Speranța nu moare

“Suntem copiii din iarna anului 73. Ne-ați promis un porumbel, o ramură de măslin și pace acasă”. (Fragment din “Copiii din iarna lui ’73”). Este vorba de Războiul de Iom Kipur. Sunt în Israel de mai bine de patruzeci de ani. Acest cântec, lansat în 1994, m-a impresionat enorm, dar astăzi mă tulbură poate chiar mai mult decât atunci când l-am auzit pentru prima dată. „Voi, cei care ați murit, ați fost cândva copiii pentru care părinții sperau pacea.” „Noi, cei care trăim acum, încă așteptăm acea pace.” Am un nod de plâns dureros care îmi adâncește sentimentul de îngrijorare și neputință. Câți ani au trecut de atunci și în ce hău dens și întunecat ne afundăm tot mai tare?! Ce se întâmplă cu Israelul, ce se întâmplă cu noi este o întrebare retorică ce ne frământă pe toți. Suntem preocupați și îngrijorați pe bună dreptate de anti-israelismul confundat adesea cu antisemitismul care mocnește dintotdeauna, mai mult sau mai puțin incendiar. Poate ar trebui să acordăm grijă prioritară situației de colaps în care ne aflăm, să vedem cu luciditate și curaj numeroasele greșeli de care Israelul este răspunzător și să încercăm pe cât posibil să ameliorăm și chiar să corectăm? Din păcate, tendința de a da vina pe ceilalți, pe ura violentă a dușmanilor și de a căuta vinovați apelând la aceleași slogane bine-cunoscute sunt tendințe normale ale naturii umane. Dar tocmai acest lucru, mai ales dacă se răsfrânge asupra unei mase de oameni ușor de manipulat, ne întunecă luciditatea. Nu am veleități politice, dar citesc relatări istorice, văd documentare, vorbesc cu oameni din diferite categorii și încerc să înțeleg cauzele care produc aceste efecte dezastruoase. Politica Israelului din ultimii zece ani ne-a fost profund defavorabilă. Orice guvern care îl va înlocui pe cel actual va avea mari dificultăți, pentru că pagubele sunt imense. Acest teritoriu, numit Palestina pe timpul Imperiului Roman, a fost ocupat apoi de alte imperii: Bizantin, Arab, Otoman, apoi Britanic. Decizia ONU de a forma aici un stat al evreilor nu a fost acceptată de statele musulmane din zonă. În timpul Războiului de Independență, mii de arabi manipulați de liderii lor s-au refugiat în teritoriile care ar fi trebuit să formeze un stat al arabilor palestinieni. După câteva luni, refugiații au cerut să se întoarcă la casele lor, dar Israelul nu le-a mai permis. Recentul documentar al canalului History pe această temă nu dă nicio explicație, niciun comentariu. Pur și simplu ei au rămas în lagăre de refugiați, marginalizați și izolați.Read more…

Free Palestine?

Am făcut o excursie în Danemarca și Suedia împreună cu familia fiicei mele. Eram cinci persoane, trei adulți și doi adolescenți. Am început cu Copenhaga, un oraș frumos cu multe atracții turistice. După o zi întreagă petrecută în vestitul Parc Tivoli, obosiți și înfometați, ne-am oprit la un restaurant din apropiere, un restaurant cu specific danez. Am găsit o masă liberă lângă o fereastră care dădea spre stradă. Era un local mic, cu pereții acoperiți de fotografii interesante ale orașului vechi și cu o machetă a Micii Sirene.  Chelnerița, o femeie blondă între două vârste, ne-a adus meniul și am făcut comanda. Ea ne-a măsurat din ochi și a întrebat: “Where are you from?” Am avut o presimțire că am dat de bucluc și am auzit-o pe fiica mea spunând: “Froma Israel.” Ospătărița ne-a aruncat niște priviri nu tocmai prietenoase și după o pauză am auzit-o spunând: “Nu servesc israelieni. Ieşiţi afară din restaurant!” “De ce nu vreți să serviți israelieni?” – am întrebat-o, cu toate că știam răspunsul.Read more…

