ana Roja Vasiliu, a devenit vestită și clientele „săteau la coadă” pentru ea. Așa se face că în scurt timp farmacistul Yoel Schaffer a devenit cunoscut la Cluj și și-a făcut o sumedenie de prieteni, mai ales printre profesorii de la Universitatea Ferdinand: prof. Virgil Galea de la toxicologie, prof. Angheluță de la matematică, dr. Goina și alții. Soții au economisit și în 1937 și-au deschis propria farmacie la Vatra Dornei, la distanță egală de părinții lui din Bistrița și de părinții ei de la Câmpulung Moldovenesc. Farmacia lor a avut mult succes. După cum spune Shoshana: „Tata era și farmacist, și doctor, și asistent social…” Read more…

Evreii din România în presa ebraică din secolul al XIX-lea

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au apărut primele ziare în limba ebraică. Ele publicau știri și noutăți, în special din universul evreiesc. Aceste ziare aveau un public destul de numeros, iar mulți cititori contribuiau și ei știri din locurile unde trăiau. Cele mai răspândite ziare erau HaMaghid (vorbitorul), care apărea în Germania, Prusia și mai târziu Polonia și HaMeliț (omul cu influență), care apărea la Odesa. Acestea aparțineau curentului iluminist, dar existau și ziare ale altor curente. Încă din 1863 în Palestina apărea HaLevanon (Libanul), care aparținea curentului ultra-ortodox. În anii 1870 – 80 au mai apărut HaChavațelet (crinul), HaȚvi (gazela), etc. După numărul de știri venite din România, pot să afirm că ziarul ebraic cel mai popular în România, în special în Moldova, a fost HaMaghid. Aproape în fiecare număr din anii 1870-80 apare câte un articol legat de România. Majoritatea articolelor sunt scrise de localnici, limba este cea biblică, exprimarea este greoaie, uneori destul de greu de înțeles. Și transcrierea numelor proprii în ebraică este adesea ciudată și greu de descifrat, mai ales că numai foarte puține apar și în litere latine. Totuși, voi încerca să traduc câteva articole de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, pentru a primi o imagine despre atmosfera care domnea în presa ebraică a vremii.Read more…

On revient toujours à son premier amour (Sau întoarcerea fiului rătăcitor)

Mai întotdeauna, când e vorba de o personalitate importantă, indiferent de domeniu, dar controversată în ceea ce privește viața personală, se aud voci care propun să se facă distincție între aportul individului la bunăstarea sau progresul societății și aspecte ale vieții sale care (în ochii multora) nu-i fac cinste. Trebuie să mărturisesc că personal, de-a lungul vremii am dezvoltat o atitudine cu totul schizofrenică cu privire la cel care a contribuit mai mult ca alții la cinematogafia americană și mondială, Woody Allen. De zeci de ani îi urmăresc filmele și m-am entuziasmat nu de puține ori de modul său de a prezenta aspectele umane, ale vieții de toate zilele, prelucrate în mai toate filmele sale, dar mai ales de originalitatea și inventivitatea prezente în fiecare peliculă.Read more…

Evrei români care au contribuit la construirea Israelului. Pictorul și scriitorul Nahum Gutman

În cadrul acestei serii am scris deja despre cinci personalități excepționale care au contribuit atât la prosperitatea statului Israel, cât și la cea a întregii omeniri. Fiecare dintre ei provenea din alt domeniu al vieții și creației. Voi continua cu prezentarea altor creatori israelieni eminenți din cele mai variate domenii ale vieții sociale, științifice sau artistice. De data aceasta îl vom întâlni pe cel mai mare pictor israelian contemporan, Nahum Gutman. El s-a născut în 5 octombrie 1898 în orășelul Telenești, aflat astăzi în Republica Moldova, la 93 km nord de Chișinău. Pe vremea aceea regiunea aparținea Rusiei. În anul 1903 familia a plecat la Odesa, iar Nahum a învățat la heder-ul unde preda tatăl său. În 1905, când Nahum avea 7 ani, familia a plecat în Palestina și s-a stabilit la Neve Țedek, care aparținea atunci de Iafo, (mai târziu avea să devină nucleul noului oraș Tel Aviv). Când a împlinit 12 ani, familia s-a mutat în cartierul Ahuzat Bayit din Tel Aviv, pe strada Herzl care de abia se construise. Tot atunci mama lui a murit după o boală grea. Un an mai târziu tatăl s-a recăsătorit. Bunica din Telenești a fost chemată să aibă grijă de copii. Nahum Gutman a crescut în umbra tatălui său, scriitorul Alter Gutman, care și-a schimbat numele în Simha Ben Țion. Atmosfera în care a crescut l-a determinat să devină nu numai pictor și sculptor, ci și scriitor. Read more…

