Părăsim Zell am See și după 15 minute intrăm în Kaprun, pe pitoreasca Kesselfalstrassee. Trecem de câteva teleferice care urcă spre masivul Kitzsteinhorn (3.000 m), precum și de staţia trenului alpin Gletscherbahn, asupra căruia voi reveni mai jos. Dar eu nu mă las amăgit de niciun teleferic şi continuăm sinuoasa Kesselfallstrasse până la capăt, unde parcăm automobilul și cumpărăm biletele spre Stausee Mooserboden. Suntem organizaţi ad-hoc într-un grup şi îmbarcaţi într-un autobuz care pătrunde într-un tunel dubios, urcând în viteză, timp de circa 20 de minute, până la Wasserfallboden, unde coborâm (cam palizi!), admirând lacul de acumulare inferior, prima staţie a călătoriei. Urcăm din nou în autobuz și finalmente o platformă imensă trasă de cabluri ne urcă la barajul lacului de acumulare superior, denumit Stausee Mooserboden. Read more…
Gelal Bey, fiu de Paşă, moştenitor al unei însemnate averi răspândită prin Megidia, Murfatlar şi Kiustengé (denumirea turcească a Constanței), primise educaţia şi instrucţia la Stambul, pregătindu-se pentru cariera consulară. La cursurile serale de literatură franceză, patronate de Ambasada Franţei, făcuse cunoştinţa tatei, unde se înprieteniră. Se căsătorise cu fiica unui mare demnitar delà Curtea Imperială, frumoasă femee brună cu ochi focoşi, figură rotundă, gât plinuţ. Latiffé Hanum, soţia sa, îşi plimba languros trupul învelit în mătăsuri diafane, fără yaşmak la faţă, ceiace stârnia nemulţumirea coreligionarilor mai fanatici, care nu se împăcau cu acest sacrilej, nerespectarea „Namehramului” (secretul feţei). Se căsătorise cu fiica unui mare demnitar delà Curtea Imperială, frumoasă femee brună cu ochi focoşi, figură rotundă, gât plinuţ. Latiffé Hanum, soţia sa, îşi plimba languros trupul învelit în mătăsuri diafane, fără yaşmak la faţă, ceiace stârnia nemulţumirea coreligionarilor mai fanatici, care nu se împăcau cu acest sacrilej, nerespectarea „Namehramului” (secretul feţei). Read more…
Soția mea și cu mine suntem amândoi atei convinși, nici măcar agnostici, deși cu trei generații în urmă, trei dintre cele patru familii ale noastre erau religioase. De ce ultimele generații au devenit totuși atei, sau cel mult tradiționali? Cauzele îndepărtării unor evrei de religie sunt multiple. În primul rând emanciparea spirituală, socio-culturală, economică și politică a evreilor, care a avut loc în Europa spre sfârșitul secolului XIX, a aprins în mulți evrei flacăra libertății și dorința de a gândi liber. Mulți și-au concentrat capacitățile intelectuale în artă, muzică, literatură și științe, lărgindu-și astfel orizonturile creative. Al doilea motiv al abandonării religiei de către mulți evrei a fost Holocaustul. Evreii și-au pierdut încrederea în puterea protectoare a Domnului, care, spuneau unii, i-a abandonat pe evrei în momentele cele mai grele. Acestea fiind zise, menționez că și ateismul poate fi gradat. Spre deosebire de ateii extremiști, noi îi respectăm pe religioși și chiar păstrăm unele tradiții evreiești, fără vreo legătură cu religia: Brit Mila (circumcizia), Bar Mitzva (majoratul băieților la 13 ani) și cununia sub Hupa (baldchinul de nuntă). Deși eram atei, am întâlnit un rabin pe care l-am apreciat și l-am iubit. Read more…
Articolul de față pornește de la ecourile pe care le-a stârnit un articol mai vechi al subsemnatului, apărut în revista Baabel acum vreo șase luni https://baabel.ro/2020/01/dati-ni-l-inapoi-pe-isus/. Dar recent au apărut unele ecouri neașteptate, care mi-au dat de gândit. Bineînțeles, fiecare cu părerea sa. Nu vreau să polemizez cu nimeni: sunt un adversar al polemicilor, prefer explicațiile. Articolul la care mă refer era intitulat Dați-ni-l înapoi pe Isus și se referea la prezentarea denaturată a lui Isus Hristos, respectiv Yehoshua ben Miriam, de către arabii palestinieni, care l-au prezentat ca pe primul palestinian, iar Crăciunul ca pe o sărbătoare palestiniană. Eu am afirmat că Isus era evreu, fiind născut de o mamă evreică, unul dintre evreii celebri care au influențat