Cuţitul vechi de un secol

Privind această fotografie, oare cine își închipuia că va rezista timp de un secol? Cred că nici fotograful și desigur nici mirii. Și totuși o am și o păstrez ca pe o sfântă relicvă, deși bunicii au trecut demult într-o lume mai bună. Aș vrea să povestesc despre ascuțirea unui cuțit de bucătărie și urmările sale. Bunicul meu matern l-a cumpărat la o expoziție, în 1926, cadou pentru proaspăta sa soție. Cum a scăpat de confiscare în timpul războiului, nu știu. Ca „jidan” bunicul fusese trimis la muncă obligatorie la Odessa proaspăt cucerită de armata română, după lupte crâncene în care s-au tras peste 70 milioane de cartușe – cel puțin așa se scrie. Masacrul de la Odessa a fost declanșat în seara zilei de 22 octombrie 1941, cu titlul de „pedepsire” (represalii asupra populației civile), în urma aruncării în aer a Comandamentului militar român din Odessa de către partizani sau militari sovietici din armata regulată, explozie în care au fost omorâți 16 ofițeri români, inclusiv comandantul militar al orașului, generalul Ion Glogojanu, 46 soldați și subofițeri, câțiva civili și 4 ofițeri germani de marină.Read more…

Câteva dintre castelele de pe valea Loarei și legătura lor cu evreii

Există o conexiune profundă, dar adesea tragică, între istoria și cultura evreilor și castelele de pe Valea Loarei, manifestată în special prin patronat cultural, salvarea patrimoniului francez de către mari familii de evrei (bancheri, colecționari și mecena), dar și prin dramele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi nu numai. Deși castelele au fost ridicate de regalitatea și nobilimea franceză, istoria lor modernă și supraviețuirea până astăzi sunt strâns legate de comunitatea evreiască. Ajungând spre sfârşitul lui august pe Valea Loarei, pentru a vizita câteva dintre celebrele-i castele, mă frământau două probleme contradictorii: să nu fie caniculă (Loara să nu fie scăzută şi iarba pârjolită… dar au fost) și să nu vină nici inundaţiile. Am stat patru zile la Amboise. Centrul, la poalele castelului, fremăta de viaţă şi voioşie, dar abia ulterior m-am gândit la tragedia poporului evreu ce avusese loc cu secole în urmă chiar pe pământul pe care păşeam.Read more…

Transnistria.  Calvarul Lidei Burihovici-Havas, (partea I)*

Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta am ascultat-o într-o după-amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas, o femeie fragilă, aproape nonagenară, mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care o întrerupea. Se oprea, bea puțin lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit. înainte de a continua. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre. “Ultimele zile senine. M-am născut în 22 ianuarie 1921 la Galaţi. Tatăl meu, Srul Mihalovici era originar din Basarabia, din Ismail, iar mama, Malca Mihalovici, din Galaţi. Bunicul meu dinspre mamă avea la Galaţi trei prăvălii şi multe apartamente şi făcea parte din „lumea bună” a oraşului. Bunicul adusese pentru fetele lui un pian de la Viena. Mama făcuse o mezalianţă, familia tatei era foarte săracă, însă s-au iubit foarte mult şi tata s-a străduit să câştige bani ca să o ducem cât mai bine. Am locuit la Galaţi până în 1940. La 17 ani am făcut o pasiune pentru un tânăr. Ne iubeam mai mult ca Romeo şi Julieta! Era Mondi Waldingher, un tânăr frumos și bun care mă iubea. Nici nu ne puteam imagina viitorul unul fără celălalt. Mondi absolvise liceul israelit din Galaţi şi se înscrisese la medicină, la Bucureşti. Mai târziu a fost exmatriculat, ca toţi studenţii evrei, dar a fost recrutat în armată.”Read more…

Clujul meu în pastel (IV)

