Șapte săptămâni după ce Benjamin Netanyahu s-a declarat victorios în alegeri, israelienii vor trebui să revină la urne în condițiile în care premierul nu a reușit să-și formeze un guvern de coaliție. Noul scrutin se va organiza peste trei luni. Este pentru prima dată în istoria Israelului când învingătorii din alegeri nu au reușit să formeze un guvern. Knesset-ul s-a autodizolvat pentru a permite organizarea de noi alegeri. Principala cauză a eșecului guvernului de coaliție compus din Likud și o serie de partide ultrareligioase și extremiste a fost lupta pentru putere între forțele seculare naționaliste ale fostului ministru al apărării, Avigdor Libermann (Israel Beitenu -Casa Noastră Israel) – care a cerut portofoliul apărării și în acest cabinet – și facțunile ultrareligioaseRead more…
La ora în care scriem și publicăm articolul, la Bruxelles au loc negocieri acerbe cu familiile politice din Parlamentul European din care ar urma să provină liderii suprastructurilor care conduc Europa – președinții Comisiei Europene, ai Consiliului European, comisarii. Ei trebuie să obțină un vot majoritar, dar nicio familie politică – populari, socialiști, liberali sau verzi – nu are majoritate, ceea ce înseamnă că trebuie să se ajungă la un compromis între aceste grupuri politice pro-europene. Potrivit rezultatelor alegerilor pentru Parlamentul European, lucrurile s-au schimbat dar, din fericire, nu spre rău. Nu s-a confirmat previziunea cu privire la cucerirea imensă de teren a euroscepticilor, a extremei drepte, a suprematiștilor, despre care se preconiza că vor dobândi 30 la sută din locurile atribuite în Parlamentul European. Creșterea lor a fost numai de șapte la sută, ceea ce este suportabil și poate fi ușor contracarat de forțele pro-europene. Important este succesul lor, faptul că în pofida numeroaselor obstacole apărute în ultimii ani, în primul rând problema imigranților, pentru care încă nu s-a găsit o soluție adecvată, Europa unită merge înainte. Că majoritatea nu mai este deținută de alianța dintre centru-dreapta și centru-stânga (PPE și Alianța Socialiștilor și Democraților), că de acum trebuie luate în calcul forțele liberale sau ale Verzilor, nu este atât de important, ținând cont că și acestea sunt pro-europene.Read more…
Am fost într-un pelerinaj care a început în 16 mai al acestui an, zi în care s-au împlinit 75 de ani de când primul tren cu evreii deportați din Transilvania de Nord a pornit pe drumul fără întoarcere. Trenul format din 30 de vagoane pentru vite, umplut până la refuz cu 3007 evrei din Maramureș, a plecat din gara Sighetul Marmației. Numărătoarea exactă s-a făcut la gara Kosice, unde trenul s-a oprit ca să schimbe paznicii. Jandarmii maghiari au fost înlocuiți cu SS-iști germani. Primul tren, care a fost urmat de alte 44, s-a oprit la platforma de ”selecție”. Aici s-a sfârșit calvarul drumului și a început calvarul sfârșitului…Noi, cei 75 de ”pelerini”, am parcurs – virtual desigur – șase zile, amintindu-ne de cei șase ani ai Dezastrului. Am plecat din șase orașe ale Ardealului de Nord (Sfântu Gheorghe, Bistrița,Târgu Mureș, Sighet, Zalău, Cluj, Oradea). S-au alăturat grupului evrei (și neevrei) din alte comunități (Arad, Brăila, Brașov, București), din Israel sau din alte țări. Acest ”pelerinaj” a îndeplinit o datorie spirituală, morală sau de credință, cum consideră fiecare, cea de a reabilita memoria și onoarea tribului nostru, al evreilor din Ardealul de Nord, deportați și uciși – cei mai mulți la Auschwitz – după ce au fost alungați din căminele lor, jefuiți, batjocoriți, bătuți, schingiuiți, cărați în vagoane de vite, înghesuiți, înfometați și lăsați fără apă, selectați, însemnați, despărțiți, dezbrăcați apoi ca o izbăvire, gazați, asfixiați și aruncați la grămadă. Ca o ultimă batjocură, cadavrele lor au fost incinerate, arse în crematorii cu funcționare neîntreruptă în trei schimburi, din lipsă de ”capacitate”.Read more…
