Nu, nu vă speriați, stimați cititori, revista Baabel nu se află într-o asemenea situație încât să fie nevoită a reproduce materiale publicate în urmă cu ani. Din contră, numărul cititorilor crește mai tot timpul și interesul pentru articolele publicate de două ori pe lună devine din ce în ce mai vizibil.
Motivul pentru care în cele ce urmează veți găsi același articol, despre Mircea Crişan, publicat în urmă cu aproape un an și jumătate e cu totul altul. Și acum să vă vad! Oare veți avea răbdarea de a parcurge articolul de mai jos (publicat anul trecut) încă o dată? Pentru că dacă da, sfârșitul lui vă va oferi o surpriză. Dar chiar dacă nu vreți să vă pierdeți timpul recitind o poveste ce pare, cel puțin la prima vedere, perimată, surpriza e tot acolo, adică la sfârșit.Read more…
Ca locuitori ale acestei clădiri impozante, Babelul, ar fi bine să ne cunoaștem și împrietenim și în contextul Baabelului. Eu sunt un tip căruia îi place să vorbească și să se asculte singur, mai ales când am nevoie de păreri experte sau de conversaṭii inteligente. Cu timpul însa am descoperit limitările catastrofice ale acestui obicei și am început să caut un forum matur și neinhibat ale cărui membrii își semnalează prezenṭa în lume și prin comentarii la ceea citesc. Astfel am descoperit Baabelul, o revistă inteligentă, interesantă care merită să fie cunoscută, răspândită, popularizată și sprijinită, una a cărei apariṭie e așteptată cu emoṭie și nerăbdare. Una care oferă satisfacṭie intelectuală, artistică și literară. Bravo Baabel!Read more…
În luna iunie a acestui an am publicat o cărticică: Alfabetul vesel. Originalitatea ei constă în faptul că pentru fiecare literă a alfabetului am scris câte o poveste cu tâlc, în care toate cuvintele încep cu aceeași literă. Poveștile sunt ilustrate cu talent și haz de către Sofia Ulubeanu, draga mea nepoată, la vremea când abia împlinise 10 ani. Oferind un exemplar doamnei Roza Brumfeld chiar „la cald”, în iunie, am avut o mare și foarte plăcută surpriză. Trebuie să menționez faptul că această inimoasă persoană voluntariază de ani de zile la Centrul Rezidențial Amalia și Șef Rabin Dr. Moses Rosen. De data aceasta, arătându-le și citindu-le din cartea mea, a avut ideea să îi stimuleze și pe rezidenți să caute cuvinte care încep cu aceeași literă și să le lege în mici povestioare. Rezultatul a fost uimitor. S-au prins în acest joc mulți dintre pensionarii acestui centru și, cu siguranță, unele dintre creațiile lor au fost foarte reușite. Read more…
Şi în acest an, de Sfânta Maria Mare, am revenit de la Bănişor încărcată de merinde. Merindele pentru trup ne-au fost dăruite de gazda noastră Viorica Chifor, „Licăşoaia”, care ne-a omenit în casa ei primitoare cu bucate gustoase şi nu ne-a lăsat să plecăm din casa ei fără să luăm cu noi legume şi fructe din belşug, dar şi mâncare gătită: tocană de ciuperci, sarmale, friptură şi…un bol de mămăligă cu brânză încă aburindă. Merindele spirituale, trei publicaţii abia scoase de sub tipar, le-am primit de la prietenul nostru Artemiu Vanca, omul-instituţie, Cetăţean de Onoare al comunei Bănişor. Merindele sufleteşti s-au adunat rând, pe rând, de-a lungul zilei de 15 August, pe care am petrecut-o în satul natal al tatălui meu şi al bunicii mele pierite la Auschwitz… Satul în care au trăit străbunicii şi stră-străbunicii mei care odihnesc în micul cimitir evreiesc de lângă islaz unde poposesc de fiecare dată pentru a mă reculege, a aprinde candele şi a aşeza pietrele neuitării… Read more…
În aceste zile ale pandemiei cu Covid 2019, cu școlile închise din motive lesne de înțeles, îmi aduc aminte de anii mei de liceu și mai ales de dirigintele clasei în care am învățat. Într-o zi de Luni a intrat în clasă profesorul de desen. S-a uitat la noi, elevi de clasa a opta și s-a prezentat: Laurenţiu Buda. N-am apucat bine să ne dezmeticim că a şi luat o cretă în mâna stângă şi începu să deseneze pe tablă un sat de munte tipic ardelenesc cu munți împăduriți şi căsuțe de lemn . Era scund, cu părul negru pieptănat cu o cărare la mijloc şi o mustaţă à la Salvador Dali şi un mers asemănător cu al lui Chaplin. – Sunt profesorul vostru de desen, pictor și grafician – ne spuse când termină desenul. V-am schiţat pe tablă un peisaj de țară în care puteți să vedeți influența artei populare asupra picturii. A făcut o scurtă pauză după care a continuat: – Sunt de asemenea și dirigintele vostru….Read more…