Într-o zi de decembrie am cumpărat o cutie de pasteluri pentru nepoata mea Henrietta, pasionată de desen și pictură. Din nefericire, cutia mi-a scăpat din mână și cretele s-au risipit pe podeaua magazinului. Una dintre crete nu am mai găsit-o nicicum, degeaba am căutat-o peste tot. Am cumpărat altă cutie, cea incompletă am păstrat-o pentru mine. Deschideam deseori cutia, aducându-mi aminte de anii de liceu, când desenam cu mare plăcere portrete, peisaje, fiind deseori lăudată de domnul profesor István Gergely, plastician renumit al Clujului, profesorul meu de desen. Într-o după-masă m-am trezit cu o foaie de desen în față, schițând contururile unei case dragi mie de pe strada Brătianu, de care mă legau amintiri frumoase din frageda copilărie. Acesta a fost prima lucrare din ciclul Clujul meu în pastel, care apare în foileton în paginile virtuale ale revistei Baabel. Partea nordică a Pieții Unirii (Libertăţii, Főtér) Ieșind din strada Universității m-a impresionat întotdeauna acest cadru dominat de turnul Bisericii Franciscanilor pe fundalul colinei pierdute în depărtări…Read more…

Popor ales sau oameni aleși?

Conceptul de „poporul ales al Domnului” l-am auzit de când eram copil, de la evrei și de la unii creștini. La fel ca mine, care nu eram și nu sunt specialist în ale Bibliei, mulți creștini credeau că „poporul ales” înseamnă un popor superior, lucru infirmat în viața de toate zilele și de majoritatea documentelor legate de acest concept. Unii creștini erau convinși că evreii sunt aroganți față de alte religii. Maimonide susținea că „popor ales” înseamnă, de fapt, legământul permanent, necondiționat dintre Abraham și Dumnezeu, pentru a respecta moralitatea și pentru salvarea umanității. Cum nu cunoșteam definiția exactă a „poporului ales” și nu înțelegeam în profunzime conceptul, am consultat inteligența artificială. Iată dialogul nostru:Read more…

JOI. UN AN. OCTOMBRIE (I)

Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022.  Peter este „medicul-condeier” prin excelență.  Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit…  Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. https://parasitenpresse.wordpress.com. 5 Octombrie  Furie. Uneori îți vine să-ți iei lumea-n cap, parcă nu mai ești tu însuți, te învârți toată ziua mânios și nici măcar nu știi de ce.  A început încă de dimineață, când am găsit motoreta vecinilor aruncată în grădina noastră.  Oglinda retrovizoare rămăsese agățată de o creangă.  Am încercat s-o dau jos și m-am ales cu un spin în deget.  Cu greu l-am scos și m-am gândit că în aceste condiții, cel mai bun lucru ar fi să mă opresc pe drum și să-mi iau o cafea de la rulota roșie.  Până să-mi iau cafeaua, am lăsat un moment bicicleta la poarta institutului de vizavi și tocmai atunci una din femeile de serviciu s-a apucat să claxoneze ca o nebună, pentru că, vezi Doamne, trebuia să aștepte zece secunde!  Apoi, când am plecat din nou, era cât pe ce să mă calce o mașină care ieșise pe neașteptate din parcarea de alături și cafeaua a aterizat în geanta deschisă a bicicletei, unde îmi pusesem portmoneul. Read more…

Templul Coral din București – simbol al emancipării evreilor din România

În centrul Bucureștiului, în zona fostului cartier evreiesc, se află Templul Coral, unul dintre cele mai importante și mai impresionante edificii evreiești din România. Revoluțiile din 1848, care au răspândit în Europa ideile de libertate și egalitate civică, au dat un nou impuls și luptei evreilor pentru emancipare și pentru dobândirea unor drepturi cetățenești depline. În acest context, ideea construirii unei sinagogi moderne și reprezentative la București a apărut în 1857, la inițiativa lui Isaac Leib Weinberg. Noul lăcaș urma să exprime integrarea evreilor în societatea modernă și să devină un simbol al procesului de emancipare a comunității. Construcția a început în 1864, după ce Iacob Löbel a reușit să strângă fondurile necesare. În iunie 1866, chiar înainte de inaugurare, edificiul a fost atacat și avariat în timpul unor tulburări antisemite. După restaurare, Templul Coral a fost inaugurat în 6 iulie 1867, devenind unul dintre principalele centre ale vieții evreiești din capitală.Read more…

