Zilele acestea voi intra în cel de al 50-lea an de existență în afara țării în care m-am născut, o jumătate de secol petrecută în țara unde am ajuns în seara când avionul care m-a luat de la Băneasa a aterizat, după două ore și jumătate de zbor fără probleme. Nu știam încotro mă duc. Mai bine zis, știam și de fapt nu știam. Îmi amintesc perfect că îmi vedeam viitorul exact ca un individ scăpat dintr-un incendiu care i-a distrus casa până la temelii: n-are idee încotro s-o ia, știe doar că trebuie să fugă cât mai departe ca să scape cu viață. Ceea ce însă știam e că mă duc într-o lume liberă. Știam că voi trăi o nouă viață, complet diferită de cea anterioară, chiar și prin simplul fapt că nu mă voi mai simți ca într-o închisoare ale cărei ziduri nu le vezi, dar le simți tot timpul. Și știam că pentru a putea continua să respir, aveam nevoie de libertate. Trebuie să recunosc, nefiind filozof de felul meu, ci doar un simplu individ pragmatic, ceea ce știam eu despre libertate era ceva care îți permite să gândești, să spui și să faci tot ce vrei, până în momentul în care ai putea leza libertatea altuia. Iar eu eram dispus să-mi trăiesc a doua viață purtând în minte această limită: libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea altuia.Read more…
Cafeaua noastră cea de toate zilele
Recunosc, sunt un cafegiu inveterat, aș putea spune dependent, și dacă vreodată mi-ar veni în cap năstrușnica idee de a înceta – chiar și pentru o zi sau două – obiceiul ăsta, pe care l-am căpătat foarte devreme, odată cu începutul studiilor medicale, fără discuție că aș da de belea. De fapt obiceiul l-am moștenit odată cu numele de familie, întrucât în casa părinților mei se bea cafea, deși cred că băutura preferată a părinților mei era, totuși, ceaiul. Pentru mine cafeaua a devenit o a doua natură chiar din primii ani ai tinereții. Nu am început să beau cafea ca să-mi prelungesc orele de activitate pe contul celor de somn. Ba mai mult, îmi amintesc perfect că într-o seară, în plină sesiune de examene, hotărâsem să beau două cești de cafea, una după alta, sperând că voi putea continua să învăț după miezul nopții, și m-am trezit la un moment dat dintr-un profund și binefăcător somn, cu capul pe tratatul care trebuia parcurs cu atenție și seriozitate.Read more…
Cuvintele unui om din popor
Ce înseamnă un om din popor? Mi-am pus această întrebare în multe rânduri. Am auzit și răspunsuri pe care le dădeau alții, fiecare în felul lui. Am repetat întrebarea, pentru mine însumi, în ultimul timp, ca urmare a evenimentelor care s-au petrecut – și se petrec – pe mapamond, dar și în Israel, în România, și în alte țări. Mi-am amintit și răspunsuri pe care le dădeau oameni de diferite orientări, unele cu o diferență de 180 de grade între ele, pro și contra. Fiecare cu părerea lui. Este omul din popor numai omul simplu, needucat, care nu citește decât publicații sportive, de scandal, la un nivel scăzut, sau orice om, indiferent de nivelul lui de educație? Probabil că, în felul lui, orice om este un om din popor. Omul simplu este numai o parte din popor. La fel ca și el este omul intelectual. Tot o parte din popor. Dar și omul simplu poate înțelege lucrurile foarte bine. dorit pentru popor. Read more…
Nici usturoi n-au mâncat…
Lozinca prieteniei dintre popoare mi-a dispărut din vedere și din subconșient de mai bine de o jumătate de secol și nici nu-i duc lipsa. Popoarele nu pot fi prietene decât foarte rar, doar atunci când nu au nimic de împărțit. Dar ce se întâmplă când au de împărțit o istorie comună? Și (mai ales) când această istorie comună nu e deloc plăcută, sau chiar condamnabilă? Nu trebuie să ai o graniță comună ca să te învrăjbești, istoria arată că vrajba între popoare e un fenomen mult mai des decât prietenia dintre ele. Rândurile de mai sus sunt roadele unei seri enervante, în care n-am fost în stare să-mi văd de-ale mele, pentru că o știre anunțată la radio prezenta rezultatele unui scrutin făcut în paralel în două țări care nu au (nu au avut și nici nu vor avea vreodată) o graniță comună: Israel și Germania. Iată rezultatul scrutinului: 1. O treime din poporul german consideră că Israelul se poartă cu palestinienii într-un fel care amintește regimul nazist; 2. 34% din populația Germaniei are o părere negativă despre Israel; 3. Doar 27% consideră că Germania are o responsabilitate istorică față de statul evreu. 4. În contrast, aproape două treimi din populația Israelului au o părere pozitivă despre poporul german. Sunt convins că cititorul va fi de acord că datele de mai sus merită comentate. În cele ce urmează nu mă voi referi la opinia israelianului de rând despre urmașii celor care au trăit și au participat intens la viața de toate zilele ale celui de al Treilea Reich, care ar fi trebuit să dureze 1000 ani, ci la situația din Germania de azi, care sunt de vină pentru enervarea mea de acum câteva seri.Read more…
Cât de banală e povestea asta?