Orice ar face, oricât ar vrea să fie, în primul rând, un festival al marilor dări de seamă ale cinematografului de peste an, Cannes-ul rămâne, de-a lungul celor aproape două săptămâni ale sale, un loc al unei miraculoase schimbări geografice. Liniștita stațiune de pe Coasta de Azur acumulează toată splendoarea artificiilor reînnoite în fiecare seară, deconcertanta paradă a frumuseții gratuite, din ce în ce mai futuriste, a rochiior care trec pe covorul roșu. Toate acele instalații de mătase, catifele și dantele care nu pot fi văzute în altă parte și pe care nu le va mai purta nimeni, niciodată, au fost mai fantasmagorice decât oricând în acest an. A fost nevoie, de câteva ori, de intervenția unor bodyguarzi pentru a le ajuta pe purtătoarele lor să urce treptele. Am fost întrebată, de multe ori, cum își ocupă locul pe scaune toate acele jupe sub formă de corole sau umbrele uriașe ori trene lungi de câțiva metri. Sfântă naivitate! Deținătoarele respectivelor construcții nu vor intra niciodată în sală, să vadă filmele. Modele mai mult sau mai puțin celebre, ele au venit pentru a fi văzute, pentru a face publicitate caselor de modă. După ce trec de exercițiul urcării scărilor, intră în marele hol al sălii Lumière, după care pe aci ți-e drumul. Ies printr-o ușă lăturalnică. Pe Sharon Stone, pe Penelope Cruz, pe Angelina Jolly nu le vei vedea niciodată astfel gătite. Ele vin să-și prezinte filmele, să stea alături de public. Astfel de spectacole, după zisele unora, adevărate bâlciuri ale deșertăciunii, fac parte din mitologia celui mai mare festival de film din lume, al treilea eveniment mediatic după Jocurile Olimpice și Cupa mondială de fotbal.Read more…
Eram student în anul întâi la Universitatea din Tel Aviv, o universitate nouă, care pe atunci era și arăta cu mult mai mică ca acum. Eu studiam lingvistică ebraică și limbi semitice, inclusiv lingvistică arabă și islam. Pe vremea aceea anul întâi la limba ebraică era foarte solicitant. El era de fapt un an pregătitor, examenul de admitere având loc la sfârșitul lui și nu înainte de începerea studiilor, ca la alte facultăți. Se poate că universitatea nu avea încredere în cunoștințele absolvenților de liceu în acest domeniu. Examenul era simplu: se susținea la două materii de bază, iar la ambele trebuia să primești nota 10. Dacă nu, zburai! Și tocmai când eram în plină pregătire pentru aceste examene, pe la începutul lunii mai, imediat după Ziua Independenței, a început o perioadă de tensiune enormă, când egiptenii și sirienii au declarat că vor ataca și cuceri micul Israel. (Atributul era potrivit după cum arăta Israelul pe vremea aceea.) Au închis Canalul Suez, iar consilierii sovietici din cele două țări au părăsit în grabă zona. Eu mi-am terminat serviciul militar obligatoriu și încă un an ca ofițer, dar am început facultatea abia cu vreo doi ani mai târziu. Între timp am lucrat pentru a-mi finanța o parte din studii. În această perioadă eram rezervist, ca toți tinerii din Israel. Eram încadrat într-un regiment de tancuri, aparținând comandamentului armatei din porțiunea centrală a țării.Read more…
În fiecare an, de Yom Haatzmaut și de Yom Yerushalayim, îmi amintesc povestirea unui prieten mult mai vârstnic și care spre regretul tuturor celor care l-au cunoscut nu mai este demult printre noi: filosoful Yakov Lavi. Evreu polonez venit în Israel de copil, în anii 30 ai secolului trecut, împreună cu părinții lui, el era și un martor al evenimentelor de acum 50, 60 și 70 de ani. Crescut la Haifa, absolvent al Universității Ebraice din Ierusalim, fost luptător în Palmach și în Tzahal în primele cinci războaie ale Israelului, fost conferențiar de filosofie la Universitatea din Tel Aviv, un om de o cultură deosebită, regretatul Yakov Lavi (Lozowski) știa și povestea multe subiecte istorice, culturale, iudaice, filosofice pe care le-am învățat de la el. Aș putea repovesti multe lucruri pe care ni le povestea atunci când un grup de prieteni ne întâlneam în una din cofetăriile Universității Ebraice din Ierusalim, în campusul