În preajma începutului de an şcolar gândul mă duce la dascăli: învăţătorii şi profesorii care au un rol covârşitor în formarea, devenirea unui om. Din păcate, de o vreme încoace ei ajung în centrul atenţiei doar atunci când sunt protagoniştii unor scandaluri. Îndeobşte activitatea lor este ignorată, salarizarea mediocră şi discreditarea sporind lipsa de atractivitate a acestei profesiuni pentru tinerii capabili. În consecinţă calitatea noilor cadre didactice lasă tot mai mult de dorit, ducând (ca într-un cerc vicios) la deteriorarea tot mai accentuată a învăţământului preuniversitar, nereformat, care face faţă tot mai greu provocărilor erei digitale. Foarte puţini tineri se mai îndreaptă din vocaţie către cariera didactică, chiar dacă mulţi au fost influenţaţi în devenirea lor, uneori decisiv, de către învăţătorii sau profesorii lor, care i-au înzestrat cu cunoştinţe esenţiale şi le-au dat merinde spirituale. Nu doresc să ţin aici o pledoarie pentru nobila profesiune de dascăl, ci doar să schiţez – prin câteva scene relevante – portretele unor cadre didactice care m-au impresionat.Read more…
Zilele trecute m-am întâlnit cu un amic constructor, care mi-a spus o povestioară nostimă legată de munca sa: tocmai lucrau de zor la fundația unei case, când fiul de vreo 5 ani al cuplului beneficiar i-a strigat stupefiat din mașina părinților care veniseră pentru a discuta despre câteva detalii: „Tata vă plătește să-i construiți o casă, nu să-i săpați o groapă în curte!” Iar când toți adulții din preajmă au încercat să-i explice, amuzați, că echipa lucrează la fundație, fără de care nu se recomandă construirea unei case, copilul mai întâi nu i-a crezut, arătând în jur spre celelalte case care „nu sunt cocoțate deasupra unor gropi”, apoi n-a înțeles de ce să sapi o groapă pe care apoi s-o umpli la loc, chit că o umpli cu altceva, nu cu pământul scos, și în cele din urmă nu pricepea nici în ruptul capului de ce trebuie să se muncească atât la un detaliu care oricum nu se va vedea după completarea lucrărilor. După această discuție haioasă m-am întrebat în drum spre casă dacă noi, oamenii în general, știm să apreciem „fundațiile” invizibile din viețile noastre, fără de care n-am fi reușit să devenim cine suntem. Ați auzit de doamna Kiesler, pe numele de fată: Gertrude Lichtwitz? Frumoasa Trude, adorată de „marea burghezie evreiască a vremii”, umplea săli de concerte oriunde în Europa. Publicul a uitat-o pe nedrept pe Gertrude, și s-ar putea să credeți că nici n-ați auzit de ea vreodată – dar dacă vă spun că era mama actriței și inventatoarei Hedy Lamarr?Read more…
Au trecut cam trei ani de prietenie la distanță, prin intermediul scrisorilor, cu Émilie, fata din Franța care mi-a devenit apropiată și foarte dragă. Corespondența se desfășura în limba engleză, eram, fără să știm, exponente ale unui soi de globalizare, o româncă și o franțuzoaică scriindu-și în limba engleză. Eram însă și exponente ale unei atitudini de frondă adusă orânduirii sociale de atunci din România, una care socotea străinii ca fiind aprioric dușmani. Altfel de ce ar fi fost interzisă prin lege găzduirea lor? Dacă nu erai rudă cu musafirul venit din străinătate, nu aveai voie să-i oferi sălaș, te putea vizita, asta da, dar să stea peste noapte, asta nu se putea. de granița maghiară. O vizită destul de complicată, fiindcă Émilie nu se urcă în avion, deci a trebuit să vină cu trenul și a făcut-o pe la Timișoara. Era luna iulie, eu eram încă la Cluj, în ultimele zile de practică și planul era ca Émilie să vină la Cluj, să stea vreo trei, patru zile până terminam eu cu practica și de aici să mergem la Oradea pentru vreo două zile, unde locuia tatăl meu, și apoi acasă, la Marghita, acolo urmând să petrecem împreună cea mai mare parte din vacanța ei, mai cu seamă la ștrandul termal și în mici excursii prin împrejurimi. Read more…