Limpede nu vezi decât cu inima. (Din ciclul dedicat Bunicului).

Cred că toată lumea cunoaşte citatul din titlu. Micul prinţ de Antoine de Saint Exupéry ne-a învăţat pe toţi nişte principii care ne-au şocat prin simplitatea lor naturală. De parcă ştiam şi noi dintotdeauna aceste adevăruri, de parcă acestea erau înscrise deja în inimile noastre, ale tuturor, era nevoie doar de cineva care să ne reamintească de ele. O astfel de persoană, care să-mi reamintească de axiomele fireşti ale inimii, era bunicul meu. Bunic vitreg, da, fără vreun descendent de-al său, de sânge, dar care vorbea pe limba copiilor ca nimeni altul. Pe atunci, cu peste cincizeci de ani în urmă, mulţi dintre adulţi, părinţi sau dascăli, credeau ferm în disciplina fizică (aplicată…). Iar noi, cei mici, nici nu făceam mare caz dintr-o bătaie zdravănă – aşa era viaţa. Ne obişnuiserăm cu ea. – Dar şi atunci erau unii care nu aveau nevoie să apeleze la nuiele sau curea, la forţă fizică pentru a ne convinge să procedăm cum credeau ei că ar fi fost mai bine. Şi unul dintre aceştia era tocmai bunicul meu, care se pricepea să se facă ascultat de copii, de noi toţi în spiritul principiului: „o explicaţie cu tâlc face cât trei porunci şi cinci interdicţii”.Read more…

Și totuși, Brexitul va avea loc

Victoria de-a dreptul copleșitoare a lui Boris Johnson și a Partidului Conservator la alegerile legislative anticipate din Marea Britanie netezește calea către ”divorțul” Londrei de Uniunea Europeană, la 31 ianuarie 2020. Astfel, vechiul-noul premier poate să afirme că și-a îndeplinit promisiunea făcută alegătorilor de a părăsi UE. Scrutinul din Marea Britanie se poate considera, de fapt, ca un al doilea referendum al Brexitului și se pare că cetățenii britanci nu și-au schimbat părerea și au confirmat rezultatul din 2016, apreciat de mulți analiști drept o greșeală. Nu a fost așa, dar trebuie spus că victoria conservatorilor se poate explica și prin plictiseala alegătorilor care au asistat la luni de zile de conflicte în Camera Comunelor unde acordul încheiat cu UE, fie cel al Theresei May, fie al lui Johnson (cu puține modificări față de prima variantă) nu a reușit să fie votat. Johnson și-a jucat bine cărțile. Cunoscând rezultatele unor măsurători, și-a dat seama că partidul său stă mai bine ca popularitate decât Partidul Laburist și pur și simplu a forțat organizarea unor alegeri anticipate. Este greu de explicat de ce a acceptat Jeremy Corbyn, liderul laburiștilor, propunerea lui Johnson, mai ales că, cu doar câteva zile înainte de a se lua decizia, a spus că se va opune scrutinului.Read more…

