ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Amintirile mele durează cam de la vârsta de 8-9 anișori, deci de prin 1946-1947. Pe atunci, bunicii mei trăiau la Lugoj, dar în fiecare an veneau la noi, la Arad, pentru câteva zile. Cum unele imagini rămân fixate pe retina amintirilor, nu pot uita cum am văzut-o pe bunica prăbușindu-se și apoi purtată pe brațe până la o canapea, unde își revenea după scurt timp. Asemenea episoade aveau loc deseori după ce se auzea soneria de la intrare.Read more…
ocupările mele, exact așa cum luna e departe de soare. ultimele săptămâni. Cartea se intitulează Before the Coffee Gets Cold, iar autorul se numește Toshikazu Kawaguchi. Se pare că volumul a avut succes, mai ales după traducerea în engleză, dar și datorită faptului că a apărut și filmul, cu denumirea Café Funiculi Funicula. O destăinuire: eu nu vizionez filme și nu citesc cărți care au ca substanță ceea ce se numește science fiction și nici cele cu acțiuni în afara razei verosimilului (se poate spune, și pe drept, că sunt un mărginit…). Îmi place ficțiunea, imaginația, inovația, dar totul în limitele posibilului. Dar cartea cu pricina am citit-o până la sfârșit, deși îmi era clar de la primele pagini că acțiunea poate fi definită ca realism magic, un gen complet străin de gustul meu. Cartea lui Kawaguchi m-a obligat să caut răspuns la o întrebare pe care mi-am pus-o până acum nu: ce îți oferă întoarcerea la un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat? Read more…
Pe vremea mea circula gluma după care tangoul a fost a inventat de Lenin, pentru că el e cel care a scris în anul 1904 „Un pas înainte și doi înapoi” pentru a critica politica partidului social democrat din Rusia. i-am amintit de această anecdotă cu ocazia unui ”cadou” primit de la buni prieteni, un linkla un spectacol de tango filmat pe viu în 1997 la Paris. iecăruia. Tangoul a fost pentru mine ca adolescent o soluție perfectă pentru a mă apropia de o fată de vârsta mea. La „ceaiuri” se dansa în primul rând tango și doar după aceea vals și foxtrot, iar mult mai târziu rumba. mamele lor (ca în cazul meu), apoi îl practicau în cercuri restrânse și mai târziu la așa-zisele petreceri de tineri permise de sistem, că de aceea se numeau „reuniuni tovărășești”. tmul era lent, mișcările la fel, perechile lipite unul de alta… Adeseori îmi aduceam aminte de celebra vorbă a cunoscutului (în acele timpuri) Willy Donea: „pe ringul de dans toată lumea suferă”.Read more…
Un domn masiv, îmbrăcat în palton de stofă gri și cu căciulă de astrahan pe cap se apleacă să-și șteargă nepoțica pe obraz. Fetița e mică, gingașă, îmbrăcată în alb și roz. Seamănă cu un fluture. Își întinde plină de încredere bărbia spre bunicul ei, iar gesturile bărbatului sunt pline de tandrețe. Chicotesc ca doi școlari și parcă doar ei ar fi pe lume. Pornesc de mână pe trotuar. Merg și eu încet în urma lor. slăbește din ochi. O privesc și eu pe ea lung cum se îndepărtează alene. Mă uit la toate aceste tablouri cotidiene cu milă, cu jale, îmi vine să plâng. Sunt toate atât de frumoase și au devenit dintr-o dată atât de fragile. Ar putea să dispară la fel cum o coală de hârtie se mistuie și se chircește la întâlnirea cu focul. Din dimineața când am citit prima știre despre război doar la asta mă gândesc: cât de firavi suntem, cât de iluzoriu e sentimentul de siguranță.Read more…