evoluția istorică a omenirii. Este adevărat că pe atunci Yehoshua, fiul lui Yosef și al lui Miriam, cunoscut ulterior ca Isus din Nazaret, a fost respins de fruntașii învățaților în Tora din Ierusalim. Dar acest lucru nu-l face mai puțin evreu. Unii evrei l-au considerat un rabin eretic, creștinii l-au considerat Mântuitorul lor, iar musulmanii l-au considerat profet, dar unul inferior lui Mahomed. Este adevărat că a fost crucificat la porunca guvernatorului roman Pontius Pilatus. De-a lungul timpului istorici, juriști și teologi creștini și evrei, de diferite tendințe, au căutat să reconstituie procesul lui, folosind argumente logice și istorice. Totuși aceste lucruri nu au schimbat realitatea: el a rămas evreu, pentru că s-a născut evreu. Read more…
Era Albert Einstein, unul din cei mai cunoscuți și mai importanți oameni ai planetei. În zilele noastre pline de lupte pentru putere, iată câteva gânduri despre un om extraordinar, care nu voia să acceadă la putere, deși i s-a oferit ”pe tavă”. ”Prietenia” mea virtuală cu Einstein datează de pe vremea când mă fascina fizica și mai cu seamă teoria relativității, în scurta mea viață de liceu. Spun scurta, nu fiindcă tuturor le pare scurtă această incomparabilă epocă a marilor iubiri și a micilor aventuri amoroase, ci pentru că într-adevăr am apucat perioada în care după modelul sovietic durata studiilor liceale a fost amputată de la opt clase la șase. Deci am făcut liceul ”pe trei sferturi”, dar asta nu m-a împiedicat să-mi completez deficitul anilor de studii cu lecturi nocturne din biblioteca bogată (raportat la epocă) a tatălui meu, fost negustor de vinuri avid de cultură. M-am ”împrietenit” cu Einstein în ”orele suplimentare” de noapte, în care, cu setea de adevăr a copilului maturizat precoce, căutam răspunsuri la marile nedumeriri cu care m-a confruntat viața. Printre ele era și teoria relativității, care îmi zdruncina toate convingerile, după ce timp de șase ani am înghițit și am digerat postulatele și demonstrațiile fizicii newtoniene. Simpatia mea pentru Einstein se baza și pe similitudinea vârstei în care am început studiile universitare, la 16 ani – el la Universitatea Federală Politehnică din Zűrich (ETH), eu la Institutul Politehnic Timișoara (IPT). Read more…
În mai 1920 un grup de evrei au format o organizație clandestină menită să apere populația evreiască din Ereț Israel. Ea a primit numele de Kibuț Secret. Totul era absolut secret, chiar și locul unde se afla baza lor, în kibuțul Kfar Ghiladi din nordul Galileii. Organizația fiind secretă, membrii nu notau nimic în scris. Nu existau organe de conducere, atât ierarhia, cât şi gradele erau inexistente. Hotărârile erau luate prin vot unanim – care e greu de obținut. Multe din acțiunile membrilor Kibuțului Secret au fost criticate de către conducerea populației evreiești din Palestina. Problema cea mai gravă o reprezentau relațiile internaționale ale unor membri. În primăvara anului 1926, o delegație din Gdud Haavoda a plecat în vizită în Uniunea Sovietică. Tocmai atunci URSS se afla în mijlocul unei campanii anti-sioniste. Șohat și Elkind aveau legături cu sovieticii. Ei au cerut să fie afiliați la Comintern, iar în schimb sperau ca URSS să-i sprijine financiar la achiziția de arme. În URSS s-au întâlnit cu oamenii agenției de spionaj GPO (predecesoarea NKVD). Ei cerut Uniunii Sovietice să sprijine „înființarea unui stat evreu comunist în Ereț Israel”. Read more…