Givat Ram. Aș putea umple pagini întregi reluând eseistica sa orală. Poate în mod treptat, cu alte ocazii, puțin, fiindcă nu sunt și nu pot fi la nivelul acestui Om Mare. Acum vreau să reamintesc doar un fapt pe care l-am mai menționat și în trecut. În ziua în care David Ben Gurion a anunțat întemeierea Statului Israel, la 14 mai 1948, în cartierele evreiești din Haifa a izbucnit o bucurie de nedescris. Un vecin al familiei Lozowski a bătut la ușa lor, după cum bătuse și la alte uși ale altor vecini, strigând: ”Der Mașiach iz ghikimen! Der Mașiach iz ghikimen”! A venit Mesia! Read more…
Din întâmplare am descoperit în biblioteca mea încă foarte mare și la a cărei soartă mă gândesc de multe ori, o carte cu un titlu incitant: Sag nie du gehst den letzten Weg (Nu spune niciodată că mergi pe ultimul drum). De fapt știam din spectacolele Teatrului Evreiesc de Stat din București că acesta este titlul și refrenul cântecului partizanilor evrei din al Doilea Război Mondial și al celor care s-au sacrificat în ghetoul din Varșovia, cântat în idiș: „Zog nișt kein mol az di geist dem lețtn gang”. Și iată-l ca titlu al unei cărți care stă de foarte multă vreme în biblioteca mea. Nu despre carte vreau să povestesc, ci despre cei care au scris-o, o familie deosebită, care cred că merită cunoscută și care în momentele de cumpână ale vieții lor au luptat la fel ca partizanii. Nu din întâmplare au ales acest titlu pentru cartea lor. Lin Yaldati și Eberhard Rebling au scris cartea într-o perioadă când viața le devenise mai ușoară. Ne-au dăruit-o, mie și soțului meu, atunci când ne-am cunoscut, în 1986. Cartea a apărut în Berlinul de Est, la editura Der Morgen. În Wikipedia se pot găsi date numeroase despre cei doi autori, deoarece au fost persoane cunoscute în RDG și nu numai acolo. Din cartea lor, care spre uimirea mea nu apare printre titlurile cărților scrise de Eberhard Rebling – el a scris și multe alte cărți – se poate afla cine au fost ei și prin ce au trecut înainte de a deveni personalități.Read more…
Deșertul Negev, „triunghiul” care ocupă partea de sud a Israelului, este de fapt prelungirea peninsulei Sinai, cea care face legătura între Sahara pe de o parte și Peninsula Arabică de cealaltă, deci face parte din sistemul celor mai mari deșerturi ale planetei. Chiar dacă are un cert potențial turistic, nu este chiar locul cel mai potrivit pentru a susține așezări omenești. Dar cum deșertul Negev ocupă peste 60% din suprafața țării, iar dacă adăugăm deșertul din jurul Mării Moarte ajungem la un procentaj și mai ridicat, e clar că aceste suprafețe reprezintă „rezerva” țării, mai ales în condițiile în care populația crește rapid, atât din sporul natural, cât și ca urmare a imigrației. Încă înainte de proclamarea independenței, conducerea Agenției Evreiești din Palestina a înțeles importanța acestei zone și a stabilit acolo 11 așezări de tip kibbutz. Ca urmare a prezenței evreiești în Negev, în 1948, când teritoriul Palestinei a fost divizat într-un stat evreiesc și unul arab, deșertul Negev a fost alocat statului evreiesc.Read more…
Imaginea translucidă, chihlimbarie, a săpunului Cristal – al cărui clăbuc trebuia folosit cu economie – reprezenta culmea luxului la sfârşitul deceniului al şaselea, când apa curentă lipsea din casa bunicilor mei (adoptaţi), iar eu mă îmbăiam într-o covăţică de tablă zincată. Zilnic, bunica Erzsi aducea două găleţi de apă rece de la cişmeaua din curtea casei vecine (a lui tanti Bartalis). La sfârşit de săptămână mama mă lua acasă la ea (tata era la doctorat, la Moscova) şi mă spăla cu multă energie în baia cu faianţă strălucitoare, cadă încăpătoare şi robinete nichelate în perete, din care ţâşnea apa fierbinte. Duşul îşi revărsa fasciculul puternic care îmi înfiora pielea ca şi când ar fi fost năpădită de furnici. Mama mă săpunea zdravăn, mă spăla pe cap şi mă clătea cu râvnă, fără a da atenţie faptului că apa cu săpun (Cheia) îmi irita ochii, şi îmi spunea: „La bunici nu este nici măcar apă curentă, acolo te speli de mântuială”. De fapt, mama folosea cuvântul maghiar „macskamosdás” (spălat de pisici) iar eu nu prea pricepeam ce nu-i plăcea pentru că, după câte observasem, Ţilu-Milu, pisica din casa bunicilor, se spăla de mai multe ori pe zi, cu multă atenţie şi migală. Read more…