E martie, când după ploile iernii totul înverzește, până și deșertul, e soare plăcut, blajin. Dar anul acesta e diferit. Suntem în a doua jumătate a lunii, e frig, nori plumburii, bacovieni, te înconjoară și plouă fără milă. Iarna aceasta nu mai vrea să plece. răniți, case distruse, coloane de refugiați, frică și cu o iarnă geroasă, interminabilă. știrile care sunt dureroase mai tot timpul. Balconul s-a umplut din nou de apă, din cauza ploii abundente, plouă și în mine. De trei ani nu mi-am mai văzut orașul natal, Cluj, din cauza COVID-ului, nu m-am întâlnit cu prietenii și cu singura mea verișoară. Sper că războiul nu mă va opri și în acest an…Read more…
Fiul meu va absolvi clasa a opta la vară. Pe măsură ce se apropie examenul de capacitate cresc anxietatea mea și emoțiile lui. Ultimii doi ani, cu pandemie, școală online, iar acum și cu un război în vecini, n-au fost tocmai potriviți pentru studiu. Capacitatea de concentrare i-a scăzut și nici n-a descoperit încă rostul școlii, astfel încât să aibă o motivație interioară care să-l împingă spre studiu. Niște fotografii trimise săptămâna trecută de un fost coleg de gimnaziu m-au făcut să-mi amintesc de perioada în care mă pregăteam la rândul meu pentru admiterea la liceu. Ne-am regăsit cu bucurie 21 de foști colegi, plus diriga, profesoară de matematică, un om bun, cald și generos care în cei patru ani de școală medie ne-a fost ca o mamă. După examenul de admitere la liceu, ne-am împrăștiat care încotro, dar am rămas cu impresia că cei mai buni prieteni ai mei au fost colegii din școala generală. Pentru că ne-am format împreună, am crescut împreună, am trăit prima dragoste împreună, am citit cărți împreună.Read more…
Timp de 12 ani am practicat medicina într-o țară în care libertatea era o noțiune des amintită în presă, radio și televiziune, și mai deloc în viața de toate zilele. Mi-am îngrijit pacienții așa cum am crezut că e mai bine și, ca să fiu sincer, am fost mulțumit de ceea ce făceam, exact în măsura în care nu mă așteptam să fiu adulat de cei care se aflau în grija mea și nici de aparținătorii lor. Da, îmi plăcea un cuvânt de mulțumire și nimic mai mult. M-am simțit respectat și mi-a fost de ajuns. mă aflam, pentru prima oară în existența mea, într-o atmosferă liberă, în care pericolul nu vine niciodată dinăuntru, iar de cel din afară știam că are cine să se ocupe. Dar tot obiectivismul meu, toată dorința de a privi lucrurile cu un ochi obiectiv, de a accepta aspectele negative ale societății în care trăiam și a mă bucura că nu voi fi înmormântat pe Șoseaua Giurgiului, totul s-a destrămat atunci când am dat cu ochii de violența, agresivitatea față de personalul medical. Căci despre asta e vorba în cele ce urmează.Read more…
Declarațiile ministrului rus de externe Serghei Lavrov legate de ”nazismul” președintelui Zelensky sunt absolut incalificabile, iar argumentele lui se inspiră din cele mai abjecte doctrine naziste, antisemite. Întrebat de postul de televiziune italian Zona Bianca despre folosirea de către președintele Putin a expresiei ”denazificarea” Ucrainei ca pretext pentru invadarea acesteia în condițiile în care președintele Zelensky este evreu, el a dat un răspuns uluitor: ”Și ce dacă Zelensky este evreu? Faptul nu neagă existența elementelor naziste în Ucraina. Eu cred că și Hitler a avut sânge evreiesc.” Și ca să-și susțină teoria, a mai adăugat: ”Evrei înțelepți afirmă că unii dintre cei mai răi antisemiți au fost evrei” Lavrov a mai arătat că pacea în Ucraina s-ar putea realiza dacă Zelensky ”nu ar da ordine criminale forțelor sale naziste”. ecvent folosit al tezelor antisemite și ascultându-le, ajungi la convingerea că nu Ucraina, ci Rusia, mai bine zis liderii ei ar trebui să fie ”denazificați”, deoarece diseminează concepții naziste. În plus, declarațiile au fost făcute tocmai în momentul în care Israelul și lumea evreiască au marcat Ziua Memoriei Holocaustului, Read more…
