Spitalul de campanie israelian a fost instalat în vestul Ucrainei, aproape de orașul Lvov. Orașul pitoresc era plin de refugiați din toată țara. Nu era chiar pe linia frontului, dar uneori era ținta tirului de rachete al armatei ruse. Lui Mihai, orașul îi amintea de orașele transilvănene, construite în stilul Imperiului Austro-Ungar. Mihai, medic anestezist și specialist și în terapia durerii într-un spital din Sudul Israelului, s-a oferit voluntar în această delegație. S-a născut și a urmat liceul la Oradea, vorbea limba rusă, făcea parte din organizația “Medici Fără Frontiere” și în cadrul ei activase deja în Haiti și în Sierra Leone. Au sosit într-o zi ploioasă de martie. Spitalul era instalat în curtea unei școli, o parte din paturi erau în clase, altele în corturi. Prin oraș treceau valuri de refugiați din toate părțile Ucrainei, marea lor majoritate cu destinația Polonia. Erau oameni de toate vârstele, unii cu rucsacuri, alții cu geamantane, cu câini, pisici, păsări în colivii. Era o imagine tristă, a unor oameni care nu prea știu încotro se îndreaptă și dacă se vor mai întoarce vreodată pe meleagurile pe care le-au părăsit. Lui Mihai îi aminteau de filmele documentare despre Holocaust. Primul refugiat pe care l-a întâlnit a fost Vasili, un om mai în vârstă care ducea în brațe un câine lup.Read more…

M-am născut sub stigma fricii. Tătucul Stalin s-a prăpădit când împlineam trei săptămâni. Când s-a născut mama mea, Stalin tocmai ajunsese la putere. Deci umbra despotului întuneca pământul chiar înaintea nașterii mele, dar, ce-i drept, peste România ea s-a întins doar după înfrângerea Germaniei naziste, odată cu împărțirea Europei în 1945. Teroarea stalinistă, executată de Beria în România, nu a încetat odată cu îmbălsămarea lui Iosip Vissarionovici. Prieteni de-ai părinților dispăreau peste noapte. În această ceață a temerilor și a bănuielilor, părinții au încercat să ne crească încrezători și temerari. Acasă se vorbea în șoaptă despre orice fel de nemulțumiri. Mai mult, locuiam în comun cu familia unui ofițer de securitate. Mă întreb cum a reușit mama, care la doi ani după venirea mea pe lume a divorțat, rămânând pentru o vreme singură cu mine și lucrând în același timp, să-și păstreze încrederea în omenire și să mi-o insufle și mie. Da, mama era un fel de eroină modernă. M-a instruit să nu povestesc în afara casei ceea ce se spunea sau se gândea. Trăiam, cum mulți o știu, o viață dublă. Ce povară pentru sufletul curat al unui copil, căruia i se spune că nu e bine să minți, că cinstea e un lucru valoros! Cum prelucrezi dubla injoncțiune?Read more…

Fiind în vacanță și având la capul patului vreo șapte cărți proaspăt cumpărate, deși mi-am jurat că nu voi mai face acest lucru din lipsă de spațiu, mi-am luat inima-n dinți și am încercat să le găsesc loc. Și dacă tot trebuia să le aranjez, mi-am zis să le pun cât de cât pe categorii, adică după scriitori și după… neam. Cele englezești împreună, la fel cele israeliene și nu numai Amos Oz care ocupă un spațiu separat, nordicii – recunosc, sunt polițiste, precum și cele zece volume de John Le Carré în engleză și în română și bineînțeles rușii, foarte mulți și nu mă refer la clasici, ci la cei contemporani. Aici vreau să dau răspunsul la întrebarea din titlu. Este simplu – le citim. Sunt dintre cei care de la bun început au condamnat intervenția rusă în Ucraina. Chiar dacă știu că ucrainenii nu sunt neprihăniți, agresiunea este agresiune și trebuie respectate și strădaniile ucrainenilor pentru democrație. Am fost de acord și cu sancțiunile economice impuse Rusiei, cu toate că îmi dădeam seama de la început – am și scris de altfel – că vor avea efect de bumerang și vom suferi și noi. Nu sunt însă de acord cu exagerarea sancțiunilor, excluderea totală, fără alegere, a unor personalități din viața publică, a unor reprezentanți ai culturii, sau chiar ai sportului rusesc.Read more…

O verișoară m-a rugat s-o suplinesc câteva ore la supravegherea tatălui ei nonagenar. Îl știam de mică, fiind văr de-al doilea cu mama mea. Îl îndrăgeam mult și cred că și el avea aceleași sentimente pentru mine. În copilărie călătorisem cu el și cu soția sa, cu o mașină mică; îmi fusese rău pe drum și-mi acordase multă atenție și îngrijire, înțelegând starea proastă prin care treceam. M-am simțit ocrotită ca de părinții mei. Mai stătusem cu el câteva ore, cu o lună în urmă, când încă era doar suferind; am vorbit mult și mi-a depănat amintiri din tinerețea lui, pe care le știam doar parțial, dar atunci nu se agravase boala. Aparținătorul direct, fiica sa, alesese varianta des întâlnită în România în astfel de cazuri, de a da spitalului semnătură pe propria răspundere pentru externarea sa într-o stare de sănătate nu tocmai bună. Cum se mai spune, a luat bolnavul acasă, ca să moară ”pe perna lui”, cum își doresc mulți dintre cei care își simt sfârșitul aproape. În acea zi, 15 martie 2022, trebuia doar să-l supraveghez, să urmăresc continuitatea arderii unei lumânări și să-i umezesc din când în când buzele cu apă. Nu mai vorbea, ci doar gemea. Gemetele și chemarea mamei sale erau singurele semne pentru mine că încă trăiește, dar erau și momente fără gemete, când semnul de viață era doar mișcarea sacadată a sternului. Am înțeles atunci că lipsa geamătului nu înseamnă că nu mai există durere, ci că bolnavul nu mai are energie suficientă ca să scoată vreun sunet. ”Deci, doar de la cei vii vin toate gemetele lumii!” mi-am spus în gând. Și am mai adăugat: ”Dar există un singur moment în care voi ști că nu mai suferă, acela în care voi afla, în vreun fel anume, că nu mai e în viață.”Read more…

Iată un subiect despre care nu știam practic nimic. Îmi amintesc numai că atunci când fiica mea a învățat araba la școală, ea mi-a povestit că înainte de islam, arabii trăiau în jahilia (idolatrie, barbarism, ignoranță a religiei adevărate). Ei și?! Dacă privim harta Semilunii Fertile, ea conține majoritatea marilor culturi ale Orientului Antic, din valea Nilului până în Mesopotamia, iar spre sud se află un imens deșert care ocupă Arabia Saudită, precum și părți din Irak, Iordania și Siria. Dar și deșertul era locuit, era doar mai puțin cunoscut de lumea din afară, datorită condițiilor vitrege. Există informații despre acești locuitori, atât urme arheologice, cât și documente – arabii sunt pomeniți de babilonieni și de istoricii greci și romani. Romanii aveau legături comerciale cu arabii, de la care importau mai ales tămâie și chiar au ocupat Iordania de astăzi. Încă din vremurile vechi, Arabia era locuită de numeroase triburi. Cu timpul, unii s-au așezat în oaze, ocupându-se cu agricultura – acolo s-au format și primele organizații statale, dar o mare parte din locuitori au rămas nomazi (beduini). Unii creșteau oi și capre și se mutau din loc în loc, în căutare de pășuni. Alții creșteau cămile și străbăteau deșertul cu caravanele lor, transportând mărfuri și făcând comerț.Read more…