Deunăzi am avut o discuție pe cale electronică cu o distinsă persoană de a cărei colaborare și ajutor mă bucur deseori, atunci când, împins de la spate de virusul scrisului, pun câte ceva pe hârtie/calculator. Discuția survenise în urma unui material în care doream să prezint o anumită stare de fapte actuală, dar care începea cu o (prea lungă?) introducere, în aparență fără nicio legătură cu subiectul ales. Reacția distinsei mele interlocutoare nu a întârziat să sosească. ”Domnul meu”, zicea ea (de fapt cuvintele îmi aparțin mie, doar ideea e a persoanei de care scriu), ”cititorul zilelor noastre nu are timp și nici răbdare să parcurgă un sfert de articol ca să ajungă la miezul lui. E nevoie de a-i spune direct și imediat despre ce e vorba, altminteri îl pierzi înainte ca el să ajungă la subiectul articolului”. Am încercat s-o conving, explicându-i că eu nu sunt jurnalist, că numai jurnalistul e obligat să prezinte faptele aproape goale cu scopul de a-și informa publicul de ultimele noutăți. Eu, îi spuneam, sunt doar medic, în cel mai bun caz un eseist amator și ca eseist am dreptul la divagații. Să spun drept, în aceste ultime zile de la discuția amintită, m-au cam ros îndoielile. Cine sunt eu , mi-am zis, să creez teorii într-un domeniu care nu-mi aparține mai deloc?Read more…
Se întâmplă des, când aud sau citesc amintiri relatate de supraviețuitori sau de urmașii celor pieriți, simt un nod în gât. Durerea este de cele mai multe ori însoțită de un lanț de gânduri negre și de adânci mustrări de conștiință. Ultima ,,criză” de acest gen a fost provocată la vederea documentelor care mi-au parvenit de curând, prin intermediul unei prietene. Este vorba de acte întocmite la sosirea tatălui meu și a unchiului meu la Auschwitz, iar după aceea la Buchenwald. La vederea scrisului de mână care a întocmit documentele amintite de la Auschwitz și Buchenwald, o sudoare neplăcută mi-a umplut spinarea: stilul era impecabil, rece ca gheața iernilor poloneze și atât de impersonal cum numai scrisul unei persoane care înregistrează astfel de date poate fi. Cifrele și literele acestei înfiorătoare contabilități sunt perfect aliniate, asemenea barăcilor și gardurilor cu care ne-am obișnuit privind paginile cărților cu imagini-mărturii ale groazei.Read more…
Suntem confruntați zilnic în mass media cu marile noastre probleme. Rezolvarea acestora implică soluții adeseori contradictorii, de regulă ireconciliabile. Folosind un spațiu minimal voi încerca, pe cât posibil, să prezint una din aceste probleme: pacea cu palestinienii, care la prima vedere pare imposibilă. Se întrevăd totuși câteva scenarii posibile. Privind în mod optimist ideea, ne gândim la relațiile actuale de pace și colaborare între țări și popoare care în trecut au fost în stare de război. Exemple: Germania și Anglia, Germania și Franța, Germania și Rusia, Japonia și Statele Unite, Franța și Anglia, Statele Unite și Anglia, Spania și Mexic, Turcia și România, etc. Cum s-a ajuns situația de pace în cazurile de mai sus? Cu un preț uriaș! Prin moartea tragică a milioane de tineri. Tragi-comedia acordurilor obținute de diplomație nu a ajutat la nimic!Read more…
Desfășurarea concursul de cântece Eurovision 2019 de la Tel Aviv a stat sub semnul întrebării până aproape de data stabilită pentru festivitatea de deschidere. Motivele au fost numeroase: încercarea organizației BDS să-i convingă pe participanții din Potugalia, Franța, Italia, etc.Read more…