Pe întinderi pitorești de apă

Aceste rânduri au ca obiect câteva întinderi pitorești de apă peste care am trecut în diverse perioade ale vieții: Parcul Carol (1968), Cișmigiu (1960), Herăstrău (1961), Snagov (1962), Litoralul Mării Negre (1963), Bosfor (1972), Marea Caspică (1968), Râul Moscova (1960), Dunărea de la Galați la Brăila (1978), Lacul Lugano (1983), Königssee (1983), Golful Chesapeake-Baltimore (1987), San Francisco Bay (1988), Seattle (1988), New-York (1988), Sena (1990), Sognefjord şi Geirangerfjord (1991), Veneția (1984), Amsterdam (2009), Grundelsee (2011), Guadalquivir (2002). La vârsta de aproape 11 ani, absolvent al școlii primare, am călătorit singur din Ploiești la București! Tatăl meu (z.l.) m-a condus până la Gara se Sud. Ajuns în Gara de Nord a Capitalei, conform instrucțiunilor primite acasă, am luat tramvaiul 15 și am coborât în Piața Națiunii. Întrebând câțiva trecători, am ajuns pe strada Cuza Vodă, unde locuia sora mamei. A doua zi m-am dus singur în Parcul Carol I, aflat nu departe, am luat o barcă, vâslind cu plăcere pe lac. Adesea povestesc acest episod temerar nepoților mei, când îi aduc de la școală…Read more…

Șina de cale ferată

Mergea pe lângă șina de cale ferată. Nu vedea nimic, în afară de femeia din fața ei. De șoldurile femeii, pentru că era mult mai înaltă decât ea. Sau ea era mult mai mică. Mai mică decât de obicei, cu capul tras între umeri, neîndrăznind să privească decât înainte. Timorată. Nu de neverosimilul zilelor, săptămânilor, lunilor trecute. Nu de groaza celor care vor veni. Câte? Cum le va suporta? Vor fi zile, luni, poate chiar ani?! Femeile vorbeau despre asta, dar ea nu precizase niciodată imprecizia viitorului în intervale de timp. Era timorată de prezent, de târșâitul ritmic al pașilor femeilor, de zgomotul asimetric al bocancilor ei de numere inegale. Ce conta că pe un picior avea 42 și pe celălalt 43, atunci când ea purta în mod normal 35? Teama de a-și pierde încălțămintea era mai preocupantă decât durerea produsă de faptul că îi rodea pielea…„Schnell, schnell!” Ei i se spunea oare? Nu îndrăzni să-și ridice capul, să vadă. Mintea ei îngrozită preluă comanda, o traduse în limba maternă, o amplifică, o explicită: „Repede, repede, Lia Feldmann, dacă nu vrei să-ți trag o mamă de bătaie în cel mai autentic stil SS-ist!”Read more…

Copilărie în umbra războiului

M-am născut chiar de ziua mamei mele, în 24 septembrie 1935. Nu am trecut prin grozăviile prin care au trecut milioane de evrei și chiar unii oameni de alte naționalități. Aș spune că un antisemitism mai „moderat”, uneori fățiș, alteori mascat, m-a urmărit până în 1975, când am reușit să primesc aprobarea pentru a emigra în Israel, după 25 de ani de la depunerea primei cereri. Totuși, am fost atins de câteva evenimente neplăcute, care au lăsat o amprentă amară asupra întregii mele vieți. M-am născut la Lugoj, în Banat. Familia avea o casă destul de spațioasă, o parte din ea fiind ocupată de prăvălie. Casa mai există și acum. Nu aveam apă curentă în casă. Aveam o fântână în curte, dar apa ei nu era potabilă, așa încât trebuia să aducem apa de băut din fântâna casei vecine. Baie aveam, dar apa trebuia pompată din fântână în două butoaie instalate în pod. De acolo apa ajungea în cazanul băii, unde era încălzită. Tot în casă era și prăvălia, care avea marfă de toate felurile: zahăr, ciocolată (care mă interesa în mod special), condimente, vopsele, obiecte de fierărie, etc. Spre bucuria mea erau și o mulțime de cuie de toate dimensiunile, pe care aveam voie să le bat în podeaua de scânduri. Ce ocupație minunată!Read more…

Un fel de libertate a expresiei

Oraș relativ influent în regiunea în care îmi duc actuala existență suedeză, Norrköping nu se distingea cu nimic de restul așezărilor țării. Cetățenii săi duc de decenii o existență destul de liniștită până recent, când Democrații Suedezi au câștigat teren în rândurile conducerii municipale, aducând cu sine ambițiile lor orientate spre extrema dreaptă, opuse tradițiilor democratice scandinave. Chiar dacă nu există cercetări prea numeroase pe tema istoriei societății ,,norrköpingiene’’, se știe că până și evreii orașului au dus o existență lipsită de manifestările antisemite atât de violente și frecvente în alte părți ale continentului. Manifestări ale deteriorării situației în ultima vreme au fost dezvăluite cu puțin timp înainte de ultimele alegeri parlamentare din 2018, când detalii legate de activitatea șefului consiliului orășenesc în cadrul clubului nazist Norrköping au apărut în paginile publicației locale Folkbladet,..Read more…