Legendara Selma Mayer (1884 – 1984) a fost aproape 50 de ani sora șefă a spitalului Șaarei Țedek (Porțile dreptății). A fost distinsă cu titlul „Cetățean de onoare al orașului Ierusalim”. A murit la vârsta de 100 de ani, tot la spitalul căruia și-a dedicat viața. Textul de față se bazează pe un interviu pe care ea l-a acordat în 2-XI-1971 dnei prof. Margalit Shilo de la Institutul de cercetare a evreimii contemporane, Secția de istorie orală a Universității Ebraice din Ierusalim. Între 1906 și 1916 am lucrat ca soră la spitalul evreiesc Salomon Heine ( unchiul poetului Heinrich Heine) din Hamburg. Când a izbucnit războiul, surorile evreice, care până atunci nu puteau da examen de stat, au fost chemate să se prezinte și ele la examen. Fiindcă nu se știa exact ce se cere la examen m-au trimis pe mine și pe încă o colegă din promoția mea să încercăm. Aveam emoții mari, nu știam la ce să ne așteptăm, dar noi două am trecut, ba chiar cu nota maximă, pe când multe altele au căzut. Cu puțin înainte de Primul Război Mondial dr. Wallach a venit în Germania să caute surori pentru spitalul Șaarei Țedek din Ierusalim. El a povestit că la Șaarei Țedek mai lucrase o soră din Olanda. Înainte de a pleca în Palestina, ea a venit să învețe întâi germana în spitalul nostru din Hamburg. Condițiile erau extrem de primitive, ea nu a suportat și a plecat. Am hotărât să încerc să stau măcar până la sfârșitul războiului. Read more…
În Monitorul Oficial din 13 iulie 2020 a fost republicată Legea nr. 123 http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/227780 pentru modificarea și completarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, privind protecția mediului, în sensul introducerii definiţiei disconfortului olfactiv şi a măsurilor de gestionare a acestui tip de poluare precum prevenirea, reducerea şi chiar sistarea funcţionării instalaţiilor şi activităţii factorilor ale căror emisii produc un disconfort olfactiv care depăşeşte normele admise. De când mă ştiu sunt sensibilă faţă de mirosuri, unele provocându-mi chiar rău fizic. Nu suport miasma care coboară vara, pe caniculă, de la cocinele de porci din ogrăzile de pe dealul învecinat cartierului unde locuiesc, după cum mi se face rău când trec pe lângă abator, dar îmi provoacă greaţă şi mirosul de benzină, ba chiar şi parfumul crinilor din vază. Totuşi, nu cred că aş fi remarcat adoptarea legii mai sus pomenite – pe care presa a botezat-o „Legea mirosurilor” – dacă nu mă întreba soţul meu (făcând haz de necaz): „Ce ne facem dacă te reclamă vecinii că iar ai ars mâncarea şi ne trezim cu o amendă?!” Adevărul e că în casa scărilor plutesc tot felul de mirosuri, în afara celor de mâncare arsă sau de lapte care a dat în foc (care nu pornesc numai de la apartamentul nostru 😊). Adulmecând cu atenţie, poţi identifica destul de corect meniul fiecărei familii. E cât se poate de limpede că acest act normativ nu vizează locatarul obişnuit (deşi în alte ţări – Italia, de exemplu – au existat cazuri de condamnare în justiţie a persoanelor care-şi deranjau constant vecinii cu mirosuri neplăcute…Read more…
Tocmai a fost ziua mea de naștere. Facebook s-a grăbit să publice o fotografie de la petrecerea de acum doi ani, împreună cu colegii mei de redacție. Am postat-o din nou, fiindcă din păcate anul acesta nu mai sunt poze, căci nu mai sunt petreceri. În urmă cu doi ani, când am împlinit o cifră rotundă (nu spun cât), am avut vreo șapte. Așa s-a nimerit: trei la Borsec, trei la București și una la Târgu Mureș. Când mai era în viață, mama mea râdea de mine și spunea că-mi place să fiu sărbătorită, deși atunci nu mă aniversam decât o dată pe an. Era o doză adevăr în cuvintele ei, dar mie îmi place nu pentru că vreau să fiu în centrul atenției, ci pentru că este un prilej să te întâlnești cu familia, prietenii, colegii. Sigur, nu e neapărată nevoie să fie o aniversare ca să te vezi cu ei, dar aceste ocazii sunt, știu și eu, mai festive, cu tort și uneori și cu lumânări, sau cel puțin ceva simbolic. Astăzi nu ar fi loc la masă pentru atâtea lumânări. Aniversările zilei de naștere erau o tradiție în familia noastră. Nu numai noi copiii eram sărbătoriți, dar și părinții. Poate nu în fiecare an, dar îmi aduc aminte că de câteva ori tata și mama au sărbătorit împreună, amândoi erau din ianuarie. Când eram mici, chiar adolescenți, fratele meu și cu mine sărbătoream de obicei separat. Read more…