Acum câteva zile s-a stins din viață Dana. Fetele ei au remarcat faptul că ea a știut când să se despartă de cei de aici și să nu le îngreuneze viața de mame tinere cu copii încă mici, întrucât Dana a decedat la câteva ore înainte de prima seară de Pesach deci ele, fetele, nu au trebuit să șadă șiva. Eu mi-am luat rămas bun de la ea două zile înainte. Înțelesesem din convorbirile cu fiicele ei că se apropie sfârșitul și nu voiam ca asta să se întâmple fără s-o mai văd o dată. Nu ne vedeam des, ba chiar ne vedeam foarte rar, dar vorbeam des la telefon. “Te-am sunat să-ți spun că mai trăiesc, obișnuia să deschidă discuția telefonică, cu acel har zglobiu și plăcut în voce, moștenită (din câte îmi amintesc) de la tatăl ei, pe care îl cunoscusem de mic copil și pe care ea îl pierduse când avea vreo șase ani.” A fost în 9 iunie 1951. Tovarășul Mirel Costea, alias Natan Zaider, a murit. Nu, nu a murit așa, simplu, ci s-a sinucis ….Read more…
O lună anostă?!
Întreabă pe cine vrei, noiembrie e o lună plictisitoare, cenușie. Încă nu e iarnă, nici măcar toamnă. În fiecare zi te întrebi dacă ar trebui să pui în funcțiune încălzirea casei, sau mai bine îți mai pui o pătură noaptea și în felul acesta ai rezolvat problema. În fiecare zi te aștepți să plouă și chiar dacă nu plouă, mai tot timpul e înnorat. Nimic nu pare să se fi întâmplat în noiembrie, până și revoluția sărbătorită în 7 Noiembrie a avut loc în octombrie! Eu m-am născut în noiembrie. Conceperea mea s-a datorat unei erori de înțelegere a situației în lume. Părinții mei nu prevăzuseră ce avea să urmeze și după doi ani de viață în comun au hotărât să aibă un copil, născut la două luni de la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial, o greșeală pe care eu o plătesc (cred!) până în ziua de azi, în ciuda eforturilor părinților mei de a mă feri de vicisitudinile sorții. Aparent, eu m-am născut cu o cantitate mare de noroc, dar tocmai atunci când aveam cea mai mare nevoie de el, norocul se risipise în toate direcțiile.Read more…
Mai bine mai târziu decât niciodată
Ideea de a scrie despre subiectul acesta mi-a venit cu totul întâmplător, dar imediat s-a transformat în obligație! Am simțit nevoia de a face cunoscută o inițiativă care, sper, nu va trece neobservată acolo unde cei în cauză ar trebui să o prezinte marelui public, și nu numai din România. E vorba de apariția unui manual care-și poate găsi asemănarea – în cel mai bun caz – doar într-o țară ca Germania, iar cititorul va înțelege imediat originea acestei opinii. Este un manual de liceu, pentru clasele XI-XII, scris în românește, publicat în România, dedicat elevilor români și care mi-a parvenit datorită inițiativei unui om deosebit, moldovean, și care își duce existența în urbea copilăriei mele. Nu, nu e primul de acest gen în România și în