În 6 august se împlinesc o sută de ani de la naşterea tatălui meu, Emeric (Imre) Székely (1922-1999). Au trecut peste 23 de ani de când tata s-a mutat la cele veşnice, dar amintirea frumoaselor zile de naştere de pe vremea când era alături de noi nu a pălit. La ultima zi de naştere sărbătorită împreună, tata împlinea 76 de ani. A 77-a aniversare nu a mai apucat-o, stingându-se din viaţă fulgerător, în 4 iunie 1999. Ziua de naştere a tatii o marcăm – şi postum – în cercul familial restrâns, dar anul acesta, la centenar, mi-aş fi dorit să-şi amintească de el şi cei de la Universitatea Tehnică. Am sperat că, la un moment dat, mă va căuta cineva, spunându-mi că vor să organizeze un eveniment în memoria profesorului Székely, dar nici pomeneală! În niciun caz nu voiam să iau eu iniţiativa şi să mobilizez lumea care, de fapt, îl dăduse uitării demult. Sunt sigură că nici tatii nu i-ar fi făcut plăcere. Au trecut peste două decenii de la moartea lui. Cine să şi-l amintească? Numele lui figurează pe câteva cărţi de referinţă, dar probabil cei care învaţă din ele habar nu au cine a fost, de fapt, autorul… Şi chiar dacă ar încerca să afle mai multe şi ar da o căutare pe Internet, mare lucru nu ar găsi…Astfel mi-am dat seama că pot să-i fac un cadou postum tatălui meu: să creez un articol Wikipedia cu numele lui.Read more…
În zilele noastre sufocate de normele corectitudinii politice, poate că nu e înțelept să menționez obiceiul meu de a trage cu urechea sau de a privi pe furiș oamenii din jur, trecătorii, cei care așteaptă uneori lângă mine la câte un rând, sau copiii care se plimbă prin parcuri cu bunicii lor. Totuși, o fac cu multă plăcere, desigur cu toată discreția, și uneori prind din zbor câte o idee, o afirmație îmi poate trezi amintiri pe care apoi mă apuc să brodez… Oricum, este singurul mod în care știu să brodez, nu cu fire colorate, ci folosind cuvinte. De curând am învățat (încă) ceva foarte folositor din paginile revistei Baabel. Într-un comentariu la un articol, cineva a afirmat că ”subiectele sunt peste tot, trebuie doar să mergi să le culegi”. Multă dreptate avea domnul respectiv. Îmbrățișez total cuvintele dumnealui și chiar le pun în aplicare. De data acesta am trecut prin eleganta piață centrală a orașului, unde înfloresc magnoliile de curând plantate. Pe una din băncile din piață ședeau și vorbeau doi băieți de vreo 14, cel mult 15 ani.Read more…
Pavel, un bărbat înalt de 70 de ani, cu greu putea să-și întindă picioarele în pat. Era programat pentru o prostatectomie din cauza unui adenom de prostată. L-am văzut pe secția de urologie pentru vizita preoperatorie. M-am prezentat, după care i-am făcut anamneza și l-am examinat. – După cum vezi, domnule doctor, e prima dată când voi avea o intervenție chirurgicală și sunt sănătos tun. Spune-mi, cine va fi chirurgul meu? – Nu știu, i-am spus, dar toți chirurgii de aici sunt buni și au multă experiență. – Am auzit că este un urolog pe nume Jakubovici, spuse Pavel. Pe el nu-l vreau! – Doctorul Jakubovici e unul dintre cei mai experimentați în operațiile de prostată, i-am spus. De ce nu dorești ca să te opereze el? – Pe vremuri am fost ofițer în armata sovietică. Superiorul meu se numea Jakubovici. Nu m-am înțeles deloc cu el.Read more…