Ziaristul a murit sâmbată dimineața. S-a internat cu o pneumonie severă, după primele zile de ameliorare, în noaptea de sâmbătă spre duminică s-a agravat dramatic și, în ciuda resuscitării îndelungate, a decedat. Avea cinzeci și doi de ani, era sănătos tun, sportiv, plin de viață. Era cunoscut și apreciat în cercurile colegilor de breaslă. Dr. Emil Argintaru îl înlocuia pe șeful secției de Terapie Intensivă. Noaptea și-a petrecut-o în secție, încercând să salveze viața ziaristului. Era șapte dimineața. Emil stătea în cabinet și încerca să înțeleagă ce anume a cauzat deteriorarea bruscă și decesul ziaristului. Secția era plină și Emil se întreba de ce chiar acum, când șeful e în vacanță, apar situații de genul acesta. Îl aștepta o discuție dificilă și neplăcută cu familia decedatului. Vizita s-a prelungit, erau numeroase probleme de clarificat. Emil nu se grăbea, îi era groază de întâlnirea cu familia defunctului. A intrat în sala de seminarii împreună cu asistenta socială și cu membrii familiei în cauză. După ce și-a prezentat condoleanțele, a redat evenimentele din noaptea de sâmbătă spre duminică și a așteptat întrebările rudelor. Se aștepta la o confruntare dușmănoasă, cum se mai întâmplase în cazuri similare. Read more…
Am fost surprins, mai degrabă șocat, de unele comentarii la articolul meu, “Cum a fost lansat Goma in Occident”, ]n care am descris reacția mea la o întâmplare petrecuta acum aproape 50 de ani, când eram cu totul ignorant despre Paul Goma. Şi când nu puteam prezice cum se va comporta el decenii mai târziuRead more…
Trebuie să admit că nu am citit nicio carte de Paul Goma, deci nu-i pot judeca talentul, dar din scrierile lui, cel puțin din sdrierile mai târzii, reiese că a fost un antisemit notoriu și îmi pare rău că am contribuit într-un fel la “lansarea” lui în Occident, începând cu Germania. Povestea a început cu mult înainte de 1971, când a fost tipărită cartea lui, Ostinato, în RFG. Ea este strâns legată de mijlocul anilor 60, când începusem să lucrez în Berlinul de Vest ca reporter la Europa Liberă, în timp ce îmi completam studiile postuniversitare în același oraș. Cu câţiva ani mai târziu, în primăvara anului 1971, eram deja la München, în Secția Centrală de Știri a postului Radio Europa Liberă, redactor în departamentul German News Desk (GND). Într-o dimineață am fost chemat la telefon. Era un fost coleg de la Berlin, WG, despre care ştiam că devenise redactor principal de beletristică la Suhrkamp, cea mai mare editură din Germania şi una din cele mai renumite din Europa. După un moment de taclale WG mi-a spus direct de ce mă căutase, știind că sunt din România și lucram la RFE: – Ce știi tu despre Paul Goma?Read more…
Doamnele respectabile din comunitatea maghiaro-evreiască se întâlneau cu regularitate la câte o partidă de Rummy întruna din casele lor particulare. Acolo se aduna societatea cea mai selectă, iar clinchetul vesel al pietrelor multicolore nu era decât un pretext. Scorul final nu avea mare importanță, mult mai mult conta plăcerea de a participa și atmosfera creată în această societate aleasă. Jocul era desigur prilej de distracție, dar și fundal pentru desfășurarea unei complexe dinamici de grup dintre cele patru sau mai multe participante. Gazda responsabilă de evenimentul respectiv punea la dispoziție nu numai sufrageria și ustensilele de joc, ci și talentul ei culinar. Platouri cu mici gustări apăreau pe mese, discret, fără a intra în conflict cu piesele jocului. Când doamnele soseau rând pe rând, salonul se înviora de culorile costumelor „de ocazie” purtate mai rar, care emanau un miros de parfum amestecat cu naftalină. Apoi începea un ritual al complimentelor tipic feminine. Doamnele nu mai pridideau a se minuna și a lăuda una pe cealaltă – așa se alimenta moralul înainte de joc și se încălzea atmosfera. Read more…