In memoriam Judit Mirjám Kertész, căsătorită Mureșan (1929–2026)

Judit Mirjám Kertész, căsătorită Mureșan, s-a născut la Cluj în 1929, într-o epocă în care a fi evreu în România nu era deloc un avantaj. Desigur, omul nu-și poate alege nici părinții, nici locul de naștere, iar ea nu a făcut excepție de la această regulă. Născută din părinți evrei, a crescut deodată cu Garda de Fier, cu Mișcarea Legionară, ceea ce nu prevestea nimic bun. Tatăl ei, Izráel Kertész, s-a născut în 1866 la Sânpaul, în Secuime, iar mama ei, Fáni, s-a născut în 1898 la Săsar, lângă Baia Mare. Familia s-a stabilit la Cluj, unde Izráel a ocupat mai întâi funcția de contabil, iar mai târziu pe cea de contabil-șef la Uzinele de pielărie „Dermata”. Părinții, a căror limbă maternă era deja maghiara, și-au crescut copiii în același spirit de asimilare, astfel încât limba maternă și cultura acestora au devenit, de asemenea, maghiare. Această atașare față de identitatea maghiară s-a dovedit ulterior extrem de dezavantajoasă, întrucât atunci când, în toamna anului 1940, autoritățile ungare s-au întors în Transilvania, au făcut tot posibilul pentru a-i exclude pe evrei din națiunea maghiară, a-i jefui, a-i separa de restul societății și a-i extermina fizic în cele din urmă. Judit învățase anterior la liceul „Prințesa Ileana”. Autoritățile maghiare au interzis însă, încă de la început, ca elevii evrei să frecventeze școlile creștine. Au avut însă norocul să-l aibă alături pe matematicianul Márk Antal, care, folosindu-se de relațiile sale din Budapesta, a obținut autorizația oficială pentru înființarea unui liceu evreiesc independent.Read more…

Ne-a părăsit Ionel Schlesinger…

Rândurile noastre se răresc din ce în ce mai mult. Orice pierdere ne doare, dar ne afectează mai ales dacă este vorba de o personalitate care și-a lăsat amprenta – și nu cred că exagerez – asupra vieții evreiești din România. Ionel Schlesinger (pentru mine Janó, am fost colegi de generație) a fost mai multe decenii președintele Comunității Evreilor din Arad și membru al Consiliului de Conducere al Federației, reales de fiecare dată în ambele funcții. Pentru el, a da o nouă viață comunității din urbea sa, unde evreimea a avut o istorie de sute de ani, a devenit o sarcină prioritară pentru care a muncit în toate mandatele de președinte. A creat legături internaționale de excepție ca cea cu familia regală română – cum fostul suveran Mihai își petrecea o parte din timp la castelul de la Săvârșin, aflat în apropiere, acesta a vizitat Aradul.Read more…

Ocolul Pământului în 72 de zile

Aluzia e clară, mă gândesc la romanul lui Jules Verne, Ocolul Pământului în 80 de zile.  Autorul avea o idee foarte clară despre posibilitățile de călătorie din vremea lui (romanul a apărut în 1873).  Și într-adevăr acestea s-au îmbunătățit simțitor.  Odată cu perfecționarea mașinii cu abur, rețeaua de căi ferate s-a extins într-un ritm uluitor, corăbiile cu pânze au fost înlocuite de vapoare cu aburi, călătoriile au devenit mai rapide, mai confortabile, domnea o atmosferă de optimism, totul părea posibil… Și cu 16 ani mai târziu, recordul (fictiv) al lui Jules Verne a fost bătut de unul cât se poate de real și încă de o femeie călătorind singură, lucru foarte neobișnuit pe atunci.  Dar era și o femeie cât se poate de neobișnuită: Nellie Bly (1864 – 1922). Numele ei real era Elizabeth Jane Cochran.  S-a născut într-un capăt de lume, în Pennsylvania, într-o familie destul de înstărită, dar a avut o copilărie foarte grea, după ce a rămas orfană de tată la doar șase ani.  Și cum tatăl a avut două soții și o droaie de copii, moștenirea s-a împărțit până nu a rămas practic nimic.  De nevoie, mama s-a mutat la Pittsburg și s-a recăsătorit, dar al doilea soț era bețiv și violent.  În aceste condiții, Elizabeth a înțeles de la o vârstă fragedă că nu trebuie să depindă de toanele unui bărbat, ci să se descurce singură.  Și-a găsit un post ca ziaristă, dar nu a fost simplu, mai ales că nici studii nu avea – după un semestru la școala de învățători a fost nevoită să renunțe din lipsă de bani.Read more…