Dominația divertismentului de duzină și al consumerismului ieftin constituie cele două metode globale, supereficiente de îndobitocire în masă. Astfel se realizează marele deziderat al supunerii subtile a maselor populare prin cooptare și nu prin coerciție, sau obligativitate. „Mesele” sunt atrase într-un permanent Disneyland plin de jucării, jocuri și gadget-uri ușor accesibile și achiziționabile. Într-o atmosferă efervescentă de festin popular are loc transformarea facilă și aproape voluntară a indivizilor diferiți și inițial autonomi, într-o turmă fericită și docilă, ușor manipulabilă și exploatabilă. Cetățenii au datorii. Firmele au datorii. Statele au datorii. Organizațiile internaționale au datorii. Multe bănci nu mai au bonitate. Întreg sistemul financiar mondial stă pe un balon uriaș care se va sparge în mod inevitabil în curând. Prăbușirea va fi catastrofală.Read more…
Începând cu iarna următoare, majoritatea dintre noi vom rămâne cu căldura din suflete, în locul celei din apartamente. Fiecare factură de facilități ne va lovi în moalele capului. Vom înlocui multe feluri de mâncare preferată și delicatese cu răbdări prăjite, sau cel mult cu meduze și lăcuste, omologate deja de experții Comisiei Europene ca alimente consumabile în masă. Așa cum ne sfătuiesc binefăcătorii noștri de la Bruxelles, vom face duș ca la armată, cinci minute, odată la 2-3 zile, vom aprinde lumina doar în camera unde ne aflăm și ne vom aerisi hainele murdare în loc să le spălăm. Totul pentru front, totul pentru victoria finală a Ucrainei asupra agresorului rus. Mai ales că un alt vizionar de la Bruxelles, șeful NATO, Jens Stoltenberg, ne-a liniștit că Ucraina va câștiga războiul. Anunțuri la mica publicitate în Europa în anul de grație 2025: Schimb BMW X5 cu butelie de gaz de 100 de litri., Schimb apartament de bloc, 2 camere, cu suprafață de 52 m2 cu generator de curent cu baterii solare….Read more…
Primul meu automobil a fost o Dacia 1300, cumpărată cu banii obținuţi din invențiile brevetate în România. Colegul meu, tehnicianul V., s-a deplasat cu mine la Pitești, recomandându-mi una din mașinle verificate de el în mod profesionist. Tot V. a fost unul din primii mei instructori în arta conducerii unui vehicul. O probă severă de îndemânare a fost deplasarea în viteză și frânarea bruscă la un metru de peretele aflat în fața mașinii! Şi tot V., folosind mașinile noastre, ne conducea spre și de la Otopeni cu ocazia unor deplasări peste hotare. Acelaşi V. regla carburatorul participanților la înmormântări (!), pentru a se deplasa cu cortegiul în relanti…Am aflat cu tristețe că V. a trecut într-o lume mai bună. M-am întrebat atunci cine a reglat oare carburatoarele celor care l-au condus pe ultimul său drum? Mașina s-a comportat bine. Înainte de plecarea spre Berlin am dus Dacia la garaj pentru o ultima verificare. La ieșire, îndrumat greșit de cineva din personalul garajului, am lovit mașina de o poartă, deformându-mi una din uși! Read more…
Spitalul de campanie israelian a fost instalat în vestul Ucrainei, aproape de orașul Lvov. Orașul pitoresc era plin de refugiați din toată țara. Nu era chiar pe linia frontului, dar uneori era ținta tirului de rachete al armatei ruse. Lui Mihai, orașul îi amintea de orașele transilvănene, construite în stilul Imperiului Austro-Ungar. Mihai, medic anestezist și specialist și în terapia durerii într-un spital din Sudul Israelului, s-a oferit voluntar în această delegație. S-a născut și a urmat liceul la Oradea, vorbea limba rusă, făcea parte din organizația “Medici Fără Frontiere” și în cadrul ei activase deja în Haiti și în Sierra Leone. Au sosit într-o zi ploioasă de martie. Spitalul era