românește. O căutare pe Google produce o listă de manuale cu acest subiect. Dar cel despre care doresc să scriu este cel mai nou, ediție 2024, și e inutil să menționez în ce atmosferă internațională ne aflăm în aceste zile și cât de greu este să găsești – indiferent în ce limbă – un material obiectiv și nepătat de ura pentru tot ce e evreiesc și Israel. Manualul de numește Istoria evreilor. Holocaustul, și a apărut în editura Didactică și Pedagogică, la începutul acestui an, sub egida Ministerului Educației. Coordonatorul manualului e Alexandru Florian, iar semnatarii sunt: Daniel Boboc, Nicolae Drăgușin, Petre Matei, Florin Petrescu, Gabriel Stan și Măriuca Stanciu. Din momentul când manualul a ajuns pe calculatorul meu și până în această dimineață, am lăsat deoparte toate celelalte îndeletniciri mai mult sau mai puțin urgente și l-am citit de la un capăt la celălalt, fără să mă opresc. Bine am făcut să-i acord importanța cuvenită, și aceasta din două motive.Read more…
A repara sau a nu repara
N-am idee cum a apărut în caietul meu de note zilnice acest citat anonim: Să nu te ocupi decât de ce-ți stă în putere să repari și de nimic altceva! Nu știu de unde l-am luat și la ce mă gândeam atunci când am hotărât să mi-l notez. Deunăzi l-am găsit și prima întrebare care mi-a venit în minte a fost dacă nu e cazul să-l șterg și să uit de el. Adică cum? Tot ce trebuie să facă omul în viață este să se ocupe de reparații, să readucă la normal ceva ce fusese stricat / distrus de alții sau, poate, chiar de el însuși? Cu alte cuvinte, omenirea se împarte în două grupuri mari (și probabil inegale): cei ce strică și cei ce repară? La prima vedere ideea mi s-a părut foarte problematică. Cine hotărăște dacă rezultatul unei acțiuni umane primește o notă negativă și situația trebuie corectată cât mai repede? Ceea ce pentru unii este negativ, altora li se pare pozitiv, poate chiar remarcabil. Cum trebuie văzut Robin Hood dacă lua de la bogați și împărțea la săraci? Cum trebuie interpretat acest tip de acțiune? Ca ceva ce merită încurajare și sprijin sau, din contră, un act negativ, de pură hoție, profund needucativ, care impune o rezolvare (reparare) cât se poate de rapidă?Read more…
CEL MAI FRUMOS CUVÂNT…
Iom Ierușalaim A trecut și sărbătorirea Zilei Ierusalimului. S-a întâmplat la Brasov în sinagoga ”Beit Israel” inima ”complexului comunitar” din acest oras situat în centrul geografic al României, despre care mulți ”local patrioți” exaltați afirmă că datorită poziției sale arRead more…
O IDEE NĂSTRUŞNICĂ
Peregrinările mele ştiinţifico-turistice (aşa cum sună zicala americană: “be a doctor , see the world”) m-au purtat în acest an prin diverse ţări europene, în mod egal estice şi vestice. Unele locuri îmi erau deja foarte cunoscute din vizite trecute,Read more…
Bikini la 70 de ani !