O dinastie evreiască în istoria muzicii

Auzind cuvântul dinastie, gândul ne zboară automat la familii regale sau imperiale, la succesiuni de suverani. Nu ne gândim aproape niciodată la familiile de savanți, artiști ori meșteșugari care, de-a lungul a mai multor generații, au schimbat cursul istoriei exclusiv prin geniu, talent și o abnegație fără margini. Ei nu au semnat tratate de pace, nu au pornit războaie și nu au comandat armate; nu au împărțit titluri nobiliare și nici pământuri, dar au transformat lumea, lăsând în urmă o moștenire mult mai durabilă decât granițele unor imperii efemere. La o astfel de familie remarcabilă mă gândesc ori de câte ori îi văd numele în programele concertelor de muzică preclasică: familia Rossi. Pentru pasionații muzicii renascentiste și baroce, numele lui Salomone Rossi este sinonim cu o artă sonoră încântătoare, o prezență constantă și rafinată în repertoriul marilor festivaluri internaționale de muzică veche. Violonist virtuoz și compozitor, Salomone Rossi este o figură crucială de tranziție între splendoarea Renașterii târzii și zorii epocii Barocului. Ca evreu italian, el a marcat istoria culturii universale, fiind primul care a îndrăznit să scrie muzică religioasă polifonică pe texte ebraice, spărgând tiparele unei vechi tradiții liturgice.Read more…

NAZA în Gaza

Niciun film nu a stârnit vreodată atâtea emoții aici, în Israel, precum documentarul NAZA. Filmul se bazează pe mărturiile unor ofițeri de informații despre utilizarea sistemului de inteligență artificială Lavender care estimează numărul de victime colaterale în cazul lichidării teroriștilor Hamas. Filmul a fost aplaudat timp de 25 de minute (record mondial!) la Festivalul de la Veneția. Trebuie să recunosc că pe mine nu m-a impresionat nici durata și nici intensitatea aplauzelor. Și Ceaușescu a fost aplaudat minute în șir la ultima sa Plenară, cu o lună înainte de a fi executat. În filmul NAZA există însă o dihotomie între două narațiuni care se bat cap în cap și, din păcate, ambele sunt adevărate. Pe de o parte, documentarul – din care am văzut doar câteva secvențe-pirat – va fi exploatat din plin de antisemiți. Majoritatea celor care astăzi îl ridică în slăvi, în Europa, nu o fac din dragoste pentru Sion și nici din apreciere pentru autorii israelieni. Pentru mulți dintre cei care comentează (și care, bineînțeles, nu l-au văzut nici ei) este doar încă un pretext de a-și revărsa veninul asupra Israelului. Pe de altă parte, filmul deschide și un subiect despre care aici s-a vorbit foarte puțin. Niciun canal de televiziune din Israel (și aici includ și canalele de stânga pe care suporterii lui Netanyahu le numesc tendențios „Al Jazeera”) nu au arătat ce se întâmplă dincolo de gard, în Gaza.Read more…