Aoleu! Caracatițe!? De ce tocmai caracatițe?? Mie mi-e frică de caracatițe – și nu numai mie! În țările scandinave exista o legendă medievală despre un monstru marin numit Kraken, o caracatiță uriașă, înspăimântătoare, care era în stare să răstoarne corăbii. Și poate că nu e numai o legendă, se cunosc exemplare care măsoară până la 18 metri… Se pare că Jules Verne s-a inspirat de acolo atunci când a conceput caracatițele uriașe care au atacat submarinul căpitanului Nemo din 20.000 de leghe sub mări. În orice caz, în copilărie, când am citit cartea, am avut coșmaruri… Dar caracatițele pentru bebeluși nu sunt nici pe departe atât de înspăimântătoare, din contră… Sunt niște păpuși croșetate, cam de o palmă. Eu am aflat despre ele acum vreo 2-3 ani. De la o vreme, oricând are o clipă liberă, fiica mea croșetează caracatițe. Sunt atât de simpatice, încât soțul meu a cerut una drept cadou de ziua lui (chiar dacă a depășit oarecum vârsta!) și acum păpușa atârnă pe lampa de noapte, deasupra patului. Originea acestei idei nu este foarte clară, se știe doar că ea a apărut în Danemarca în 2013. Se pare că personalul secției de terapie intensivă pentru prematuri a spitalului universitar din Aarhus avea probleme cu bebelușii din incubatoare care erau neliniștiți și nu odată apucau cu mânuțele și trăgeau de tuburile care îi conectau la aparate. O asistentă căreia îi plăcea lucrul de mână a croșetat o păpușică cu mai multe tentacule și a pus-o în incubator, lângă un bebeluș prematur. Și să vezi minune: în loc să apuce tuburile, bebelușul a apucat păpușa.Read more…
Ziua de 1 mai este menționată pentru prima dată în legătură cu întrunirea Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canada din 1886, unde George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor, a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „Începând de la 1 mai 1886, ziua legală de muncă să fie de 8 ore.” În această zi, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au participat 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii erau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. Dar ziua de 1 mai a devenit cunoscută în lume în urma incidentelor violente care au avut loc trei zile mai târziu în Piața Haymarket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori s-a alăturat unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, patru protestatari și-au pierdut viața și mulți au fost răniți.Read more…
De curând, Unchiul meu, fratele Tatii, a primit o înaltă decoraţie conferită de preşedintele României, Klaus Johannis: Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler …”în semn de profund respect pentru suferințele îndurate în timpul celui de-al Doilea Război MondialRead more…
Am aflat despre cele pe care vreau să vi le povestesc aici din spusele unora care au trăit aceste întâmplări. Din păcate, mi-au povestit târziu, iar atunci cand au trăit cele întâmplate, erau copii destul de mici si nu au reținut numele unora din cei implicați.
In vara anului 1941, mareșalul Antonescu a dat ordinul de “curățare a terenului”, altă denumire pentru ”solutia finala”. In jurul datei de 16 iulie ordinul de curățare a terenului s-a dat la Roman, Fălticeni, Galați .Prima măsură ce trebuia să fie dusă la îndeplinire a fost “exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban”. Incă inainte de această dată, populația din sate incepuse sa se agite deoarece se pregăteau acțiuni de aceasta factura.Read more…
După absolvirea facultăţii de medicină am fost repartizat în comuna Gherţa Mică din Ţara Oaşului, judetul Satu Mare. Era un sat izolat, cu drum de ţară neasfaltat, n-avea nici măcar indicator de localitate, aşa c-am numit-o cu mătuşa mea – care mă însoţise în această primă vizită – ”Greaţa Mică”, în ciuda protestelor tatălui meu. La Direcţia Sanitară a judeţului Satu Mare, mi s-a adus la cunoştinţă că era localitatea cu cea mai ridicată rată a mortalităţii infantile, dar şi cu cea mai mare rată a natalităţii, din Ţara Oaşului . Tata încerca să mă liniştească şi mi- a dat să citesc romanul Garnizoana din Siberia, scris de Rodion Markovits (1884-1948), un scriitor evreu, de limbă maghiară, născut la… Gherţa Mică.Read more…
născut în 1940 la Cernăuți, absolvent al Universității București, Facultatea de filologie (1961) și al IATC, secția Operatorie film (1968), stabilit în Israel din 1986, pensionat în 2007 după patruzeci de ani de muncă la studiourile de televiziune din România și Israel, trăiește la Ierusalim, în cartierul Gilo