După ce mi s-a publicat articolul Moscheea Jidanilor, am citit câteva comentarii și am primit un număr de mesaje. În ele mi se reproșa că sunt prea senzitiv la cuvântul jidan. După unele păreri acesta nu este decât o expresie banală și comună folosită de unii, fără a se gândi prea mult asupra implicațiilor și interpretărilor lui, chiar când este folosit în prezența unor cetățeni de credință sau origine evreiască. Îmi permit să nu fiu de acord!! Transformarea lui dintr-o simplă traducere a cuvântului german Juden (evrei), într-o insultă grosolană, folosită nu numai de inculți, dar și de așa-ziși intelectuali, s-a petrecut destul de recent. Pâna în anii 20-30, antisemiții locali, unii cu titluri academice, poeți cunoscuți sau politicieni de frunte, cum ar fi Vasile Alecsandri, Eminescu, Brătianu, Ioan Slavici, A C Cuza, chiar Nicolae Iorga și mulți alții foloseau cuvântul jidov în atacurile lor odioase împotriva concetățenilor evrei. Alte cuvinte din limba noastră, dar și din alte limbi, au avut un destin similar, fiind folosite de persoane fără scrupule cu scopul de a crea confuzie și a de insulta sub masca unei simple ”neînțelegeri lingvistice”Read more…
Acum vreun an, când m-am gândit să scriu acest articol ca un neprofesionist în psihologie, mi-a venit ideea să “colorez” minciunile în patru culori, în funcție de gravitatea repercusiunilor minciunii. S-a dovedit că ideea colorării minciunilor a fost deja publicată, așa cum mi s-a întâmplat câteodată și cu unele idei de cercetare științifică în domeniul anesteziei și terapiei intensive, idei pe care inițial le consideram originale. Într-un articol apărut în anul 2015 psihologii americani Warneken și Orlins “colorează” minciunile în alb (cunoscute în egleză ca white lies), albastru și roșu. Ei dau ca exemplu de minciună albastră, depoziția falsă a unor ofițeri de poliție cu scopul de a-și proteja colegii de meserie. Aceiași autori folosesc termenul de minciună roșie în cazul în care cineva minte ca să-și protejeze un membru de familie. Alții descriu patru culori ale minciunii: gri, albă, neagră și roșieRead more…
Călătoria prin Balcani poate fi realmente o experiență hedonistă, o sărbătoare senzorială pentru văz, auz și gust. Frumusețea peisajului, a plajelor, insulelor, munților, pădurilor, lacurilor şi râurilor, este absolut copleşitoare. Iubitorii de fructe de mare îşi vor găsi acolo paradisul, pentru că prospețimea, gustul şi rafinamentul în gătirea și servirea mâncării sunt toate excelente. Regiunea abundă în zone viticole, sursa unora dintre cele mai bune vinuri europene. Adăugând la asta și muzica omniprezentă atât în localuri, cât și cântatul la reuniuni cu prieteni, ne putem forma o imagine reală a vieții gastronomice şi sociale din Balcani. Dacă în prima parte a acestei călătorii cu „condeiul şi lupa” am ajuns la punctul 8 din cele 36, în care mi-am sintetizat experienţa de turist, vă invit să parcurgeţi următoarele zece:Read more…
la 70 de ani după ce au fost deportaţi de la Oradea membrii familiei tatălui meu, Adalbert Rosinger, am ajuns şi eu, Veronica Rosinger Rozenberg, cetăţean israelian, să vizitez locul al cărui nume, Auschwitz, trezeşte în minţile şi inimile oricărui om, cel puţin al celor care au trăit sau care au fost educaţi în Europa, dar probabil şi printre cei de pe alte meridiane, frisoane, temeri şi senzaţia unor lucruri cumplite şi probabil de neînțeles pentru o minte de om obişnuit. Este locul unde de mulţi ani intenţionam să ajung, locul pe care cred că fiecare evreu are datoria să-l viziteze, cel puţin pentru a nu se uita NICIODATĂ ce s-a întâmplat acolo. Astfel se va înfăptui, la fwl ca povestea eliberării evreilor din Egipt, relatată în ajunul sărbătorii de Pesach, să fie transmisă de la o generaţie la alta tragedia prin care au trecut “locatarii” acestui chinuitor loc în care oamenii erau aduşi pentru a fi ucişi. Trebuie să nu se uite niciodată ce au putut să facă oamenii împotriva altor oameni. Am făcut o excursie, dacă o pot numi astfel. Nu se poate spune nici că a fost reuşită. Şi totuşi conştiinţa mi-a dictat să vizitez acel loc morbid, să mă confrunt cu vederea acelor imagini redate doar de ghidul care te poartă prin locurile înfăptuirii crimelor, sau de exponate, urme veşnice şi zguduitoare pentru posteritate, urme despre care auzisem, citisem, le văzusem în poze şi totuși nu mi-aş fi putut niciodată imagina că a fost adevărat, că a fost chiar aşa cum reiese din poveşti şi relicve.Read more…