La vita è bella – amintiri de nou-imigrant în Israel

România este țara în care m-am născut, am crescut, am fost educat, am devenit medic, m-am îndrăgostit, m-am căsătorit, mi s-a născut primul copil și mi-am început cariera de medic. Oare nu era destul? Ce-mi mai lipsea? Nu pot să explic de ce, dar de când mă știam, în adâncurile mele doream cu ardoare să fiu împreună cu familia mea din Israel. Îmi închipui că și românii născuți în diaspora au gânduri asemănătoare. La dorința mea de a emigra în Israel au contribuit mai mulți factori. Izul îndepărtat al țării strămoșilor mei l-am primit mai ales de la cei doi bunici ai mei. Amândoi erau supraviețuitori ai Holocaustului, deși au scăpat fără să fie trimiți în lagăre de concentrare. Bunicul din partea tatălui, Sigismund (Zsiga-Jiga) a găsit de lucru la București înainte de dictatul de la Viena și prin asta a scăpat, și el șin tatăl meu, doar cu muncă forțată la o fabrică de armament de lângă București. Iar bunicul din partea mamei, Izidor, a reușit să fugă împreună cu cei cinci copii ai lui (inclusiv mama mea) din Toplița la Budapesta, unde aproape toți au supraviețuit în ghetou și în casele ocrotite de Raoul Walleberg. Scriu aproape toți, fiindcă unchiul meu Alexandru (Sanyi), fratele mamei, a fost deportat din tabăra de muncă la Auschwitz, unde a fost ucis de către bestiile naziste. Cei doi bunici nu se cunoșteau – unul era din Toplița, iar celalalt din Sălăcea, în județul Bihor. Amândoi însă, fără să știe unul de altul, au emigrat în Israel după declararea independenței Israelului, Zsiga în 1948 și Izidor în 1950.Read more…

De vorbă cu Ițhak

În ziua celui treilea tur de scrutin al alegerilor pentru Kneset din martie 2020, ne-am întâlnit, unde altundeva, la bazinul de înot. – Ițhak, știu că nu se cade să te întreb, dar totuși, având în vedere că suntem amândoi pensionari, spune-mi cu cine ai votat? S-a uitat la mine cu o privire șugubeață și m-a întrebat: – Tu ce crezi?M-a pus într-o situație dificilă, nu știam ce să răspund. – Cu Partidul Muncii, mi-a răspuns Ițhak. Dintotdeauna votez cu ei. – Partidul pe care l-ai votat a pierdut foarte multe mandate, demult nu mai este un partid care atrage un număr semnificativ de alegători, i-am spus. – Pentru mine contează că este prezent în parlament. E singurul partid care îi are în vedere pe omenii de rând. – Vrei să știi cu cine am votat eu?Read more…

Toate casele suprapuse

Atunci când mătușa mea a murit am revenit în casa bunicilor să mă ocup de înmormântare. Casa în care fusesem primită mereu cu bucurie și cu foarte multă dragoste. Locul în care mi-am petrecut cea mai mare parte din copilărie. De fapt, până pe la 10 ani am locuit mai mult cu bunicii decât cu ai mei. Era pentru prima dată când acolo nu mă aștepta nimeni, când am descuiat ușa de la intrare cu cheia lăsată în vecini. Și cel mai greu de suportat mi s-a părut liniștea, lipsa zgomotelor. Umblam din cameră în cameră deschizând și închizând dulapuri, mirosind, căutând să regăsesc spațiul care pentru mine a fost mereu primul acasă. Ușa de la cămară trebuia împinsă cu genunchiul ca să se închidă și pocnea sec. De câte ori o auzeam știam că bunica gătește, bagă și scoate oale, borcane și cutii. Și mi se părea că simt miros de vanilie și gust de orez cu lapte.Read more…