Mai întâi carantina, apoi năzdrăvăniile calculatorului meu, faptul că spaţiul virtual îşi are propria definiţie de timp (trebuie să aştepţi până se încarcă programele, până se efectuează diferitele proceduri necesare interacţiunii online, etc.) au avut un rezultat interesant pentru mine: am nimerit în diferite unghere ale internetului unde altfel n-aş fi ajuns. De exemplu pe forumul de discuţii al unei publicaţii din Ungaria, un ziar online cu ştiri şi reportaje şi cu o comunitate relativ închegată de comentatori anonimi, care dau curs liber unor gânduri, pe care, poate, n-ar avea curajul să le împărtăşească atât de direct dacă ar fi s-o facă semnându-se cu numele real. Astfel s-a întâmplat că unul dintre aceşti înţelepţi-din-spatele-monitoarelor a declarat tranşant că „oamenii cu inteligenţă peste medie n-ar trebui să-şi irosească viaţa cu muncă” – evident, considerându-se a fi parte din această categorie care ar trebui să se bucure de viaţă privilegiată. Iar eu m-am întristat. Mă gândeam doar la un savant cu nişte cunoştinţe incredibile – despre care foarte puţini au auzit. Acest mare erudit a fost aproape complet uitat. Pe bună dreptate? Nu sunt eu în măsură să decid. Dar aş vrea să vă povestesc despre David Mandel, hiper-poliglotul care a refuzat să-şi irosească viaţa muncind.Read more…
Deunăzi trebăluiam prin casă și ascultam radio. Mi-a atras atenția un reportaj despre următoarea generație de tancuri ale industiei israeliene, care se află în faza de cercetare și dezvoltare. Deodată mi s-a părut că intru în lumea științifico-fantasticului. Noul tanc, care va purta numele Carmel, nu va mai avea nici geam, nici volan… Contactul cu lumea exterioară se va face prin camere de luat vederi, iar imaginile panoramice vor apărea pe un șir de ecrane. Echipajul de patru soldați se va reduce la doi, pentru că nu vor mai avea ce face. Tancul va fi condus printr-o consolă de jocuri video – tineretul de azi, obișnuit cu jocurile la calculator, va învăța cu ușurință să-l mânuiască. Mai mult, „jucătorul” va fi sprijinit de inteligenă artificială, care va alege drumul cel mai sigur pentru a ajunge la țintă, va identifica dușmanul, va alege arma cea mai potrivită, va ochi… Doar că nu va apăsa pe trăgaci – singurul lucru care se face numai la comandă umană, dar trăgaciul este… butonul de pe consola de joc! Dacă mi se pare o idee bună? Mă îndoiesc. Pe de o parte mi se pare mult prea vulnerabil, e suficientă o defecțiune minoră, de exemplu camerele de luat vederi să fie distruse, și tanchiștii rămân ca niște orbeți prinși în cursă. Dar mai problematic mi se pare faptul că se șterge limita dintre realitate și jocurile video. Mi-aș putea închipui situația absurdă că în mijlocul bătăliei tanchistul închide computerul și se duce să-și ia o sticlă de Coca Cola…Read more…
Nici pe departe nu-mi trece prin gând să încerc să mă ridic deasupra altora, pentru simplul motiv că…. n-am motiv. Dar subiectul în chestiune mi-e apropiat mie mult mai mult decât, cred eu, altora. Iată despre ce e vorba. Tocmai mă pregăteam să părăsesc biroul în drum spre casă, când postul de radio anunță un interviu cu o tânără care urma să vorbească despre……ziua internațională a glumei!!! Oare câți dintre cei care vor citi aceste rânduri știu de existența acestei aniversări?! Îmi închipui că nu prea mulți. Nu-i de mirare. Aproape fiecare aspect al vieții noastre cotidiene e sărbătorit în lumea întreagă într-o anumită zi, și eu refuz a înșirui ocaziile. Dar ziua internațională a glumei îmi spune ceva!! Pentru că de-a lungul vieții mele am fost fermecat de modul în care o glumă, succintă, bine spusă și la timpul și atmosfera potrivită poate sintetiza o întreagă situație, uneori o istorie, sau un fragment din viața de toate zilele.Read more…
Conștiința de putere globală, conducătoare a lumii, a rămas puternic înrădăcinată în societatea britanică. Fosta stăpână a mărilor și a 70% din coloniile mondiale timp de peste trei secole, respectiv a treia forță aliată câștigătoare a celui de-al Doilea Război Mondial s-a deprins foarte greu doar cu statutul de putere regională, încadrată în limitele politico-economice și financiare ale Uniunii Europene. Prăbușirea imperiului colonial, începând cu perla coroanei britanice, India, în 1947 și terminând cu Hong Kong în 1997, au reprezentat tot atâtea unde de șoc pentru metropolă , pentru “Marea Britanie“, ajunsă