Dilema mea de Iom Kipur

În zilele acestea care preced Iom Kipur sau Ziua Ispăşirii, mi-am amintit de un dialog pe care l-am auzit în autobuz în preajma Paştelui Ortodox. Era frântura unei discuţii între două tinere, eleve de liceu sau studente care şedeau în spatele meu: – Tu ţii post de Vinerea Mare? – Încerc, dar nu cred că voi reuşi. – Cum aşa? – Nu sunt în stare să ţin post negru o zi încheiată, deşi am reuşit de multe ori să nu mănânc multe ore, atunci când făceam cură de slăbire cu metoda postului intermitent. Uneori mă abţineam de la mâncare chiar şi peste limita de timp, dar în Vinerea Mare nu pot… Confesiunea ei era, într-un fel, şi a mea. Sunt zile în care nu mănânc aproape deloc, am renunţat la carne de pe o zi pe alta şi nu mă ating de ea de peste trei decenii, am renunţat la preparatele cu gluten, la majoritatea dulciurilor şi nu mi-e greu deloc, în schimb mi-e foarte greu să ţin postul de Iom Kipur. În articolul de faţă nu mi-am propus să găsesc explicaţia acestei situaţii, ci să prezint (după posibilităţile mele) asemănările şi diferenţele dintre abţinerea de la mâncare atunci când e vorba de dietă respectiv, de post, precum şi dilema mea.Read more…

Odiseea lui Pierre Massart și Marcel Brugnon (I)

Istoria supravieţuiri a lui Pierre Massart şi Marcel Brugnon a ajuns în paginile revistei noaastreprintr-o întâmplare fastă. George Dehut, un francez emigrat în Australia, a găsit pe internet amintirile Palmei Stern publicate în Baabel cu câţiva ani în urmă[1]. Numele ei îi era cunoscut din poveștile bunicului său, Perre Massart, care era unul dintre cei doi francezi cu care Palma a trecut ilegal frontiera României, pentru a se salva de deportarea la Auschwitz.  Georges a reconstituit biografia bunicului său decedat, bazându-se pe însemnările care au rămas în urma lui, pe amintirile din familie şi, mai ales, pe o serie de discuții cu fostul său camarad de arme, Marcel Brugnon, celălalt francez  care apărea în memoriile Palmei. În continuare vom publica în foileton povestea supravieţuirii celor doi militari francezi evadaţi. 1. Lagărul picăturii de apă și al morții lente – 25 iunie 1942. La intrarea în lagăr era o poartă masivă de fier. Trecând prin ea, sub privirea unui ofițer german, am observat lagărul: patru clădiri solide, două încă neterminate, un fost grajd al armatei sovietice, barăci din lemn, totul înconjurat de sârmă ghimpată și turnuri de pază. Câțiva prizonieri, atrași de sosirea convoiului nostru, se îndreaptă spre noi. Poartă uniforme vechi și saboți sau sandale de lemn în picioarele goale. Alții, scheletici și epuizați, ies din clădirile de cărămidă, sperând fără îndoială să recunoască vreun camarad. Un ofițer se răstește la noi: e interzis să vorbim cu ei înainte de percheziție. Ne duc pe un teren viran, unde așteptăm câteva ore să ne vină rândul. Apoi ne îndrumă spre grajdul din centrul lagărului, unde vom fi cazați. Pe jos era pământ gol, fără lumină și fără ventilație. De-a lungul unor coridoare înguste se înșirau priciuri supraetajate pe trei nivele, pentru prizonieri. Fără paie, fără pături. Dormeam direct pe scânduri și înghețam. Ca să ne mai încălzim, ne îngrămădeam unii lângă alții și când unul se întorcea, cei din jur trebuiau să se întoarcă și ei. Majoritatea eram francezi, dar erau și câțiva belgieniRead more…