Sărbătoarea de Pesah și acuzația de omor ritual

Atât la evrei cât și la creștini Paștele cade cam în aceeaşi perioadă, uneori începe chiar în aceeaşi zi. Cu toate acestea semnificaţiile celor două sărbători diferă. Pesah este sărbătoarea libertății. De 3.500 de ani poporul evreu își amintește în fiecare an și îi învață pe copii despre minunea prin care Dumnezeu l-a eliberat după 400 de ani de robie cruntă. Sărbătoarea care ține șapte zile este caracterizată mai ales printr-o faptul că se mănâncă numai anumite alimente speciale, pregătite în mod special pentru aceste zile. În schimb, pentru creștini Paștele celebrează învierea lui Isus și este prăznuit obligatoriu duminica, spre deosebire de cel evreiesc, care poate fi sărbătorit în orice zi a săptămânii. La Cina cea de Taină, Isus a dat un nou conținut pâinii și vinului, declarând că ele reprezintă trupul și sângele său. Apostolul Pavel explică noua perspectivă a sărbătorii: „Iată Isus s-a jertfit pentru noi să prăznuim, deci nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimele curăției și ale adevărului” (1 Cor. 5, 7-8). De-a lungul anilor aceste interpretări au fost prilejul de a-i acuza pe evrei de tot felul de crime adevărate sau inventate. Pe aceste idei se bazează antisemitismul religios. Acuzațiile de omor ritual, (în ebraică calomnii de sânge), sunt acuzaţii false, conform cărora evreii ar ucide copii creștini, mai ales în perioada de Paște, pentru a le folosi sângele în scopuri rituale, ca de pildă la fabricarea azimei de Paște. De-a lungul istoriei, aceste calomnii au fost un pretex pentru pogromuri, uciderea evreilor, arderea Talmudului, etc. Read more…

Buchenwald 75, în zodia COVID19

La 11 aprilie 2020 se împlineau 75 de ani – trei sferturi de veac – de la eliberarea lagărului de concentrare de la Buchenwald. Erau planificate festivităţi ample care urmau să aibă loc cu o săptămână mai devreme întrucât anul acesta Paştele de rit occidental cădea în 12 şi 13 aprilie. În ciuda epidemiei de COVID19 care începuse să se extindă către Europa, la sfârşitul lui februarie-începutul lui martie încă nu se anulase nimic şi cei doi supravieţuitori clujeni ( ambii nonagenari cu acte în regulă) primiseră biletele de avion şi erau decişi să plece la Buchenwald. Erau foarte optimişti afirmând că „Am supravieţuit noi condiţiilor de la Auschwitz şi Buchenwald, n-o să ne temem de un virus!”. Totuşi, situaţia din Germania s-a deteriorat şi nimeni nu-şi putea permite riscul de a reuni în acelaşi loc un număr mare de oameni trecuţi de 90 de ani, mulţi însoţitori şi voluntari, astfel încât totul s-a contramandat…Read more…

Amintiri despre sărbătoarea de Yom Haaţmaut şi nu numai

Încă din fragedă copilărie pentru mine Israelul a reprezentat un tărâm îndepărtat, despre care bunicii povesteau mai ales la sărbători. Poveştile s-au înteţit în anii când emigrarea evreilor spre acele tărâmuri a luat o oarecare amploare (nu discutăm cum şi de ce ) şi chiar şi rude apropiate au urmat această cale. Drept urmare, au ajuns la noi unele informaţii, nu prea multe şi nici prea detaliate, despre cum este în acea ţară, întrucât nu prea era permisă corespondenţa cu cei de acolo. Date concrete, la vremea când trecusem deja de adolescenţă, am avut când a venit în vizită la noi o mătuşă a mamei, împreună cu soţul ei şi, mai apoi, când i s-a permis mamei mele să-şi viziteze, în două rânduri, fratele şi sora, emigraţi de câţiva ani. În sfârşit, în 1996, am păşit, împreună cu soţul meu, pe pământul «ţării înfloritoare, născută din nisip şi stele», cum spune unul din cântecele pe care formaţia noastră klezmer îl are în repertoriu. Au urmat şi alte călătorii, cu alte prilejuri, cu scop bine definit, dar pentru că bate la uşă Ziua Independenţei Statului Israel, Yom Haatzmaut, v-aş împărtăşi, în câteva cuvinte, cum am petrecut această zi în 2003, când s-a nimerit să fiu la fiica mea cu ocazia sărbătorii. Read more…

