Într-un articol care descrie atitudinea medicilor față de derutarea și minciună folosite de confraţi, pentru a rezolva unele probleme dificile de etică profesională, Novac și coautorii încearcă să răspundă la întrebarea de ce medicii mint și înșală și ce repercusiuni are această atitudine. Autorii accentuează faptul că o treime dintre medici vor furniza date incomplete sau derutante familiei unui pacient care a murit dintr-o eroare medicală. De asemenea, medicii justifică nedivulgarea adevărului faţă de colegi și bolnavi, din frica de consecințe (raportare la administrația medicală) sau ca să “păstreze confidențialitatea datelor legate de bolnav”. Aceasta dezinformare sau tăcere după comiterea unei erori poate dăuna bolnavului, dar și medicului, fiindcă o greșeală nedezvăluită nu va fi redresată și probabil că se va repeta în viitor. Read more…
În anii copilăriei nu eram un mare adept al înotului. Vara mergeam cu prietenii, cale de cinci kilometri de Ploiești, pentru o baie la râul Teleajen. Alteori la o baltă, ceva mai aproape, pentru pescuit. Am respectat sfaturile prudente ale părinților de a nu intra vreodată în apă când adâncimea depășește… nivelul abdomenului. Ei aminteau adeseori de cazurile de înec provocate de vârtejurile din… iazul de la Fălticeni! Am respectat sfatul lor și în cele câteva vizite făcute la ștrandul ploieștean de la Bucov. Acolo invidiam cunoscuții care se avântau înotând în “apa adâncă” sau săreau de la trambulină! S-a întâmplat însă ceva. Un tip ostil din vecini m-a ironizat cu expresia “evreii se tem de apă și de câini”. Din acel moment am luat decizia să dezmint această prejudecată, cel puțin în ceea ce mă privește. Prima ocazie s-a ivit la vârsta de 14 ani, fiind elev la școala medie tehnică. După orele de “practică”, aveam acces la ștrandurile Rafinăriei 1 (fosta Astra). Am început să studiez singur arta înotului, cu alte cuvinte ca autodidact. Am încercat să asimilez treptat toate stilurile: comodul bras, rapidul craul sau extenuantul delfin. Read more…
La 17 septembrie a.c. în Israel s-au desfășurat alegeri parlamentare, a doua oară în acest an, după ce în urma alegerilor din aprilie, Benjamin Netanyahu nu a reușit să formeze un guvern. De fapt, atunci el ar fi trebuit să-i permită președintelui Reuven Rivlin să-l învite pe contracandidatul său din opoziție, generalul Benny Ganz, liderul blocului Albastru-alb să încerce același lucru, dar nu a procedat așa, ci a dizolvat Knesset-ul și a fixat noi alegeri pentru septembrie. Principalul obstacol în calea formării unui guvern de dreapta, alcătuit din Likud și partidele religioase, a fost Avigdor Liberman, liderul partidului Israel Beitenu (Casa noastră) care și-a condiționat participarea prin punerea în aplicare a legii care i-ar obliga pe tinerii haredimi să facă armata. Fără deputații lui Liberman nu se putea forma guvernul iar Netanyahu l-a refuzat și a preferat revenirea la urne. El a crezut că răgazul de cinci luni va fi suficient să mobilizeze alegătorii Likud și să-i atragă pe indeciși sau pe simpatizanți din alte partide și, în acest fel, să obțină o majoritate fără Israel Beitenu. Netanyahu s-a angajat într-o campanie electorală viguroasă, a jucat cartea securității, desigur foarte importantă pentru populația Israelului, chiar dacă prin măsurile pe care dorea să le introducă a stârnit și mai mult furia palestinienilor și a comunității internaționale…Numai că, în pofida acestor inițiative, unele dintre ele esențiale pentru securitatea statului, alegătorii nu au rezonat așa cum a crezut și ar fi dorit Netanyahu.Read more…