Victoria Alternativei pentru Germania – o atenționare pentru Europa

Victoria electorală în landul Saxonia-Anhalt a Alternativei pentru Germania (AfD), partid de extremă dreaptă de sorginte nazistă, a provocat un șoc puternic nu numai în Germania, ci în numeroase state din Europa unde funcționează astfel de partide și care se pregătesc în viitorul apropiat sau îndepărtat de alegeri, fie prezidențiale, fie legislative, fie locale. Succesul AfD s-a înregistrat într-un land al cărui teritoriu a făcut parte odinioară din Germania de Est și deși au trecut peste 35 de ani de la reunificarea Germaniei, landurile estice nu au reușit să atingă nivelul de trai al celor din vest, deși s-au investit multe fonduri. Multe provincii se depopulează, nu există locuri de muncă și, un aspect important, în aceste regiuni nu s-a făcut niciodată o denazificare, generații au crescut într-o ideologie naționalistă, cu nostalgie pentru fosta RDG. Pe acest fundal nu este de mirare că programul AfD a prins, mai ales respingerea imigranților și schimbarea narativei despre istoria perioadei naziste. Înființată în 2013, AfD a crescut în sondaje, mai ales în ultimii ani, când situația economică a Germaniei s-a înrăutățit, determinată în primul rând de cea politică, de războaiele din Ucraina și din Golf. Din păcate, guvernul de coaliție al lui Friedrich Merz nu a reușit să elaboreze un program credibil care să aducă o rază de speranță germanilor. Aceștia constată zilnic scăderea nivelului de trai, astfel încât nici promisiunea lui Merz de a reduce la jumătate popularitatea Alternativei nu s-a îndeplinit, ba dimpotrivă,Read more…

Jucăria

Mă simt așa cum presupun că s-au simțit colegii lui Fosbury când, pe la începutul anilor ʼ60, l-au văzut trecând ștacheta de peste 2 metri cu noul stil de săritură, care și azi îi poartă numele. „Oare este legal?” cred că s-au întrebat o parte din ei. Îmi place să citesc, să aflu, să povestesc ce am descoperit. Pe la mijlocul secolului trecut umblam prin școli, biblioteci, librării și anticariate, la filme și spectacole, să intru în contact cu alți oameni și să aflu despre experiențele lor. Notițele mele au devenit jurnale intime în care au apărut primele schițe și povestiri pe care desigur că nu le-am arătat nimănui. La sfârșitul mileniului a apărut internetul și Google și eu m-am bucurat, deoarece căutarea nu mai implica și umblatul. Îmi rămânea doar să descopăr și să relatez. Mi-a luat timp să înțeleg că această „democratizare” a accesului la informație vine cu un cost. Ce rost mai are relatarea despre cum arăta Kaufering în vara anului 1944 în amintirile tatălui meu, când toată lumea are acces nu doar la imagini contemporane, ci chiar la filme și fotografii din anii 1944-5? Până la sfârșitul anului 2022, atunci când a „explodat” utilizarea în masă a inteligenței artificiale (IA), mai trebuia să fac efortul de a căuta, dar de atunci, dacă sunt curios, trebuie doar să întreb și, fiind chițibușar, să verific. Cred că ceea ce aflu nu mai poate fi numit „descoperire” … Acestea erau sentimentele mele când am dat peste un filmuleț nou din seria General Knowledge Read more…

Evoluția și involuția mea pe piramida lui Maslow

Piramida ierarhică a nevoilor umane este o teorie propusă în 1943 de psihologul american (din părinți evrei ucraineni) Abraham Maslow. Ea este valabilă pentru fiecare dintre noi, de la necesitățile fizice cele mai primitive, până la nevoia de auto-realizare. Primul nivel cuprinde satisfacerea necesităților celor mai fundamentale: aer, apă, hrană, somn și adăpost, toate esențiale pentru supraviețuire. Al doilea nivel al piramidei este nevoia de siguranță, de un loc de muncă stabil, sănătate și resurse financiare. Al treilea nivel este nevoia de dragoste manifestată prin relații sociale, prieteni, sentimentul de apartenență la o comunitate și întemeierea familiei. Al patrulea nivel este stima de sine, respectul față de ceilalți, obținerea unui prestigiu pentru realizări personale și comunitare.  Iar apogeul piramidei este nevoia de împlinire personală, de dezvoltare a potențialului, a creativității și a tuturor nevoilor spirituale. Oamenii încearcă să-și rezolve întâi nevoile de bază și abia după ce ele sunt satisfăcute, ei se pot concentra asupra nevoilor superioare.Read more…