La câteva zile după explozia de la Bikini, i-a venit o strălucită idee de marketing să-și denumească noua linie de ”costume de baie” pe care a creat-o și a lansat-o cu prilejul unei prezentări de modă pe 18 Iulie 1946, cu numele de ”Bikini” care în acele zile era pe buzele tuturor, rostită de unii cu admirație pentru progresele tehnice și puterea militară a americanilor, iar de alții cu îngrijorarea determinată de perspectivele unui nou război când cel dinainte abia se terminase. Luis Réard care înainte de a deveni creator de modă a prestat ca inginer de automobile (terminase Politehnica la Paris în 1930 !) a avut grijă să-și breveteze noua formulă ”minimală” pentru costumele de baie de damăRead more…
”Asta-i muzica ce-mi place”
În 1948, după proclamarea Statului Israel, orchestra simfonică din Palestina a căpătat numele de Orchestra Filarmonică a Israelului (IPO), devenind una din primele și cele mai apreciate instituții de artă ale noului stat evreu și una din marile orchestre filarmonice ale lumii. Primii ei instrumentiști s-au refugiat în Palestina – în ciuda opreliștilor puse de autoritățile britanice – să-și apere viețile de furia dezlănțuită de nebunia nazistă ”orchestrată” de Hitler. Erau formați la marile școli muzicale ale ”defunctului” Imperiu Austro-Ungar. După căderea ”imperiului” sovietic, un alt val de refugiați a îmbogățit fondul de mari talente al orchestrei Israelului, provenind din școala muzicală rusă. Prin urmare IPO oglindea, într-un mod remarcabil, istoria și demografia recentă a Statului Israel. Pentru ca imaginea să fie completă – spunea Zubin Mehta într-un interviu recent – mai lipseau muzicanți arabi palestinieni.Read more…
Fotografii şi…poze
Duminică, în Grădina Botanică din Cluj mi-am amintit de o butadă auzită cu ceva timp în urmă, de la un om de spirit: „Se fac tot mai multe poze şi tot mai puţine… fotografii”.
Grădina botanică era ultima staţie a periplului nostru tradiţional de aprilie, în căutarea, descoperirea şi redescoperirea magnoliilor din Oraşul Comoară, a arborilor vechi – care înfloresc, de decenii, cu tenacitate şi îndărătnicie în curţile caselor – şi a celor noi, mai degrabă arbuşti, care-şi deschid, sfioase, corolele stelate sau în formă de cupe pe petecele de pământ din faţa blocurilor, sfindând monotonia betoanelor.Am scos instinctiv telefonul să fac o poză şi am observat că gestul meu era multiplicat de zeci de ori, întrucât – cu excepţia bebeluşilor, preşcolarilor şi a seniorilor (foarte…seniori) – toată lumea fotografia în draci cu telefoanele sau aparatele de fotografiat…Read more…
Calif pentru o zi
Așa că faptul că un medic anestezist scrie despre comunicarea dintre pacient și medicul său nu este întâmplător. Este un subiect de mare actualitate, care de la o zi la alta el devine tot mai ”fierbinte”.
Explicația se găsește în două date statistice opuse una alteia. Pe de o parte numărul populației care necesită îngrijire medicală crește în progresie geometrică. Oamenii trăiesc mai mult, sunt din ce în ce mai bolnavi și au nevoie de tot mai mult tratament și control periodic. Pe de altă parte, numărul medicilor activi crește doar în progresie aritmetică. Noi ieșim la pensie, unii mai și murim (poate nu știați?!), iar facultățile de medicină nu sunt în stare să-și mărească ”producția” în ritmul necesar pentru a acoperi nevoile. Rezultatul: un număr crescând de pacienți pentru fiecare medic și o teribilă lipsă de timp pentru a te ocupa de fiecare pacient, așa cum e nevoie și așa cum se așteaptă orice individ suferindRead more…
Pe capul meu de locuitor…
Mă întreb uneori, îndeajuns de des, pentru cine scriu. Întrebarea e firească, și totuși necesită o explicație. Dacă aleg un subiect care se referă la actualitatea românească sau europeană, cei care trăiesc acolo o cunosc mai bine ca mine. Iar dacă scriu despre ce este la noi, în Israel, o altă parte a cititorilor are dreptul să se plictisească numai când vede titlul eseului. Pe cine interesează problemele altora? Doar fiecare le are pe ale sale.Read more…
A fi sau a nu fi minoritar