Pe Shoshana Palmor o cunosc de când lumea. Când eram încă la grădiniță și locuiam la Arad, ea era studentă. În 1958 părinții mei au organizat un bal mascat de Purim și au invitat-o în mod special din Cluj. (Shoshana este în rândul din spate, în centru – iar eu sunt pe genunchii mamei.) Mi-o amintesc încă de atunci. Se cheamă că suntem rude, tata o numea verișoara lui, dar cum anume ne înrudim este un mister care nu a fost elucidat nici până azi. Cert este doar atât: că amândouă aveam numele de fată Schaffer și familiile noastre sunt originare din Bistrița. Shoshana mi-a povestit unele lucruri despre familia ei, pe care le dorea publicate în Baabel. Iată-le.Părinții Shoshanei erau amândoi farmaciști, tatăl studiase la Cluj, iar mama la Iași. La început au locuit la Cluj. Tatăl Shoshanei era foarte bun în meseria lui și pe deasupra un om simpatic. Își servea clienții nu numai cu medicamente, dar și cu sfaturi. Crema de față pe care o prepara pentru primadonna operei, Ana Roja Vasiliu, a devenit vestită și clientele „săteau la coadă” pentru ea. Așa se face că în scurt timp farmacistul Yoel Schaffer a devenit cunoscut la Cluj și și-a făcut o sumedenie de prieteni, mai ales printre profesorii de la Universitatea Ferdinand: prof. Virgil Galea de la toxicologie, prof. Angheluță de la matematică, dr. Goina și alții. Soții au economisit și în 1937 și-au deschis propria farmacie la Vatra Dornei, la distanță egală de părinții lui din Bistrița și de părinții ei de la Câmpulung Moldovenesc. Farmacia lor a avut mult succes. După cum spune Shoshana: „Tata era și farmacist, și doctor, și asistent social…” Read more…
În iunie 1952, când am fost angajat ca reporter la România Liberă eram convins că am ales o carieră extraordinară și nu aveam niciun motiv să mă gândesc că va fi numai de scurtă durată. Din nefericire, așa a fost. Eram deci în ultima clasă de liceu când, împreună cu bunul meu prieten Relu Marcovici, am devenit cei mai tineri reporteri din țară la acea vreme. Pentru mine au fost timpuri de neuitat, având privilegiul de a lucra cu Dumitru Tabacu, șeful nostru, sau cu doamnele din camera vecină, bineînțeles mult mai „bătrâne” ca noi, având vreo… 22-23 de ani – mă refer la Ecaterina Oproiu și Georgeta Horodincă. De asemenea eram colegi cu Eva Molho, Camil Baciu, Dante Viecelli, Stan Vlad, Uri Vălureanu, Harry Focșa (mai târziu coleg din nou pe alte meleaguri, la Europa Liberă) și cu ilustratorii Cik Damadian, Romeo Voinescu, Val Munteanu. Iar noi, cei doi „puști”, uneori în pantaloni scurți, aveam impresia că făceam parte din echipă și uneori așa și era!Read more…
În ultimele luni comunitatea cetățenilor israelieni originari din Etiopia a ajuns în centrul atenției publice. Motivul? Unii oameni spun că este rasism. Pentru că etiopienii au pielea neagră și trăiesc într-o țară cu majoritate albă. Totul a început cu o tragedie. Un polițist israelian, aflat la plimbare în parc împreună cu familia, a întâlnit un grup de adolescenți de origine etiopiană și i s-a părut că aceștia vor să-l agreseze. Având revolverul la el, a tras. Ca urmare unul dintre adolescenți, de altfel băiat bun, care visa să servească în Armata de Apărare a Israelului și să învețe, să devină om, cetățean util, a fost ucis. Dumnezeu să-l odihnească! Păcat! Bietul adolescent avea toată viața înaintea lui, dar ea i-a fost curmată pe nedrept. Comunitatea etiopiană a protestat, afirmând că polițistul a tras asupra minorului, un copil care abia trecuse pragul adolescenței, din rasism și ură, numai pentru că avea pielea neagră. Au avut loc demonstrații de protest, justificate, antirasiste, unele puternice, urmate de arestări, precum și o anchetă. Polițistul s-a justificat, spunând că nu a fost o crimă premeditată, că el nu este rasist, că nu a tras din ură, ci din nesiguranță, pentru că apreciase greșit situația. Polițistul a susținut că era în legitimă apărare și că a tras spre picioare, dar glonțul a ricoșat și l-a lovit pe adolescent, ucigându-l. Să presupunem că este adevărat. Chiar dacă a fost numai un accident, cred că polițistul este totuși vinovat, pentru că acțiunea lui a declanșat un conflict intercomunitar cu incidente rasiale.Read more…