instalat în curtea unei școli, o parte din paturi erau în clase, altele în corturi. Prin oraș treceau valuri de refugiați din toate părțile Ucrainei, marea lor majoritate cu destinația Polonia. Erau oameni de toate vârstele, unii cu rucsacuri, alții cu geamantane, cu câini, pisici, păsări în colivii. Era o imagine tristă, a unor oameni care nu prea știu încotro se îndreaptă și dacă se vor mai întoarce vreodată pe meleagurile pe care le-au părăsit. Lui Mihai îi aminteau de filmele documentare despre Holocaust. Primul refugiat pe care l-a întâlnit a fost Vasili, un om mai în vârstă care ducea în brațe un câine lup.Read more…
Avi, un bărbat scund de patruzeci de ani, cu handicap psihic, angajat necalificat la întreținerea centrului sportiv pe care îl frecventez, era fiul unuia dintre chirurgii vestiți ai spitalului din localitate. Prietenos cu publicul, căuta mereu un partener de discuții. Într-o zi, văzându-mă mestecând gumă, mi-a cerut foarte respectuos să-i dau și lui. S-a așezat pe un scaun lângă mine, mi-a mulțumit pentru gumă, după care a intrat în vorbă. – De unde mă cunoști? – De la ceilalți clienți de la piscină, i-am răspuns. – L-ai cunoscut pe tatăl meu? – m-a întrebat. – Sigur că da, am lucrat împreună cu el în sala de operații. – Să știi că eu nu-i întreb pe oamenii de aici cum îi cheamă, mi-a spus Avi, doar pe cei care-mi sunt simpatici. – Bine, vrei să știi numele meu? – l-am întrebat. – Da, mi-a răspuns. M-a prezentat câtorva “prieteni” de-ai lui de la piscină și de fiecare dată când mă vedea, se interesa de programul meu, mai ales cel legat de muncă. Într-una din zile mi s-a adresat, spunându-mi că vrea să discute cu mine o problemă importantă.Read more…
Soacra mea, Ecaterina Steinberger, născută Zelig, a fost deportată la Auschwitz-Birkenau. În noimebrie 1944 a fost transferată în lagărul de muncă al uzinei Lorenz de la Oberhohenelbe (Vrchlabi), din Zona Sudetă, cu cel de-al doilea transport de deţinute evreice, primul fiind trimis în septembrie. Uzina era sub comanda administrației SS de la Gross-Rosen. Dormitoarele deţinutelor se aflau la nivelul superior al uzinei. Regimul de lucru, cu toate privațiunile din ultimele luni ale războiului, era mai puţin brutal decât cel de la Auschwitz. În după amiezele de duminică, la iniţiativa lui Lili Kasticher, se ţineau serate de creaţie literară şi desen ale deţinutelor. Cele mai reuşite creaţii erau premiate. Premiul consta în trei cartofi copţi. Din cauza lipsei de vitamine, Ecaterinei Zelig i-au apărut erupţii cutanate pe braţe şi a ajuns la infirmerie (Revier) unde a fost tratată cu mult devotament de medicul Livia Boros care era originară din Murska Sobota, Slovenia, şi absolvise Facultatea de Medicină din Zagreb. Având încredere în Ecaterina Zelig, Livia Boros i-a destăinuit că are de rezolvat un caz periculos. O deţinută deportată cu ultimele transporturi din Ungaria era gravidă și urma să nască în scurt timp…Read more…
Puținii care doresc, cu intențiile cele mai bune – dar exagerate – să mă complimenteze, mă prezintă ca fiind scriitor. Iar eu caut cu fiecare ocazie să explic că nu sunt nici măcar scriitor amator, chiar după vreo 15 cărți scrise în trei limbi. De fapt eu sunt un povestitor. După umila mea părere, a fi scriitor e o profesie, dar profesia mea e alta. Și ca la orice profesie, ca să fii scriitor ai nevoie de ani de învățătură, de dascăli, de examene și mai ales de critica celor aflați în meserie mulți ani înaintea ta. Eu nu am trecut prin niciuna din aceste etape, ci pur și simplu am început să scriu. Și atunci ce sunt eu? Ah, da, mi-am acordat singur titlul de povestitor. Obiceiul de a povesti (talent n-aș