Deunăzi serviciul de curierat rapid mi-a livrat o cutie de carton standard „Paket bis 10 kg” expediat de de la adresa Grindelberg 60, 20144 Hamburg, Deutschland… Adresa la care Czicza[1], prietena mamei mele, nu mai locuieşte… S-a mutat pe Câmpiile Elizee… Mi-aş dori ca, pentru Czicza, Câmpiile Elizee să fie la fel ca Champs-Élysées, un bulevard fermecător pe care să poată hoinări la nesfârşit, în ritm de dans, împresurată de atmosfera etern-romantică a Parisului. Pe Czicza o cunosc de când mă ştiu, mai exact, de când nici nu mă ştiam, lucru atestat de o fotografie alb-negru în care ea apare împreună cu mama mea, pe când eu încă stăteam cuibărită în pântecul ei. O cunoşteam deşi nu am întâlnit-o decât o singură dată, fugitiv – în 2008, la Cluj – după multe decenii de când ea existase în viaţa mea, prin poveştile mamei. Czicza era un personaj luminos, exuberant şi enigmatic, care apărea adesea în poveştile mamei, fie că-mi depăna întâmplările primilor ani de după război, 1946-1948 (când s-au împrietenit şi au locuit o vreme în acelaşi apartament), fie că-mi povestea cele petrecute în vara anului 1952, dinainte de a mă naşte…Read more…
Vârsta mea mi-a oferit, între altele, și o serie de avantaje, precum cel de a afla o serie de povești adevărate care merită a fi cunoscute și de alții. Vă relatez numai două care mi s-au părut mai interesante. Prin anii 1880-1890 o familie din Focşani cu doi copii în vârstă de 6-10 ani, au plecat spre America, dar în cele din urmă s-au stabilit la Hong Kong. Urmașii lor simt acum nevoia să-și caute rădăcinile și să afle câte ceva despre țara de unde au pornit bunicii lor spre lumea cea mare. Urma ca eu să-l ajut pe acest avocat vorbitor de engleză. Necunoscând pe nimeni din comunitatea de la Focşani, le-am dat datele de contact ale Federației Comunităților Evreiești din România…O a doua poveste mai deosebită este cea a unei rude îndepărtate, poveste încă actuală, care se desfășoară sub ochii mei. Sunt sigură că fiecare dintre noi are astfel de povești, dar nu ni le relatează. Este vorba de Viorel Ș., de 70 de ani. În anii 50 ai veacului trecut părinții lui au avut funcții importante în PCR. Copilul nici măcar nu știa că este evreu și nici ce implică aceasta. Ca urmare a politicii de epurare a evreilor din funcțiile de rang înalt, s-a trezit la vârsta de 12 ani că pleacă în Israel împreună părinții și bunica. Read more…
În aceste zile de pandemie, când orice urmă de tuse (mai ales seacă) mă pune în alertă şi mă trimite cu gândul la contaminarea cu „noul coronavirus”, am să vă relatez o poveste din perioada copilăriei când am suferit cu adevărat de tuse şi de modul în care m-am vindecat de ea. Boala a început ca o răceală banală. Am făcut febră şi m-au ţinut acasă. Sinceră să fiu îmi plăcea să fiu bolnavă pentru că intram în centrul atenţiei generale. Bunica îmi atingea fruntea să vadă dacă am febră şi-mi controla ganglionii de la gât dacă erau măriţi. Mi se punea termometrul sub braţ şi trebuia să stau cuminte 10 minute, după care urmăream cu emoţie cât a urcat coloana de mercur. Mi se gătea supa preferată şi mi se aducea la pat pe o tavă specială. Bunicii îmi citeau poveşti şi mama alerga zilinic să mă vadă după orele de serviciu care, de obicei, se lungeau până seara. După ce tusea a devenit din ce în ce mai îndărătnică, bunul doctor Tibi Lustig, care venea să mă vadă din două în două zile, a declarat că am făcut „tuse măgărească”, bazându-se şi evidenţa mai multor cazuri de pertussis apărute în grădiniţele din oraş. Faptul că era tuse nu mi se părea mare filosofie pentru că de tuşit, tuşeam din ce în ce mai des. Dar de ce „măgărească”? Nenea Tibi mi-a explicat că la un moment dat, după accesele de tuse voi…rage precum un măgăruş! În primăvara lui 1957, când convalescenţa mea se tot prelungea şi nu-mi mai trecea tusea, mama s-a decis să ceară câteva zile libere şi să mă ducă undeva la munte. ..Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