M-am întors de la cea de a 12-a conferință a Uniunii Internaționale a Femeilor Române, care anul acesta s-a desfășurat la Târgoviște, bucurându-se de o largă participare. În fiecare an, această conferință reunește femei de pretutindeni, vorbitoare ale limbii române, născute și educate pe aceste meleaguri. Femeilor care trăiesc în România li se alătură femei care trăiesc în multe alte țări din lumea largă. Este un prilej de bucurie a revederii, resimțit din plin de fiecare participantă. Ca de fiecare dată, interesul a fost stârnit de diversitatea temelor puse în discuție, de la subiecte ce țin de școală, educație, cultură, până la robotică și lansări de carte, toate în jurul importanței femeii în societatea actuală. În acest program variat, anul acesta am figurat și eu cu prezentarea câtorva cuvinte sub titlul ”Ce înseamnă a fi minoritar”. Am crezut totdeauna că pot aborda orice temă, fără dificultate și uite că, uneori avem teme pe care le plasăm cu dificultate într-un context deja existent, care de această dată trebuia să fie ”motivațional”. Am acceptat această provocare, care de fapt este una dublă, pentru că termenul minoritar are pentru mine conotații negative și alăturat cu termenul ”motivațional”, profund pozitiv și menit să inspire, sunt greu de mixat în creuzetul oricărei minți. Cred că am făcut față provocării, pentru că am avut inspirația să mă gândesc mai întâi cui mă adresez și am avut șansa să am un auditoriu în care predominau adevărate doamne ”majoritare”, asta dacă cineva mai știe cât de majoritar este un om în lumea asta!Read more…
Intoleranţă
Cele petrecute de curând la Ditrău, unde vreo două sute de oameni cu minţi înfierbântate s-au năpustit asupra muncitorilor din Sri Lanka (în număr de doi) voind să-i alunge din localitate, m-au întristat. Mâhnirea a fost mai profundă și pentru că am înțeles că în primele zile ceilalţi săteni şi autorităţile laice şi ecleziastice au rămas pasive. Pe mine intoleranţa şi ura mă cutremură, pentru că au adus multe tragedii și nu pot să nu mă întorc cu gândul la dramele Holocaustului. Spun drame pentru că fiecare familie de evrei a avut propria dramă şi deşi suferinţele au fost asemănătoare, totuşi fiecare om trecut prin acel iad a trăit propria tragedie, cu urmări care i-au marcat viața. Segregarea este periculoasă când vine vorba despre oameni. În definitiv oamenii sunt fie oameni buni, fie oameni răi, dar şi asta se poate nuanţa. Aş pleca de la ipoteza simplificatoare că oamenii sunt buni, atâta vreme cât nu comit fapte reprobabile, nu încalcă norme de convieţuire civilizată. Ce este sigur este că eu una sunt împotriva oricărei forme de discriminare, a oricărei manifestări de intoleranţă…Acum aş vrea să plasez această discuţie în contextul lecţiilor istoriei din care oamenii nu învaţă decât cel mult selectiv. Mă gândesc la recenta aniversare a 75 de ani de la eliberarea lagărului Auschwitz şi la comemorarea celor 6 milioane de evrei ucişi în Holocaust. Din nou mă refer la evrei, pentru că noi păstrăm memoria colectivă ca formă a eternei neuitări a celor pieriţi în ororile războiului şi alte orori prin care am trecut ca popor.Read more…
Între subiectiv și obiectiv – eterna dispută
Nimeni în ziua de azi nu mai pune întrebări despre realitatea europeană din perioada imediat după încetarea ostilităților celui de al Doilea Război Mondial. Despre acest subiect s-au scris sute de tomuri și s-au făcut zeci de filme. Totul a fost înregistrat și redat publicului. Dar despre Berlinul din primăvara anului 1945 nu-mi aduc aminte să fi citit ceva. Ca și cum lucrurile erau și sunt clare: nemții învinși, trupele aliate ocupă Germania, țara e distrusă până la temelii și cu asta basta. Dar iată că se mai poate învăța ceva despre acest subiect, chiar în zilele noastre. E vorba de o tânără femeie, locuitoare a Berlinului nazist, care descrie cu lux de amănunte evenimentele petrecute în cartierul ei în perioada 20 aprilie-22 iunie 1945, câteva săptămâni în care tot ce fusese înainte era pe cale de dispariție și tot ce urma să se întâmple era imposibil de prevăzut. Motivul acestor însemnări e departe de a fi evident. Probabil că dorința imperioasă, aș zice obligatorie, de a imortaliza pe hârtie (zeci și sute de bilețele) enorma schimbare a întregii vieți cotidiene în Berlinul asediat de trupele sovietice, au făcut-o pe autoare să consemneze, zi de zi, tot ce se întâmpla cu ea, cu vecinii ei, cu alte femei și bărbați, în prezența trupelor ocupante care cuceriseră orașul și se așezaseră acolo, dând senzația că nu vor mai pleca niciodată. Cam la o lună după încheierea ”proiectului” de însemnări, autoarea se hotărăște să treacă ”pe curat” cele scrise și ca urmare apare un text bătut la mașină, care trece din mână în mână și în 1954 ajunge la scriitorul Kurt Marek…n 1954 Marek transmite manuscrisul unui editor newyorkez, care îl publică în același an în traducere engleză. Versiunea originală, cea germană, apare doar în 1959, iar în 2008 întreaga poveste este ecranizată.Read more…
Dacă nu mă duc la mall, parcă-n suflet simt un gol!