prea zice) l-am moștenit de la părinți, doar că eu povestesc nu numai cu vorbe spuse dar, în special, și cu fraze scrise. Adică, mi-am zis, eu sunt ceea ce în engleză se numește story teller. Și dacă e așa, mi-am continuat gândurile, hai să vedem ce spun alții despre diferența între scriitor și povestitor. M-a surprins că nimeni nu s-a gândit să descrie activitatea povestitorului care își pune narațiunea în scris, și nu pe viu, în fața unui auditoriu. Cu alte cuvinte scriitorul scrie și povestitorul povestește. Și atunci, ce sunt eu?!Read more…
Cartea lui Yirmiahu Yovel The Other Within – The Marranos. Split Identity and Emerging Modernity a apărut în anul 2009 la Princeton University Press, fiind apoi tradusă în franceză și ebraică. Maranii, denumiți și conversos (convertiți – în spaniolă), New Christians (creștini noi – în engleză), sau anusim (siliți – în ebraică) sunt evreii din Spania și Portugalia și descendenții lor, obligați să se convertească la creștinism în urma presiunilor exercitate de autorități. (Din toate aceste denumiri am ales să folosesc termenul „marani”, pentru că este singurul care a intrat în limba română.) Maranismul spaniol a apărut după două valuri de convertire masivă, în 1391-1414 și în 1492. Cu tot succesul economic și o oarecare emancipare politică, maranii au suferit de discriminare și de persecuțiile inchiziției. Ei au fost the other within (străinii printre noi), aparținând și totodată neaparținând, respinși atât de evrei, care îi considerau trădători ai propriei religii, cât și de veteranii creștini, care vedeau în ei evrei. Ca rezultat al izolării lor sociale și în deosebi pentru că în viața lor de zi cu zi amestecau noțiuni evreiești și creștine, mulți marani sufereau de o identitate scindată, neliniște sufletească, discordanță socială și religioasă, ceea ce a devenit caracteristica lor distinctivă. Exemplul cel mai elocvent a fost Baruch Spinoza (1632-1677). Niciun gânditor modern nu a fost mai radical în critica lumii spirituale, atât a iudaismului cât și a creștinismului.Read more…
Era o dimineață senină de vară, soarele care răsărea colora deșertul într-un roșu aprins, ireal. Alon zbura cu avionul lui de sport S2 deasupra craterului Ramon, însoțit de Boaz, nepotul lui de 13 ani. Îi promisese drept cadou de bar mițva un zbor deasupra Negevului. Alon a fost pilot de avioane de luptă timp de douăzeci de ani. După pensionarea lui din aviație, la vârsta de patruzeci și cinci de ani, nu a putut renunța la pilotaj și și-a cumpărat un avion de sport. Au decolat de treizeci de minute, zborul era lin, amândoi erau încântați de peisaj. La un moment dat Alon a auzit un zgomot ciudat al motorului. A relatat turnului de control al aeroportului local. – Aterizează cât mai repede! – i-a răspuns Ome, de la turnul de control. Avionul a început să piardă din înălțime, era din ce mai greu de pilotat. Alon nu-și mai aducea aminte decât că a încercat să aterizeze. Nisipul deșertului se apropia vertiginos, apoi s-a auzit un zgomot asurzitor…Doctorul Arie Silver, medicul de gardă la domiciliu al terapiei intensive, a fost trezit din somn de zbârnâitul telefonului. – Domnule doctor, veniți repede! S-a prăbușit un avion undeva lângă Craterul Ramon, sunt mai multe victime!Read more…