Amintiri și un pic de Istoria Medicinii

Azi e 2 mai. Poate pentru alții e o zi obișnuită, dar pentru mine este o zi specială. 2 mai 1952 este ziua în care am văzut lumina zilei, acasă la Cluj. Spun ”acasă” pentru că așa este și așa simt. Acolo am plâns pentru prima dată, acolo am râs prima dată, acolo am iubit prima dată, dar și a doua oară și a treia… După poveștile mamei, travaliul a început dis-de-dimineață, chiar la ora când se schimba garda și tura personalului. Moașa din tura de dimineață tocmai sosise cu plasele pline de cumpărături din piață. Văzând că nașterea mea a pornit, a rugat-o pe maică-mea “să aștepte puțin”. Fiind o persoană ascultătoare, așa a și făcut, iar ca urmare după naștere, nu voiam să respir. Medicul care asista nașterea și care mă ținea cu picioarele în sus ca pe o găină, mi-a tras câteva palme zdravene până ce am binevoit să respir. Aerul Clujului a pătruns cu forța în plămânii mei și pesemne a decis chiar atunci personalitatea mea și, nu în ultimul rând, patriotismul meu local pentru Clujul iubit. După două trei zile am ajuns acasă, în brațele angajatei casnice de atunci, Ilus. Așa a început ”Istoria Medicinii mele”.Read more…

Generalul

Józsi, un băiat de 14 ani, handicapat psihic, zăcea în pat cu febră mare, cu ochii închiși, cu masca de oxigen pe față. Fusese internat cu două zile în urmă la Spitalul de Boli Infecțioase din Cluj pentru o pneumonie foarte severă. Nu știam precis etiologia bolii, așa că îl tratam cu două antibiotice. Nu dădea semne de ameliorare. Cu mama copilului vorbeam în fiecare zi. Aștepta de la mine vești bune. – Deocamdată starea lui rămâne gravă, nu vă pot promite nimic, doar că facem tot posibilul ca să-l vindecăm. Dacă am avea rezultatul bacteriologic din diversele secreții și din sânge, precum și sensibilitatea la antibiotice, îmi spuneam, i-am veni de hac bolii. Fiecare zi de întârziere putea să scadă șansele de supraviețuire ale băiatului. A patra zi de la internare, în timpul vizitei, una dintre bacteriologe a venit cu vestea bună. – Din spută a crescut stafilococ aureus, a spus. Asta e vestea bună; vestea rea că este un stafilococ care e sensibil numai la vancomicină. Din păcate acest antibiotic nu se importa în România anilor optzeci. Read more…

Am început să nu mă mai grăbesc

Cea mai veche amintire este într-un fel cea mai vie. Am în poală o farfurie de tablă cu vișine culese din grădină. Stau pe scăunelul mic și alb pe care Bunicul l-a făcut pentru mine. La picioare am o scoarță țesută special de Bunica. Are pe ea o pisică cu fundă albastră la gât. Ascult o poveste și aș vrea să nu se mai termine. Știu că după ce închide cartea, Bunica mă trimite să dorm de amiază. Detestatul somn de prânz. Așa că încerc să amân momentul prin tot felul de tertipuri. Mai cer o poveste. Mi se face sete. Și foame. Mai vreau vișine. Propun să mergem în grădina din spate să căutăm frăguțe. Cartea din care mi se citește acum e foarte groasă. Începuseră să-i zboare foile, așa că bunicul a cusut-o cu ață gri de cizmărie. Sunt Basmele lui Vladimir Colin. Pe care-mi scrisesem numele cu creion chimic muiat pe limbă și cu litera D întoarsă. Încă nu mergeam la școală pe atunci. Apoi, când citesc poveștile cu zâne ale contesei de Ségur vreau mereu pâine cu unt și cu sare. Iar cartea lui Wilhelm Hauff se citește cel mai bine cu brânzoaice făcute de mama.Read more…