Pentru că au trecut sărbătorile (Paștele tuturor riturilor creștine, Pesahul, curând se termină și Ramadanul), reluăm analiza Afacerii Palatului Bánffy. S-au mai enervat câte unii pe ici, colea, neînțelegând fundamentul problemei: nimeni – cu excepția așa-zișilor moștenitori ai unui anume Nicolae Roșca – nu-și dorește pentru sine acest edificiu, care de mai bine de 75 ani a devenit proprietatea statului român (într-un context istoric bine cunoscut deja), iar de 55 ani este sediul Muzeului de Artă din Cluj (Da, da! Cel dăruit cu stele Michelin de vreo patru ani încoace, stabiliment ce adăpostește peste 15.000 opere de artă, în care s-a investit doar în ultimii trei ani parcă peste un milion și jumătate de euro pentru restaurarea fațadelor etc). Așadar, vorbim de un edificiu aflat în folosul comunității, vizitat anual de peste 120.000 iubitori de artă sau evenimente culturale (până și în anul cumplit al pandemiei Covid 19 i-au trecut porțile peste 70.000 vizitatori), nu despre o clădire în care eu aș avea „interese personale” (chiar dacă mi s-a sugerat – poate din această cauză – că nu-i prea bine ce fac pentru șansa de a mi se prelungi mandatul de manager, ceea ce chiar mă doare în cot). Dar, ca istoric, nu pot abjura de la imperativul rankeian „wie es eigentlich gewesen ist”/„adevărul așa cum a fost” sau – ca să invoc pe Aristotel, via Ammonius Saccas – „prieten mi-e Platon, dar mai prieten adevărul”.Read more…

Margarete Schütte-Lihotzky, sau Grete, cum era cunoscută, s-a născut în 1897 într-o suburbie a Vienei, într-o familie mic-burgheză.  (Bunicul ei a fost primarul orașului Cernăuți până la 1848, iar un unchi a fost muzeograf și istoric al artelor.)  Personalitatea ei deosebită a ieșit la iveală încă din tinerețe: ea a fost prima femeie care a absolvit și a practicat arhitectura la Viena – este aproape un miracol că a fost admisă!  În facultate a fost premiată la un concurs pe tema „locuințe muncitorești” – subiectul o pasiona, avea convingeri socialiste și chiar a aderat la Partidul Social-Democrat. Locuințele ieftine erau un subiect de mare actualitate.  După înfrângerea din Primul Război Mondial, atât Austria, cât și Germania erau într-o stare economică catastrofală: inflație, șomaj, mizerie, foamete.  Poate că Austria a suferit și mai mult datorită dezmembrării imperiului.  Știam că la Viena viața a fost foarte grea – bunicul meu, care era pe atunci student (a absolvit în 1923), povestea că obișnuia să plece la țară cu un rucsac să facă rost de cartofi.  Dar nu îmi dădeam seama cât de rău era.  Totul se dădea pe cartelă (dacă era!), fiecare palmă de pământ a fost transformată în grădină de zarzavat.  Viena era plină de refugiați – printre care și bunica mea cu familia ei.  Înghesuiala era atât de mare, încât uneori în același pat se dormea cu schimbul. În aceste condiții, zeci de mii de locuitori, precum și veterani întorși din război au părăsit Viena și oriunde au găsit pământ nelucrat și-au încropit o cocioabă și s-au apucat de agricultură – era desigur ilegal, pământul nu era al lor, dar în curând ei au reușit să acopere o mare parte din nevoia de alimente a Vienei.  Noul guvern socialist a făcut o reformă agrară și i-a sprijinit cu unelte, mașini agricole, materiale de construcție și cu o comisie de sistematizare a noilor așezări.  Aici Grete, ca proaspătă absolventă, a primit primul ei post. Read more…

În primele zile de lagăr, la Auschwitz, tata nu s-a atins de mâncarea care li se dădea. Mirosul pătrunzător de vomă sau de fiertură alterată, aspectul de lături pe care le cunoștea de acasă, l-au făcut să nu fie în stare să apropie de gură nici măcar o lingură din zeama aceea indescriptibilă. Așa a ajuns aproape să leșine de foame. Unchiul lui, Lipot Krampfner, împreună cu care trecuse selecția de pe peronul gării, i-a spus să mănânce puținul care li se dădea, altfel se va îmbolnăvi și va muri. În sensul propriu al cuvântului. La început trebuia să se țină cu degetele de nas ca să poată sorbi supa, dar în câteva zile s-a obișnuit. Același unchi i-a spus că trebuie să facă totul ca să fie duși cât mai curând la muncă, deoarece la Auschwitz cine nu lucra, nu primea de mâncare și vor muri de foame… Dacă vor reuși să intre într-un lagăr de muncă, probabil că vor primi de mâncare. În lagărele de muncă, după apel și surogatul de cafea de dimineață, se organizau echipe de deținuți în funcție de cererile fiecărei companii care avea contract de muncă în zona respectivă: 30 de deținuți pentru AEG, 50 pentru Holzmann… Uneori echipa lui era trimisă la lucrări de construcție a drumurilor de acces sau la întreținerea și repararea lor. Sarcina deținuților era să mute grămezile de pietriș, nisip, pietre de caldarâm dintr-un loc în altul, după cum le cerea șeful de echipă. Acolo l-a cunoscut pe Olandez.Read more…

În urmă cu 20-25 de ani abia așteptam să vină sezonul Eurovisionului. Mă uitam la toate emisiunile, la semifinale și la finale. Îmi aduc aminte că la început lucrurile erau mai simple, nu existau semifinale, cântecele și cântăreții țărilor respective intrau direct în finală. Urmăream și alegerea melodiei din țara noastră, participau compozitori și cântăreți cunoscuți, cu renume, cu experiență și rezultatele nu s-au lăsat așteptate. Chiar dacă nu am luat locul întâi, ne-am situat de două ori pe locul trei și odată pe locul patru, rezultate excepționale, ținând cont că erau în jur de 30 de țări, iar melodiile acelor cântăreți români au fost și sunt cântate până astăzi, cel puțin la posturile noastre de radio. În ceea ce privește interpreții străini, mulți dintre ei s-au afirmat la această competiție devenind vedete. Cel mai bun exemplu este formația ABBA ale căror melodii răsună și astăzi, poate recompuse, modernizate, dar aceleiași. Încetul cu încetul însă lucrurile s-au schimbat și pe plan intern și pe cel internațional. Poate (nu poate, sigur!) am îmbătrânit, sunt mai exigentă, dar nici Eurovisionul nu mai este ce-a fost. Read more…