David cunoștea bine Budapesta, a vizitat-o de multe ori, avea acolo prieteni, colegi, și se simțea bine ori de câte ori se găsea în această metropolă europeană. Plimbându-se pe bulevardul Űllői, a observat un restaurant nou cu specialități ungureşti. În meniu figurau şi tăieței cu varză, o mâncare foarte îndrăgită încă din copilărie. Era o zi plăcută, senină de septembrie. David şi soţia sa, Marta, s-au aşezat la o masă pe terasa localului și au comandat tăieței cu varză. Era ora prânzului și localul era foarte aglomerat. Restaurantul se afla vizavi de o stație autobuz. Mâncarea le-a fost servită relativ repede și-au început să mănânce cu poftă. La un moment dat, în stația de autobuz a apărut un bărbat solid, între două vârste, care pe semne consumase o cantitate mai mare de alcool, lucru vădit după felul în care vorbea. După câteva înjurături la adresa autobuzului care nu mai venea, a început ţipe: – Evreii sunt de vină pentru tot, până și pentru întârzierile autobuzelor. Ei sug sângele poporului maghiar. Afară cu ei din țară, în frunte cu Soros! Jos cu țara evreilor!Read more…
Am stat multă vreme în cumpănă până am decis să pun ”pe hârtie” rândurile de mai jos. Dacă mă hotărăsc să scriu, va trebui să găsesc un mijloc de a relata o poveste fără a strica (în engleză: spoiler) plăcerea celor care îmi vor urma sfatul și vor căuta pe Netflix filmul în cauză. Spre deosebire de multe alte filme (aproape toate, aș zice) care pot fi ”promovate” cu ajutorul câtorva rânduri care să descrie pe foarte pe scurt subiectul, filmul de care doresc să mă ocup aici face parte dintr-o cu totul altă categorie. În cazul său, orice referire directă la subiect ar distruge de la bun început plăcerea, sau aș zice surpriza provocată de vizionarea până la sfârșit. Și atunci cum să prezint un film fără a aminti măcar în câteva cuvinte subiectul? Ca o analogie, cum aș fi putut descrie unui prieten (în trecutul meu foarte îndepărtat) o persoană de sex feminin pe care aș fi dorit s-o cunoască, fără a aminti măcar pe scurt cum arată persoana în cauză? Ce rost fi avut să-i povestesc fără a-i da minimele detalii necesare?! La început era să abandonez subiectul, care pare imposibil de realizat. O să încerc totuși, simțind pe undeva că am de-a face cu o ”sculptură” ieșită din comun, fragilă, și pe care dacă nu o manevrez cu atenție și sensibilitate, mi s-ar sparge în mână.Read more…
Cehov a fost, într-un fel, salvatorul meu. Eram în ultimii ani de studenție și îmi căutam un drum de întoarcere la pasiunea adolescenței mele, voleiul. În ultima clasă de liceu jucasem la ”Tânărul dinamovist”, dar începutul studiilor medicale pusese capăt tendinței mele de a deveni ”cineva” în acel sport. Mentorul meu, tata, medic, a priceput imediat despre ce e vorba. Într-o seară mi-a vorbit; în cuvintele sale parcă nu-l recunoșteam pe părintele meu care niciodată nu vorbea despre aspectele intime ale vieții: – Fiule, să știi că medicina e cea mai aprigă amantă! Dacă te prinde că o înșeli, te aruncă din patul ei pentru totdeauna! Oare mai e nevoie să amintesc că orice legătură ulterioară între mine și acel sport a devenit pe loc nulă și neavenită? Au trecut anii, părintele meu a dispărut pe veci, iar eu am trecut demult de vârsta în care viața te pune la răscruce de drumuri și te obligă să iei decizii eroice. De fapt, de mult mă bătea gândul să scriu, orice, dar să scriu. Aș fi făcut-o cu plăcere, dacă cuvintele răposatului meu părinte nu mi-ar fi rămas întipărite în minte, o dată pentru totdeauna. Să scriu, da, dar numai literatură medicală. Să public, da, dar numai articole și cărți care îmi pot îmbunătăți CV-ul în vederea avansării academice. Și deodată am găsit – nici nu știu unde – următoarea declarație a celui care va deveni pentru mine mentor surogat (dintr-o scrisoare a sa către un bun prieten, în 1888): ”Mă sfătuiești să nu alerg după doi iepuri deodată, și cumva să uit de medicină… Dar eu mă simt mult mai alert, mai confortabil și mai împlinit cu mine însumi când realizez că am două ocupații în loc de una…”Read more…