Marți, 10 septembrie 2019, ora 19.00, Auditorium Maximum al Universităţii Babeş-Bolyai. Publicul meloman clujean s-a adunat în număr mare pentru a asculta recitalul uneia dintre cele mai renumite şi îndrăgite pianiste contemporane: Elisabeth Leonskaja care – consecventă ataşamentului faţă de Festivalul George Enescu – şi în acest an a venit să concerteze în România. Uşa din spatele scenei se întredeschide, urmează un moment de aşteptare încordată, după care îşi face apariţia artista supranumită „Leoaica Pianului” sau „Antidiva”. Privesc femeia matură cu mers elegant, îmbrăcată într-o rochie cu imprimeu roşu-cardinal pe fond negru şi o mantie neagră, fluidă, care-i conferă un aer regal. Întreaga ei făptură este dominată de un surâs cuceritor şi suveran. Surâsul emblematic al Elisabethei Leonskaja a rămas acelaşi, în ciuda trecerii anilor, deceniilor. Cred că mă număr printre foarte puţinii spectatori clujeni (sper să nu fiu chiar singurul) prezenţi în aceeaşi sală (pe atunci Sala Mare a Casei Universitare) la concertul laureaţilor Concursului Enescu, ediţia 1964. Tânăra de 18 ani, cu aer adolescentin, îmbrăcată într-o încântătoare rochiţă de dantelă (eu mi-o amintesc de culoare bleu, dar putea să fi fost albă sau roz), a cucerit publicul atât cu interpretarea desăvârşită a Concertului nr. 2 de Rachmaninov. Read more…
– Șalom, domnule. Ai auzit că în apartamentul de la etajul trei se mută un etiopian? – m-a întrebat Igal, președintele comitetului de locatari. Nu. Și apoi ce importanță are? – i-am răspuns. Cum, nu înțelegi? Locuim într-un imobil foarte bine cotat, pe o stradă cu case elegante, vecini buni, oameni din clasa mijlocie. Dacă un om de culoare se mută în blocul nostru, prețurile apartamentelor vor scădea, după ce până acum au crescut în fiecare an, spuse Igal. De fapt toți vecinii sunt îngrijorați. Crezi că așa se va întâmpla? Încă nici nu știm cine este noul locatar, cum arată, cu ce se ocupă și deja tragi concluzii pesimiste. – Așa se întâmplă în multe cazuri, a continuat Igal. Folosesc niște condimente cu miros neplăcut, mai încercă președintele comitetului de locatari….Read more…
Mostra del cinema (titlul inițial al celui mai vechi festival de film din lume) cu numărul 76 a început cu un scandal și era cât pe aci să se termine cu un altul. În ceea ce privește primul incident, cu deosebire nefericit, directorul Alberto Barbera și-a făcut-o, ca să spun așa, cu mâna lui. Omul (critic de film de meserie) care, în timpul mandatului său, adică în ultimii patru ani, a ridicat festivalul de la Veneția cu câteva clase, devenind astăzi invidiat, fățiș sau mai pe ascuns, a fost criticat de protagonistele diferitelor mișcări feministe atât de la modă, astăzi, pentru slabul său atașament pentru genul feminin existent pe harta cinematografică a lumii. Mai exact, pentru că în selecția sa oficială, cu precădere Competiția, coloana vertebrală a unei ediții, numărul femeilor -regizor nu acoperă nici pe departe degetele unei mâini. Degeaba a detaliat el situația de fapt a raportului autor-autoare din lume, dacă ținem seama de criteriul suprem, calitatea. După opinia lui – și nu văd cum ar putea fi contrazis – a include peliculele femeilor-regizor în competiție doar de dragul egalității între sexe, ar fi o jignire adusă doamnelor. Dacă nu trebuie să le atingi nici cu o floare, de ce să le ofensezi cu un loc în program obținut în virtutea unei defectuoase înțelegeri a democrației. Pentru a se spăla de păcatele sale, directorul a ales, anul acesta, două nume feminine în competiție dar, mai ales, a numit în fruntea juriului internațional un președinte-femeie, și încă una cu orientare sexuală diferită, pentru a-și afirma totala sa open minded, pe Lucrecia Martel, copleșită cu laude. Alberto Barbera (pentru care, nu ascund, am o afecțiune specială, cimentată de preocupări profesionale comune, a scris o carte despre Truffaut) nu bănuia că și-a băgat pe dracul în casă. Read more…