geografic doar o țară medie ca suprafață și populație. Mai mult, în ultimul deceniu Regatul Britanic abia reușește să-și mențină unitatea, Scoția și Irlanda de Nord întețindu-și eforturile de obținere a independenței, respectiv a unirii cu restul Irlandei. Ambele regiuni doresc să rămână în Uniunea Europeană, încă o falie între Anglia și suratele ei monarhice. Fostul premier David Cameron a comis o gafă monumentală în 2016, când a organizat un referendum cu privire la rămânerea Marii Britanii în UE, sub presiunea opiniei publice și a unei majorități a Partidului Conservator de guvernământ. În mod neașteptat, cu o mică majoritate de cca. 30.000 de voturi și cu aproape 13 milioane de cetățeni care nu au mers la vot, s-a decis că Marea Britanie va părăsi UE.Read more…
De peste un deceniu reţelele de socializare[1] sunt o cale de comunicare interumană folosită pentru aproape orice mărunţiş, dar și pentru probleme majore, pentru a crea legături cu oameni cunoscuţi sau încă nu, pentru a împărtăşi noţiuni, impresii, fotografii şi cunoştinţe cu caracter general su personal și poate nu în cele din urmă pentru a stabili legături serioase, prietenii de durată, uneori căsătorii, sau angajări în diverse companii. Ideea de a scrie despre reţelele de socializare a apărut în contextul celebrării aniversării de 8 ani a revistei Baabel. Chiar dacă Baabel este o revistă, totuși ea este și un mod de înfăptuire a socializării. Folosind legătura oferită de Internet, revista pune în valoare elementele menţionate mai sus, publică opinii, impresii, amintiri, dialoguri, contribuind la stabilirea unor legături între participanţii aflaţi în puncte diferite de pe glob. Capacitatea tehnică oferită de Internet a condus în timp la apariţia și răspândirea reţelelor de socializare. Dacă la început exista un oarecare anonimat când oamenii comunicau prin intermediul calculatoarelor interconectate, cu timpul acesta a fost înlocuit prin definirea noţiunilor de „prieteni” sau „contacte”, eventual cu unele interese similare, culturale, sociale, matrimoniale, obiective de afaceri sau academice. tpate acestea împreună creând conceptul de COMUNITATE internetică. Read more…
M-am bucurat de interesul pe care l-a stârnit în articolul meu care prezenta foarte scurtă şi concisă istorie a apariţiei tehnologiei de conectare între calculatoare şi, ulterior, cu orice alt “device” care poate fi “legat” la o reţea care transmite date, de cele mai multe ori reţeaua Internet. Există insă şi alte reţele cu caracteristici mai specifice, folosite în scopuri diferite, care sunt de obicei şi mult mai restrânse. Cel puţin aşa erau cu ani în urmă când eram mai aproape de acest domeniu. Unele dintre aceste retele sunt de exemplu foarte rapide, altele au alte caracteristici făcute sa îndeplinească anumite scopuri.Read more…
Institutul Internațional de Teatru sau ITI, cum era cunoscută această organizație în toata lumea, a fost înfiinţat în 1948 la Praga. Cu timpul centrul s-a mutat la Paris, unde era mai accesibil. Aceasta organizație a creat o platformă pentru a discuta și a rezolva probleme legate de – cum era de asteptat – teatru. Nu avea nicio culoare politică și nu făcea propagandă de niciun fel. Oameni de teatru, dramaturgi, regizori, actori din toate colțurile lumii se întâlneau o dată pe an, de fiecare dată în altă țară, pentru a se cunoaște și a dezbate probleme legate de repertoriu, stil de interpretare și pentru a aborda diferite probleme specifice artei dramatice. În 1963 congresul s-a ținut în Israel, la tânărul Teatru Municipal din Haifa, înființat cu doar 3-4 ani înainte, dar care raportase deja prestigioase premii internaționale cu producții precum Cercul de Cretă Caucazian de Bertolt Brecht, sau Rinocerii de Eugen Ionescu. Au sosit mulți delegați din toate colțurile lumii. Au venit din Franța, Anglia, Uniunea Sovietică și Statele Unite, ca să menționăm numai câteva țări. Din România au sosit doi delegați: cunoscutul actor Radu Beligan și regizorul de renume mondial Liviu Ciulei.Read more…