Cercetarea mea doctorală a avut în vedere studiul istoriei evreilor din România și Ungaria în perioada 1945-1953, perioada imediat următoare războiului. O lucrare interesantă pe care am întâlnit-o pe parcursul cercetărilor mele a fost cartea profesorului Carol Iancu de la Universitatea Paul Valery Montpellier III, cu titlul “Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din antichitate până în zilele noastre”, despre care am să vă vorbesc în continuare. Lucrarea a fost publicată în primă ediție la Toulouse cu titlul “Les mythes fondateurs de l’antisemitisme. De l’Antichité a nos jours”. Cartea a fost publicată în limba română și reeditată la Editura Hasefer în 2018. Lucrarea aduce în lumină rădăcinile antisemitismului, marginalizarea unei comunități care de-a lungul istoriei a vrut să își păstreze comunitatea și religia. Analiza pe care o face autorul antisemitismului începe cu epoca antică, continuă cu timpurile medievale, apoi cu epoca modernă și contemporană. În calitate de evreu, încearcă să își apere comunitatea cu argumente raționale și logice. Read more…
Prezenţa la vot la Referendum a întrunit 41,2%, în timp ce la alegerile euro-parlamentare au votat 48,94% din alegătorii români – un procentaj apropiat de cel din alte ţări din Uniunea Europeană. O primă concluzie îmbucurătoare este participarea masivă la Referendum, în ciuda discursurilor descurajatoare ale liderilor partidelor aflate la putere. A doua concluzie, la fel de îmbucurătoare, este că mare parte a cetăţenilor României sunt pro-europeni, deşi actuala putere nu s-a dat în lături să înfiereze în fel şi chip Uniunea Europeană. Astăzi, 26 mai, cetăţenii României au avut puterea în mâna (în votul) lor, şi şi-au demonstrat limpede voinţa. În acelaşi timp, cetăţenii români din Diaspora au participat în număr foarte mare la vot, au înfruntat vremea rea, au stat ore întregi la coadă, pentru a-şi putea exprima opţiunea europeană şi pentru justiţie. Şi din nou, mulţi dintre ei nu au ajuns să voteze. Din nou, guvernul României s-a dovedit incapabil să gestioneze (sau a boicotat)? procesul de vot, organizând mult prea puţine secţii de vot şi nu a aprobat nici prelungirea orei de închidere, deşi străzile din jurul secţiilor de vot (în Anglia şi Italia) erau pline de oameni care aşteptaseră ore în şir.Read more…
Recent am urmărit un program televizat deosebit: concursul Eurovision. Ca după orice eveniment important, am gânduri ”post”. Nu vă speriați: gânduri ”post-Eurovision-iste”, ultimul cuvânt scris cu o liniuță de despărțire unde trebuie, pentru că altfel ar apărea ”gânduri post-Euro-vi-sioniste”, iar sionismul nu mai este la modă nici de Ziua Ierusalimului, mai ales după un asemenea concurs internațional. ”Post-sionism”, post-modernism”, post-Eurovision-ism”. Totul ”post”. În ce privește concursul Eurovision de anul acesta, este într-adevăr ”post”, fiindcă această ediție a lui a trecut. Bucuria noastră, a tuturor, a fost că ea a avut loc în Israel. Adevărat că la Tel Aviv, nu la Ierusalim, fiindcă mulți oameni politici europeni nu vor să recunoască o realitate de fapt: capitala Israelului este orașul Ierusalim, reunit de 52 de ani, din 1967. La mulți ani, Ierusalim, de ziua ta, din partea mea, locuitor și iubitor al tău. Sper să îți facă această urare toată lumea, cu toate că n-au vrut să te accepte nici măcar ca gazdă a renumitului concurs muzical internațional, deși aveai dreptul la aceasta. Dar în fine, pentru Eurovision, ca toți să fie mulțumiți și să participe la el, a fost bine și la Tel Aviv… Cu toate că unele minți înfierbântate au vrut boicoteze și Tel-Aviv, spunând că este pe un teritoriu ocupat (?!). Bunicii noștri ar fi spus: Oy, veys mir! Meșighene kopf! Ghevolt!Read more…