La Dublin, asemenea altor orașe pe care am avut norocul să le cutreier de-a lungul anilor, mi-am respectat pe cât posibil obiceiul de a ocoli marile Muzeul se află în clădirea modestă a unei sinagogi de altădată, în cartierul Portobello, numit de mulți Micul Ierusalimatracții turistice. Norocul a făcut însă ca într-o seară ploioasă, în camera de hotel, studiind cam într-o doară harta primită la recepție, să dau peste Muzeul Evreiesc al Irlandei, situat în imediata apropiere, pe cheiul lui Grand Canal, pe care-l vedeam prin geam și care vrând-nevrând îmi amintea de lacul Parcului din Cluj, probabil datorită sălciilor plângătoare, ale căror ramuri mângâiau apa acestui colț liniștit al orașului.Read more…
Cred că am mai scris, dar acest subiect nu poate fi repetat îndeajuns: medicul din zilele noastre a devenit sclavul propriilor sale unelte, ceea ce face ca pacientul din fața lui să se bucure doar de o privire fugară, de o frază spusă pe jumătate și de o mulțime de hârtii produse de printerul calculatorului de biroul medicului. O statistică publicată în Statele Unite în 2012 raporta că timpul consacrat de medic direct pacientului era doar 12% din totalul activității sale! În termeni tehnici o asemenea situație este rodul a ceea ce americanii numesc production pressure, adică activitatea profesională impusă de goana după timp, pentru că time is money. În Israel, din câte știu (sper să nu greșesc și să fiu tras în țeapă de colegii mei) medicul de policlinică este remunerat în funcție de numărul de pacienți care îi intră în cabinet, iar personalul chirurgical care efectuează operații în orele de după amiază este plătit după numărul de proceduri executate. În această atmosferă de permanente încercări de ”îmbunătățire” a eficienței, nu este de mirare că pacientul nu poate spera să fie lăsat să-și spună păsul și mai ales să fie ascultat, nu numai auzit.Read more…
O carte plăcută raţiunii şi sufletului, privirii şi atingerii – aşa aş caracteriza volumul Şi vine ploaia care cuprinde versurile poetului israelian Moshe B. Itzhaki, în traducerea lui Paul Farkaş. Cartea apărută la editura Şcoala Ardeleană este prefaţată de poetul Adrian Popescu. Din postfaţa scrisă de prozatorul, dramaturgul şi traducătorul Radu Ţuculescu, aflăm elemente captivante din biografia lui Moshe B. Itzhaki. Actualul profesor universitar, decanul Facultății de Studii Avansate, de la Colegiul Academic de Ştiinţe ale Educaţiei din Oranim (Israel) s-a născut în 1951, la Haifa, într-o familie originară din România, stabilită în Ereţ Israel, imediat după al Doilea Război Mondial. A început să lucreze imediat după absolvirea şcolii gimnaziale, ca mecanic de vapor la Haifa, apoi la Neapole, Larnaca şi Marsilia. A revenit în Israel pentru a-şi completa studiile liceale, după care a fost mecanic auto (inclusiv de tancuri), a servit în armată la trupele de desant (mai întâi soldat şi mai apoi comandant), iar după lăsarea la vatră s-a stabilit în kibuţul Nahal Oz – din vecinătatea fâşiei Gaza – unde a trăit timp de douăzeci de ani cu soţia sa şi cei trei copii, lucrând în agricultură. Între timp a absolvit facultatea de litere, şi-a luat doctoratul în literatură ebraică şi iudaism, dedicându-se carierei universitare, literaturii şi artei dramatice. Read more…
Vârsta mea mi-a oferit, între altele, și o serie de avantaje, precum cel de a afla o serie de povești adevărate care merită a fi cunoscute și de alții. Vă relatez numai două care mi s-au părut mai interesante. Prin anii 1880-1890 o familie din Focşani cu doi copii în vârstă de 6-10 ani, au plecat spre America, dar în cele din urmă s-au stabilit la Hong Kong. Urmașii lor simt acum nevoia să-și caute rădăcinile și să afle câte ceva despre țara de unde au pornit bunicii lor spre lumea cea mare. Urma ca eu să-l ajut pe acest avocat vorbitor de engleză. Necunoscând pe nimeni din comunitatea de la Focşani, le-am dat datele de contact ale Federației Comunităților Evreiești din România…O a doua poveste mai deosebită este cea a unei rude îndepărtate, poveste încă actuală, care se desfășoară sub ochii mei. Sunt sigură că fiecare dintre noi are astfel de povești, dar nu ni le relatează. Este vorba de Viorel Ș., de 70 de ani. În anii 50 ai veacului trecut părinții lui au avut funcții importante în PCR. Copilul nici măcar nu știa că este evreu și nici ce implică aceasta. Ca urmare a politicii de epurare a evreilor din funcțiile de rang înalt, s-a trezit la vârsta de 12 ani că pleacă în Israel împreună părinții și bunica. Read more…