Ne aflăm în mijlocul celui de al doilea mare val de contaminări, internări în spitale și decese provocate de Covid-19 și autoritățile nu mai știu ce măsuri să ia. Cele pe care le-au luat până acum au fost de fapt, spun mulți, doar jumătăți de măsură. Politica de laissez-faire a Suediei, inițial lăudată pentru că ar putea duce la „imunitatea de turmă” s-a dovedit prost inspirată. Cea a țărilor care au adoptat sistemul „stop-start”, adică restricții urmate de relaxări, nu s-a dovedit nici ea mai eficace. Iar măsurile dictatoriale impuse în unele țări amintesc de o oală sub presiune, din care aburul țâșnește ori de câte ori ridici puțin capacul să vezi ce se întâmplă înăuntru. Virusul profită din plin de războiul continuu dintre interesele contradictorii ale principalilor actori din această dramă: oficialitățile, micii întreprinzători, patronii marilor companii industriale și comerciale și în sfârșit, marele public. Oficialitățile sunt datoare să protejeze populația în orice împrejurare și în fața oricărei amenințări. Asta încearcă să facă guvernele din întreaga lume. Că nu prea au mare succes, este poate de înțeles. Nu au fost confruntate până acum de o asemenea problemă, un inamic invizibil de o ferocitate și o viclenie aproape inimaginabile. Dar nici ezitările, șovăielile, contrazicerile, contramandările și măsurile anemice luate de politicieni nu au ajutat. Butada „În trecut am fost foarte nedecis, dar acum nu mai sunt așa de sigur” exprimă cât se poate de bine atitudinea multora dintre politicienii noștri. Read more…
Disidența anticomunistă românească (1)
M-am decis să abordez acest subiect sensibil, pasibil de controverse aprinse, pentru că am constatat mai ales în ultimul deceniu o pasivitate, o indolență, un fatalism al opiniei publice și al societății în general de-a dreptul alarmant, care pune în pericol peste două sute de ani de dezvoltare democratică, de consacrare a drepturilor fundamentale ale omului. Orice fel de putere politică, fie ea democratică, autocrată, religioasă sau monarhică, are tendința de abuz, de inflamare, de creștere periculoasă în detrimentul libertăților individuale, cetățenești și colective. Libertatea personală, colectivă, profesională, religioasă, civică sau națională trebuie câștigată și recâștigată mereu, ea este bunul cel mai prețios al omului, pentru care trebuie depus efort, asumate riscuri, iar în cazuri grave sau extreme trebuie aduse sacrificii și chiar jertfe. Libertatea este o categorie filosofic-politică concretă care întotdeauna se obține și menține prin luptă, niciodată nu se acordă de bunăvoie, de către putere. Cu tema aleasă – cenzurată pe vremea regimului comunist, manipulată, mistificată sau minimalizată în interminabila tranziție postdecembristă, mai puțin cunoscută de cititorii noștri care trăiesc în străinătate, doresc să readuc în atenție curajul civic, nesupunerea civilă sau chiar opoziția vehementă, pașnică sau combativă, să fac un apel la activism social, la manifestarea pașnică a multiplelor nemulțumiri populare.Read more…