Într-o casă aflată într-o zonă rurală a statului Texas, o femeie ridică receptorul și sună la Poliție: “Sunt în casă cu doi copii. Cineva încearcă să forțeze ușa. Încarc arma… Bum, bum… Unul e mort, celălalt a fugit.“ (La casele izolate din zonele rurale, ușa de intrare sau geamurile nu oferă practic nicio protecție față de răufăcători.) Femeia nu a fost învinuită de omor. E drept că în diverse state americane există legi diferite privind riposta, legitima apărare. Eu sunt categoric în favoarea dreptului de a avea armă, drept înscris în Constituția americană. Indiscutabil acest drept aduce și aspectul negativ de folosire a armei cu intenții rele. Ideea de a interzice armele de foc e prea radicală pentru americani și evident inaplicabilă, căci ar însemna ca numai răii să aibă arme, ei fiind cei care au de obicei arme neînregistrate. Unele limitări se pot face, de exemplu să nu se vândă arme automate, să nu se dea arme decât după o verificare riguroasă a profilului cumpărătorului (psihologic instabil, trecut violent, etc.) .Read more…
În anul 1929 în Palestina aflată sub mandat britanic au avut loc niște atrocități cumplite, care au zguduit comunitatea evreiască din țară și au lichidat multe localități cu populație mixtă, evreiască și arabă, precum și unele localități evreiești aflate în vecinătatea celor arabe. Anul acesta la 23 august s-au împlinit 90 de ani de la izbucnirea acestor atrocități. În ebraică ele sunt cunoscute ca Meoraot Tarpat (Evenimentele din 1929, după calendarul evreiesc anul 5289, exprimat în litere ebraice תרפ”ט , tav-reiș-pei-tet, pronunțat pe scurt tarpat). În engleză s-au numit Palestine riots of 1929 (Revolta din Palestina din 1929), iar în arabă Thawrat al-Buraq (Revolta Zidului Plângerii). Aceasta demonstrează o dată mai mult că întotdeauna se poate găsi un pretext legat de Zidul Plângerii și de Muntele Templului. Tendința de a-i învinui pe evrei de o așa-zisă dorință de a cuceri Muntele Templului există de peste o sută de ani. Problemele au început în 1928, de Iom Kipur, când evreii din Ierusalim s-au adunat la rugăciune pe esplanada din fața Zidului Plângerii și au pus niște paravane care delimitau zone separate pentru bărbați și pentru femei, ceea ce contravenea statu-quo otoman rămas în vigoare. A doua zi poliția engleză le-a îndepărtat. Li s-au alăturat tineri arabi care țipau „Moarte evreilor”. Read more…
Tratamentele medicale au uneori consecințe nefaste, fie din motive neprevăzute (de exemplu, o alergie necunoscută anterior, la un medicament oarecare), sau de pe urma unor erori, neglijențe sau malpraxis. În acest capitol voi încerca să explic diferențele dintre acestea. Circa 3-16% dintre bolnavii spitalizați suferă de complicații atribuite intervențiilor medicale, cele mai frecvente fiind cele cauzate de efectele secundare ale medicamentelor. În anul 2013, James raporta că în SUA, mor anual din cauze evitabile, între 210000 și 440000 de bolnavi, majoritatea din cauza unor erori medicale individuale și ale sistemului medical. La începutul anilor 2000, ombudsmanul ministerului sănătății israeliene raporta anual două mii de cazuri mortale, cauzate de erori medicale. Raportul precizează că probabil acest număr este mult sub numărul real. Read more…
Întoarcerea Huliganului, de Norman Manea, este un document inedit al perioadei din România, din cele două regimuri de teroare. Este tragedia incertitudinii existenţiale, tragedia lipsei de identitate. Este și tragedia evreilor din cei 2000 de ani de diaspora. Titlul nu este ales întâmplător. În 1934 apare cartea lui Mihail Sebastian Cum am devenit huligan. Ea este un răspuns la insultele aduse la adresa lui de către intelectualii acelei vremi, care se alăturaseră deja la grupurile legionare și mai ales un răspuns la prefaţa pe care intelectualul legionar Nae Ionescu a scris-o la cartea lui Sebastian De două mii de ani..Read more…
„Numai cine e însufleţit poate să însufleţească” – pare a fi fost, după mărturia Gettei Neumann, un gând călăuzitor al vieţii tatălui său, rabinul dr. Ernest Neumann. Parcurgându-i cartea, pornind adică pe urmele Timişoarei evreieşti, poţi constata fără urmă de tăgadă că fiica a asumat şi interiorizat aceeaşi convingere, împlinind un gest de devoţiune pentru ilustrul părinte şi continuând vocaţia lui în alt plan al vieţii. Pentru că lucrul cel mai frapant al acestei istorii încorporate în memorie şi în patrimoniul material al oraşului este senzaţia de viu şi animat. Cartea aceasta, bine documentată şi extraordinar ilustrată, gândită cu minuţie ca structură şi organizare, inclusiv vizuală, scrisă cu gândul de a cuprinde, dacă s-ar putea, totul, este dominată de pasiunea autoarei pentru obiectul ei de studiu, pentru oraş şi pentru oamenii care, locuindu-l, l-au inventat ca spaţiu real şi mental. Această pasiune se transpune în plăcerea de a găsi surse inedite, de a combina amănuntul atractiv sau anecdota savuroasă, cu sobrietatea documentului care inventariază sau atestă, de a combina vocea textelor din trecut şi de azi cu propriul comentariu savant, sentimental, critic, ironic sau admirativ. Read more…
Din păcate, din cauza abordării de către regimul comunist a ceea ce s-a întâmplat la 23 august, festivismul deșănțat, ascunderea adevărului istoric, au determinat pe undeva denaturarea acestui punct de cotitură istoric pentru soarta României, la care a contribuit, de ce să nu recunoaștem, felul în care ne-au tratat marile puteri după terminarea războiului, neținând cont de cele opt luni în care România a făcut mari sacrificii de partea Aliaților. Astăzi, la 75 de ani după 23 august, există mai multe școli de gândire legate de această dată. Istorici obiectivi subliniază că dacă nu am fi trecut de partea Aliaților, tăvălugul rusesc ar fi nenorocit țara și este foarte posibil că nu am fi recuperat nici Ardealul de nord. Teoria că Antonescu ar fi obținut de la Aliați condiții mai bune decât regele Mihai, respectiv coaliția care a negociat cu Moscova, este o aiureală deoarece zarurile erau de mult aruncate, Aliații au împărțit deja sferele de influență, statele est-europene urmau să trateze armistițiile numai cu Moscova. De-altfel Antonescu nici nu a vrut să trateze cu aliații, nu a vrut să părăsească Germania, poate credea în ”arma minune” care, spre norocul nostru, întârzia comparativ cu progresele din Statele Unite, realizate în mare parte de oamenii de știință refugiați din Germania sau din țările aliate sau ocupate.Read more…
Şi în acest an, de Sfânta Maria Mare, am revenit de la Bănişor încărcată de merinde. Merindele pentru trup ne-au fost dăruite de gazda noastră Viorica Chifor, „Licăşoaia”, care ne-a omenit în casa ei primitoare cu bucate gustoase şi nu ne-a lăsat să plecăm din casa ei fără să luăm cu noi legume şi fructe din belşug, dar şi mâncare gătită: tocană de ciuperci, sarmale, friptură şi…un bol de mămăligă cu brânză încă aburindă. Merindele spirituale, trei publicaţii abia scoase de sub tipar, le-am primit de la prietenul nostru Artemiu Vanca, omul-instituţie, Cetăţean de Onoare al comunei Bănişor. Merindele sufleteşti s-au adunat rând, pe rând, de-a lungul zilei de 15 August, pe care am petrecut-o în satul natal al tatălui meu şi al bunicii mele pierite la Auschwitz… Satul în care au trăit străbunicii şi stră-străbunicii mei care odihnesc în micul cimitir evreiesc de lângă islaz unde poposesc de fiecare dată pentru a mă reculege, a aprinde candele şi a aşeza pietrele neuitării… Read more…
